Intrare • Obstea • Biserica • Istorie • Biblioteca • Media • Apicultura • Leacuri din plante • Centru medical • Noutati

                                                          

C 1-123

 

 

Pentru a va abona la noutatile site-ului Manastirii Turnu faceti click pe butonul RSS  

Aceasta optiune va va crea automat semne de carte la ce e nou pe site direct pe calculatorul dumneavoastra.

 

 

c123

 

SE MÂNIE OARE DUMNEZEU?

 

De ce să Se mânie Dumnezeu? La această întrebare ciudată şi stăruitoare pe care şi-o pun unii neştiutori dăm un răspuns scurt din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi.

Obârşia dumnezeiască o omului arată libertatea sa de alegere, de opţiune. Cuvântul dumnezeiesc potrivit căruia „Dumnezeu n-a făcui moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13) arată că nu s-a pus niciodată problema mâniei sau a condamnării.

Dumnezeu revendică făptura Sa deoarece aceasta îşi are începutul la El şi nu poate să existe şi să lucreze fără El, fiind cauzată şi depinzând de El, Care este prima Cauză. Porunca lui Dumnezeu nu a fost un aci de impunere tiranică din partea Lui, ci un sfat de folosire raţională a elementelor fireşti ale vieţii. Dacă omul ar fi urmat acest sfat nu ar fi existat stricarea legilor de fiinţare a lucrurilor.

Aşadar, pricina anomaliei este gândirea iraţională, hotărârea, alegerea şi folosirea dreptului omului de a se separa de Cauza veşnic vie, Dumnezeu, şi prin aceasta să devină muritor. Omul singur s-a rostogolit în moarte şi a tras toate consecinţele stricăciunii şi ale caracterului muritor, care s-a răspândit în toată firea omenească. În afară de latura sa materială, omul a răspândit şi în lumea duhovnicească pierzania şi zdrobirea. În afară de dureri, de frică şi de necazuri, a mai dobândit şi cugetul care este plecat spre cele rele încă de la naştere. Întreaga lume dimpreună cu comoara raţională şi măreaţă care se sprijină pe chipul lui Dumnezeu a fost pervertită şi a căzut aproape întru asemănarea diavolilor (Ps. 48, 21).

De aici au apărut şi consecinţele autodeterminării, care conduc la un sfârşit dezastruos. Deoarece omul, această grăunţă nemernică, s-a rupt pe sine de Pricinuitorul său Cel pururea viu, a rămas ca o victimă a stricăciunii desăvârşite în care s-a stins lumina şi înţelepciunea raţiunii.

Primul simptom al căderii este răzvrătirea omului împotriva lui însuşi şi împotriva Ziditorului şi Făcătorului său. Dihania stricăciunii, diavolul, a stins lumina raţiunii făcând ca omul să prefere în locul necesităţii pofta, punând în locul ordinii şi al armoniei dezordinea şi minciuna şi în locul bunei rânduieli şi al bunei comportări egoismul şi ura. Robit, în iraţionalitatea generală, omul căzut nu poate să lucreze cu înţelepciune nici ca persoană, nici ca şi comunitate.

A devenit astfel un răzvrătit şi un purtător periculos al distrugerii armoniei zidirii.

Iconomia iubitoare de oameni şi pogorârea lui Dumnezeu-Cuvântul au adus tămăduirea acestei stricăciuni, însă nu s-au impus cu forţa persoanei umane. Deoarece printr-o alegere greşită făcută cu voia omul şi-a câştigat stricăciunea şi moartea, trebuie ca tot printr-o alegere cu voia omul să revină în dependenţa sa raţională şi firească de Dumnezeu, prima Cauză, ca să refacă legătura de viaţă şi de nestricăciune pe care a pierdut-o.

Iată de ce Dumnezeu cere supunere şi dependenţa faţă de făpturile Sale. Dependenţa nu este un element al stăpânirii tiranice a Făcătorului, ci o necesitate ontologică şi fiinţială a făpturilor. Fără ea, atât viaţa cât şi existenţa făpturilor sunt întrerupte. Aşadar, dependenţa de primul început şi cauză, Dumnezeu, este o lege firească şi o condiţie a existenţei şi a susţinerii tuturor fiinţelor.

Omul tăgăduieşte realitatea însănătoşirii pe care a primit-o de la Mântuitorul Dumnezeu şi rămâne plin de pizmă din neputinţa înrobirii, supus legii şi sistemului iraţional, astfel încât singur îşi lucrează condamnarea.

Prin prezenţa Lui în mijlocul nostru, iconomia iubitoare de oameni a lui Dumnezeu nu doar că a şters întâia noastră vină, ci i-a încununat cu prisosinţa harului pe toţi cei care vor să se tămăduiască şi să se întoarcă la starea cea dintâi. Schimonosirea în care a căzut omul îl forţează însă spre ceea ce este mai rău. Aici     mintea     omului,     dezbrăcată     de     lumina dumnezeiască şi de iluminare, devine demonică. Însă prin întruparea Sa, preabunul nostru Mântuitor şi Izbăvitor a arătat că omul căzut nu şi-a pierdut voinţa şi dreptul de a alege; prin urmare, poate să se însănătoşească şi să reuşească să se rezidească, pentru că harul pierdut prin cădere a fost recâştigat de Hristos. Şi nu numai atât! Mântuitorul nostru Hristos Dumnezeu ne-a câştigat spre înfiere şi ne-a dat bunătăţuri „către care şi îngerii doresc să privească” (I Petru 1, 12).

Domnul nostru, ca izbăvitor al firii noastre căzute, a arătat prin viaţa Sa că a tămăduit toată neputinţa şi boala noastră şi că l-a înălţat pe om mai sus de starea pe care a avut-o înainte de cădere. Prin urmare, omul contemporan poate să-şi tămăduiască propria persoană, să vină la starea „după chip şi asemănare” cu prisosinţă, câtă vreme „celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Şi, după cum au arătat milioanele de eroi ai credinţei noastre care au urmat şi au copiat preavirtuoasa Lui viaţă, „adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tată”(Ioan 14, 12).

Când omul va reveni la vrednicia obârşiei sale dumnezeieşti va auzi de la Mântuitorul: „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti” (Ioan 12, 26) şi, prin urmare, problema   judecăţii  şi  a mâniei nu există.  Desigur, există mânie afară şi departe de Dumnezeu pentru demoni, care în mod voit stăruie în rău. Dumnezeu nu Se mânie pe oamenii care rămân lângă El, păzind rânduielile firii. Mai degrabă îi încununează cu înfierea şi îi face moştenitori ai împărăţiei veşnice.

Toţi cei care ajung în iadul pregătit diavolului sunt aceia care prin voinţa lor s-au răzvrătit împotriva legilor fireşti ale naturii lor. Sunt cei care rămân plini de pizmă în starea iraţională a diavolilor. Sunt cei care întreaga lor viaţă stăruie în stricăciune şi refuză să se întoarcă prin pocăinţă.

Cunoscând Dumnezeu boala omului, a dat pocăinţa ca un tratament care durează toată viaţa. Toţi cei care rătăcesc şi se supun neînţelepciunii diavolului pot să-şi îndrepte greşeala întorcându-se prin pocăinţă la temelia înaintării lor. Îndreptarea şi întoarcerea la viaţa după Dumnezeu şi la rânduielile moralei prin pocăinţă sunt dovedite de multe pilde din Scriptură şi din viaţa oamenilor. Aşa au dobândit fericirea şi binecuvântarea dumnezeiască toţi cei care la un moment dat s-au îndepărtat de calea cucerniciei. Din păcate, cei mai mulţi dintre oameni rămân neîndreptaţi sau cu desăvârşire rătăciţi, făcându-se şi pentru alţii pilde de apostazie şi de cădere din viaţa lui Dumnezeu.

Din nefericire, pe marginea problemei mântuirii circulă diferite învăţături provenite din aşa-zisele „Biserici” ale Apusului, învăţături pline de rătăciri care au pervertit-o pe cea creştină ortodoxă. Mântuirea omului, aşa cum ne arată descoperirea dumnezeiască, nu este o recompensă şi schimbarea stării sau a locului său dintr-unul rău într-unui mai bun sau mutarea sa într-un loc mai plăcut. Epicentrul scopului existenţei omeneşti este redobândirea stării „după chip şi asemănare”. Principalul scop al întrupării Cuvântului lui Dumnezeu este unirea ipostatică cu omul. De aceea Părinţii noştri, ca purtători puri ai acestei calităţi, au vorbit despre unirea omului cu Dumnezeu ca despre o obligaţie şi despre scopul practic al credinţei. Tocmai acest lucru îl arată şi cuvintele: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17, 21-23) şi: „Celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu”(Ioan 1, 12), şi aceasta este esenţa creştinismului. Nu este îndrăzneţ să spunem că dacă unirea cu Dumnezeu nu ar fi principalul scop al credinţei creştine, atunci aceasta n-ar mai merita nici o atenţie şi nici o osteneală din partea noastră.

În capitolele anterioare ale acestei cărţi am accentuat importanţa ascezei atotcuprinzătoare ca mijloc necesar pentru a redobândi cele pe care le-am pierdut. Am arătat că pricina destrămării persoanei umane este stricăciunea cugetului înclinat spre cele rele după separarea de Dumnezeu. Fără tămăduire, omul   în   zadar   se   osteneşte.   Mântuitorul   nostru, Tămăduitorul, ne-a predat în mod concret metoda vindecării. El însuşi a împlinit, fără să aibă nevoie, asceza atotcuprinzătoare şi lupta duhovnicească, pentru a convinge propria noastră învârtoşare că fără osteneală şi străduinţă nu pot fi adunate cele care s-au risipit. Când omul se luptă şi se împotriveşte legii stricăciunii şi diavolului, prin care se caracterizează viaţa pătimaşă, şi, prin urmare, se află în starea sa primară, atunci este îndreptăţit să se unească şi să vieţuiască veşnic cu Făcătorul său. În rugăciunea arhierească Domnul a cerut această rămânere a oamenilor în veşnicie cu El: „Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17, 24). Prin pilda Sa, Domnul ne îndeamnă să-L urmăm: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16).

Prin urmare, Dumnezeu nu-i condamnă pe cei care s-au schimonosit şi au lepădat rânduielile raţionale ale firii, urmând stricăciunii şi demonismului. Ei singuri s-au tăiat de la acestea şi de la vrednicia care decurge de aici. Deşi bunătatea dumnezeiască doreşte întoarcerea din rătăcire a păcătoşilor şi-i primeşte dacă se pocăiesc şi se întorc, aceştia nu acceptă pocăinţa şi nici să-şi schimbe viaţa putredă şi cugetul lor. Prin propria lor alegere au preferat viaţa de putrefacţie, de crimă şi de ură, pe care au dus-o până la moarte! Cum să-i judece Dumnezeu câtă vreme ei înşişi, prin libera lor hotărâre, au preferat răutatea şi stricăciunea? Nu ar fi oare o nedreptate dacă i-ar obliga să părăsească alegerea lor după moarte? Nu ar fi o nedreptate să-i rânduiască într-un loc opus voinţei şi preferinţei lor? Există şi dreptatea desăvârşită a lui Dumnezeu, care dă fiecăruia după faptele şi după înclinaţiile lui. În viaţa de aici au domnit prietenii şi lucrătorii faptelor celor rele şi ticăloase. Cu sila i-au forţat pe cei morali şi atenţi. Le-au făcut rău şi i-au omorât. Lucrătorii diavolului au omorât milioane dintre aceştia fără să ajungă la nici un rezultat, numai şi numai pentru că au crezut în adevăr şi au păzit rânduielile morale. Care este părerea dumneavoastră? Trebuie ca aceştia să fie împreună cu aceia în bucuria şi pacea iubirii celei veşnice?

După moarte, potrivit Scripturii, starea omului este definitivă şi, prin urmare, ceea ce a fost fiecare în viaţa de aici va fi şi în veşnicie. Aşadar, toţi cei care de aici au fost ticăloşi şi făcători de rău şi în viitor vor rămâne în preferinţa şi în vieţuirea lor de aici şi nu va fi cu putinţă să trăiască cu cei buni şi cu lucrătorii paşnici ai bunătăţii şi ai iubirii. Aşadar, Dumnezeu nu judecă omenirea, ci pregăteşte fiecăruia să ducă în veşnicie ceea ce preferă.

Iată, aşadar, timpul ca fiecare să-şi pregătească propriul viitor.

 

Iosif Vatopedinul – „Asceza, maica sfinţeniei” 

c122

 

Piteşti după Piteşti

-  Privind acum, după mai bine de cinsprezece ani de la evenimentele din '89, situaţia din România, ce părere aveţi? Oare cu încetarea regimului co­munist a încetat şi regimul satanic? Să nu uităm că în aceşti patruzeci şi cinci de ani ei au câştigat o anumită experienţă în lucrarea cu sufletul omului. Oare n-o mai aplică în continuare?

- Da' ce crezi, că dacă noi am ieşit de la Piteşti, s-a terminat cu războiul?! Oho! Toată lumea asta este satanică. Toată lumea! În America eşti cercetat şi controlat şi ce gândeşti. Dacă-ţi ia cartea de credit, vede şi ce ai cumpărat. Se poate şti tot ce ai în casă. E ceva imposibil, nu mai ştii unde să te ascunzi!

- Legat de controlul acesta asupra individului, se vorbeşte din ce în ce mai mult în ţările ortodoxe de problema cipurilor. Sfinţia voastră cum vedeţi asta, ca pe o acţiune demonică?

- Da. Dar cred că un lucru demonic prinde putere atunci când tu îi dai putere. Adică dacă îmi implantează în organism un cip prin care mă controlează, oare o să îmi las eu controlat şi sufletul? Ei o să ştie pe unde am umblat, ce am vândut, ce am făcut, dacă am comis o crimă sau altceva. Dar îmi poate cipul acela imprima în minte altceva decât ce vreau eu să gândesc, decât credinţa mea?! Mie mi se pare că dracul nu are putere dacă tu nu-i dai. Şi apoi, nu am un înger la dreapta mea? Oare îl am numai pe drac în stânga? Şi atunci, de ce să mă tem de dracul, dacă am şi înger? Că dracul nu câştigă fără mine. Dar nici îngerul nu câştigă fără mine. Eu sunt acolo comandantul suprem. Eu zic către unul sau că­tre celălalt: „Tu câştigi!”. Eu nu mă sperii aşa...

- Recunoaşteţi în societatea de azi metode care s-au aplicat la Piteşti?

- Da. Ce s-a petrecut în Irak, de pildă. Ce s-a întâmplat la Piteşti nu s-a întâmplat numai la Piteşti, aşa, ca o excepţie de care să nu se fi ştiut. S-a ştiut. Toate au fost gândite de sus. Şi în Irak la fel, n-au fost numai nişte soldaţi care au avut instincte criminale. Nu. De sus s-a por­nit. Acestea sunt procedee satanice care se vor aplica tot timpul, câtă vreme Dumnezeu va îngădui şi nu va pune capăt acestei lumi.

- Dar ca lucrare demonică asupra sufletului, astăzi faţă de Piteşti...

-  Sunt alte metode. Uită-te la muzica asta satanică, ucigătoare, care vine şi la noi! Uită-te la tinerii aceştia care au luat-o razna dintr-o dată! Cel puţin acolo, în America, aşa e peste tot. Dar mă uit la tinerii de la noi, din România, care au preluat atât de rapid sistemul acesta cu be­ţia, cu desfrânarea, cu „eu răspund pentru mine”, „n-am nevoie de Dumnezeu” şi aşa mai departe...

- Deci acestea sunt rezultatele unor experimente care s-au aplicat?

- Sigur. Vă dau un exemplu. După ce a fost atacul din America asupra celor două turnuri gemene, la Capitoliu - Capitoliul e cum ar fi aici Parlamentul - s-a făcut o seară de rugăciune. În America este inter­zis să te rogi, să pomeneşti numele lui Dumnezeu sau să pui vreo icoană într-o instituţie publică. Dacă ai spitalul tău, poţi să faci asta. Dar dacă e spital de stat, n-ai voie. La şcoală, la fel: n-ai voie să te rogi, n-ai voie să citeşti Biblia... Totuşi, rugăciunea asta s-a făcut. S-a încălcat Constituţia Americii şi s-a făcut. Şi nu oriunde, ci în incinta celei mai importante instituţii a Statului. Însă n-a fost o rugăciune creştină. A fost o rugăciune iudaică. Nu s-a pomenit deloc numele lui Hristos. Nu în mod expres, să se spună „Hristos” sau „Mântuitorul”, dar nici măcar prin aluzie. Ca şi cum Mântuitorul nici n-ar fi existat. S-au citit numai psalmi şi profeţii. Nici preotul care a fost acolo nu a pomenit numele lui Hristos. Era un preot catolic, ortodocşii n-au venit. Deci dintr-o dată îţi dai seama că America oficială nu este creştină. America neoficială, ea e creştină şi oa­menii pomenesc des numele lui Dumnezeu. Dar sunt protestanţi, nu al­tceva, însă aşa cum în Constituţia Europeană nu se vorbeşte despre Dumnezeu şi creştinism, aşa în America oficială nu ai voie să foloseşti aceste cuvinte. Aşa nu se va pomeni de ele în România, dacă preoţii şi călugării - ar trebui să pun călugării întâi, pentru că ei sunt sacrificaţii, ei sunt „la Piteşti”- nu ţin caldă inima pentru Dumnezeu şi aprinsă can­dela credinţei!

Comunitatea Europeană

- Intrarea în Comunitatea Europeană este un pericol pentru Biserică?

- Da. Iar faptul că Biserica se roagă pentru intrarea în Europa este un păcat al ei, fiindcă încercăm de fapt pe toate căile să intrăm în iad, ceea ce e o mare înşelare. În loc să intrăm în Rai, căutăm porţile ia­dului. Pentru că ştim despre Occident că nu are nici un fel de credinţă, nici un fel de morală, că acolo toate sunt permise, toate sunt îngăduite şi toate le sunt chiar de folos, în sensul lor, nu în sensul nostru...

- Totuşi mulţi români, în majoritate creştini, doresc intrarea în Europa.

-  Eu asta pot să le spun: nu râvniţi la imperiul satanei! Ştiu că omul zice: „Părintele Calciu trăieşte în America, o duce bine - pe când noi, aici, răbdăm de foame - şi mă îndeamnă pe mine să fiu bun şi să mă mulţumesc cu patria mea!”. Realitatea însă e asta: capitalismul e foarte crud. Noi ne-am obişnuit cu viziunea comunistă, dar capitalismul nu este mai bun. Sunt, de pildă, întreprinderi care au nevoie de cinci sute de oameni o dată. Angajează cinci sute de oameni cu salarii bune. Nu mai e nevoie de cinci sute? Pe toţi cinci sute îi dă afară a doua zi! Nu există cruţare. Alt aspect e că nu ai cu ce să plăteşti. Toată lumea în America are datorii. Îţi cumperi casă, de exemplu, şi achiţi un anumit procent lu­nar. Dacă n-ai plătit şase luni, te dă afară. Pentru cazul acesta sunt cămine. Du-te la cămine! Căminele te ţin trei zile şi te dau afară. În Ame­rica se moare de frig pe stradă. Sunt acei homeless, oameni care nu vor să se ducă la cămin sau la azil. Nu le convine. A doua zi îi vezi morţi pe stradă, iarna. Deci sunt nişte aspecte...

-  Pe care majoritatea românilor nu le cunosc, pentru că la noi nu se mediatizează faţa aceasta întunecată a Americii.

- Dar ea există. Eu cred că aspectul sărăciei de la noi e mai decent decât aspectul sărăciei din America. Acolo îi vezi ca pe nişte nebuni. Au câte un cărucior din acesta de cumpărături, în care îşi pun plapuma, şi unde găsesc loc se culcă şi dorm. Îi vezi că stau rupţi, murdari. Ar putea să se îmbrace, că fiecare e dispus să le dea ceva. Dar nu primesc. Preferă să umble zdrenţăroşi. Poate fac din asta un protest împotriva societăţii, nu ştiu. Oricum, sărăcia are acolo un aspect mizerabil. În România, în schimb, am văzut oameni care sunt foarte săraci, dar nu cerşesc. Bine, nu mă refer la ţigani, că ei sunt mai îndrăzneţi. Am văzut oameni care stau îmbrăcaţi cu haine vechi, dar curate şi care nu întind mâna, dar tu ştii că au nevoie. Vedeţi, parcă e mai decent aici. În America, şi în Occident în general, toate lucrurile sunt în extremă. Desfrâul e în extremă. Revolta e în extremă. Cerşetoria e în extremă. Sărăcia este în extremă. Şi oamenii sunt puţin dezechilibraţi.

- La noi Occidentul e zugrăvit altfel, se vorbeşte de avantaje, de câştig...

- Ştiu, toată propaganda aceasta care se face acum cu Uniunea Europeană... Dar nu vedeţi ce se întâmplă de fapt? Uniunea Europeană spune: creşteţi valoarea caselor! Până nu ajungeţi cu casele la valoarea cutare, nu vă primim. Cu înzestrarea armatei, la fel. Dar armata noastră poate fi înzestrată la nivel european? Toate acestea necesită cheltuieli enorme! A venit odată un comandant de la Pentagon, pensionar, la noi la biserică şi am vorbit puţin în legătură cu ce se întâmplă în România. Şi ne-a spus: „Nu vă bucuraţi aşa! Dumneavoastră credeţi că noi vă putem înghiţi cu tot ce aveţi, cu blană cu tot? Trebuie să vă curăţăm de blană! Trebuie să vă schimbaţi sistemul!”. Or, toate aceste acţiuni se plătesc. Nu zic că România nu va intra în Comunitatea Europeană. Va intra, pentru că Dumnezeu a îngăduit. I-a dat un moment de libertate satanei. Un moment de libertate, ştiţi ce înseamnă la Dumnezeu? Doamne fereşte! Poate să dureze o mie de ani. Dar chiar dacă vom merge acolo, noi tre­buie să încercăm pe altă cale opoziţia noastră.

- Prin păstrarea identităţii?

- Da. Opoziţia noastră faţă de Uniunea Europeană să fie credinţa, păstrarea valorilor naţionale, a sufletului românesc. Altfel ne înghit eu­ropenii. Dacă noi ne facem datoria faţă de copiii noştri, faţă de tineret, faţă de toţi românii, ca să-şi păstreze credinţa, limba, morala şi toate co­morile spirituale ale neamului nostru, vom rezista. Şi să ştiţi că şi euro­penii, ca şi americanii, sunt foarte naţionalişti, sunt xenofobi. Uite, când a fost atacul acela de la World Trade Center, s-au vândut miliarde de steguleţe. Fiecare avea câte patru steguleţe americane la maşină. Pe când la noi... Cineva din Alba mi-a zis: „Părinte, am vrut să cumpăr un dra­pel, să-1 pun la casa unde stau părinţii mei. N-am găsit nici un drapel de cumpărat. Am intrat din magazin în magazin. N-aveau”. În America, naţionalismul este foarte mare, dar ei zic despre noi: „A! Naţionaliştii! Românii sunt naţionalişti, rasişti!”, şi aşa mai departe...

„Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu” – Ed. Christiana, Bucureşti 2007

C121

Rugăciunea fără evlavie

 

Nu există păcat mai mare decât să se roage cineva fără frică de Dumnezeu, fără luare-aminte şi evlavie.

Cel ce se roagă sau psalmodiază fără lua­re-aminte şi cu nesimţire, e evident că nu ştie cine este Dumnezeu. Dumnezeu iarăşi, ca un milostiv, vrea să-l miluiască pe acel om şi nu poate. Este mai bine, îndrăznesc să spun, ca cineva să nu se mai roage deloc decât să se roage fără luare-aminte.

Rugăciunea corectă este cea care se face nu doar cu gura, ci şi cu mintea şi cu inima. Cel ce nu se roagă cum se cuvine, de fapt nu săvârşeşte rugăciune, şi va da socoteală pentru asta în faţa lui Dumnezeu. Cel ce se roagă fără participarea minţii şi a inimii sale, în adânc îl nesocoteşte pe Dumnezeu. Şi cum vom fi miluiţi de Acela, când ne rugăm cu vorbe goale şi când mintea noastră se întreţine cu diavolii? Cum să nu-L mâniem pe Domnul, când pe de o parte ne adresăm Lui iar pe de altă parte mintea noastră cugetă lucruri prisositoare, deşarte sau chiar ruşinoase? O astfel de minte nu aparţine lui Hristos şi nu I se va încredinţa nicicând Aceluia.

Însă cum putem să ne rugăm cu luare-aminte, cu frică de Dumnezeu, evlavie şi cucernicie? Cum putem să ne rugăm cu participarea statornică şi lucrătoare a minţii şi a inimii noastre?

Nu vom reuşi singuri asta. La rugăciunea desăvârşită vom ajunge numai dacă vom cere de la Domnul însuşi să ne lumineze cu Duhul Său Sfânt, pentru a dobândi cunoştinţa nesfârşitei Lui măreţii, ca să simţim în faţa cărui Dumnezeu înfricoşător stăm. Şi încă, dacă îl rugăm fierbinte nu pentru lucruri zadarnice şi trecătoare, ci pentru curăţirea noastră de patimi şi pentru dobândirea unui cuget smerit. Adevărat, cel ce cunoaşte infinita bunătate a lui Dumnezeu nu poate decât să se smerească adânc în faţa îndelungii Sale răbdări.

Aşadar este cu neputinţă ca mintea să se roage cu desăvârşire - şi prin urmare cu neputinţă este ca inima să devină cucernică - dacă nu va primi mai întâi iluminarea şi lucrarea Sfântului Duh, lumina tainică a cunoaşterii dumnezeieşti, care se dă doar într-un singur fel: prin stăruitoarea şi neîntrerupta chemare a Domnului şi a milei Sale.

Cum poate cel ce a învăţat carte şi s-a educat mult să citească în cărţi dacă n-are lumină? Are cărţile. Însă, dacă n-are lumina, cum le va studia? La fel se întâmplă şi cu rugăciunea. Cum îl vom „studia” şi cunoaşte pe Dumnezeu, fără lumina tainică a cunoaşterii dumnezeieşti? Această lumină nu este decât o putere suprafirească, trimisă de Dumnezeu, care înconjoară şi adună mintea, o împiedică să plece şi să se risipească spre cele pământeşti şi o ţintuieşte spre odihnitoarea privelişte şi comuniune cu Dumnezeu.

Atâta vreme cât lumina Sfântului Duh nu luminează mintea noastră, rugăciunea pe care o facem este nestatornică şi neroditoare. Iar mintea, cugetând lucruri zadarnice - chiar şi cele pe care oamenii le consideră necesare - rătăceşte, fără să-şi dea seama că devine sclavul tiranului închipuit, care-o târăşte încolo şi-ncoace, în griji, treburi, probleme „ale lumii acesteia”.

Să ne luptăm deci din toate puterile noastre pentru a-l învinge pe diavolul cel „săditor de zâzanie”, care prin dorinţe viclene şi gânduri deşarte ne fură nepreţuita roadă duhovnicească a rugăciunii şi ne ţine sufletul în întuneric. Să-L rugăm fierbinte pe Domnul, „lumina lumii”, să trimită Sfântul Său Duh şi să topească cu lumina nezidită a Lui acest întuneric al sufletului nostru, care numai aşa se va putea uni cu Dumnezeu, „Care pretutindeni este şi pe toate le împlineşte”.

 

Cum să răbdăm ispitele

 

Cei ce sunt prieteni ai lui Dumnezeu, cei care L-au închis înlăuntrul lor pe Domnul ca pe o comoară preţioasă, primesc cu multă bucurie calomniile şi necinstirile, şi-i iubesc cu inimă curată, ca pe nişte binefăcători, pe cei care-i nedreptăţesc.

Hristos cel fără de păcat a fost pălmuit pe nedrept de către un rob şi astfel ne-a devenit tuturor model de îngăduinţă, măreţie şi îndelungă-răbdare. Dar numai pălmuit a fost? Dacă luăm de la început evenimentele iconomiei întrupării Sale, vom vedea că aceasta nu este nimic altceva decât un lanţ de umilinţe şi chinuri. Mai întâi, Domnul, Dumnezeu fiind, a primit să vină pe pământ „chip de rob luând", şi să trăiască printre noi ca un neînsemnat şi sărman „fiu de tâmplar". Până la vârsta de treizeci de ani 1-a ajutat pe bătrânul Iosif în modestul meşteşug al tâmplăriei. Apoi, câtă vreme a propovăduit şi a săvârşit minuni, a răbdat defăimările, calomniile şi atacurile fariseilor şi cărturarilor. Iar la urmă a fost prins, batjocorit, biciuit, pălmuit şi răstignit. Cine? Cel nevinovat de către cei păcătoşi. Cel care săvârşea binefaceri de către cei care le primeau. Dumnezeu de către oameni! Şi de ce s-au întâmplat toate acestea? Mai întâi pentru ca noi să ne mântuim, după cum ştim cu toţii. Şi apoi pentru a ne da o pildă, cum scrie apostolul Petru: „Pentru că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă spre a călca pe urmele Lui”. Aşa cum Acela a răbdat toate ispitele şi încercările vieţii, şi desigur nedreptatea şi nerecunoştinţa celor care au primit binefacerile Sale, la fel trebuie să răbdăm şi noi. „Fiindcă e un dar acesta, ca de dragul lui Dumnezeu să sufere cineva întristare şi să rabde pe nedrept”, scrie iarăşi minunatul Apostol. „Căci ce laudă este dacă răbdaţi sau sunteţi bătuţi pentru greşeli? Dar dacă răbdaţi suferind când faceţi bine, aceasta-l este plăcut lui Dumnezeu”.

Este ca şi când Hristos ar spune fiecăruia dintre noi: „Dacă vrei, omule, să trăieşti veşnic împreună cu Mine şi să devii «Dumnezeu după har», smereşte-te de dragul Meu, precum şi Eu m-am smerit de dragul tău. Aruncă de pe tine mândria diavolească şi nu-ţi fie ruşine să rabzi batjocoriri şi să suferi orice rău pentru poruncile mele. Altfel mă voi ruşina şi eu pentru tine în ziua Judecăţii. „Căci cine se ruşinează de Mine şi de cuvintele Mele, atunci şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Lui şi a Tatălui şi a Sfinţilor îngeri”. Şi le voi porunci atunci îngerilor Mei: „Alungaţi-l pe acest necuvios, ca să nu vadă slava Domnului”.

Aşadar, dacă nu răbdăm ispitele, atunci şi Domnul ne va alunga la a doua venire a Lui, pentru că am preferat slava oamenilor şi n-am vrut să urmăm pilda Sa. Cum vrem să împărăţim şi să fim slăviţi împreună cu El în împărăţia cerurilor, dacă nu primim să fim umiliţi de către un alt om, noi, care suntem „praf şi cenuşă”, de vreme ce Hristos, Dumnezeul infinit şi ziditorul universului, S-a umilit de voie, a lăsat slava Lui cerească şi a devenit om desăvârşit? Noi nu primim să fim umiliţi în faţa fratelui nostru, care poate că este mai presus decât noi, pe când Hristos a devenit rob şi a îndurat atâtea umilinţe şi chiar moarte pe cruce, de la robii Săi!

Să presupunem că mergem pe drum împreună cu Hristos. Şi ne întâlnim cu un om care-1 pălmuieşte şi pe El şi pe noi. Stăpânul Hristos nu se împotriveşte şi nu se revoltă. Ne putem gândi în ce situaţie urâtă ne-am afla noi dacă ne-am revolta?

Domnul este pilda noastră. Şi totuşi, Acela este batjocorit şi nu se revoltă, iar noi ne răsculăm. Acela primeşte crucea şi moartea umilitoare, iar noi nu putem îndura nici măcar un cuvânt înjositor. Aşadar cum vom deveni părtaşi ai slavei Sale, de vreme ce nu primim să devenim părtaşi ai patimilor şi chinurilor Lui? Zadarnic ne luptăm, zadarnic nădăjduim în viaţa veşnică, dacă nu suntem hotărâţi să ridicăm crucea, precum Hristos.

Nu ne rămâne decât să-L urmăm, cu încredinţarea că „necazurile vremii acesteia sunt neînsemnate în faţa slavei viitoare care ni s-a descoperit nouă”.

 

Sf. Simeon Noul Teolog – „Miezul înţelepciunii Părinţilor

 

 

                            Cuvantul 120

 

        

Întru această zi, Cuvânt despre Teodor negustorul, care luând împru­mut, a dat chezaş chipul lui Hristos, făcut pe poartă, cu vopsea

În Constantinopol a fost un negustor Teodor. Iară după o întâmplare i s-a înecat lui corabia şi şi-a pierdut toata averea sa. Însă, avea prieteşug cu un evreu bogat. Şi, venind, a început a-l ruga pe el să-i dea lui aur din destul pentru negustorie. Iar evreul i-a zis lui: „Dă-mi mie zălog şi vei lua ceea ce pofteşti”. Iar creştinul îl ruga pe el, neavând ce sa-i dea. Şi, mergând cu dânsul pe cale, a căutat şi a văzut chipul lui Hristos pe poartă, zugrăvit cu vopsea, şi a zis către evreu: „Pe acest chip a lui Hristos, Dumnezeul meu, îl am mai cinstit decât toate şi, mai mult decât viaţa mea, pe acesta îl pun ţie chezaş”. A răspuns evreul: „Cu adevărat, crezi tu într-însul? Iată îţi dau ţie cât aur voieşti”. Şi, întorcându-se la casa sa, i-a dat lui o mie de litre de aur. Iar Teodor, cumpărând cele trebuincioase, s-a dus în Alexan­dria şi toate bunurile sale, precum a voit aşa le-a vândut.

Şi se întorcea cu alte cumpărături la Constantinopol, şi, încă neajungând acolo, i s-a înecat corabia lui. Deci, auzind acel evreu de venirea lui Teodor şi neştiind de înecare, a venit la dânsul, aşteptând să-şi ia partea sa, cu dobândă, şi l-a aflat pe el, plângând în casa sa. Deci, înştiinţându-se de pierderea lui, îl mângâia ca să nu se întristeze, ci să creadă în Hristos, care se pusese chezaş pentru dânsul. Încă l-a luat evreul în casa sa, iarăşi, i-a mai dat o mie de litre de aur şi, ducându-l pe el la poartă, a pus martor pe acelaşi chip al lui Hristos. Iar Teodor, cumpărând smoala, s-a dus în Egipt şi a schimbat smoala pe plumb şi, de acolo, s-a dus la Efes şi a schimbat plumbul pe aramă, şi, multă bogăţie dobândind, mergea bucurându-se. Şi iarăşi neajungând el, iarăşi i s-a spart corabia şi a pierdut toate ce le câştigase şi, venind la casa lui, şedea plângând.

Iar evreul acela, înştiinţându-se din nou de pierderea aurului său, l-a chemat pe Teodor şi a început a-l ocărî, batjocorind pe Hristos: „Vezi, zicea cum vă înşelaţi voi, crezând în Acela ce nu este Dumnezeu. Dacă ar fi fost Acela Fiul lui Dumne­zeu, spre care tu nădăjduieşti, nu ai fi căzut, iată, acum, pentru a treia oară, în ispita înecării”. Iar Teodor cu multe lacrimi, zicea păgânului: „Nu, prietene, nu huii pe Dumnezeu cel adevărat, că pentru păcatele mele mi s-au întâmplat mie toate acestea şi pentru aceea a îngăduit ca să-mi facă nedreptate valurile mării. Dar mă rog ţie, mai dă-mi încă şi a treia oară şi cred că, pentru hulele tale, mă voi mântui şi pe toate ale tale cu dobândă ţi le voi întoarce”. Iar evreul i-a dat şi a treia oară o mie de litre de aur şi l-a dus pe el la acelaşi Chip ai lui Iisus Hristos, cel de pe poartă şi i-a zis: „Pe Tine, dar, şi acum te primesc martor şi chezaş, că dacă eşti Fiul lui Dumne­zeu, mântuieşte-l pe el, şi pe mine cu dânsul, ca eu să cred, iar de nu, apoi să nu se mai înşele cei ce cred întru Tine.” Şi Teodor, luând aurul şi cumpărând cele de trebuinţă, s-a dus în Calabria. Iar de acolo, cumpărând grâu în Gundal şi a luat acolo câte un galben măsura şi, vânzând grâul, a cumpărat vin, cu câte un argint măsura. Şi venind în Antiohia, a vândut aceiaşi măsură cu câte un galben.

Deci, numărând patru mii de litre de aur şi punându-le într-un sipet, a scris o epistolă aşa: „Eu, Teodor creştinul, scriu făcătorului meu de bine, lui Avram. Iată, patru mii de litre de aur am pus în sipet şi, încredinţându-le chezaşului meu Hristos, socotesc că El le va pune pe acestea în mâna ta”. Şi, le-a aşezat în sipet pecetluindu-l, şi, intrând la capul corabiei dinainte, l-a aruncat în mare, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Tu, precum ştim îndreptează acest sipet şi îl dă aceluia ce mi-a dat mie împrumut”. Deci, s-a făcut un vânt cumplit în mare, nu numai acolo într-un loc, ci în toată lumea, cât şi pe sub mal corăbiile, care stăteau în Constantinopol, se spăr­geau de furia valurilor. Şi cum toţi din cetate au ieşit la mare să o vadă, a ieşit şi evreul acela să vadă marea. Şi, fiind el pe mal, iată s-a desfăcut un val şi a aruncat sipetul cu aurul înaintea lui. Iar el, luându-l pe acela, l-a dus în casa sa şi, deschizându-l a aflat deasupra scrisoarea cea pentru aur, de la Teodor, către dânsul. Şi pe scrisoare era scris: „Eu, Iisus Hristos, de la Teodor creştinul ţi-am adus ţie aurul cu dobândă, ca să nu Mă huleşti pe Mine. Că, iată, de chezăşuire M-am dezle­gat şi Mă crezi pe Mine cu adevărat”.

Iar, după o vreme, a venit Teodor sănătos, cu multă bogăţie. Deci, luând daruri multe, a mers la evreul acela, iar el, luând darurile, l-a întrebat de aurul cel împrumutat. A răspuns Teodor „Cred în Hristos, Cel ce m-a luat pe mine în chezăşie, că ţi-a dat ţie aurul şi-l ai pe el în casa ta”. Iar evreul, ispitindu-l, a răspuns: „Nu l-am luat de la nimeni”. Atunci Teodor i-a zis lui: „Nu am cu tine nici o pricină. Dacă n-ai luat sipetul cu patru mii de litre de aur, având deasupra scrisoarea cea cu mâna mea scrisă, iată să ştii că tot aurul tău, în sipet aşezându-l l-am dat în mare ca Dumnezeul meu şi chezaşul tău să aibă a-l pune în mâinile tale. De nu l-ai luat, acum să mergi cu mine la chipul lui Hristos şi să te juri că nu l-ai luat.” Iar păgânul temându-se, a luat scrisoarea care a fost în sicriaş deasupra aurului şi a zis către Teodor: „Oare cunoşti aceasta?” Deci a văzut Teodor scrisoarea sa, încă şi altă scrisoare. Şi amândoi minunându-se de scrisoare, au proslăvit pe Dumnezeu. Şi din­tru această pricină evreul a crezut în Hristos şi, mergând, s-a botezat cu toată casa sa.

 

 

PROLOAGELE (Vieţile sfinţilor şi cuvinte

de învăţătură pe luna OCTOMBRIE)

 

 

 

 

 

c119

 

Despre două feluri de beţii: a vinului şi a viciului

 

Nu vă îmbătaţi de vin,

întru care este desfrânarea

(Efeseni 5, 18)

 

Să îndreptăm astăzi limba noastră împotriva beţiei şi să răsturnăm la pământ acest fel de vieţuire ruşinoasă şi fără de rânduială! Voim a pârî pe cei ce s-au dedat ei, nu pentru a-i arunca în ruşine, ci pentru a-i slobozi din ruşine; nu pentru a le face jigniri, ci pentru a-i îndrepta; nu pentru a-i da defăimării obşteşti, ci pentru a-i apăra de defăimarea cea înfricoşată şi a-i scăpa din mâinile sa­tanei. Căci cine trăieşte în beţie, desfătare şi necumpătare a căzut sub tirania satanei. Fie ca sfătuirile noastre să poată aduce oarecare folos!

Noi numim destrămaţi pe acei tineri care îndată ce au primit moştenirea părintească o cheltuiesc fără a gândi cui şi când trebuie să dea; care risipesc haine, aur şi argint cu desfrânatele şi cu tovarăşii cei răi. Tot aşa se întâmplă şi cu beţia. Ea se năpusteşte asupra judecăţii beţivului ca asupra unui tânăr destrămat, face mintea lui roabă şi îl sileşte a cheltui toate comorile duhului fără prevedere şi fără chibzuire.

Beţivul nu ştie ce şi când trebuie să vorbească şi când să tacă, ci gura lui stă deschisă pururea şi buzele sale n-au nici uşă, nici zăvor. Beţivul nu ştie a-şi econo­misi cuvintele sale, nici a stăpâni comoara duhului său; el nu ştie a păstra pe unele, nici a cheltui pe altele, ci el cheltuieşte şi le risipeşte pe toate. Beţia este o smintire de bună voie, o trădare a propriilor sale gânduri, o boală vrednică de râs, o patimă care se ia în râs, un satan pe care cineva şi-1 alege lui însuşi. Patima aceasta este mai rea decât nebunia.

Voieşti să vezi cum beţivul este mai ticălos decât un îndrăcit? Pentru un îndrăcit oricine are compătimire, dar pe cel beţiv noi îl urâm; pe acela îl jelim, iar pe acesta suntem supăraţi şi mânioşi. De ce aceasta? Boala unuia este o nenorocire, iar a celuilalt este o uşurătate de minte, supusă pedepsei.

Beţivul are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel în­drăcit. El, de asemenea, se clatină în toate părţile, tot aşa este smintit, tot aşa cade la pământ, tot aşa zgâieşte ochii, tot aşa bate cu picioarele după ce a căzut, şi tot aşa spumegă cu gura. Un beţiv este prietenilor săi spre îngreţoşare, vrăjmaşilor săi spre râs, slugilor sale spre dispreţ, muierii sale spre ponos, tuturor nesuferit şi mai dispreţuit decât dobitocul cel fără de minte, pentru că un dobitoc bea numai atât cât are sete şi pofta sa se alină odată cu trebuinţa sa; însă acesta, cu necumpătarea sa, trece peste pofta cea firească şi este mai fără de judecată decât făpturile cele fără de minte. Şi ce este mai rău: o desfrânare însoţită de aşa multe rele şi de o aşa de mare vătămare nu se mai socoteşte păcat, ba încă la mesele bogaţilor se fac chiar şi rămăşaguri cu această ruşine şi se întrec unul cu altul, care mai mult se va necinsti, care mai mult îşi va îmbolnăvi nervii, care mai mult îşi va slăbi puterile, care mai mult va putea ataca pe Domnul Dumnezeu. Acesta este un rămăşag şi o întrecere chiar din iad.

Un beţiv este mai ticălos decât un mort. Mortul zace fără simţire şi nu poate să facă nici bine, nici rău; beţivul, însă, este în stare să facă rău. El şi-a îngropat sufletul ca într-un mormânt şi se zbuciumă cu un trup mort. Vezi tu, oare, că cel beţiv este mai ticălos decât îndrăcitul şi mai fără simţire decât mortul?

Dar vrei tu să auzi ceva mai trist decât toate? Be­ţivul nu poate intra în împărăţia cerului. Cine spune aceasta? Sfântul Pavel, când zice: „Nu vă înşelaţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii de avere, nici beţivii, nici ocărâtorii, nici răpitorii, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9-10). Auzit-ai în ce ceată pune Apostolul pe beţiv? El îl pune la un loc cu desfrânaţii, cu închinătorii la idoli, cu prea­curvarii, cu hulitorii şi cu răpitorii.

Aşadar, beţia, iubiţilor, este o boală foarte primej­dioasă şi grea, şi de aceea eu nădăjduiesc că sufletul vostru se va slobozi de această boală şi voi veţi ţine minte cuvintele Apostolului: „Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este desfrânarea”. Vinul umple sufletul cu războiul patimilor şi cu furtuna gândurilor destrămate şi totodată nimiceşte puterile trupului.

Însă nu vinul învinovăţim noi, ci reaua lui întrebu­inţare, căci nu întrebuinţarea lui cea bună, ci nemăsurarea pricinuieşte beţia, care este rădăcina tuturor relelor. Vinul provine de la Dumnezeu, beţia de la diavol. Vinul ni s-a dat pentru vindecarea slăbiciunilor trupului, iar nu pentru stricarea puterilor sufletului; pentru nimicirea bolii trupului, iar nu pentru şubrezirea sănătăţii duhului. De aceea nu întrebuinţa rău darul lui Dumnezeu şi nu da motiv de păcat oamenilor nebuni şi fără de minte.

Însă este şi o beţie fără de vin, căci cineva se poate îmbăta de mânie, de o dorinţă fără de rânduială, de zgâr­cenie şi de lăcomie, de deşertăciune şi de mii de alte pa­timi. Adică, beţia nu este altceva decât o pierdere tempo­rară a dreptei cugetări, tulburare şi răpire a judecăţii cele sănătoase. Pentru aceea, cu dreptate se poate numai beat, nu numi cel ce toarnă în sine vin mult, ci şi cel ce hrăneşte înlăuntrul său vreo patimă nesilnică.

De pildă, cel ce este aprins de poftă către o femeie străină şi umblă după fetele cele stricate, acela este beat. Precum cel îmbătat de mult vin aruncă vorbe necuviin­cioase şi nu mai poate să vadă drept, aşa şi cel îmbătat de patimile cele necurate, nu poate scoate nici un cuvânt sănătos, ci numai vorbe de ruşine, pierzătoare şi necu­viincioase; el nu mai vede drept şi este orb în toate lucrurile. Pretutindeni vede femeia pe care pofteşte a o necinsti, şi oriunde s-ar afla, în societate sau la ospăţ, şi de ar vorbi cu dânsul mii, el nu-i aude, căci gândirea lui este aţintită la acea femeie, şi el îşi imaginează păcatul. Toate îi stârnesc presupunerea şi frica, şi este ca o fiară prinsă în cursă, plin de o pătimaşă nelinişte.

Tot aşa, şi mâniosul este un beţiv. Şi lui i se umflă faţa şi glasul îi este nesilnic; ochii lui sângerează, jude­cata i se întunecă, pătrunderea se împilează, limba îi tremură, ochii i se învârtesc, urechile nu aud bine, căci mânia îi apasă creierii mai cumplit decât beţia şi ridică în sufletul lui o furtună şi o vijelie care nu voiesc a se domoli.

Însă dacă desfrânatul şi mâniosul sunt nişte beţivi, apoi cu atât mai vârtos beţivul este smintitul cel fără Dumnezeu,  care huleşte pe Dumnezeu,  dispreţuieşte legea lui Dumnezeu, care niciodată nu voieşte să se îndrepte şi este mai ticălos decât un destrămat şi decât un ieşit din minţi, când nu simte boala sa. Căci tocmai aşa se întâmplă la beţie, că omul nu mai bagă în seamă purtarea sa cea ruşinoasă.

Noi am amintit mai sus cuvintele Apostolului Pavel către efeseni: „Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este desfrănare, dar el mai adaugă: „ci vă umpleţi de Duhul Sfânt” (Efeseni 5, 18). Aceasta este o beţie nobi­lă, slăvită! Umple sufletul tău de Duhul Sfânt, ca să nu te umpli de beţie. Amanetează duhul tău şi gândurile tale mai dinainte Duhului Sfânt, pentru ca acea prihană ruşinoasă să nu găsească la tine loc. De aceea, Apostolul n-a zis: „să fiţi părtaşi Duhului Sfânt”, ci „să vă umpleţi de Duhul Sfânt”, adică umple duhul tău ca pe un pahar, cu Duhul Sfânt, cu psalmi, cu cântece şi cântări duhov­niceşti, pentru ca acolo diavolul să nu se mai poată în­dulci cu nimic.

Cu această beţie, iubiţilor, să ne îmbătăm, iar de la cealaltă să ne înfrânăm, fiindcă duce omenirea la ruşine.

 

 

Sfântul Ioan Gură de Aur – Predici la duminici şi sărbători

                                                                  (Editura Bunavestire - Bacău)

 

C118

 

 

„OSEMINTELE” LUI IISUS SAU MORMÂNTUL LUI HRISTOS?

(Partea a III-a)

 

 

[...] Cunoaşterea existenţială a lui Hristos se poate constitui atât din înţelegerea divină a cuvântului Lui cât şi din înţelegerea proniei Lui, din situaţiile-limită, situaţiile şocante sau evenimentele presante prin care trece, vrând-nevrând, orice om într-o viaţă întreagă. Realizând lumea ca suferinţă, absurd şi ne-fiinţă, în contrast cu sine ca sens şi fiinţă, omului normal i se impune realitatea lui Dumnezeu ca sens prezent şi eficace lângă om, ca Persoană istorică şi totuşi absolută. Or, o singură persoană istorică s-a arătat absolută: Iisus Nazarineanul, Iisus Hristos.

Se impune însă aici o observaţie foarte importantă: cunoaşterea existenţială începe ca o cunoaştere raţională, dar aceasta nu trece automat în calitatea existenţială. Cu alte cuvinte, trebuie să observăm că un om poate dispune de cercetare istorică suficientă, poate analiza la infinit cuvântul lui Iisus Hristos şi poate trece prin situaţiile cele mai şocante în viaţă şi totuşi prin aceasta nu ajunge de la sine, necesar sau obligatoriu la cunoaşterea existenţială a lui Iisus Hristos-Dumnezeu. Cunoaşterea raţională poate asigura, îl poate duce pe om până la veridicitatea divinităţii lui Iisus din Nazaret, dar nu este constrângătoare, nu poate impune certitudinea. Trecerea de la calitatea raţională la cea existenţială se reuşeşte numai atunci când omul ajunge să realizeze limita, insuficienţa, „iraţionalul” şi „absurdul” celei raţionale, adică să simtă omul, lumea şi fiinţa ca mister.

Gânditorii au ajuns să înţeleagă şi să recunoască insuficienţa, nesiguranţa şi chiar improprietatea cunoaşterii raţionale. Se ştie astfel că metoda raţională se bazează pe trei legi ale logicii: legea identităţii, legea contradicţiei şi legea terţului exclus. Experienţa ne arată însă că aceste trei legi, care ar trebui să asigure precizia şi siguranţa cunoaşterii, se dovedesc până la urmă nişte cuşti ale logicii care închid cunoaşterea, pentru că ele nu permit gândirii să iasă din ele şi să aprecieze şi acele realităţi care depăşesc aceste legi. A gândi şi a cunoaşte raţional înseamnă a afirma o noţiune sau un adevăr pe baza altor noţiuni, pe baza unui lanţ de afirmaţii „raţionale” presupuse certe, indiscutabile. Dependenţa oricărei afirmaţii de cele precedente, insuficienţa şi relativul lanţului raţional în sine arată însă slăbiciunea raţionalismului ca metodă de cunoaştere. Raţiunii îi scapă de fapt domeniul cel mai important al observaţiei şi cercetării: experienţa. Or, experienţa înfăţişează omul, lumea şi fiinţa ca realităţi supra-raţionale, paradoxale, misterioase. De fapt, pe calea strict raţională, omul, lumea şi fiinţa sunt ininteligibile; raţiunii îi scapă tocmai esenţa, adică misterul lor.

Calea raţională, ştiinţifică sau naturală se dovedeşte adecvată numai pentru domeniul corespunzător ei, adică natura. Ea poate reuşi şi oferi cel mult veridicitatea şi niciodată certitudinea. „Siguranţa” cunoaşterii raţionale nu stă în ultimă instanţă pe datele naturale, ci se întemeiază pe altceva, mai adânc, pe o credinţă: identitatea mamei mele nu mi-o asigură nici un dat natural, nici un ADN, ea este exclusiv experienţă existenţială şi credinţă. Cercetătorul care a probat slăbiciunea cunoaşterii raţionale faţă de forţa celei existenţiale şi a credinţei ştie că dacă toţi savanţii şi toţi teologii lumii ar dovedi autenticitatea unor „oseminte” ca fiind ale lui Iisus, singurul răspuns just şi obligatoriu este acesta: «Minţiţi împotriva existenţei şi a fiinţei, împotriva lui Dumnezeu,   împotriva   evidenţei»   (cf. Ga 1, 8).   Este  uimitor  că  oamenii  nu   ajung

    la concluzia firească: departe de a fi cea mai concretă şi mai sigură, calea raţională

    este cea mai limitată, cea mai imprecisă şi cea mai nesigură.

Calea raţională explică şi satisface legile logicii şi omul ca raţiune întrebătoare dar nu explică şi nu satisface experienţa şi omul ca adânc spiritual şi mister capax infiniţi. Încercarea căii raţionale, imixtiunea ei în realitatea supra-logică se dovedeşte improprietate, impostură şi fals. Ea este precum încercarea astronautului Iuri Gagarin care, pentru că nu l-a întâlnit pe Dumnezeu în cosmos, a stabilit că nu există, sau precum a medicilor care au stabilit că omul nu are suflet întrucât este de negăsit în corpul uman. Uităm adesea sau nu înţelegem că fiecare domeniu de cercetare are instrumentele lui specifice, care nu se pot confunda. După cum nu are ce căuta echerul în muzică sau bemolul în fizică, tot astfel nu pot fi investigate realităţile spirituale decât cu instrumente spirituale: numai mintea înţelege mintea, numai inima simte inima, numai sufletul primeşte sufletul.

Limita, improprietatea şi impostura căii raţionale impun aşadar depăşirea ei. Filosoful german H.G. Gadamer a remarcat că, întrucât raţiunea noastră este în mod firesc grevată de limite şi prejudecăţi, fiind „amăgită”, este nevoie de o lucrare inversă amăgirii raţionale, în care „înţelegerea este un proces în care suntem dez-amăgiţi”(Cf. Andrew Louth, Desluşirea Tainei, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 212). Condiţia este existenţială impune omului misterul persoanei şi al fiinţei şi, prin aceasta, realitatea şi prezenţa puternică a Absolutului personal.

Cunoaşterea existenţială înseamnă înţelegerea şi simţirea lui Dumnezeu prin presiunea evenimentelor vieţii. Dar nici ea nu este absolută; se poate spune că forţa ei este direct proporţională cu forţa evenimentului care-l presează pe om. Există însă o cunoaştere superioară şi ei, o cunoaştere absolută.

 

Calea credinţei

Gândirea comună priveşte credinţa ca pe cunoaşterea cea mai teoretică, imaginară, închipuită, ne-argumentată, ireală şi falsă. Credinţa se bazează într-adevăr pe misterul fiinţei dar nu pe mister ca ignoranţă, incognoscibil, apodicţie, arbitrar sau intangibil ci ca adânc al fiinţei care, chiar cunoscută şi experiată, rămâne necuprinsă. Credinţa nu este negarea raţiunii ci depăşirea ei. Departe de a fi teoretică sau a refuza argumentele naturale şi ştiinţifice, credinţa nici nu acceptă decât ceea ce a experimentat. Pentru creştinul matur, obiectul credinţei sale există întrucât este gustat realmente, este experimentat şi asimilat fiinţial, organic. Oricât ar părea de misterioasă şi inconsistentă, credinţa nu este absurdă. Dimpotrivă, ea se impune tocmai datorită slăbiciunii sau „absurdului” raţiunii: «Credo quia absurdum» (Tertullian), adică «Cred, pentru că raţiunea se dovedeşte imposibilă, absurdă!». De altfel, este de observat că nu numai cunoaşterea teologică ci orice cunoaştere (ştiinţifică, artistică sau filosofică) îşi găseşte convingerea, temeiul ultim sau certitudinea absolută tot numai în credinţă. Căci informaţia şi calculul sunt numai baza pe care se construieşte convingerea, dar aşa-zisa certitudine este de fapt o decizie total interioară a eului, un fel de acord al eului cu sine însuşi. Convingerea este mai presus de veridicitate, este o aderare a eului, o acceptare a fiinţei, un act suveran al persoanei  mai  presus  de  informaţiile  sau  datele  dinafară. În acest sens, putem

înţelege că dacă raţiunea poate fi numită veridicitatea fiinţei, atunci credinţa este certitudinea fiinţei.

Cunoaşterea credinţei începe prin experienţa existenţială, căci «credinţa vine prin auz» (prin experienţă) şi nu prin deducţie, informaţie, calcul, argumentare sau imaginare. Experienţa sau cunoaşterea existenţială impune supra-logicul existenţei şi mai ales saltul în supra-logică şi supra-mundan. Ca existenţială, credinţa înseamnă descoperirea omului şi a sinelui ca spirit şi abis, dar este mult mai mult. Ea nu este o afirmare sau o înţelegere principială a supra-logicului ci este chiar experierea sau gustarea lui, cunoaşterea ne-mediată, „de-a dreptul”, cum zice psalmistul: «Gustaţi şi vedeţi, că este bun Domnul!» (Ps 33, 8).

În măsura în care este experienţă şi gustare, fără îndoială că credinţa poate fi cea mai deplină şi mai sigură cunoaştere. Faţă de ideea şi atitudinea celor care neagă sau nu înţeleg credinţa - imputându-i că este numai închipuire sau iluzie, pentru că realităţile ei sunt neexperimentabile logic şi material - putem să răspundem că esenţa

omului   şi   realităţile  fundamentale  ale  existenţei  (precum  gândirea,  simţirea,   decizia,   libertatea,  judecata,   asumarea   etc)   sunt   toate inexprimabile şi intangibile şi totuşi nu le poate nega nimeni.

Ca şi Dumnezeu însuşi, sufletul uman nu poate fi identificat, cunoscut sau măsurat cu datele naturale sau ştiinţifice, dar poate fi experiat, cunoscut, analizat şi descris pe altă cale, cu instrumente spirituale specifice. Tot astfel, Trupul lui Iisus Hristos nu poate face obiectul cercetării naturale dar poate fi oricând cercetat, cunoscut şi experiat cu instrumentele spirituale, întrucât «întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii» (Col 2, 9). Credinţa şi Dumnezeu sunt în chip propriu şi exact numai Iisus Hristos, pentru că numai El este chipul primordial şi final, chipul deplin al omului, singurul care-l face pe om inteligibil şi real (Vezi Jean-Michel MALDAME, Christos pentru întreg universu, Ed. Cartimpex, Cluj, 1999).

În concluzie, noi credem şi stăm în Iisus Hristos, unicul Dumnezeu şi Mântuitor, pentru că ni-L impun atât experienţa noastră istorică, cât mai ales experienţa noastră existenţială şi experienţa credinţei noastre.

 

Revista  „Studii Teologice”,

seria a III-a, anul III, nr.1, Ianuarie-Martie 2007, Bucureşti.

 

 

C117

 

 

 

 

„OSEMINTELE” LUI IISUS SAU MORMÂNTUL LUI HRISTOS?

(Partea a II-a)

 

 

[...] Relatările Sfintelor Evanghelii ne arată fără dubiu că trupul lui Hristos după înviere era şi nu era cel de dinainte. Pe de o parte el era cu totul altfel, pentru că ştim că nu se mai supunea limitelor materiei, naturii şi lumii, ci le depăşea. Dar pe de altă parte era totuşi acelaşi de dinaintea învierii, căci ştim că Mântuitorul însuşi a insistat şi «le-a arătat mâinile, picioarele şi coasta Sa» (Lc 24, 39-43; In 20, 27), adică le-a arătat semnele cuielor şi suliţei, semnele rănilor, semnele care stabileau categoric identitatea cu trupul dinainte de înviere. Prin urmare, trupul înviat este pe de o parte acelaşi, pentru că-şi conştientizează el însuşi identitatea, se ştie şi se simte acelaşi, iar pe de altă parte este altul, în sensul că se ştie şi se simte cu totul altfel, adică deosebit calitativ. De altfel, nu numai credinciosul creştin ci orice cercetător care ia în considerare învierea morţilor trebuie să înţeleagă că nu se poate vorbi în nici un fel de vreo înviere şi nu poate fi înviere decât a ceea ce a murit, adică a trupului. De asemenea, şi mai important este pentru creştini să rememoreze şi să valorifice faptul că numai învierea aceluiaşi trup care a trăit înainte de înviere este mântuire reală şi viaţă veşnică. Aşadar nu carnea şi sângele istorice, ci „carnea şi sângele” transfigurate moştenesc împărăţia lui Dumnezeu.

A afirma că Iisus Hristos a înviat cu alt trup şi că nu a înviat şi S-a înălţat la cer cu trupul cel dintotdeauna înseamnă de fapt a nega întruparea şi mesianitatea lui Iisus Hristos, înseamnă a-L nega total. Căci autenticitatea şi esenţa lui Iisus Hristos înseamnă exclusiv a afirma că Dumnezeu S-a făcut materie, ca să vindece, să tămăduiască şi să sfinţească, adică să transfigureze materia. Aceasta este esenţa lucrării şi voinţei lui Hristos şi esenţa credinţei creştine: mântuirea şi eternizarea materiei, pentru că ea, deşi pare inferioară sufletului, este creatura lui Dumnezeu «bună foarte» (Fc 1, 31) şi, prin urmare, destinată dintru început sfinţirii şi vieţii veşnice. Conştiinţa creştină are această înţelegere excepţională a lumii, omului şi fiinţei, afirmând transformarea şi înveşnicirea trupului şi materiei, atunci când exclamă, prin poetul Ioan Alexandru: „Când umbra pală-n cer se logodea / Cu carnea mea cea liberă şi sfântă” (I. Alexandru, Cununie).

A afirma pe Iisus Hristos înseamnă a mărturisi că El este şi rămâne în veci Dumnezeul-Om, Alfa şi Omega, «Cel ce a murit şi este acum viu, Cel ce este, cel ce era şi Cel ce vine» (Ap 1, 17-18). Persoana Lui înseamnă nu numai spirit ci şi trupul uman înduhovnicit, transfigurat, pentru că acesta a fost motivul întrupării şi esenţa lucrării lui Iisus Hristos. Prin atotputernicia Sa, Dumnezeu putea să ne mântuiască şi fără să Se întrupeze: este limpede că El S-a întrupat tocmai pentru că numai întruparea este mântuirea adevărată, deplină, adică vindecarea şi transformarea materiei. Toate religiile vorbesc de mântuire şi sfinţire, dar specificul şi esenţa creştinismului afirmă eternizarea materiei în identitatea ei, chiar dacă se vindecă şi se sfinţeşte. Cine cunoaşte istorie ştie că tot efortul Bisericii creştine, al religiei şi credinţei creştine în general, timp de 2.000 de ani, a avut în vedere tocmai înţelegerea şi mărturisirea umanităţii eterne a lui Hristos, cu toate însuşirile ei umane precise şi specifice, în Persoana Sa  divino-umană.  Dacă  Persoana Sa  ar  pierde  ceva  din  umanitate,  atunci

acţiunea mântuitoare a Persoanei Sale n-ar mai privi condiţia umană întreagă; s-ar pune sub semnul întrebării însăşi mântuirea umanităţii. Este limpede că a nu afirma pe Iisus Hristos ca umanitate completă înseamnă a-L nega; indiferent că negăm ceva din dumnezeirea sau din umanitatea Lui, orice atentat înseamnă negarea lui Iisus Hristos. Să nu uităm esenţialul: adevărul şi puterea creştinismului nu constau atât în argumentarea cea mai înaltă, în ideea religioasă mai subtilă, mai frumoasă şi mai bună ci în învierea lui Iisus Hristos din morţi: «Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră» (1 Co 15, 14).

A cerceta Persoana lui Iisus Hristos înseamnă a înţelege faptul că El constituie obiectul oricărei cercetări, dar cu o observaţie extrem de importantă. Întrucât este divino-umană, Persoana Sa poate fi cercetată istoric, natural, ştiinţific, raţional în dimensiunea ei umană; dimensiunea divină a lui Iisus Hristos poate fi şi ea cercetată, dar cu instrumente adecvate, adică spirituale. De aici, oricine trebuie să înţeleagă că a căuta vestigii materiale ale părţii ne-materiale (aşa cum este trupul înviat, transfigurat şi înălţat la cer) a lui Iisus Hristos este impropriu, absurd şi ridicol. Mormântul lui Iisus Hristos este şi rămâne într-adevăr loc precis şi identificabil al învierii lui, dar el înseamnă şi «să nu căutaţi pe Cel Viu între cei morţi» (Lc 24, 5). Este evident că aceia care pun problema „osemintelor” lui Iisus pornesc deja de la prezumţia ne-divinităţii sau imposturii lui Iisus Hristos, înainte de a mai aştepta rezultatele altor cercetări; căci, după cum vom vedea, sunt posibile şi extrem de relevante o mulţime de alte cercetări.

Aşadar, în ceea ce priveşte Persoana istorică a lui Iisus, care sunt vestigiile care pot face obiectul cercetării istorice, materiale? Fără îndoială, toată lumea în care a trăit şi a lucrat Iisus Hristos: locul naşterii Sale, locul copilăriei, localităţile, casele şi locurile pe unde a trecut şi, mai ales, locurile de la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, adică Grădina Ghetsimani (unde a fost prins), pretoriul lui Pilat (unde a fost judecat), colina Golgotha (unde a fost răstignit), mormântul unde a fost pus (Sfântul Mormânt de astăzi). Tot ceea ce se leagă de Persoana Sa istorică face obiectul cercetării istorice, poate fi apreciat, măsurat şi judecat ştiinţific; în această privinţă, cercetarea istorică poate confirma sau infirma datele istorice moştenite până la un moment dat. Aici este însă extrem de important să nu uităm că toată istoria, toată Tradiţia, toate datele Bibliei şi ale Bisericii au fost confirmate de cercetarea istorică de până acum.

Dar mai există un vestigiu al Persoanei lui Iisus Hristos: cuvântul Său. El ne poate mijloci trecerea la cunoaşterea existenţială a lui Iisus Hristos.

 

Calea existenţială

Critica istorică a stabilit cert şi definitiv un anumit număr de cuvinte din cele 4 Evanghelii canonice, care trebuie atribuite cu siguranţă (atât cât poate fi sigură orice cercetare ştiinţifică în general) lui Iisus Hristos, numite Loghia (Vezi, în acest sens, Jacques Duquesne, Isus,  Ed.  Humanitas, Bucureşti, 1995 şi Originile creştinismului, Ed. Polirom, Iaşi, 2002); orice cercetător riguros şi onest ştie aceasta. Având în vedere că manuscrisele Sf. Evanghelii păstrate până azi sunt cele mai credibile şi mai sigure din toată antichitatea, aşa cum observam la început, este evident   că   aceste   cuvinte  păstrate  ale  lui  Iisus Hristos  capătă  o  importanţă

copleşitoare, absolută. Ele ne apar de fapt drept adevăratele vestigii istorice, materiale ale Persoanei lui Iisus.

Cunoaşterea cuvintelor lui Iisus înseamnă cunoaşterea Persoanei Sale. Experienţa ne arată că lexemul, cuvântul nu se identifică în totalitate cu autorul lui, dar reuşeşte să exprime specificul acelei persoane; cuvântul oricărei persoane este specific. Prin urmare, cuvântul lui Iisus trebuie să arate calitatea Persoanei Lui. Dacă Persoana lui Iisus este divină, Cuvântul Lui trebuie să prezinte oricărui cercetător ceva divin.

Într-adevăr, cuvântul lui Iisus din Nazaret are două calităţi pe care nu le are nici un cuvânt uman: proprietatea şi suveranitatea. Cuvântul lui Iisus este singurul cuvânt propriu din toată istoria, din tot universul. Toate cuvintele experimentate de oameni se arată improprii sau mincinoase, din cauză că între cuvântul uman (infinit ca promisiune, căci orice cuvânt uman promite infinitul) şi puterea limitată a respectivei persoane se cască o prăpastie mare: aceasta este impostura sau minciuna cuvântului uman. Ca fiinţe slabe, fiinţe „de nimica”, fiinţe alunecând în moarte, în neant, fiinţe „fără fiinţă”, oamenii promit totul deşi sunt nesiguri de cuvântul lor: sunt, adică, impostori şi mincinoşi. Singura persoană care n-a minţit fiinţial niciodată este Iisus Hristos; la El nu mai există nici o diferenţă între cuvântul ca promisiune şi cuvântul ca putere. Numai aşa se explică de ce Iisus Hristos este singurul întemeietor de religie care şi-a permis să spună: «Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece!» (Mt 24, 35). A spus aceasta tocmai pentru că era sigur în mod fiinţial pe cuvântul Său, pentru că se baza nu pe veridicitate ci pe puterea personală. Constantin Noica îi reproşa lui M. Heidegger că n-a pretins, măcar pentru unele izbânzi filosofice, expresia aceasta: «Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece!». C. Noica se miră degeaba. Nouă ne este clar de ce n-a vorbit aşa Heidegger: pentru că, fiind şi teolog, el era conştient tocmai de proprietatea divină indiscutabilă şi exclusivă a acestei expresii.

A doua calitate divină a cuvântului lui Iisus Hristos este suveranitatea. Nici un cuvânt, din tot universul, nu s-a arătat vreodată suveran. Chiar întemeietorii de religii au recunoscut că ei sunt slujitorii Cuvântului şi Adevărului, nu stăpânii lui. Iisus Hristos este singura persoană experimentată de istorie care a avut suveranitatea cuvântului. El este singurul om care a îndrăznit să spună: «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa! » (In 14, 6), «Cine ascultă cuvintele Mele nu va muri în veci» (In 5, 24); căci «îi învăţa ca Unul care are putere» (Mt 7, 29; In 7, 46). Cuvintele lui Iisus Hristos, vestigiul material cel mai concret şi mai sigur păstrat din El, sunt la îndemâna oricărui om. Cercetarea onestă şi completă îl duce pe om în mod firesc la simţirea divinităţii lor, adică a lui Iisus Hristos. O astfel de experimentare a dumnezeirii lui Iisus se poate numi cunoaşterea existenţială a lui Iisus Hristos. (Va urma!)

 

 

 

Revista  „Studii Teologice”, seria a III-a, anul III, nr.1, Ianuarie-Martie 2007, Bucureşti

 

 

C116

 

OSEMINTELE” LUI IISUS SAU MORMÂNTUL LUI HRISTOS?

(Partea



Materialul de faţă este motivat şi se justifică prin două imperative: una imediată şi alta principială. Este necesară acum o explicare a problemei autenticităţii, respectiv a divinităţii lui Iisus Hristos, pentru că asistăm în zilele noastre la mediatizarea intensă a unei mulţimi de „documente”, informaţii şi provocări noi care neagă dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, adică esenţa creştinismului. După „Codul lui da Vinci” şi „Evanghelia lui Iuda”, filmul „documentar” al regizorilor James Cameron şi Simcha Jacobovici pretinde descoperirea „osemintelor”, adică a rămăşiţelor pământeşti ale lui Iisus din Nazaret, întemeietorul credinţei creştine. Evident că autenticitatea acestei descoperiri ar fi identică cu negarea învierii lui Iisus Hristos şi cu anularea adevărului creştin.

Angajarea noastră este deci justificată în primul rând din motivul imediat al urgenţei răspunsului. Este necesar un răspuns urgent şi suficient la aceste atitudini anti-creştine, oricât de inconsistente, neserioase, slabe şi ridicole, tocmai din cauză că oficialii Bisericii au reacţionat necorespunzător, bagatelizând şi expediind cu suficienţă subiectul şi situaţia de fapt. Teologul n-are voie să expedieze acest subiect niciodată, faţă de nici un apelant şi nici o situaţie. Celor care nu înţeleg această urgenţă şi deplinătate a răspunsului le reamintim că Mântuitorul însuşi n-a neglijat şi n-a evitat nici măcar pe tatăl minciunii, pe diavol, ci s-a angajat cu el în polemică, răspunzându-i urgent şi complet. Creştinul trebuie să răspundă complet oricui şi oricând, tocmai pentru că el îi ia cel mai în serios pe toţi oamenii, chiar pe cei mai neserioşi şi mai răi, împlinind cuvântul Sf. Ap. Petru care ne cere (exact în sensul şi situaţia de astăzi) să fim «gata totdeauna să răspundem oricui ne cere socoteală despre nădejdea noastră» (1 Ptr 3, 15). Tatăl este părinte, profesorul este dascăl şi teologul este creştin tocmai pentru că preţuieşte, iubeşte, consideră şi se ocupă total de orice om, mai presus de nebunia sau răutatea lui. Nici o religie nu preţuieşte persoana, precum creştinismul. Creştinul şi creştinismul sunt unici şi incomparabili pentru că numai ei preţuiesc persoana în mod absolut şi, de aceea, o tratează la modul absolut adică cu răbdare şi asumare fără de sfârşit. Numai creştinismul crede că din întuneric poate apărea lumina, din boală sănătatea, din ignorant cunoaşterea, din moarte viaţa. De aceea, numai creştinismul este credinţă, speranţă, iubire şi şansă reală, fără de sfârşit.

Al doilea motiv al cuvântului nostru de aici este cel principial. Răspunsul creştin complet este necesar nu numai pentru rezolvarea aici şi acum, ci mai ales cu conştiinţa că sunt inevitabile şi sigure provocări mult mai tari şi mai bine făcute, „noutăţi” foarte bine „argumentate" ştiinţific, filosofic şi chiar „teologic". A conştientiza adevărul creştin înseamnă a înţelege mai ales inevitabilul acestor „noutăţi” şi a le da răspunsul corespunzător definitiv, valabil în eternitate. Falsitatea şi imposibilul „descoperirilor” anti-creştine pot fi dovedite definitiv numai prin experimentarea dumnezeirii lui Iisus Hristos, întemeietorul credinţei creştine şi singurul Dumnezeu verificat. Dumnezeirea lui Iisus Hristos poate fi înţeleasă şi experimentată pe trei căi, în trei moduri: 1. calea raţională; 2. calea existenţială; 3. calea credinţei.





Calea raţională

Calea raţională de a afla şi înţelege pe Iisus Hristos constă în cercetarea, analizarea şi argumentarea istorică, naturală, „ştiinţifică”, „materială” şi logică a datelor pe care le avem despre Persoana Lui istorică. Calea raţională este calea datelor istorice, a probelor documentare sau demonstraţia şi argumentarea cu probe „materiale” şi logice (Vezi dintre nenumăratele titluri următoarele lucrări: E. Schillebeeckx, Jesus, Herder, 1975; Arthur NISIN, Die Geschichte von Jesus dem Christus, Verlag Styria, 1966; Romano Guardini, Der Herr, Herder, 1980; Meletie Kalamaras, Cine este Hristos?, Ed. Symbol, Bucureşti, 1995; Jaroslav Pelikan, Iisus de-a lungul secolelor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000; Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943; Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993; Armand PUIG, Iisus. Un profil biografic, Bucureşti, 2007). Ea este socotită în general nu numai cea mai simplă ci şi cea mai concretă, mai tare, mai întemeiată, mai doveditoare şi mai convingătoare. În ceea ce priveşte aplicarea ei asupra Persoanei lui Iisus Hristos, este extrem de important să observăm dintru început că arheologia, documentaţia şi istoria de până astăzi confirmă întru totul afirmaţiile Bibliei şi ale Bisericii. Specialiştii şi cercetarea istorică recunosc categoric ca întemeietor al credinţei creştine pe Iisus din Nazaret, Persoană descrisă în cele 4 Evanghelii creştine şi certificată de documentele istorice contemporane. Autenticitatea lui Iisus din Nazaret ca întemeietor al credinţei creştine este recunoscută de cei mai minuţioşi cercetători, astfel încât poate fi denumită drept certitudine absolută, în măsura în care un document sau o probă istorică pot fi apreciate ca absolute (Vezi şi J.M. Maldame, Christos pentru întreg universul, Ed. Cartimpex, Cluj, 1999; Jacques DuQUESNE, Isus, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995; Originile creştinismului, Ed. Polirom, Iaşi, 2002).

Dimensiunea divină a Persoanei Sale sau descrierea Lui poate fi susţinută istoric şi raţional prin opera Sa («După roadele lor îi veţi cunoaşte» - Mt 7, 16), aşa cum a precizat El însuşi, adică prin consecinţele istorice ale activităţii Sale. Dimensiunea divină a cuvântului lui Iisus poate fi afirmată şi înţeleasă datorită calităţii logicii Sale, adică faptului că logica sau cuvântul lui Iisus sunt cu totul „ne-logice” şi „ne­umane”, ele sunt o logică şi un cuvânt „pe dos” faţă de cuvântul şi logica umană comună, depăşindu-le tocmai pentru că sunt expresia unei alte lumi şi ordini, ordinea supraumană sau divină. Orice cercetător observă şi trebuie să recunoască faptul că logica lui Iisus este nu numai cu totul nouă faţă de cea umană comună ci chiar inversă, „pe dos”. Iisus Hristos ne spune că viaţa se obţine numai prin moarte, că suferinţa este fericită, că cel mic (smerit) este mare şi cel mare este mic, că infinitul devine limită şi limita devine infinit, că absolutul devine relativ şi relativul devine absolut, că veşnicia devine timp şi timpul veşnicie, că nemurirea moare şi moartea devine viaţă veşnică. Oricât de deştept, de profund şi subtil a fost vreun gânditor vreodată, niciodată n-a contrazis şi n-a depăşit cadrele şi măsurile umane. Cercetătorul onest trebuie să observe că o singură persoană, în toată istoria gândirii şi umanităţii, a făcut acest lucru: Iisus din Nazaret, Ieşu Nizareth.

Iar consecinţele lucrării Sale care pot înfăţişa în modul cel mai concret divinitatea lui Iisus se constituie din noutatea absolută a calităţii adepţilor, respectiv a sfinţeniei creştine. Creştinii, adepţii lui lisus Hristos care-şi identifică viaţa cu El, prezintă o calitate fiinţială absolut nouă pe pământ: sfinţenia. Sfinţenia este afirmată în toate religiile, dar trebuie să observăm că în religiile ne-

creştine ea este numai o convenţie şi este proprie numai în creştinism, pentru că numai aici se constituie într-un absolut fiinţial dobândit definitiv. Sfinţenia creştină nu este cel mai înalt umanism, nu este omul cel mai reuşit şi mai împlinit ci este o nouă specie biologică. Ea se deosebeşte esenţial de orice altă „sfinţenie”, pentru că este singura specie care depăşeşte şi biruieşte moartea. Această calitate fiinţială este probată în moaştele sfinţilor creştini ca măsură a unei dimensiuni biologice şi fiinţiale noi. Desigur că discuţia despre calitatea absolută a sfinţeniei creştine şi improprietatea sfinţeniei din alte religii este o aporie, adică ne-rezolvabilă şi ne-constrângătoare logic. Noi susţinem totuşi că această calitate unică şi absolută poate fi experimentată şi înţeleasă prin faptul că este exclusiv rezultatul mărturisirii şi trăirii adevărului creştin.

Un alt vestigiu material care se referă la divinitatea lui Iisus Hristos este mormântul Său. Este foarte important să observăm, dintru început, că „osemintele” Lui n-au constituit niciodată obiectul vreunei cercetări. Din partea creştină, lucrul este de la sine înţeles, pentru că autenticitatea lui Iisus şi adevărul creştin se identifică total cu învierea şi înălţarea Lui cu trupul la cer şi exclud, aşadar, ideea rămăşiţelor pământeşti sau a „osemintelor”. Este însă şi mai important şi extrem de semnificativ faptul că nici anti-creştinii, musulmanii de exemplu (care au stăpânit şi controlat Ţara Sfântă timp de peste 13 secole), n-au întreprins şi nici măcar n-au avut ideea cercetării sau afirmării rămăşiţelor pământeşti ale lui Iisus, deşi chiar numai ideea în sine le-ar fi servit de minune ca obiecţie anti­creştină. Cum se explică această rezervă musulmană în special şi anti­creştină în general? Nu cumva ea înseamnă conştiinţa unanimă sau conştiinţa istorică irepresibilă că trupul lui Hristos scapă istoriei, nu face obiectul ei şi numai mormântul Lui poate fi discutat, şi nici măcar autenticitatea acestuia nu poate fi negată?( Vezi AUXENTIOS al Foticeii, Lumina sfântă de Paşti de la Ierusalim, Ed. Deisis, Sibiu, 1996).

Imposibilitatea descoperirii „osemintelor” lui Iisus Hristos este evidentă pentru creştini. Ştim totuşi că unii creştini (iehoviştii şi alţi neo-protestanţi), recunosc „divinitatea” Mântuitorului, dar afirmă că trupul lui Iisus Hristos n-a înviat, că El ar fi înviat cu alt trup, un „trup duhovnicesc” iar trupul Lui pământesc, iniţial, a putut rămâne în mormânt! Ideea lor se întemeiază pe expresiile Sf. Ap. Pavel din 1 Co 15, 43-49, în care acesta arată într-adevăr că omul poate avea două feluri de trup, că trupul dinainte de moarte este „trupesc” iar după înviere este „duhovnicesc”. Sectanţii cred că ideea lor ar fi confirmată de adaosul Sfântului Pavel, când afirmă: «carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricâciunea» (1 Co 15, 50). Trebuie să ştim însă că exegeţii biblici au stabilit de mult că Sf. Ap. Pavel nu avea în vedere o deosebire totală între trupul dinainte de moarte şi cel înviat, că nu nega conştiinţa identităţii, ci ţinea numai să sublinieze deosebirea lor ontologică, calitatea fiinţială cu totul nouă sau sfinţenia de după înviere. Faptul că învierea înseamnă tocmai învierea aceluiaşi trup care a murit real (căci nu sufletul moare ci trupul, şi nu poate învia decât ceea ce a murit, adică trupul) este dovedit de însuşi trupul lui Hristos înviat, de calităţile lui. (Va urma!)





Revista „Studii Teologice”, seria a III-a, anul III, nr.1, Ianuarie-Martie 2007, Bucureşti.





115



ÎNTOARCEREA PĂCĂTOSULUI





[...] Altădată, fericitul Pavel cel simplu, ucenicul Sfântului An­tonie, a povestit părinţilor un lucru ca acesta. Mergând la o mănăstire pentru cercetarea şi folosul fraţilor, după vorba cea obişnuită între dânşii, au intrat în biserică să săvârşească sfânta slujbă. Iar fericitul Pavel lua seama la fiecare din cei ce intrau în biserică, să vadă cu ce fel de suflet intră la slujbă; că avea şi acest dar dat lui de Dumnezeu, ca să vadă pe fiecare cum este la suflet, precum vedem noi obrajii unii altora.

Şi intrând toţi cu faţa luminată şi cu obraz vesel şi văzând pe îngerul fiecăruia bucurându-se de dânsul, pe unul l-a văzut negru şi întunecat la tot trupul şi toţi dracii ţinându-l de amândouă părţile şi trăgându-l spre sine şi căpăstru în nasul lui punând şi pe sfântul lui înger departe mergând după dânsul, posomorât şi trist. Iar Pavel, lăcrimând şi bătându-şi cu mâna pieptul, şedea înaintea bisericii, plângând foarte pe cel ce i s-a arătat lui aşa.

Deci, cei ce au văzut lucrul cel de mirare al bătrânului şi schimbarea lui cea grabnică care l-a pornit spre lacrimi şi plâns, îl întrebau, rugându-se, să le spună pentru ce plânge, socotind nu cumva, deznădăjduindu-se de tot, face aceasta. Îl rugau să intre şi la slujbă cu dânşii. Dar Pavel, scuturându-se de dânşii şi lepădându-se de aceasta, şedea afară tăcând şi tânguind mult pe cel ce i se arătase lui. După puţin, isprăvindu-se slujba şi toţi ieşind afară, iarăşi lua aminte Pavel la fiecare, ştiind cum au intrat şi vrând să cunoască cum ies.

Deci, a văzut pe bătrânul acela, care avea mai înainte tot trupul negru şi întunecat, că iese din biserică luminat la faţă, alb la trup şi pe draci departe mult, mergând după dânsul, iar pe înger aproape de el, urmărindu-l şi bucurându-se de dânsul foarte. Atunci Pavel, sărind de bucurie, striga, binecuvântând pe Dumnezeu şi zicând: „O, nespusă iubire de oameni a lui Dumnezeu! O, îndurările Lui cele dumnezeieşti şi bunătatea Lui cea peste măsură!”

Apoi alergând şi suindu-se pe o piatră înaltă, zicea: „Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, cât sunt de înfricoşate şi de toată spăimântarea vrednice! Veniţi şi vedeţi pe Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină! Veniţi să ne închinăm şi să cădem la El şi să zicem: Tu singur poţi să ridici păcatele!” Deci alergau toţi cu sârguinţă, vrând să audă cele ce se zic. Şi după ce s-au adunat toţi, a povestit Pavel cele ce văzuse dânsul mai înainte de intrare în biserică şi după aceasta iarăşi. Şi îl ruga pe bărbatul acela să spună pricina pentru care i-a dăruit Dumnezeu lui o schimbare minunată ca aceasta.

Iar omul, vădit fiind de Pavel, înaintea tuturor a povestit fără de sfială cele despre sine, zicând: „Eu sunt om păcătos şi de multă vreme vieţuiam în desfrânare până acum. Iar acum, intrând în sfânta biserică a lui Dumnezeu, am auzit pe Sfântul Prooroc Isaia citindu-se, sau mai bine zis pe Dumnezeu grăind printr-însul: Spălaţi-vă şi vă curăţiţi. Scoateţi vicleşugurile din inimile voastre înaintea ochilor Mei şi învăţaţi-vă a face bine, şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi! Şi de veţi voi şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca! Iar eu desfrânatul, de cuvântul proorocului umilindu-mă la suflet şi suspinând în inima meu, am zis către Dumnezeu:

«Tu, Dumnezeule, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, Cel ce acum prin proorocul Tău ai făgăduit acestea, cu lucrul împlineşte-le şi la mine păcătosul şi nevrednicul, că iată de acum îţi dau cuvântul şi mă făgăduiesc şi din inimă mă mărturisesc Ţie, că nu voi mai face acest fel de rău şi mă lepăd de toate fărădelegile şi îţi voi sluji de acum cu curată ştiinţă. De astăzi o, Stăpâne, şi din ceasul acesta, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc şi cad înaintea Ta şi mă depărtez de acum înainte de tot păcatul!» Cu aceste făgăduinţe am ieşit din biserică, hotărând în sufletul meu să nu mai fac nici un rău înaintea ochilor lui Dum­nezeu. Şi auzind toţi, strigau cu un glas către Dumnezeu: Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut!”

Cunoscând dar, o, creştinilor, din dumnezeieştile Scripturi şi din sfintele descoperiri, câtă bunătate are Dumnezeu către cei ce curat năzuiesc la Dânsul şi prin pocăinţă greşelile lor cele mai dinainte le îndepărtează şi cum că dă iarăşi bunătăţile cele făgăduite, nepedepsind pentru păcatele cele mai dinainte, să nu ne deznădăjduim de moştenirea noastră. Că precum prin Isaia proorocul S-a făgăduit să spele pe cei noroiţi în păcate şi ca lâna şi ca zăpada să-i albească, şi de bunătăţile Ierusalimului celui ceresc să-i învrednicească, aşa iarăşi prin Sfântul Prooroc Iezechil, cu jurământ ne încredinţează că nu ne va pierde pe noi. Căci zice: Viu sunt Eu, zice Domnul, că nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu!





Vieţile Sfinţilor pe luna Martie









114





Scrisoare către o tânără văduvă (continuare)



[...]Asumă-ţi acest lucru şi acum, nu pentru o împărăţie de pe pământ, ci pentru cea din ceruri, nu pentru a-l [redobândi] purtând haină aurită, ci haină de slavă, nestricăcioasă şi nemuritoare, aşa cum este firesc să aibă cei ce petrec în ceruri. [...]Dar, de vreme ce jeleşti şi pierderea siguranţei pe care ţi-o oferea el mai înainte, şi poate chiar a speranţelor de sporire a rangului, căci am auzit că în scurt timp avea să fie investit în funcţia de prefect - ceea ce cred că îţi tulbură sufletul mai mult decât orice -, gândeşte-te la cei care au căpătat ranguri şi mai mari decât el şi şi-au sfârşit viaţa într-un chip vrednic de milă. [...]

Căci gloria lumii nu diferă întru nimic de cea a scenei sau de vremelnicia florilor de primăvară. Fiindcă trece chiar mai înainte să apară. Şi, chiar de rămâne pentru scurtă vreme, degrabă se ofileşte. Ce este, aşadar, mai zadarnic decât cinstea şi slava aduse de mulţime? Ce rod are ea? Ce câştig? La ce rezultat bun duce? Şi de-ar fi numai ăsta răul! Fiindcă cel care are această capricioasă stăpână nu are nimic bun de câştigat, decât numai multe dureri şi vătămări. Căci îi stăpâneşte pe cei ce o au şi, pe cât mai mult este linguşită de cei ce o slujesc, pe atât îi are la mână şi îi ţine supuşi prin porunci aspre. Dar împotriva celor care o dispreţuiesc şi o trec cu vederea nu are cu ce să se răzbune. Astfel, este mai crudă decât orice tiran sau fiară. Căci tiranul sau fiara mai pot fi îmblânzite prin îndelung dresaj, însă aceasta se sălbăticeşte cu cât i ne încredinţăm mai mult, şi, dacă găseşte pe cineva care să o asculte şi să o urmeze în toate, nu există mai apoi ceva la care să renunţe să poruncească. Are şi un aliat, pe care n-ar fi greşit să îl numească cineva fiica ei. Căci atunci când [mândria], după ce a fost hrănită, a crescut şi a prins rădăcini în noi, naşte sminteala, lucru care nu este cu nimic mai prejos în puterea de a duce în prăpastie sufletele celor ce au dobândit-o.

Deci, spune-mi, pentru acestea jeleşti? Că Dumnezeu te-a scăpat de această cruntă robie, că a stăvilit orice năvală a acestor nimicitoare boli? Căci, pe când încă îţi trăia soţul, gândurile nu conteneau să răsară în sufletul tău, însă după moartea lui nu mai au de unde să-ţi cuprindă sufletul. În aceasta trebuie să arăţi o purtare dreaptă, adică să nu plângi îndepărtarea acestora şi nici să nu cauţi stăpânia lor amară. Căci când suflarea acestora se înteţeşte, le răscolesc pe toate din străfunduri şi le nimicesc. Şi, asemenea multora dintre curtezane, care, deja trecute la chip şi respingătoare, se folosesc de sulemeneli şi de farduri, aţâţând sufletele tinere, uşor de [cucerit] şi, odată ce au pus stăpânire pe ele, se poartă cu ele mai josnic decât cu cel din urmă sclav, tot aşa şi aceste patimi - şi slava deşartă, şi sminteala -, pângăresc sufletele mai mult decât orice altă necurăţie.

De aceea şi bogăţia pare multora un lucru bun. Însă, golită fiind de slava ei, nu va mai fi atât de îndrăgită. Oricum, cei care prin sărăcie puteau să ajungă la slava adusă de mulţime, nu mai căutau să se îmbogăţească, ci dispreţuiau grămezile de aur care li se ofereau. [...] Să nu plângem, aşadar, faptul că Dumnezeu ne-a scăpat de această tiranie ruşinoasă şi ridicolă şi plină de ocări. Căci străluceşte numai cu numele, însă în realitate face din cei ce o au contrariul a ceea ce exprimă numele său şi nu există om care să nu-l ia în râs pe cel care aleargă după slavă. Şi poate deveni cu adevărat vestit numai cel care nu este orientat şi fixat spre aceasta. Iar cel ce pune mare preţ pe slava acestei lumi, îndurând şi făcând tot ce-i stă în putinţă pentru a o obţine, mai ales acela va eşua în a ochi şi a nimeri ţinta, şi va avea parte în schimb de batjocură, acuză, ironii, respingere şi ură.

Dar aceasta nu se întâmplă numai cu noi bărbaţii, ci şi cu voi, femeile, şi mai ales cu voi! Căci femeia simplă ca fire şi la mers şi în veşminte, ca una care nu caută să fie admirată de cineva, stârneşte mirarea celorlalte femei, care o fericesc şi îi urează să aibă parte numai de lucruri bune. Însă, cea cuprinsă de slavă deşartă, este respinsă şi urâtă de celelalte şi fug de ea ca de o fiară sălbatică şi spun pe seama ei mii de bârfe şi de vorbe de ocară. Iar noi, refuzând slava pe care ne-o aduce mulţimea, ne ferim nu numai de aceste rele, ci câştigăm şi unele virtuţi foarte mari, care au fost deja pomenite, învăţaţi fiind puţin câte puţin să ne înălţăm şi să zburăm spre cer şi să dispreţuim toate cele de pe pământ. Căci cel care nu are trebuinţă de slava oamenilor, tot binele pe care-l face, îl va face în siguranţă şi nici suferinţele, nici bucuriile acestei vieţi nu îi vor pricinui vreo pagubă. Fiindcă nici cele dintâi nu-l pot scufunda, nici cele de pe urmă nu-l pot face să se umfle în pene şi să se mândrească, ci rămâne neschimbat în mijlocul vâltorilor şi al tulburărilor acestei vieţi. Ceea ce aştept să se întâmple degrabă şi cu sufletul tău, care, dezbărat fiind de mulţimea grijilor lumeşti, să ne arate vieţuirea cerească; iar această slavă după care jeleşti acum, în scurtă vreme o vei lua în râs, dezvăluindu-i deşertăciunea şi zădărnicia măştii ei.

Dacă tânjeşti după siguranţa pe care ţi-o oferea [soţul tău], buna păstrare a averii, şi lipsa intrigilor din partea celor care sunt gata să se repeadă asupra nenorocirilor celorlalţi, «Aruncă grija ta înspre Domnul şi El te va hrăni»(Ps 54,25). Căci zice: «Uitaţi-vă la neamurile cele din început, şi vedeţi cine şi-a pus nădejdea în Domnul şi a fost ruşinat sau cine a chemat numele lui şi l-a trecut cu vederea sau cine a rămas în poruncile Lui şi a fost părăsit?»(Sir 2,10-11). Căci Cel ce ţi-a adus o nenorocire atât de greu de suportat şi care te ţine acum liniştită, tot El te va izbăvi şi de cele ce au să vină. Fiindcă o rană mai grea decât aceasta nu vei mai suferi şi eşti de acord cu noi. Tu, care ai suportat atât de vitejeşte ceea ce s-a abătut asupră-ţi, şi asta în ciuda lipsei tale de experienţă, cu atât mai mult dacă, vreodată - dea Domnul să nu se fie aşa! -, se va întâmpla ceva din cele ce nedorite de noi, le vei suporta cu uşurinţă. Caută cele cereşti şi toate câte aduc viaţa de acolo, şi nimic din acestea nu te va putea vătăma, nici stăpânitorul întunericului acestei lumi, atâta vreme cât nu ne facem rău noi înşine. Chiar de ne-ar lua cineva averea, chiar de ne-ar sfârteca trupul în bucăţi, nimic nu are importanţă pentru noi, atâta timp cât sufletul ne rămâne sănătos.

Pe scurt, dacă vrei ca averea ta să rămână în siguranţă şi să sporească din nou, îţi voi arăta şi felul şi locul, acolo unde nu are dreptul să intre nimeni dintre cei ce uneltesc împotriva ta. Care este deci locul? Cerul! încredinţează-i [averea] bunului tău soţ şi nici fur, nici cel ce unelteşte, nici altceva din cele ce ar putea să o distrugă nu se va năpusti asupra ei. De îţi vei săpa averea acolo, multă roadă vei afla apoi. Căci cele pe care le sădim în ceruri, fac rod însutit şi mai bun; iar tu, dacă vei face întocmai, vei vedea de ce fel de bunuri te vei bucura. Mai întâi de viaţa veşnică şi de cele făgăduite celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, «pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit»(1 Co 2,9), şi apoi de împreună-petrecerea în veşnicie cu bunul tău soţ; acolo sus te vei lepăda de toate grijile şi fricile şi primejdiile şi intrigile şi duşmăniile şi ura. Cât timp vei trăi înconjurată de bunuri, poate se vor afla oameni care vor vrea să pună stăpânire pe ele. Însă, de le vei muta în ceruri, vei trăi o viaţă sigură, lipsită de primejdii, plină de linişte, în care îţi va fi de ajuns buna credinţă.

Nu este oare o mare nebunie atunci când, vrând să cumpărăm un pământ, căutăm să fie fertil, dar când ni se oferă cerul, unde putem căpăta un loc, rămânem pe pământ, în osteneala lucrării lui, şi a celor ce ne stârnesc să păcătuim. Căci, adesea ne înşală aşteptările. Şi, de vreme ce sufletul tău se tulbură şi suferă cumplit la gândul că adesea ai aşteptat ca el să fi fost ales în funcţia de prefect, iar această nădejde a fost spulberată dintru început, gândeşte-te mai întâi la aceea că, şi dacă această nădejde a fost foarte întemeiată, a fost totuşi o nădejde omenească, de multe ori înşelătoare. Si câte asemenea vedem că se întâmplă în viaţă! Căci cele pe care le aşteptăm cel mai mult să se întâmple, nu se întâmplă, iar cele care nici măcar nu ne trec prin cap, adesea se săvârşesc; fie că este vorba de funcţiile de conducere, de puterea regală, de moşteniri, de căsătorie, şi de orice alt eveniment, vedem pretutindeni că acesta este mersul lucrurilor. Şi, oricât de aproape ar fi vremea potrivită [săvârşirii lor], după spusa proverbului, «Este drum lung de la pahar la gură». Şi Sfânta Scriptură zice: «De dimineaţa până seara se schimbă vremea»(Sir18). Şi tot aşa: «Împăratul astăzi este şi mâine va muri»(Sir 10,10). Şi, iarăşi, ca să arate ceea ce este dincolo de aşteptările noastre, ne zice înţeleptul: «Mulţi tirani au căzut pe pământ, însă cel la care nu se gândea nimeni a purtat coroana».

Că nu este lucru sigur că ar fi obţinut acea funcţie dacă ar fi fost în viaţă soţul tău. Pe de o parte incertitudinea viitorului şi multe alte motive ne-ar fi dat prilejul să ne îndoim. De unde este evident pentru noi că dacă ar fi trăit ar fi obţinut acea funcţie? Sau că nu s-ar fi întâmplat exact invers, şi chiar obţinând funcţia, ar fi căzut răpus de vreo boală sau lovit de invidia şi de intriga celor care voiau să prospere mai mult decât el, sau de orice alt lucru greu de purtat? Să zicem, însă, dacă vrei ceva sigur, că, dacă ar fi trăit mai mult, ar fi ajuns în vârf şi atunci, pe cât mai mare ar fi fost rangul, pe atât mai mare şi primejdia şi responsabilităţile şi intrigile [pe care ar fi trebuit să le înfrunte]. Dar [să zicem că] nu ar fi fost aşa, ci că ar fi străbătut marea [vieţii] în linişte, ferit de primejdii. Şi, spune-mi, care ar fi fost rezultatul? Nu tot acesta de acum, sau poate nici măcar ăsta, ci unul mai nedorit şi mai respingător. Mai întâi ar fi ajuns să vadă cerul şi pe cele cereşti mult mai târziu, ceea ce este o mare pagubă pentru cei care sunt încredinţaţi de cele ce au să vină. Şi apoi, oricât de curată ar fi fost viaţa lui, lungimea vieţii şi responsabilitatea acelei funcţii de conducere, nu l-ar fi lăsat să plece de aici atât de curat cum a plecat. Căci nu se poate şti dacă nu ar fi trecut prin multe schimbări şi, până să-şi dea ultima suflare, nu ar fi alunecat în delăsare? Acum îndrăznim să spunem că, prin harul lui Dumnezeu, a zburat înspre acel loc de odihnă, căci nu a avut întru nimic îndrăzneala nesăbuită a [acelor greşeli] care te opresc să intri în împărăţia cerurilor, de vreme ce, petrecând mult timp în afacerile publice, ar fi putut foarte mult să se pângărească. Şi, înconjurat de rele atât de mari, a rămâne drept este un lucru care nu se întâmplă multora, însă a greşi cu voie sau fără voie, este dintre lucrurile posibile şi care se petrec mereu. Dar acum noi ne-am lepădat de această temere [în privinţa lui] şi suntem pe deplin încredinţaţi că în ziua aceea va veni cu multă strălucire, luminând lângă împăratul şi premergându-i lui Hristos alături de îngeri, îmbrăcat în negrăita slavă, şi stând laolaltă cu împăratul care va să judece, şi care i-a încredinţat a săvârşi lucruri înalte.

Pentru aceea, lăsând jelaniile şi văicărelile, păstrează acest fel de vieţuire, ba încă unul şi mai înalt, ca, ajungând la aceeaşi virtute cu el, să te sălăşluieşti împreună cu el în acel cort (corturile lui Avraam, simbolul împărăţiei cerurilor) şi să te poţi uni cu el pentru acele nesfârşite veacuri, nu prin legătura căsniciei, ci printr-una cu mult mai puternică. Căci cea de aici este doar o împletire a trupurilor; însă cea de acolo este o unire a sufletului către suflet, mai înaltă şi cu mult mai desfătătoare şi mai puternică.



Sfântul Ioan Gură de Aur – Scrisoare către o tânără văduvă

113



Scrisoare către o tânără văduvă



Că ai primit o rană grea şi ai fost străpunsă de moarte prin săgeata trimisă de sus, toţi mărturisesc deopotrivă şi nu neagă nimeni, nici chiar dintre cei care sunt foarte aplecaţi spre dragostea de înţelepciune. Dar, de vreme ce răniţii nu trebuie să-şi petreacă toată vremea în jale şi în lacrimi, ci să se îngrijească îndeosebi de vindecarea rănilor, ca nu cumva, din pricina lacrimilor, să neglijeze rana, să o adâncească şi să sporească flacăra durerii, bine este [ca şi tu] să iei aminte la cuvintele de mângâiere şi, înfrânându-te, cel puţin pentru scurtă vreme, de la vărsarea lacrimilor, să te laşi în seama celor care încearcă să-ţi aducă mângâiere. De aceea noi nu te-am deranjat nici atunci când erai în culmea durerii, nici atunci când s-a abătut fulgerul. Ci, aşteptând o vreme, atât cât să-ţi îngăduim să jeleşti cât ţi-a fost nevoie, acum, că eşti în stare să priveşti cât de cât prin ceaţă şi să-ţi deschizi urechile către cei ce încearcă [să-ţi aducă mângâiere], am adăugat nişte cuvinte la cele spuse deja de slujnicele tale.[...]

De altfel, neamul femeiesc este mai înclinat spre împreună-pătimire [cu cel aflat în suferinţă. Dar când este vorba de tinereţe şi de o văduvie timpurie şi de o lipsă de experienţă în aceste lucruri şi de o mulţime de griji, după un timp petrecut odinioară în bunăstare şi în bogăţie, nenorocirile se înmulţesc şi, dacă cea aflată în suferinţă nu găseşte un sprijin de sus, orice gând venit pe nepregătite o poate doborî; şi socotesc aceasta ca pe o primă şi foarte însemnată dovadă a marii purtări de grijă a lui Dumnezeu faţă de tine. Căci faptul că nu te-ai înecat în oceanul durerii, în mijlocul atâtor nenorociri care au venit pe neaşteptate, nu ţine de vreo virtute după fire a sufletului sau de vreun ajutor omenesc, ci de mâna pururea puternică a conştiinţei căreia nu este număr, a înţelepciunii care nu poate fi cercetată (Ps 146,5), «a Părintelui îndurărilor, şi Dumnezeul a toată mângâierea (2 Cor 1,3). Căci Acesta ne-a rănit, zice, şi ne va tămădui; ne va lovi şi va lega rănile noastre, şi ne va face sănătoşi»(Os 6,1).

Câtă vreme a fost cu tine acel fericit bărbat, te-ai bucurat de cinste şi de ocrotire şi de îngrijire din partea lui. Te-ai bucurat de cele de care se poate bucura omul. Dar, după ce l-a luat la Sine Dumnezeu, El i-a luat locul. Şi nu este al meu acest cuvânt, ci al fericitului prooroc David; căci zice: «Pe orfan şi pe văduvă îi va sprijini»(Ps 145,9). Şi iarăşi îl numeşte pe El «Părinte al celor orfani şi Judecător al văduvelor»(Ps 67,5); şi vei vedea că în multe locuri El se îngrijeşte îndeosebi de această categorie de oameni.

Dar, fiindcă deasa pomenire a numelui de văduvă ar putea să rănească sufletul tău, mai ales că s-a abătut asupra ta în floarea vârstei, vreau să vorbesc mai întâi despre acest nume şi să arăt că nu este unul al nenorocirii, ci unul de cinste, ba încă de cea mai mare cinste.

Într-adevăr, nu părerea celor mulţi, rătăcită, trebuie să o aduci drept mărturie, ci pe cea a fericitului Pavel sau mai degrabă legea pusă de Hristos. Fiindcă ceea ce grăia acela [Pavel], Hristos le rostea prin el, după cum a şi spus: «sau oare căutaţi dovadă că Hristos este Cel care grăieşte în mine?» (2 Co 13,3). Căci ce zice? «Să nu fie înscrisă între văduve cea care nu are mai puţin de şaizeci de ani»(1 Tim 5,9); şi iarăşi: «De văduvele tinere fereşte-te»(1 Tim 5,11). În ambele cazuri vrea să ne înfăţişeze măreţia văduviei. Căci pentru episcopi nu stabileşte vreo limită de vârstă, însă în acest caz o face cu multă acrivie. De ce, dar? Nu pentru că văduvia este mai mare decât preoţia, ci pentru că [văduvele] trec printr-o încercare mai mare decât a preoţilor, fiind cuprinse din multe părţi de o năvală de afaceri publice şi private. După cum o cetate fără ziduri este lipsită de apărare în faţa celor care vor să o cucerească, tot aşa este şi o tânără care îşi duce văduvia şi care are în jurul ei o mulţime din cei care uneltesc nu numai cum să-i ia averea, ci şi dintre cei care râvnesc să-i distrugă înţeleapta înfrânare. Dar nu numai acestea, ci putem afla multe alte pricini care să o împingă spre cădere. Şi, înconjurată de slujitori care o dispreţuiesc şi care-şi neglijează îndatoririle, lipsită de cinstea de mai înainte şi văzând că cele de o vârstă cu ea o duc bine, şi de multe ori râvnind luxul, se lasă convinsă spre [săvârşirea] celei de-a doua căsătorii. Însă unele nu vor să trăiască cu bărbaţi după legea nunţii, ci fac aceasta în ascuns; fac acest lucru ca să culeagă faima văduviei.

Astfel [văduvia] nu numai că nu este un lucru de ruşine, ba chiar unul vrednic de cinste în ochii oamenilor, şi nu numai în rândul creştinilor, ci şi al celor necredincioşi. Chiar eu, tânăr fiind, mi-aduc aminte de dascălul meu - care întrecea toţi bărbaţii în superstiţii păgâne - şi de cât de mult s-a minunat de mama mea. Căci, întrebându-i pe cei ce şedeau în jurul lui al cui sunt, după cum obişnuia, şi spunându-i cineva că eram fiul unei văduve, a vrut să afle de la mine vârsta mamei mele şi de câţi ani era văduvă. Şi când i-am spus că avea patruzeci de ani şi că erau douăzeci de ani de când îl pierduse pe tatăl meu, s-a minunat şi a strigat: O, ce femei sunt printre creştini!

Aşadar, un astfel de lucru se bucură de admiraţie şi de laudă nu numai printre noi, ci şi printre păgâni. Cunoscând toate acestea, fericitul Pavel zicea: «Să nu fie înscrisă între văduve cea care are mai puţin de şaizeci de ani». Dar nici vârsta nu este pentru el o mărturie atât de importantă încât să îngăduie unei văduve să fie înscrisă în această sfântă ceată, ci adaugă şi altele, zicând: «Dacă are mărturie de fapte bune: dacă a crescut copii, dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă a venit în ajutorul celor strâmtoraţi, dacă s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun» (1 Tim 5,10). Vai, câtă încercare şi câtă trudă, câtă virtute se cere de la o văduvă şi câtă acribie în această probă! Căci nu ar fi vorbit despre acestea, dacă nu i s-ar fi încredinţat ei un lucru de cinste şi nobil. Şi: «De cele tinere - zice -, fereşte-te». Si adaugă si de ce: «Căci atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite» (1 Tim 5,11); prin această spusă ne lasă să înţelegem că, odată ce rămân fără soţii lor, Hristos ia locul acelora.

Apoi, arătând cât de blândă şi de îngăduitoare este această unire, adaugă, zicând: «Căci atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite», ca şi când aparţin unui bărbat blând, care nu-şi manifestă autoritatea asupra lor, ci le îngăduie să trăiască în libertate. Şi nu-şi opreşte cuvântul aici, ci şi în alt loc îşi arată grija faţă de acestea, zicând: «Cea care trăieşte în desfătări, deşi este vie, este moartă» (1 Tim 5, 6); «iar cea cu adevărat văduvă şi rămasă singură are nădejdea în Dumnezeu şi stăruieşte în cereri şi în rugăciuni, noaptea şi ziua»(1 Tim 5,5). Iar în Epistola către Corinteni spune: «Mai fericită este dacă rămâne aşa»(2 Co 7, 40). Ai văzut câtă laudă este adusă văduvei! Si asta în Noul Testament în care a strălucit şi virtutea fecioriei! Oricum, strălucirile fecioriei nu au putut acoperi strălucirea văduviei care constă într-o virtute numai a ei.

Când te pomenim, deci, în rândul văduvelor, să nu te consideri mai prejos, nici [să nu vezi în asta] un lucru de ocară. Căci, dacă ar fi aşa, cu cât mai mult ar fi [de ocară] fecioria? Dar nu este aşa, nicidecum, şi nici să nu fie! Căci, de vreme ce admirăm toate femeile care trăiesc în înfrânare având încă soţi, cum să nu fie nevoie să arătăm bunăvoinţă, să lăudăm şi să ne minunăm de cele care trăiesc astfel după plecarea soţilor lor din această viaţă? Cât ai trăit, cum am spus, cu fericitul Therasios, te bucurai de cinste şi de purtarea lui de grijă, după cum era şi firesc să primeşti din partea unui soţ bun. Însă acum Îl ai în locul lui pe Dumnezeu, Stăpânul a toate, Care ţi-a fost întâistătător şi mai înainte şi Care acum Se va îngriji de tine mai mult şi cu mai mare râvnă. Iar purtarea Lui de grijă nu este puţin lucru, după cum am spus, şi deja ne-a dovedit aceasta prin faptul că te-a păzit nevătămată şi sănătoasă în cuptorul grijilor şi al durerii şi nu te-a lăsat să pătimeşti lucruri nedorite. Iar faptul că nu a îngăduit un naufragiu într-o asemenea vâltoare, înseamnă că, odată ce-ţi vei recăpăta liniştea, va păzi cu atât mai mult sufletul tău şi va face văduvia ta uşor de purtat, dimpreună cu neajunsurile care par să vină din ea.

Dar pe tine nu numele de văduvă te tulbură, ci pierderea unui asemenea soţ despre care, mărturisesc şi eu că, în toată lumea asta, este dintre puţinii care, prins fiind în afacerile lumeşti, a reuşit să fie atât de iubitor, de îngăduitor, de smerit, de sincer, de sârguincios şi de credincios. Dacă ar fi pierit cu totul şi ar fi dispărut în neant ar fi fost un motiv de tulburare şi de durere. Dar faptul că el a plutit spre limanul cel bun, s-a strămutat la Cel ce cu adevărat este împărat, nu trebuie să ne întristeze, ci să ne bucure. Căci aceasta nu este moarte, ci plecare şi strămutare din cele rele la cele mai bune, de pe pământ la cer, de la oameni la îngeri şi arhangheli, la Stăpânul îngerilor şi al arhanghelilor.

Pe vremea când se afla încă pe pământ, slujindu-l pe împărat, era înconjurat de primejdii multe din partea celor care unelteau din invidie. Şi, pe cât creştea faima lui, pe atât creşteau şi intrigile duşmanilor. Dar acum, că s-a mutat din această lume, nu mai poate fi vorba de acestea, încât, pe cât jeleşti că a luat la El Dumnezeu un bărbat atât de bun şi de virtuos, pe atât trebuie să te bucuri că a plecat din această lume în siguranţă şi în slavă, şi, izbăvindu-se de tulburarea primejdiei de faţă, se află acum în multă linişte şi pace. Oare nu este straniu a mărturisi că cerul este un loc cu mult mai bun decât pământul, şi totuşi a-i jeli pe cei ce se strămută acolo? Dacă acel fericit bărbat ar fi fost unul dintre cei care trăiesc în chip ruşinos şi departe de ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, ar fi trebuit să nu încetezi a jeli, nu numai după plecarea sa, ci şi în viată fiind.

Dar, de vreme ce el a fost unul din prietenii lui [Dumnezeu], trebuie să ne împărtăşim de bucuria lui, nu numai pe când era în viaţă, ci şi acum că a plecat dintre noi. Căci ai auzit cuvintele fericitului Pavel: «a te despărţi [de trup] şi a fi cu Hristos, este cu mult mai bine»(Flp 1,23). Dar poate tânjeşti să asculţi cuvintele lui şi să te bucuri de dragostea pe care o revărsai asupra lui şi cauţi obişnuinţa [de a fi cu el] şi renumele pe care îl aveai de pe urma lui, strălucirea şi cinstea şi siguranţa şi poate pierderea tuturor acestora întristează şi întunecă viaţa ta. Dar dragostea pe care o aveai faţă de el trebuie să o păstrezi şi acum, la fel ca mai înainte. Căci aşa este puterea iubirii; care îi cuprinde nu numai pe cei ce sunt prezenţi şi aproape unul de altul, ci şi pe cei ce se află departe, şi îi apropie şi îi leagă; şi nici lungimea timpului, nici distanţa, nici altceva de acest fel nu poate să destrame şi să împartă puterea de a iubi a sufletului.

Iar dacă vrei să-l vezi la faţă - că ştiu că asta îţi doreşti foarte mult - păstrează-i aşternutul neatins de alt bărbat, şi sârguieşte-te să arăţi o vieţuire ca a lui şi te vei strămuta în locul în care este el, nu pentru cinci ani, ca aici, nici pentru zece, nici o sută, nici o mie, nici două mii, ci pentru nemărginite şi nesfârşite secole sălăşluindu-te împreună cu el. Iar acele locuri de odihnă nu se moştenesc prin rudeniile trupeşti, ci prin asemănarea felului de vieţuire. Căci pe Lazăr, deşi neştiut de Avraam, l-a adus în acelaşi loc cu el, în acele sânuri, vieţuirea lui asemănătoare cu a lui [Avraam], precum pe mulţi de la Răsărit şi de la Apus; loc al odihnei care te va primi şi pe tine alături de Therasios, dacă vei arăta aceeaşi viaţă cu a lui. Atunci îl vei vedea pe el nu cu frumuseţea trupului, cu care a plecat din această lume, ci cu o altă frumuseţe, mai scânteietoare şi luminând mai strălucitor decât razele soarelui. Căci acest trup, chiar dacă se ridică la înălţimile [cereşti], este totuşi stricăcios. Dar trupurile celor plăcuţi lui Dumnezeu se vor îmbrăca într-o asemenea slavă încât nu va putea fi privită cu aceşti ochi. Iar Dumnezeu ne-a pregătit câteva semne şi vagi urme ale acestor lucruri şi în Vechiul şi în Noul Testament. Căci acolo [= în Vechiul Testament] faţa lui Moise a strălucit cu o asemenea slavă încât ochii israeliţilor nu se puteau apropia de ea (Iş 34,29-30). Iar în Noul Testament faţa lui Hristos a strălucit mai mult decât a lui Moise. Căci, ia spune-mi: dacă cineva ţi-ar fi făgăduit că [soţul] tău va fi făcut împărat al întregului pământ, dar ţi-ar fi poruncit în schimb să stai departe de el douăzeci de ani, pentru ca apoi să „ţi—l aducă înapoi [purtând] coroană şi hlamidă iar tu să fii repusă în aceeaşi cinste cu el, oare n-ai fi suportat despărţirea cu blândeţe şi cu înţeleaptă cumpătare care i se cuvenea? Oare nu ai fi fost mulţumită cu darul şi nu l-ai fi socotit un lucru vrednic de dorit?

(continuare în numărul următor)



Sfântul Ioan Gură de Aur – Scrisoare către o tânără văduvă







112





„COPILAŞII MEI, IUBIŢI-VĂ!...”



Mai înainte de plecarea sa (Sfântul Apostol Ioan) din ostrovul acela (din insula Patmos), a înconjurat cetăţile şi satele cele dimprejur întărind pe fraţi în credinţă. Şi i s-a întîmplat lui a fi într-un sat, în care un jertfitor al lui Zeus, anume Euharis, avea un fiu orb, care de mult dorea să vadă pe Ioan. Deci, auzind de Ioan că a venit în satul lor, a alergat la dânsul, rugându-l pe el ca venind în casa lui, să-i tămăduiască fiul. Iar Ioan, văzând că are să câştige suflete omeneşti, a mers în casa jertfitorului şi a zis fiului celui orb: „în numele Domnului meu Iisus Hristos, vezi!” Şi îndată a văzut. Auzind aceasta Euharis, a crezut în Hristos şi s-a botezat cu fiul său.

În toate cetăţile acelui ostrov sfântul Ioan a aşezat bine sfintele biserici, punându-le lor episcopi şi preoţi, şi învăţându-i pe ei cu îndestulare, i-a mulţumit pe toţi şi s-a întors la Efes. Şi l-au petrecut pe el credincioşii cu plângere şi cu tânguire multă, nevrând să se lipsească de un soare ca acela, care cu învăţătura sa a luminat ţara lor. Iar el, intrând în corabie şi dându-le pace tuturor, s-a dus în căsuţa sa. Apoi ajungând el la Efes, l-au întâmpinat credincioşii cu negrăită bucurie, strigând şi zicând: „Bine este cuvîntat cel ce vine întru numele Domnului” şi l-au primit cu cinste. Şi aici petrecând n-a încetat niciodată lucrul, învăţând totdeauna poporul şi povăţuindu-l la calea mântuirii.

Încă nu se cuvine a tăcea şi pe aceasta, pe care ne-o mărturiseşte Clement Alexandrinul († 215). Apostolul, pe când umbla în Asia prin cetăţi, a văzut odinioară un tânăr pornit din fire a face binele, pe care luându-l l-a învăţat şi l-a botezat. Apoi, vrând să se ducă de acolo în altă parte la propovăduirea Evangheliei, înaintea tuturor a încredinţat pe tânărul acela episcopului acelei cetăţi, ca să-l înveţe pe el la tot lucrul bun. Iar episcopul luând pe tânăr, l-a învăţat pe el Sfînta Scriptură. Dar nu se îngrijea de dânsul, aşa precum îi era datoria, nici nu-i da o învăţătură ca aceea care se cuvine tinerilor, ci l-a lăsat în voia lui şi după puţină vreme a început tânărul a vieţui rău, a se îmbăta şi a fura.

Apoi s-a apucat de tovărăşie cu tâlharii, care luându-l, l-au dus în pustie şi suindu-l în munte, l-au făcut căpitan al bandei lor şi făceau război cu puterea la drumul mare. Iar după cîtăva vreme, întorcându-se Ioan, a venit în cetatea aceea şi auzind de tânăr că s-a îndărătnicit şi s-a fâcut tâlhar, a zis către episcop: „Să-mi dai amanetul pe care ţi l-am lăsat spre pază, ca în nişte mâini credincioase. Să-mi aduci tânărul pe care înaintea tuturor ţi l-am încredinţat ca să-l înveţi frica lui Dumnezeu”. Iar episcopul a zis cu plîngere: „A pierit tânărul, a murit cu sufletul, iar cu trupul face tâlhărie pe la drumuri”. Iar loan a zis episcopului: „Oare aşa se cădea ţie să păzeşti sufletul fratelui tău? Să-mi dai un cal şi un om ca să mă ducă să-l caut pe acela pe care tu l-ai pierdut”. Şi plecând, când a sosit Ioan la tâlhari, i-a rugat pe ei ca să-l aducă la căpitanul lor. Şi-l duseră. Văzând tânărul pe Sfîntul Ioan s-a ruşinat şi, sculându-se, fugea în pustie. Iar loan, uitându-şi bătrâneţile sale, alerga după dânsul strigând: „Întoarce-te fiul meu la părintele tău, şi nu te deznădăjdui de greşala ta, primesc eu păcatele tale asupra mea. Deci, stai şi mă aşteaptă, că Domnul m-a trimis la tine”.

Apoi întorcându-se tînărul, cu cutremur şi cu ruşine mare, a căzut la picioarele sfântului, neîndrăznind a căuta la faţa lui. Iar Ioan arătându-i părintească dragoste, l-a cuprins pe el, sârutîndu-l şi luându-l l-a dus cu bucurie în cetate, căci a aflat oaia cea pierdută.

Apoi l-a învăţat pe el mult, povăţuindu-l la pocăinţă, în care bine ostenindu-se tînârul, a plăcut lui Dumnezeu. Şi câştigând iertare de greşelile sale, s-a mutat cu pace la Domnul.

În aceeaşi vreme era un creştin, care ajunsese în mare sărăcie, şi neavând cu ce să plătească datoria datornicilor săi, s-a hotârît din prea mare nelinişte să se sinucidă, rugând pe un fermecător evreu să-i dea să bea ceva de moarte. Acela, ca un vrăjmaş al creştinilor şi prieten al diavolilor, i-a dat acea băutură aducătoare de moarte. Iar creştinul, luând de la dânsul otrava purtătoare de moarte, a mers la casa lui, dar sta la îndoială şi se temea, neştiind ce să facă. Mai pe urmă, însemnând cu crucea paharul, l-a băut, dar nimic nu s-a vătămat din dînsul, pentru că semnul Crucii a luat din pahar toată otrava. Atunci se mira mult în sine că e sănătos şi nu simte nici o durere. Însă, neputînd suferi supărările de la datornici, iar a mers la evreul acela ca să-i dea o otravă mai puternică, pe care luând-o, a mers la casa lui. Gândindu-se mult, iar a făcut semnul sfintei Cruci asupra paharului aceluia şi l-a băut, dar nimic n-a pătimit. Şi iar a alergat la evreu, arătându-i-se lui sănătos şi ocărându-l că este neiscusit în meşteşugul său. Iar evreul, cutremurându-se, l-a întrebat ce făcea când o bea. El îi zise: „Nimic altceva decât numai cu sfânta Cruce am însemnat paharul”. Atunci evreul a cunoscut că puterea sfintei Cruci alungă moartea, însă vrând să afle adevărul, a dat din aceeaşi otravă unui câine, care bând din ea îndată a murit înaintea lui.

Văzînd aceasta evreul a alergat la Apostolul cu acel creştin, spunându-i cele ce li s-au întîmplat lor. Sfântul l-a învăţat pe evreu să creadă în Hristos şi l-a botezat. Iar creştinului celui sărac i-a poruncit să aducă o sarcină de fân, pe care Apostolul cu semnul Crucii şi cu rugăciunea prefăcu în aur fânul, poruncindu-i ca din acel aur să-şi plătească datoriile sale la cămătar, iar cu restul să-şi hrănească pe cei ai casei lui. Apoi s-a dus apostolul la Efes, şi petrecea în casa lui Domnos, unde a adus o mare mulţime la Hristos şi a făcut nenumărate minuni.

Împlinindu-se toţi anii lui o sută şi câţiva, a ieşit din casa lui Domnos cu cei şapte ucenici ai săi şi, mergând la un loc oarecare, le-a poruncit să şadă acolo. Şi era spre ziuă. Iar el, ducându-se ca la o aruncătură de piatră, s-a rugat. După aceea, săpând ucenicii un mormânt în chipul Crucii de lungimea staturei sale, precum le-a poruncit, a zis lui Prohor să meargă la Ierusalim şi acolo să petreacă până la sfârşitul său. Învăţîndu-şi ucenicii şi sărutându-i le-a zis: „Trăgând pământul, mama mea, acoperiţi-mă”. Şi l-au sărutat ucenicii, acoperindu-l până la genunchi. El iar sărutându-i pe ei l-au acoperit până la grumaji, şi a pus pe faţa lui o basma, şi aşa l-au sărutat, plângând foarte tare, apoi l-au acoperit cu totul.

Auzind de aceasta fraţii din cetate au venit şi, dezgropând mormântul, n-au aflat nimic. Plâns-au foarte mult si rugându-se s-au întors în cetate. Apoi, în tot anul, din mormântul lui se arăta praf subţire, în opt zile ale lunii mai, şi tâmăduiri bolnavilor se dau cu rugăciunea Sfîntului Apostol Ioan spre cinstea lui Dumnezeu, celui în Treime lăudat în vecii vecilor. Amin.

Despre anii câţi a vieţuit sfîntul Apostol Ioan nu se şţie exact. Unii scriu că a trait 120 ani, iar alţii zic 105 şi şapte luni; se ştie însă că a trăit mai mult de o sută de ani.





Vieţile Sfinţilor pe septembrie







111



DISCIPLINA CĂLUGĂREASCĂ



Ieromonahul Dionisie Lungu face să apară din nou gazeta „Glasul monahi­lor”, pe care, în râvna sa de a contribui la renaşterea monahismului, o scrie şi o împarte fără nici un ajutor.

Nu cunosc personal pe Dionisie Lungu. L-am văzut o dată, mai demult, la o staţie de tramvai, discutând aprins cu o înaltă faţă bisericească. Era amărât şi mânios. Faţa arsă de o nelinişte lăuntrică, ochiul încruntat şi nesigur. În faţa liniştei reflectate şi stăpânitoare a celuilalt, glasul lui căpăta înmlădieri stranii, dar din când în când vorbele plesneau ca un bici. Era neliniştitor, ca orice om care nu-şi poate înfrânge voinţa; dar era şi epic; ceva din neamul chinuit al Ne­bunului întru Hristos străfulgera în rătăcirea lui neînfricată.

De atunci l-am întâlnit de multe ori, prin locuri de adunare nevoită a mulţi­milor; prin gări, prin trenuri, prin piaţă; împărţind peste tot cuvântul mântuirii - prin viu grai, sau de-a dreptul în cărticelele tipărite de Institutul Biblic.

Îl ştiu astăzi, chiar dacă cu puteri reduse, ca un neînfrânt atlet al restaurării vieţii călugăreşti. Dar, iată, mă îndoiesc dacă drumurile lui sunt cele bune.

Criza monahismului o cunoaştem cu toţii, în tot tragicul ei. Mănăstiri ajunse localuri de petrecere, atunci când nu se năruie sub părăsire aproape desăvârşită; monahii, bieţi oameni necăjiţi, umiliţi de zarva vieţii lumeşti, nesiguri de ei înşişi, fără nici un fel de cultură şi fără viaţă interioară, terorizaţi de mai marii lor imediaţi, ţinându-se în umbra schiturilor nu din râvnă religioasă, ci din inca­pacitate organică de a-şi avea un rost în viaţă, adunaţi, deci, acolo ca într-un azil de infirmi.

Rezultatele acestei stări de lucruri se fac simţite în chip dureros de îngrijoră­tor în chiar fiinţa formală a Bisericii noastre. De câte ori se iveşte o vacanţă la episcopat, lipsesc candidaţii; în aşa grad, încât, dacă nu s-ar îndura Dumnezeu să văduvească din când în când vreun preot mai de seamă, scaunele vlădicilor noştri ar rămâne neocupate.

(Iată un amănunt la care ar trebui să se gândească cei pe care îi nemulţu­mesc alegerile episcopale.)

Deci, situaţiile sunt cunoscute şi necesitatea unor schimbări radicale în tag­ma noastră călugărească, general resimţită.

Dar, pentru a reacţiona, ieromonahul Dionisie Lungu alege calea presei şi a revoltei. De două ori fals.

Prima, pentru că marele public, necunoscător al împrejurărilor reale, şi gata întotdeauna a acuza - deşi foarte rar pregătit a înţelege - nu are nici un cuvânt de spus în această afacere.

Al doilea, pentru că revolta, în sânul Bisericii, este o aberaţie pur şi simplu. Un revoltat în cele bisericeşti nu poate avea, a priori, dreptate. Afirmaţie cam bizară pentru lumea noastră, trăind sub egida individualismului, subiectivismului şi a liberului examen, dar reprezentând o realitate spirituală şi istorică - singura fecundă! - pentru cei învăţaţi a judeca în alte categorii decât cele ale iacobi­nismului contimporan.

De aceea, părinte Dionisie, râvna dumitale o preţuim după cuviinţă; dar ţi-am dorit-o disciplinată: pentru liniştea dumitale şi pentru rodnicia frământărilor în cari trăieşti.



Părinte Dionisie, am cetit cu luare-aminte ultimul număr din „Glasul mona­hilor”, în care îmi adresezi „o justificare” şi îmi ceri „un răspuns”. Şi, după repetată cetire, iată, nu am nimic de schimbat în tot binele sau răul pe care l-am spus cu alt prilej asupra trudei şi râvnei Cucerniciei tale.

Dar, de bună seamă, în cele scrise nu am fost destul de răspicat; şi nu ne-am înţeles. Să încerc, deci, să mă lămuresc acuma.

Raţionamentul Cucerniciei tale e simplu şi clar:



situaţia monahismului e tragică; dacă ea continuă, monahismul dispare;



să împiedicăm această dispariţie a monahismului (care ar fi fatală Biseri­cii) atrăgând atenţia chiriarhilor asupra primejdiei;



Ergo: „Glasul monahilor” cu proteste, cu strigăte de alarmă, cu înfăţişare de lucruri grave, cu stabilire de responsabilităţi etc.



Se poate obiecta ceva împotriva acestui raţionament, aşa de logic, aşa de solid? Iată, însuşi d-l advocat Popescu Tudor va scrie în numărul viitor al gazetei „Glasului monahilor”, „răspunzând celor publicate în ziarul «Cuvântul» de d-l Nae Ionescu, dacă călugării au dreptul sau nu să se apere prin presă”.

Părinte Dionisie, ştiu că vei fi mai bucuros să capeţi răspunsul meu acuma. Iată-l. Raţionamentul Cucerniciei tale este, pentru un cetăţean al statului, fără cusur. Pentru un călugăr, el este însă fundamental fals.

Ai uitat, părinte Dionisie, că există o disciplină călugărească: aspră, absurdă centru noi, cei din afară, dar singura mântuitoare! Iţi dai seama că vorbeşti neîntrebat? Şi poţi să măsori adâncimea neagră a păcatului acesta în care - din râvnă călugărească, totuşi - ai căzut? Cine te-a aşezat pe Cucernicia ta judecător peste oameni şi fapte - mai ales când aceşti oameni fac parte din ierarhia Bisericii lui Hristos? Nu se poate trăi cu trei lei pe zi? Ştiu şi eu că nu se poate! Unii ierarhi compromit Biserica? Ştiu şi eu că o compromit. Dar de ce te simţi Cucernicia ta chemat să crezi că poţi purta sfintei noastre Biserici mai mult de grijă decât îi poartă Dumnezeu însuşi? Sau poate te socoti însăşi trâmbiţa cu care Dumnezeu scutură din amorţire şi din pierzanie toată ierarhia Bisericii noastre româneşti?

Cum îţi îngădui, părinte Dionisie, să te ridici deasupra patriarhului însuşi şi să-l judeci - fie chiar lăudându-l? Zici: „Toată lumea ştie că am o mare admira­ţie faţă de I. P. S. sa Patriarhul”; sau: „l-am lăudat şi am spus tuturor...”. Vai, părinte Dionisie, îţi închipui atitudinea asta judecată în cadrul disciplinei călu­găreşti catolice?

Reforma vieţii monahale? Desigur. Dar să începem fiecare cu reforma noastră înşine. Ce să faci, părinte Dionisie? Întâi, şi mai apoi să fii Cucernicia ta mo­nah; dar monah adevărat.

Iar grija problemelor mari ale Bisericii noastre las-o în seama celor cărora le cade, prin canoane, această povară... Şi în nădejdea lui Dumnezeu!...





Nae Ionescu – „Teologia”









110





DESPRE PURTAREA CRUCII



Crucea personală a fiecăruia, când se uneşte cu Crucea lui Hristos, puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvârşit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întâlni nici un mântuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este înconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se ostenească căutându-şi crucea şi ca să fie aproape de puterea mântuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune şi aşa: uită-te în jurul tău şi înlăuntrul tău, descoperă-ţi crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos şi vei fi mântuit! Cu toate că fiecare îşi poartă crucea şi fără să vrea şi, de cele mai multe ori, crucea nu este uşoară, ci anevoie de purtat, totuşi nu fiecare o priveşte în lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune în slujba lucrării mântuirii sale. De aceea, crucea nu este mântuitoare pentru fiecare.

Să luăm la rând toate crucile posibile şi să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca ea să capete putere mântuitoare. Sunt multe cruci, dar felurile lor sunt trei: primele sunt crucile exterioare, alcătuite din suferinţe şi necazuri şi, în general, dintr-o nefericită soartă pământească; a doua categorie o reprezintă crucile interioare, născute din lupta cu patimile şi cu poftele, pentru a câştiga virtuţile; a treia categorie o reprezintă crucile harice (de duh şi de har), care sunt primite prin totala predare în voia lui Dumnezeu.

Vă voi spune acum câteva cuvinte despre crucile exterioare. Acestea sunt cele mai complexe şi mai felurite cruci. Ele sunt răspândite pe toate drumurile noastre şi se întâlnesc aproape la fiecare pas. Aici putem include supărările, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiaţi, necazurile de la serviciu, tot felul de privaţiuni şi de pagube, neplăcerile familiale, relaţiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supărările, pierderile şi, în general, soarta pământească, mai mult sau mai puţin anevoioasă pentru fiecare. Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogăţia, nici slava, nici o mărire pământească nu ne scutesc de ele. Ele s-au împletit cu viaţa noastră pământească din clipa în care s-a închis raiul pământesc şi nu se vor desprinde de ea, până când nu se va deschide raiul ceresc.

De vrei ca aceste cruci să-fi fie mântuitoare, foloseşte-te de ele aşa cum le-a rânduit Dumnezeu pentru mântuirea omului, în general, şi a ta, în particular. De ce a rânduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pământ fără necazuri şi strâmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pământ ca un băştinaş în patria sa, ci ca un călător şi ca un venetic într-o tară străină şi să caute întoarcerea în adevărata sa patrie. Când omul a păcătuit, a fost imediat izgonit din rai şi, în afara raiului, a fost înconjurat de necazuri şi de lipsuri şi de tot felul de greutăţi, ca să ţină minte că nu se află la locul său, ci este pedepsit, şi ca să se îngrijească să caute miluire şi revenire la rangul său. Astfel, nu te mira văzând necazuri, nenorociri şi lacrimi, ci rabdă fără să te necăjeşti. Nu îi şade bine criminalului şi neascultătorului deplina bunăstare şi fericire. Primeşte acest gând în inimă şi poartă-ţi soarta cu seninătate.

„Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai puţin?”, vei spune. „De ce pe mine mă strâmtorează necazurile, iar altuia îi merge bine aproape în toate? De ce eu mă frâng de durere, iar altul se mângâie? Dacă aceasta este soarta tuturor, măcar să se împartă în mod egal fiecăruia, fără excepţii.” Dar chiar aşa se şi împarte. Uită-te mai bine şi vei vedea. Ţie ţi-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau îi va fi mâine, iar astăzi îi îngăduie Domnul să se odihnească. De ce te uiţi la ceasuri şi la zile? Priveşte întreaga viaţă, de la început până la sfârşit, şi vei vedea că tuturor le este greu, chiar foarte greu. Găseşte pe unul care să jubileze de bucurie întreaga viaţă! Până şi regii, adesea nu dorm nopţile din pricina greutăţii ce le apasă inima. Ţi-e greu acum, dar înainte n-ai avut parte de zile de bucurie?! Dumnezeu îţi va mai da şi vei vedea şi alte zile de bucurie. Rabdă, deci! Cerul se va lumina şi deasupra ta. În viaţă este ca în natură, sunt ba zile întunecoase, ba zile senine. S-a întâmplat vreodată ca un nor de furtună să nu treacă?! Şi este cineva pe lume care să creadă că nu va trece? Gândeşte şi tu la fel despre supărarea ta, şi te vei mângâia de bună nădăjduire. Îţi este greu. Dar este, oare, aceasta o întâmplare fără motiv? Pleacă-ţi cât de cât capul şi adu-ţi aminte că există Dumnezeu, care Se îngrijeşte de tine ca un părinte şi nu te scapă din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a întâmplat decât cu îngăduinţa Lui şi cu voia Lui. nimeni altul decât El ţi-a trimis-o. Iar El ştie foarte bine ce, cui şi când să-i trimită, iar când trimite, trimite spre binele aceluia care primeşte suferinţa.

Aşadar, uită-te în jurul tău şi vei vedea, în nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu vrea să-ţi cureţe vreun păcat sau să te îndepărteze de vreo treabă păcătoasă sau, printr-un necaz mai mic, să te ferească de un altul mai mare, ori vrea să-ţi dea ocazia să-ţi arăţi răbdarea şi credinţa în El, pentru ca apoi să-Şi arate în tine slava milostivirii Sale. Desigur că ceva dintre acestea ţi se potriveşte. Caută deci ceea ce ţi se potriveşte şi oblojeşte-ţi cu aceea rana, aşa cum foloseşti un plasture, şi se va răcori arsura ei. De altfel, dacă nu vei vedea clar ce anume vrea să-ţi dăruiască Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ţi în inimă credinţa generală şi neiscoditoare că tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, şi tâlcuieşte-i sufletului tulburat: aşa a binevoit Dumnezeu. Rabdă! Pe cine pedepseşte Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!

Mai bine opreşte-ţi privirea la starea ta morală şi la starea din veşnicie care îi corespunde. Dacă eşti păcătos - cum eşti de altfel - bucură-te că a venit focul năpastei care-ţi va arde păcatele. Tu priveşti suferinţa numai dinspre pământ. Dar mută-te cu gândul la cealaltă viaţă. Treci de partea Judecăţii. Priveşte focul cel veşnic, pregătit pentru păcatele noastre. Şi, de acolo, priveşte-ţi suferinţa. Dacă acolo vei fi osândit, câte necazuri nu ţi-ai dori să fi suportat aici, numai ca să nu fi căzut sub acea osândire?! Spune-ţi în sinea ta: „După păcatele mele îmi sunt trimise aceste lovituri” şi mulţumeşte-I Domnului că bunătatea Lui te îndrumă spre pocăinţă. Apoi, în loc să te întristezi fără rost, află care-ţi este păcatul, pocăieşte-te şi nu mai păcătui. Când vei cugeta astfel, vei spune, desigur: „încă este puţin ceea ce am primit! Căci, după păcatele mele, mult mai rău merit.”

Aşadar, indiferent de porţi soarta amară a tuturor ori suferinţele şi necazurile personale, rabdă-le cu inima împăcată, primindu-le cu recunoştinţă din mâinile Domnului, ca pe un leac împotriva păcatelor ori ca pe o cheie care deschide uşa în împărăţia Cerească. Nu cârti, nu invidia pe altul şi nu te lăsa pradă tânguirii zadarnice. Căci aşa se întâmplă în nenorocire: unul începe să se tânguiască şi să cârtească, altul se pierde de tot cu firea şi cade în deznădejde, iar altul se cufundă în necazul său şi doar suferă, fără a se mişca cu mintea şi fără să-şi înalţe suferinţa inimii spre Dumnezeu. Toţi aceştia nu se folosesc cum se cuvine de crucile care le sunt trimise şi pierd, astfel, momentul prielnic şi ziua mântuirii.

Domnul le dă în mâini conlucrarea mântuirii, iar ei o resping. I-a ajuns necazul şi suferinţa. Oricum, îţi porţi deja crucea. Fă, aşadar, ca această purtare să-ţi fie spre mântuire, iar nu spre pierzanie. Pentru aceasta nu trebuie să muţi munţii din loc, ci să aduci o mică schimbare în mişcarea gândurilor şi în stările inimii tale. Deşteaptă-ţi recunoştinţa, smereşte-te sub mâna puternică, pocăieşte-te, îndreptează-ţi viaţa. Dacă te-a părăsit credinţa în pronia lui Dumnezeu, readu-ţi-o în suflet şi vei săruta dreapta lui Dumnezeu. Dacă ţi-ai pierdut simţul legăturii cu propriile păcate, ascute-ţi ochiul conştiinţei şi le vei vedea, îţi vei plăti păcatul şi vei umezi uscăciunea necazului cu lacrimile pocăinţei. Dacă ai uitat că amarul soartei pământeşti răscumpără şi mai amarnica soartă veşnică, viază-ţi în minte acest gând şi, cu inimă împăcată îţi vei dori suferinţe, pentru ca, pentru micile suferinţe de aici, să te întâmpine acolo milostivirea veşnică a Domnului. Este mult, oare? Este greu? Dar, în acelaşi timp, aceste gânduri şi sentimente sunt legăturile care leagă crucea noastră de Crucea lui Hristos, din care se revarsă pentru noi puteri mântuitoare. Fără acestea, crucea rămâne tot în spatele nostru şi ne apasă, dar nu are putere mântuitoare, fiind despărţită de Crucea lui Hristos. Atunci nu mai suntem purtătorii de cruce care se mântuiesc şi nu ne mai putem lăuda în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos.



Sfântul Teofan Zăvorâtul – Despre purtarea Crucii









109





DESPRE VORBIREA ÎN LIMBI



Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi (Fp. 2:2-4).

În fiecare predică vorbim despre pogorârea Sfântului Duh, despre efectele lui şi despre darurile pe care le-a dat lumii, prin Apostoli, până la noi şi până la sfârşitul lumii. Preocuparea mea în acest studiu nu este atât cercetarea darurilor enumerate într-o formă generală în fraza anterioară, ci, mai ales, cum se reflectă astăzi în lumea contemporană problema vorbirii în limbi şi cum este ea practicată de secte şi grupări harismatice cu apartenenţă la tot felul de confesiuni. Deşi problema vorbirii în limbi a stârnit controverse şi dispute încă din vremea Apostolilor (vezi Sf. Pavel), practicarea acestei vorbiri a continuat de-a lungul istoriei mai frecvent sau mai puţin evident.

La începutul secolului nostru, apare o sectă numită a penticostalilor sau a spiriţilor. Fondatorul ei este Carol Parham, un American din California, care a început să propovăduiască, în diferite cercuri, o profeţie prin care afirma că va fi o nouă revărsare a Sfântului Duh şi că, de fapt, Sfântul Duh s-a şi coborât pe data de 3 Februarie, 1901, peste 13 persoane (P. I. David, Sectologie, Ed. Arhiepsc. Tomis, 1998, p. 74).

Această idee apărea într-o epocă de tulburare atee, prin descoperirile ştiinţifice ale secolului anterior, care aruncau îndoială generală în inima oamenilor şi măreau setea după minuni şi manifestări reale sau imaginate ale puterii divine.

Când în Europa a apărut criza culturală, în anii 50-60 ai secolului nostru, prin negarea valorilor literare, artistice şi culturale (în general) ale societăţii burgheze, ideea harismatică, preluată de la penticostali, s-a extins în societatea europeană şi, mai ales americană, într-un ritm şi o rapiditate nemaiîntâlnită până atunci, în special, în lumea intelectuală. Mulţi catolici, preoţi şi chiar monahi catolici făceau parte din grupuri numite harismatice care cuprindeau şi persoane aparţinând mişcărilor protestante şi neo-protestante.

La venirea mea în America şi în călătoriile mele prin Europa spre a prezenta situaţia Bisericii din România sub regimul comunist, am întâlnit astfel de grupuri harisma­tice, care însă se separaseră pe confesiuni, dar practicau vorbirea în limbi, uneori chiar în adunările religioase catolice. în Canada, am fost sponsorizat de un ordin călugăresc catolic numit Trinitarieni, devotaţi Papei şi plini de credinţă. Am fost surprins să văd că unul din ei, cel mai pios, în timpul misei catolice, a întrerupt liturghia şi a început să vorbească în limbi, adică, într-o limbă necunoscută, constând din silabe care totuşi aveau o anumită ritmicitate. Mai târziu, l-am întrebat de ce vorbeşte în limbi. Mi-a spus că aşa îi dă duhul să vorbească. Atunci i-am citat din Sfântul Pavel, Epistola întâi către Corinteni, care spune ca să nu vorbeşti în limbi dacă nu şi traduci tu sau un altul, căci altfel ce sens ar avea vorbirea dacă nu comunică nimic. Mi-a repetat din nou că aşa îl împinge Duhul.

Vorbind odată în Franţa într-o casă de rugăciuni penticostală, la un moment dat, pastorul a anunţat: „Acum, timp de zece minute, vorbiţi în limbi, după cum vă dă Duhul”. Cei circa două sute de credincioşi, ca la comandă, au început să vorbească în limbi, de parcă Duhul atât aştepta, permisiunea pastorului. Se făcuse o hărmălaie, pentru că fiecare vorbea tare, ca să fie auzit sau, poate, ca să se audă el însuşi. După 10 sau 12 minute, pastorul a strigat tare: Gata, acum! Duhul a ascultat, a plecat din adunarea baptistă, credincioşii s-au liniştit şi treburile au continuat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâm­plat. Mi s-a părut că procedeul acesta straniu al pen­ticostalilor subordona Duhul vorbirii în limbi autorităţii pastorului, mai ales că nu se făcuse nici un fel de rugăciune ca Dumnezeu să le trimită duhul vorbirii.

În capitolul doi din Faptele Apostolilor, unde ni se relatează pogorârea Sfântului Duh şi vorbirea în limbi, constatăm că Duhul vorbirii în limbi a venit fără pregătire prealabilă, cu vuiet mare şi a stat peste Apostoli sub formă de limbi de foc. Acest eveniment confirmă ceea ce Iisus îi spune lui Nicodim, care venise noaptea la el, în privinţa Duhului: „Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul” (In. 3;8).

Fenomenele acestea auditive - vuietul ca de vânt puternic -, apoi vizuale - limbile ca de foc oprite peste Apostoli - au fost circumstanţiale, pentru momentul acela şi nu nişte fenomene permanent necesare. Atunci toate aceste fenomene au apărut, pentru ca mulţimea de iudei veniţi din toată lumea să vadă miracolul divin al pogorârii Sfântului Duh, pregătindu-i astfel pentru predica Sfântului Petru şi pentru convertirea iudeilor, în scopul înfiinţării Bisericii văzute. Toată această pregătire pedagogică prin elemente vizibile pentru pogorârea Duhului au creat o stare de receptivitate în sufletele iudeilor care au alergat la casa unde se aflau apostolii adunaţi, conduşi de vuietul mare creat de pogorârea Duhului Sfânt şi, probabil, de focul care a pogorât peste casă şi s-a despărţit în limbi de foc, oprindu-se peste fiecare Apostol. Rezultatul imediat al acestei acţiuni divine a fost vorbirea în limbi, fenomen care a uimit pe ascultătorii iudei, care veniseră la sărbătoarea Cincizecimii din toată lumea şi care vorbeau limba popoarelor unde fuseseră aruncaţi de diaspora forţată după dărâ­marea templului de către Romani, sub Titus (anul 70-71).

„... S-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc, toţi, galileeni? Şi cum auzim noi, fiecare, limba noastră în care ne-am născut? Părţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene şi romani, în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu. Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta?” (Fp. 2;6-12).

Textul ne explică o serie întreagă de lucruri, fenomenele sensibile pentru oameni şi vorbirea în limbi, dar rămânem şi noi la fel de perplecşi ca şi participanţii la minunea Cincizecimii, fiindcă nu ştim cum s-a petrecut fenomenul vorbirii. Cum era şi firesc, Apostolii vorbeau despre „minunile lui Dumnezeu”, nu despre lucruri omeneşti şi fiecare îi auzea în limba lor.

În ciuda textului sfânt care spune că ucenicii vorbeau în limbile celor care erau de faţă - şi noi aşa înţelegem - anumite obscurităţi ale textului ne uimesc aşa cum erau uimiţi ascultătorii de atunci. Erau 12 ucenici şi limbile numărate sunt vreo 17. Deci nu fiecare a vorbit într-o limbă, cel puţin unii au vorbit în două limbi. Din moment ce era mulţime mare, şi fără amplificatoare ca astăzi, toţi vorbeau tare şi trebuie să fi fost mare gălăgie, limbile se amestecau, şi, probabil, ca şi într-o biserică penticostală unde toţi vorbesc odată, nu se înţelege nimic. Cu toate acestea, reiese limpede din citatul de mai sus, că fiecare auzea clar în limba lui tot ce vorbeau Apostolii.

Putem presupune că Duhul Sfânt crea canale de la fiecare Apostol care vorbea în una sau mai multe limbi spre cei cărora le era destinată vorbirea, deoarece fiecare auzea în limba lui „faptele minunate ale lui Dumnezeu”.

Şi totuşi, unii dintre ascultători au început să cârtească şi să-i batjocorească pe apostoli că sunt plini de must, adică sunt beţi. Aceasta ne duce iarăşi spre presupunerea că Duhul Sfânt, fie că direcţiona cuvântul vorbit spre cei care înţelegeau limba respectivă, fie că traducea din ebraică (sau aramaică) instantaneu textul pentru fiecare limbă în parte, nu transmitea cuvântul apostolicesc chiar fiecăruia, deoarece unii dintre ascultători nu înţelegeau nimic şi-i socoteau pe Apostoli beţi (în afară de cazul că aceşti detractori ai Apostolilor erau de rea credinţă şi se prefăceau că nu înţeleg).

„Şi stând Petru cu cei unsprezece a ridicat glasul şi le-a vorbit: bărbaţi iudei şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscut şi luaţi în urechi cuvintele mele: că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă, căci este al treilea ceas din zi, ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil: iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna Duhul meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa” (Fp. 2:14-17).

După cât se pare, în clipa în care Sf. Petru a luat cuvântul, vorbirea în limbi a încetat şi el a vorbit în ebraică (sau aramaică), pentru că adresarea este către „bărbaţii iudei şi către cei ce locuiesc în Ierusalim”. După câte înţeleg din cele petrecute şi explicate, vorbirea în limbi a avut loc pentru o scurtă durată şi cu intenţia limpede de a acapara atenţia iudeilor care veniseră la sărbătoare din toată lumea. A fost un fel de „captatio” a atenţiei şi, într-o măsură, şi a buneivoinţe. Această captatio este prelungită de Sf. Petru când vorbeşte şi combate ideea emisă de unii iudei că Apostolii ar fi fost beţi, continuând cu citatul din proorocul Ioil.

În predicaţia apostolică, era o parte de început care - în greacă, se numeşte kerigma, adică anunţare - prin care se făcea ascultătorilor un fel de pregătire pentru vestea cea bună, după care venea predica adevărată. În privinţa aceasta, predica lui Petru este un model clasic.

Vorbirea în limbi a preocupat pe primii creştini într-un mod foarte serios. Ei veneau din păgânism, mulţi dintre ei aduceau o morală liberală care intra în conflict cu morala nouă creştină şi Sf. Pavel a avut mult de luptat cu aceste vechi mentalităţi. Mai mult decât evreii, care aveau o tradiţie sobră, creştinii proveniţi dintre păgâni voiau ceva spectaculos şi vorbirea în limbi era un astfel de spectacol. Dar nici Apostolii, nici creştinii temeinici nu credeau că vorbirea în limbi este un argument absolut constructiv în instituirea unei Biserici creştine. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât exagerările s-au înmulţit, fiecare voia să vorbească în adunare, care devenea din ce în ce mai mult o adunare gălăgioasă, nelucrătoare în suflet şi pricină de ignoranţă a doctrinei creştine.

Primul care atacă neorânduiala vorbirii în limbi este Sf. Apostol Pavel, nemulţumit de gălăgia sterilă a celor care se credeau vizitaţi de Duhul Sfânt. Interesant este că, în Evanghelii şi în epistolele apostolilor, aceştia nu pomenesc nimic despre vorbirea în limbi a lor, ulterioară Cincizecimii, iar Pavel, care atacă problema, o face spre temperare şi chiar spre interdicţia ei, dacă trecem dincolo de o anumită îngăduinţă din epistola lui. Să mergem la Epistola întâi către Corinteni, capitolul 14. Din citirea epistolei, ne dăm seama că vorbirea în limbi din comunităţile creştine primare nu mai avea nimic din vorbirea în limbi de la Pogorârea Sfântului Duh de Rusalii. Atunci, fiecare ascultător auzea vorbirea în limba lui, discursul avea un sens ziditor, vorbind despre „faptele minunate ale lui Dumnezeu”, pe când în perioada imediat următoare, vorbirea consta, ca şi astăzi la aşa zişii harismatici, din înşiruirea unor silabe fără sens, care nu comunica nimic din faptele lui Dumnezeu, ci era numai o „minune” şi neînţeleasă, şi nefolositoare pentru cei ce o auzeau. Dacă adăugăm şi gălăgia asurzitoare de atunci, ca şi cea de acum (când vorbesc mai mulţi deodată), ne dăm seama că minunea la nimic nu folosea.

Foarte interesant, Sf. Pavel spune că vorbirea în limbi este un semn pentru necredincioşi (ceea ce a fost atunci pentru iudeii care nu ştiau nimic despre creş­tinism), dar proorocirea este pentru credincioşi. În pri­vinţa gălăgiei nebuneşti care se face la grăirea simultană a persoanelor din biserică, iată ce spune Apostolul Pavel: „Deci dacă s-ar aduna biserica toată laolaltă şi toţi ar vorbi în limbi şi ar intra neştiutori sau necredincioşi, nu vor zice oare că sunteţi nebuni?” (1 Cor. 14;23).

Şi, în concluzie, spune Apostolul neamurilor, „Mulţumesc lui Dumnezeu că vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi. Dar, în biserică, vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea (adică inteligibile, n.n.), ca să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în limbi” (1 Cor. 14:18-19).

Cu alte cuvinte, fără a nega realitatea vorbirii în limbi, Sf. Pavel o socoteşte nefolositoare (faţă de folosinţa adusă de proorocire), ceea ce vorbitorii în limbi din vremea noastră nu vor să înţeleagă dintr-o trufie inadmisibilă. Căci a spus acelaşi Apostol: „Dacă cineva grăieşte în limbi, să se roage ca să şi tălmăcească... Iar dacă nu e tălmăcitor, să tacă în biserică şi să-şi grăiască numai lui şi lui Dumnezeu” (1 Cor. 14:13, 28). Nu cred că este nevoie de o mai limpede interdicţie.

Biserica Ortodoxă este, în sine, harismatică, prin harul pe care Mântuitorul 1-a dat Apostolilor Săi prin suflarea peste ei, după învierea Sa şi prin Pogorârea Sfântului Duh. Ea nu are nevoie de grupuri harismatice, ca un corp străin în adunarea credincioşilor sau ca nişte grupuri paralele.

Dacă protestanţii şi neoprotestanţii simt această nevoie, pentru că le lipseşte harul lui Dumnezeu, atunci ei pot s-o facă, dar să ştie că, făcând-o, încalcă o poruncă a Sfintei Scripturi căci „cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile. Căci Cel ce a zis: Să nu săvârşeşti adulter, a zis şi să nu ucizi. Şi dacă nu săvârşeşti adulter, dar ucizi, te-ai făcut călcător al legii” (Iac. 2:10-11).Nu vă lăsaţi deci ademeniţi de ispita vorbirii în limbi pentru a nu vă face călcători de poruncă.







Părintele Gheorghe Calciu – „Mărturisitorul prigonit” (predici, eseuri şi meditaţii religioase)







108



EPISCOPUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ



Episcopul este capul unei comunităţi sau al unui Trup, el a fost sfinţit ca să cârmuiască. Prin urmare, demnitatea arhierească este cea mai înaltă din Biserică. Această demnitate sau treaptă există prin voia lui Hristos, întemeietorul Bisericii. Menirea episcopului este de a învăţa, de a propovădui şi de a conduce credincioşii în actul de cult - Sfânta Euharistie. (Prin urmare, preotul paroh este doar un trimis al episcopului într-o biserică anume, din cadrul jurisdicţiei sale. Preotul slujeşte în numele episcopului, dar nu-l înlocuieşte pe acesta). Episcopul Îl închipuie pe Hristos în calitatea sa de cap al turmei: el este icoana Domnului, semnul vizibil al prezenţei reale a lui Hristos în Biserică. Prin urmare, aşa cum a spus Sf. Ignatie al Antiohiei, unde este episcopul, acolo este şi Biserica şi fără acesta nu mai putem vorbi de Biserică.

Acest lucru înseamnă că treapta arhierească este o demnitate cerească. Existenţa acestei trepte, sau a oricărei alte trepte, (demnitate sacerdotală) nu se datorează aprobării credincioşilor. Ea a fost instituită de către Hristos şi are autoritatea cârmuirii. Chiar dacă Biserica Ortodoxă îngăduie într-o oarecare măsură participarea laicilor la conducerea bisericii, această conducere nu se întemeiază pe oameni. Ortodoxia nu este un organ democratic, ci unul ierarhic. În limbaj teologic, forma ei de conducere este episcopatul monarhic. De exemplu: dacă dioceza ortodoxă sirian-antiohiană din America are un Consiliu de Conducere, acesta nu este asociat în mod indispensabil cu Mitropolitul, ci el există doar prin bunăvoinţa ierarhului. El poate dizolva Consiliul cu un singur cuvânt.

Desigur, autoritatea episcopului nu este absolută. Ea operează doar în cadrul Bisericii şi numai atunci când slujeşte menirii treptei sale. Episcopul se supune dogmelor, normelor morale şi canonice ale Bisericii. Dacă le încalcă pe acestea, poate fi acuzat de către enoriaşii săi şi poate fi depus de un sinod de membri egali în demnitate. Nici un episcop nu poate obliga pe membrii bisericii căreia îi aparţine să creadă în ceva ce nu face parte din învăţătura Bisericii Universale, nici nu poate lipsi pe vreunul dintre credincioşii săi de drepturile sale, fără o cauză dreaptă. Tot aşa, episcopul nu poate acorda privilegii nimănui, pentru nimic în lume, pentru lucruri care nu au temei în credinţa dogmatică sau canonică. Este adevărat că, în anumite împrejurări, episcopul poate interpreta dreptul canonic cu mai multă largheţe şi îl poate pune în aplicare mai îngăduitor, dar nu îl poate încălca. Dispensa episcopului nu înseamnă nesocotirea canoanelor, ci o abordare a lor cu iconomie. Există şi situaţii în care episcopul nu poate să facă nici măcar acest lucru, de exemplu, nu poate da o dispensă unui heterodox ca acesta să primească o Taină a Bisericii. Sfintele Taine sunt doar pentru cei din Biserică.

Mai mult, episcopul nu este infailibil, nici toţi episcopii luaţi împreună nu sunt infailibili, nici Patriarhul - episcopul cu cel mai mare titlu - nu este infailibil şi nici toţi Patriarhii. Singurul lucru infailibil este învăţătura Bisericii, credinţa Bisericii, Adevărul, aşa cum sunt ele păstrate în Sfânta Scriptură, în sinoadele ecumenice, în învăţăturile unanime ale Sfinţilor Părinţi. Infailibilitatea nu ţine de om, ci de Duhul Sfânt, care se sălăşluieşte în Biserică şi o călăuzeşte spre tot Adevărul (In. 15:26). Prin urmare, dacă episcopul învaţă ceea ce i-a fost dat să înveţe şi propovăduieşte ceea ce i-a fost îngăduit să propovăduiască, adică credinţa Bisericii, el nu poate fi contrazis, pentru că, în această ipostază, el este reprezentantul tradiţiei ortodoxe universale. Orice neascultare a unui episcop bun este un păcat şi poate duce imediat la excomunicare, la excluderea imediată din Biserică.

Din tot ce s-a spus, ar trebui să înţelegem că este falsă şi dăunătoare tendinţa contemporană a unor ortodocşi de a transforma Biserica într-o instituţie democrată pentru că aceştia compară Biserica cu o instituţie politică şi îl reduce pe episcop la ceva ce seamănă unui preşedinte. Dar în democraţie, preşedintele şi rangul său există ca urmare a unei structuri omeneşti, pe când în Biserica ortodoxă, demnitatea arhierească există prin voia lui Dumnezeu. Este adevărat că, în ortodoxie, enoriaşii au un cuvânt de spus, în privinţa celui care îi va conduce, dar acest fapt nu denotă votul democratic, ci unitatea Bisericii. Şi, repetăm, episcopul are puterea de a conduce, pentru că Duhul Sfânt i-a conferit harisma puterii (darul duhovnicesc). Biserica ortodoxă este un organism ierarhic, episcopul este cel mai înalt membru al bisericii sale - el este capul bisericii sale, omul care slujeşte lui Dumnezeu în numele Bisericii şi Bisericii în numele lui Dumnezeu. El este icoana Domnului Iisus.

Ceea ce urmează sunt considerentele mele spirituale legate de preoţie.

Preotul este reprezentantul episcopului, dar nu-l înlocuieşte. Atât timp cât rămâne pe linia episcopului, în toate cele stabilite de Sfintele Sinoade, de Sfinţii Părinţi, preotul are puterea de la Episcop în biserică, la nivelul său preoţesc. Dacă se abate de la ceea ce trebuie să facă, din punct de vedere al dogmelor, preotul poate fi suspendat sau caterisit, după gravitatea faptelor. La rândul său, preotul are dreptul să se despartă de episcopul său dacă acesta cade în erezie, sau schismă (schisma înseamnă despărţirea episcopului de sinodul la care este afiliat şi rămânerea în neafiliere).

Episcopul are dreptul de a îndulci regulamentul sau de a-l înăspri, acţiune care se numeşte iconomie, dar nu are dreptul să desfiinţeze un canon. Şi preotul poate face acelaşi lucru la nivelul îngăduit lui, pentru că el ştie sufletul celor pe care îi păstoreşte, mă refer la cei care se spovedesc, le ştie şi păcatul, dar le ştie şi pocăinţa, părerea de rău şi îndreptarea.

Preotul primeşte harul conducerii, învăţării şi sfinţirii de la arhiereu, când este hirotonit. El poate primi şi însărcinări speciale, temporare sau permanente, prin hotărâri speciale ale episcopului. În baza acestui har, preotul are dreptul să desfiinţeze asociaţii din parohie care se abat de la linia ierarhică, după ce îl înştiinţează pe episcop şi acesta aprobă, fie că trimite un delegat de la Episcopie, fie că nu. În cazuri de persoane, preotul are libertatea s-o facă fără a mai anunţa pe episcop, întrucât cazul personal are caracter local.





Părintele Gheorghe Calciu – „Mărturisitorul prigonit” (predici,

eseuri şi meditaţii religioase).









107



Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei

(continuare)



[...]Totodată, confesiunile protestante care au ajuns până la lepădarea dogmelor fun­damentale de credinţă (istoricitatea învierii, fecioria născătoarei de Dumnezeu şi altele) şi acceptarea unor moravuri antievanghelice (căsătoria homosexualilor ş.a.m.d) sunt puse pe acelaşi nivel cu Sfintele Biserici Ortodoxe locale în cadrul Consiliului Mon­dial al Bisericilor. Teoria mistificării, „teolo­gia morţii lui Dumnezeu”, hirotonia femei­lor în diferite trepte preoţeşti, săvârşirea căsătoriei homosexualilor fără nici o îndo­ială că nu constituie elemente ale identi­tăţii noastre creştine.

Protestantismul a sfârşit într-o profundă criză de credinţă. Frank Schaeffer, cunos­cutul protestant american care, după o căutare asiduă de mai mulţi ani, a devenit ortodox, în cartea sa Dancing Alone, The Quest for Orthodox Faith in the Age of Fal­se Religion (Dansând singur, Căutarea Cre­dinţei Ortodoxe în epoca falsei religii), dă multe date interesante care vădesc căderea protestantismului din adevărul Bisericii ce­lei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti.

Prelungirea şi consecinţa de neînlăturat a sincretismului intercreştin o constituie sincretismul interreligios, care recunoaşte posibilitatea mântuirii şi acelor care aparţin religiilor monoteiste. Un episcop ortodox a scris că „în esenţă, o biserică şi o moschee ţintesc înspre o aceeaşi înălţare spirituală a omului”. Mai mult, sincretismul interreli­gios nu ezită să admită căi mântuitoare în toate religiile lumii. Cu câţiva ani în urmă, un profesor al Universităţii din Atena scria că poate să aprindă o lumânare înaintea icoanei Maicii Domnului la fel de bine ca şi în faţa statuii uneia dintre zeiţele hinduis­mului.

Din păcate, unii episcopi, clerici şi teo­logi ortodocşi au fost influenţaţi de acest mod de gândire sincretist. Prin părerile lor teologice, pe care de obicei conducătorii şi intelectualii pătrunşi de duhul lumesc le receptează şi le iau ca ortodoxe, fac în aşa fel încât această mentalitate să depăşească graniţele înguste ale propriilor lor concepţii şi să alcătuiască „o linie directoare” cu obiective şi tendinţe specifice. În această perspectivă, dragostea, fără să fie legată de adevărul dogmatic, este considerată crite­riul unităţii creştinilor, în timp ce străduinţa pentru păstrarea poziţiilor teologice orto­doxe este dezaprobată şi numită intoleran­ţă religioasă şi fundamentalism.

În ceea ce priveşte felul în care mentali­tatea ecumenistă creează modelul unei identităţi creştine de suprafaţă a Europei, sunt semnificative „angajamentele” luate de reprezentanţii bisericilor creştine care au semnat Charta Ecumenica la 22 aprilie 2001. Dar această identitate „creştină” a Europei este foarte departe de adevărata identitate creştină a popoarelor europene.

Trebuie să subliniem faptul că Europa este nedreptăţită atunci când îi atribuim o identitate care nu este cu adevărat creşti­nă, ci numai una de suprafaţă. Acest creş­tinism bolnăvicios şi „diluat” nu mai este creştinismul catacombelor Romei, al Sfân­tului Irineu de Lugdunum, al monahilor ortodocşi din Scoţia şi Irlanda, în general cel al primului mileniu. Un creştinism falsi­ficat nu poate apăra Europa de intrarea în societăţile ei a concepţiilor şi etosurilor ne­creştine.

Deja este cunoscut faptul că mulţi eu­ropeni au obosit de atâta raţionalism sec. Tânjesc după mistica pierdută şi de aceea îmbrăţişează mahomedanismul, budismul sau hinduismul, se predau ezoterismului sau caută experienţe metafizice în mişcă­rile new age-iste. Se menţionează că numai în Italia funcţionează în jur de 500 de mos­chei, în timp ce în Franţa 5% din populaţie este musulmană.

Biserica Ortodoxă deţine Adevărul. În centrul ei îl are pe Hristos. În ea toate sunt teandrice, deoarece toate cele ce sunt adu­se ca prinos Dumnezeu-Omului devin tean­drice, umplându-se de Harul necreat al Sfântului Duh. De aceea ea poate odihni sufletele care cu bună intenţie îşi caută libertatea, îşi caută scăparea din strânsoarea asfixiantă a raţionalismului, scientismului, materialismului, idealismului şi tehno­craţiei. De aceea Ortodoxia nu trebuie să se lase târâtă în cloaca sincretistă; nu tre­buie ca această nădejde a lumii, care este Ortodoxia, să se piardă.

Ca păstori ortodocşi şi creştini orto­docşi avem datoria să păstrăm moştenirea sfântă a Credinţei Ortodoxe. Apostolul nea­murilor porunceşte preoţilor din Efes şi păstorilor Bisericii din totdeauna: „Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu însuşi Sângele Său” (Fapte 20, 28). Tot el spune poporului credincios din Tesalonic şi totodată tuturor credincio­şilor de pretutindeni: „Fraţilor, staţi neclin­tiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat” (II Cor. 2, 15).

Bătrânul Continent în domeniul credin­ţei a eşuat. New Age (Noua Eră) ameninţă deja pe fată societăţile europene cu descreştinarea. Aceasta nu este de mirare, fiindcă Europa a întors spatele lui Hristos, cândva L-a izgonit, aşa cum foarte bine au observat Dostoievski, în Marele Inchizitor, şi Sfântul Nicolae Velimirovici.

Biserica Ortodoxă are datoria să-şi pună în lucrare harisma şi să-şi îndeplinească misiunea ei, aceea de a propovădui popoa­relor Europei că, dacă mai există ceva care să poată salva Europa în această perioadă critică a istoriei ei, aceasta este Ortodoxia. Să nu văduvim noi înşine Biserica noastră Ortodoxă de posibilitatea transmiterii aces­tui mesaj mântuitor popoarelor Europei, punând erezia pe acelaşi nivel cu Credinţa Ortodoxă, în perspectiva confuză şi în vizi­unea neclară a Ecumenismului sincretist.

Putem contribui la formarea unui ecumenism sănătos, cu desăvârşire ortodox, descoperind creştinilor eterodocşi taina Dumnezeu-Omului şi a Bisericii Sale şi pro­povăduind împreună cu fericitul mărturisi­tor, Sfântul Iustin Popovici:

„Ieşirea din toate fundăturile umaniste, ecumeniste, papistaşe, este Dumnezeu-Omul istoric, Domnul Iisus Hristos, şi edifi­ciul Său istoric, teandric, Biserica, al cărei Cap veşnic este El şi care este Trupul Lui veşnic. Credinţa Ortodoxă Apostolică, Pa­tristică, a Sfintei Tradiţii, a Sfintelor Sinoade, Universală este medicamentul învierii din toate ereziile, orişicum s-ar numi aces­tea. Căci, la o ultimă analiză, orice erezie e de la om şi „după om”; fiecare din ele aşează pe om în locul Dumnezeu-Omului, înlocuieşte pe Dumnezeu-Omul cu omul, şi prin asta tăgăduieşte şi leapădă Biserica...

Singura mântuire din aceasta este Cre­dinţa apostolică şi teandrică, adică întoar­cerea cu desăvârşire la calea teandrică a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Aşa­dar, asta înseamnă întoarcerea la Credinţa lor Ortodoxă cea nepătată în Dumnezeu-Omul Hristos, la harica lor viaţă teandrică în Biserică, prin Duhul Sfânt, la libertatea lor cea întru Hristos...

Altminteri, fără să ţinem seama de ca­lea apostolească şi patristică, fără a urma Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi, în urma Ace­luia care este singurul şi adevăratul Dum­nezeu în toate lumile, şi fără de închinarea înaintea singurului şi adevăratului şi veşnic viului Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului şi Mântuitorului Hristos, este neîndoielnic că omul se va afunda în marea moartă a ido­latriei europene civilizate, şi, în locul viului şi adevăratului Dumnezeu, se va închina idolilor mincinoşi ai veacului acestuia, întru care nu este mântuire, nici înviere, nici îndumnezeire pentru fiinţa cea nenorocită, care se cheamă om”.

Sfântul Munte, 24 martie 2006





Arhim. Gheorghe Kapsanis – „Ortodoxia: Nădejdea

popoarelor Europei”







106



MAICA DOMNULUI - DOAMNA CASEI



MINUNEA a 32-a

Pentru copilul irinicului (sau paşnicului) care s-a izbăvit din apele râului



În părţile Lombardiei era un bătrân cu soţia sa, cu fapte foarte bune, având multă evlavie către Preasfânta Fecioară.

Şi din multa dragoste pe care o avea, cheltuind mulţi bani, a zugrăvit pe un perete al casei lor icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, foarte frumoasă şi prea minunată. Deci, ori de câte ori treceau pe dinaintea sfintei icoane, în oricare zi sau ceas, se închinau zicând închinăciunea cea îngerească. Iar Preacurata, pentru a lor bună obişnuinţă, le trimitea darul ei, toate cele bune, cum şi toată veselia. Şi petreceau ei cu aşa fapte bune şi erau aşa de liniştiţi, necertându-se unul cu altul şi nici cu vecinii lor, încât toţi i-au numit zicându-le „paşnici”.

Deci aveau ei un prunc de trei ani, care văzând pe tatăl său şi pe maica sa că stau de multe ori înaintea sfintei icoane şi se roagă cu evlavie, a luat şi el obişnuinţă a face aşa. Şi de câte ori trecea pe acolo se închina, urmând pe părinţii lui.

Iar când a început a vorbi, învăţându-l pe el închinăciunea cea îngerească, o zicea ori de câte ori trecea pe lângă sfânta icoană şi se ruga, nu din evlavie, ci din obişnuinţă. Şi ca un prunc ce era, văzând pe Sfânta stând pe scaun (după cum era zugrăvită), socotea că aceea ar fi fost Doamna casei; pentru aceasta se temea şi se închina Ei, după cum vedea pe părinţii lui că făceau.

Deci, într-una din zile, jucându-se cu alţi copii la ţărmurile râului, din lucrarea urătorului de bine a căzut în apă, iar ceilalţi copii mergând au vestit maicii lui că s-a înecat fiul ei.

Atunci a alergat ea plângând, cu toţi vecinii şi ajungând la râu, pentru că era foarte adânc, s-au dezbrăcat doi oameni şi s-au dat la fund, căutând cu sârguinţă, dar nu l-au aflat. Iar femeia uitându-se în altă parte, mai în jos, a văzut pe copil stând deasupra apei, în mijlocul râului, ca şi cum ar fi şezut pe un scaun prea minunat.

Deci întrebându-l: „Fiul meu, cum te afli?” el i-a răspuns zicând: „Bine, maica mea, că Doamna mă ţine şi nu mă tem.” Iar femeia, de bucurie, n-a înţeles despre cine a zis. Deci ridicându-l oamenii l-au dat maicii lui, care bucurându-se s-a dus la casa ei, unde tocmai sosise şi bărbatul său. Şi auzind el de întâmplare, l-a întrebat să-i spună cum a scăpat. Iar pruncul a răspuns aşa: „După ce am căzut în râu, a alergat Doamna aceea a casei noastre (şi a arătat cu degetul icoana Născătoarei de Dumnezeu) care m-a răpit din apă şi m-a ţinut deasupra până când m-au luat oamenii.”

Auzind acestea cei ce erau de faţă, mult s-au minunat, mai ales când au văzut pe prunc că arată cu degetul icoana şi căzând la pământ s-au închinat. Şi au slăvit darul Ei tăcând toată noaptea priveghere. Căci oricine îl întreba pe copil de acea întâmplare, el răspundea spunându-i pricina curat; când era vorba de altceva, zicea cuvintele strâmbe şi îngânate, ca toţi copiii mici, iar când istorisea despre minune, spunea cuvintele aşa de lămurit şi aşa de bine întocmite că se minunau toţi de un lucru ca acesta.

Aşadar, toţi aceia care cinstesc sfintele icoane cu evlavie, ca şi pruncul acela, se izbăvesc din tot felul de primejdii vremelnice şi se învrednicesc de bucuria şi veselia cea netâlcuită. Pe care, o! de-ar da Dumnezeu să o dobândim noi toţi, întru Iisus Hristos Domnul nostru, căruia I se cuvine slava în veci. Amin.



MINUNEA a 62-a

Pentru copilul pe care nu l-a ars focul



O femeie oarecare ce avea multă dragoste şi evlavie către pururea Fecioara Măria, săracă fiind de bogăţia trupească însă bogată de cea sufletească, avea un copil mic de un an.

Şi într-o zi, vrând să se ducă cu de mâncare la bărbatul său care lucra în ţarină, neavând ea pe nimeni în casă cu cine să lase pruncul s-a rugat Maicii lui Dumnezeu zicând: „Stăpâna mea, sub acoperământul şi paza Ta las pe fiul meu, că n-am pe altcineva ca să-l păzească, decât numai darul Tău ceea ce eşti Maica sărmanilor.”

Astfel rugându-se cu credinţă, s-a dus la slujba ei. Iar dacă a plecat, s-a întâmplat de a luat foc o casă a unui vecin şi de acolo s-a întins văpaia şi la casa ei.

Deci auzind ei din ţarină au alergat în grabă plângând moartea copilului lor. Şi ajungând acasă au aflat toată locuinţa prefăcută în cenuşă, afară de zidărie şi pardoseală.

Atunci socotind femeia cum că a ars copilul, plângea nemângâiată zicând: „O, preafericită Stăpână! Eu am dat cu credinţă pe fiul meu sub acoperământul şi ajutorul Tău; deci cum nu l-ai păzit nevătămat, Maică a milostivirii, ci l-ai lăsat de a pierit?”

Însă căutându-l pe el l-a aflat viu, şi mult s-au înspăimântat pentru că nici un lemn sau haină din casă nu a rămas nears. Şi toţi cei de faţă au slăvit pe Dumnezeu, mulţumind pururea Fecioarei Măria, Maica sărmanilor care-i acoperă îi păzeşte şi-i izbăveşte din multe primejdii.



MINUNEA a 68-a

Pentru cei doi copii care dărâmându-se casa peste ei de cutremur

au rămas nevătămaţi



La anii una mie cinci sute şapte de la Patima cea Mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, în luna lui Mai s-a întâmplat în Creta un mare cutremur şi s-au surpat multe casa şi nenumărate prăvălii înăuntrul şanţului, adică în cetatea cea mare. Şi era în târgul cel mai din afară o prăvălie de cizmărie pe al cărei zid era zugrăvită Sfânta Fecioară, la care aveau multă evlavie cizmarii care lucrau acolo. Căci în fiecare seară, înainte de a pleca, îi aprindeau luminări şi o tămâiau, apoi se duceau pe la casele lor, lăsând acolo doi copii pe care îi încuiau înlăuntru ca să păzească prăvălia.

Iar în noaptea când s-a întâmplat cutremurul, a alergat meşterul să deschidă ca să scoată copiii, însă văzând că toată prăvălia era dărâmată a socotit că de bună seamă au fost omorâţi de dărâmături.

Deci apucându-se să dezgroape trupurile lor, pe când săpa, i-a auzit pe dânşii vorbind dedesubtul pietrelor şi scoţându-i la lumină într-un chip îndemânatic i-a întrebat pe dânşii cum s-a făcut de au scăpat cu viaţă. Atunci ei au răspuns aşa: „Când am auzit cutremurul am plâns înaintea sfintei Icoane aceleia şi ne-am rugat Născătoarei de Dumnezeu să ne ajute. Şi aşa rugându-ne, am văzut că a ieşit din icoană un acoperământ, care s-a aşezat deasupra noastră. Şi căzând pietrele şi lemnele peste acoperământul acela, au rămas acolo şi de noi nu s-a apropiat nimic. Iar Preasfânta arătânduni-se tocmai aşa după cum era zugrăvită, zicea către noi, să nu ne temem; şi a rămas cu noi până în ceasul în care ne-aţi dezgropat.”

Acestea auzindu-le cei ce erau de faţă, au slăvit pe Preasfânta Fecioară şi au propovăduit în toată cetatea minunea aceasta. Iar preastrălucitul şi prea înţeleptul Ieronim Donat, ducele Cretei (un mare învăţat în limbile latineşti şi greceşti) scriind-o, a poruncit de s-a zidit în locul acela o Biserică, iar icoana aceea a rămas în sfânt lăcaşul acela, pentru că zidul pe care era zugrăvită Preasfânta nu s-a dărâmat.

Şi au pus de s-a făcut cu meşteşug, alt zid lângă peretele acela şi nu s-a stricat pictura sfintei Icoane aceleia, ci a rămas după cum a fost mai dinainte. Şi aşa se află şi în ziua de astăzi, căci se sărbătoreşte praznic în cinstea Preasfintei în fiecare an în 9 a lunii lui Mai, întru aducerea aminte a acestei faceri de minuni.

Şi se numeşte biserica aceea Doamna târgului, şi se găsesc atârnate în ea chipurile cu minunile cele preaslăvite şi de mult preţ.

Că nu numai această facere de minune ci şi altele nenumărate a săvârşit şi în fiecare zi săvârşeşte împărăteasa cea Atotputernică.

Căci pe mulţi înecaţi de mari furtuni pe mare i-a scos de la înec, pe nenumăraţi tăiaţi şi răniţi de moarte i-a izbăvit, pe bolnavi şi pe slăbănogi i-a ridicat, şi din felurite nenumărate primejdii pe multă lume a mântuit, după cum se poate vedea în biserica cea mai sus zisă, în care sunt zugrăvite toate facerile de minuni pe care le-a săvârşit întru slava Dumnezeului nostru Care S-a născut dintr-însa negrăit, Căruia I se cuvine toată cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!



Minunile Maicii Domnului







105





Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei



Europa Unită a secolului XXI îşi caută propria identitate. „Identitatea euro­peană” nu constituia subiectul unei proble­matici serioase, de vreme ce era modelată numai de factori economici şi politici. Însă, din momentul în care factorii culturali şi mai ales cei religioşi au trebuit să fie luaţi în considerare pentru căutarea ei, s-au ivit discuţii serioase, dezacorduri pronunţate şi certuri aprinse în jurul raportării sau nu a Constituţiei Europene la identitatea creşti­nă a Europei.

Dar ce înseamnă „identitatea creştină a Europei” pentru popoarele noastre ortodo­xe? Cât de creştină este „identitatea creşti­nă a Europei”?

Toţi cei care se nevoiesc cu bună inten­ţie pentru întărirea identităţii creştine a Eu­ropei vorbesc de obicei despre aceasta ca şi cum ar fi vorba despre un fapt istoric sau despre un cod de principii şi valori creşti­ne, spre care pot tinde popoarele creştine cu ajutorul contactelor ecumenice şi a dia­logurilor intercreştine. Creştinii Europei ur­măresc să o asigure din punct de vedere instituţional, deoarece se tem de eventuala decolorare religioasă a continentului lor, de modificarea identităţii ei specific creştine, pricinuită de mişcările de populaţie (emi­grări etc.) sau de excluderea organizaţiilor creştine „interbisericeşti” din centrele de luare a deciziilor în Europa. Urmând ace­eaşi logică, şi propunerile reprezentanţilor ortodocşi oficiali se concentrează asupra întăririi unei prezenţe creştine de ordin in­stituţional în Europa.

În prezentul referat se cuvine să se semnaleze că însăşi conştiinţa de sine orto­doxă nu ne îngăduie să trecem cu vederea faptul că Ortodoxia nu poate constitui îm­preună cu Creştinismul Apusean o „identi­tate creştină” unitară, ci, dimpotrivă, con­ştiinţa noastră ne obligă să accentuăm că Ortodoxia este credinţa primară a Europei dată uitării de către Europa, credinţă care va trebui cândva să constituie din nou identitatea ei creştină.

Trăind în mediul Sfântului Munte şi în atmosfera duhovnicească pe care acesta o creează, ne dăm seama că moştenirea noastră ortodoxă nu trebuie să fie măsu­rată cu măsurile acestei lumi. În ultimii ani suntem martorii evlaviei şi credinţei pro­funde ale închinătorilor Sfântului Munte, dintre care mulţi vin cu multă osteneală şi mari cheltuieli din ţările ortodoxe din Bal­cani şi din Rusia.

În conştiinţa tuturor acestor evlavioşi creştini ortodocşi, dar şi a acelora din ţara lor pe care ei îi reprezintă, Ortodoxia nu are de obicei înţelesul pe care i-l dau toţi cei care o văd sau o abordează cu criterii ideologice sau sociologice; adică cei care obişnuiesc să vadă în Răsăritul nostru ar­curi de luptă „ortodoxe” îndreptate împo­triva Occidentului, asemenea celor musul­mane, sau înţeleg Ortodoxia ca pe o putere naţionalistă a popoarelor care o îmbrăţişea­ză, însă, oricât am crea noi, ortodocşii, ast­fel de impresii, din pricina nedesăvârşirilor personale sau ale nereuşitelor noastre colective, avem adânc înrădăcinată în conşti­inţa noastră încredinţarea că Ortodoxia es­te ceva mult mai substanţial, ceva ceresc, veşnic: este darul nepreţuit al lui Dumne­zeu Cel în Treime pentru lume, „credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iu­da 3), pe care Biserica noastră Ortodoxă o păstrează nealterată, fără falsificări eretice şi pe care cu multe jertfe am păzit-o în vremuri grele, pentru ca să nu pierdem nădejdea vieţii veşnice.

Noi, popoarele ortodoxe, am primit ma­rea binecuvântare de la Prea Bunul Dum­nezeu să purtăm pecetea Sfântului Botez ortodox, să fim părtaşi ai Sfintei Euharistii ortodoxe, să urmăm cu smerenie învăţă­tura dogmatică a celor şapte Sinoade Ecu­menice ca una ce este singura cale de mântuire şi să păzim „unitatea Duhului în­tru legătura păcii” (Efes. 4, 3). Purtăm în chip mărturisitor moştenirea preţioasă a Credinţei Ortodoxe „in vase de lut” (II Cor. 4, 7), moştenire care constituie în acelaşi timp, cu harul lui Dumnezeu, cuvântul „nă­dejdii celei dintru noi” (I Petru 3, 15).

Biserica noastră Ortodoxă nu este pur şi simplu chivotul moştenirii istorice a nea­murilor noastre. Este, înainte de toate şi în chip esenţial, Biserica cea Una, Sfântă, So­bornicească şi Apostolească.

Pentru a nu-şi pierde nădejdea mântuirii celei veşnice întru Hristos, popoarele orto­doxe din Balcani au păstrat, în vremuri gre­le, Credinţa lor Ortodoxă, prin jertfa a mii de neomartiri, împotrivindu-se atât islamizării, cât şi trecerii la Uniaţie. De aceea, recenta revigorare a Uniaţiei, după prăbuşi­rea regimurilor ateiste, şi activitatea confe­siunilor neoprotestante desfăşurată printre ortodocşi constituie provocări foarte seri­oase pentru noi; şi ele trebuie combătute ca atare, deoarece pun în primejdie mântu­irea sufletelor simple „pentru care a murit Hristos” (vezi Rom. 14, 15).

De altfel, în societăţile occidentale cu tradiţie romano-catolică şi protestantă, în care există şi funcţionează parohii ortodo­xe, prezenţa ortodoxă trebuie să fie o măr­turie cuviincioasă a creştinismului autentic, de care de mai multe veacuri s-au lipsit aceste societăţi din cauza abaterilor papistaşe şi protestante de la Credinţa Aposto­lică. De fiecare dată când nostalgica căutare a Credinţei creştine nealterate culmi­nează cu întoarcerea creştinilor eterodocşi în sânul Bisericii Ortodoxe celei Una, Sfin­te, Soborniceşti şi Apostoleşti, se vădeşte caracterul misionar al Bisericii. Eterodocşii, întorcându-se la Biserica Ortodoxă, nu pă­răsesc o biserică pentru a intra în alta, aşa cum în mod greşit se consideră. În realitate ei părăsesc o formă bisericească antropo­centrică şi regăsesc Biserica cea Una a lui Hristos, devenind mădulare ale trupului lui Hristos şi reorientându-se pe calea ce duce la îndumnezeire.

Din păcate, o direcţie contrară urmează Ecumenismul sincretist pe care îl promo­vează organele instituţionale ale Mişcării aşa-zis Ecumenice şi exponenţii ecumenismului papal. Întrucât trec cu vederea eclesiologia ortodoxă şi susţin teoria protes­tantă „a ramurilor” sau teoria mai nouă a romano-catolicilor despre „Bisericile surori”, consideră că Adevărul Credinţei Apostolice, sau o parte din el, se păstrează în toate bisericile şi confesiunile creştine. De aceea îşi direcţionează eforturile pentru realizarea unei unităţi de suprafaţă a creştinilor, care nu este legată sau nu are nevoie de o ade­vărată unitate în Credinţă.

Sub acest înţeles, „teologia” ecumenistă pune pe picior de egalitate Botezul orto­dox (întreita afundare) cu stropirea romano-catolică, consideră erezia lui Filioque echivalentă din punct de vedere dogmatic cu învăţătura ortodoxă despre purcederea Duhului Sfânt numai din Tatăl, interpre­tează primatul de stăpânire al Papei de la Roma ca fiind primat de slujire, numeşte teologumenă învăţătura ortodoxă despre deosebirea dintre fiinţa şi energiile lui Dumnezeu, despre Harul dumnezeiesc ne­creat şi altele.

Este vorba, aşadar, de un ecumenism superficial, despre care bine scria pururea pomenitul Părinte Dumitru Stăniloae: „Da­torită marii dorinţe pentru unire, se creează adeseori un entuziasm conciliant care cre­de că prin căldura sa sentimentalistă poate «să lichefieze realitatea» şi apoi să o remodeleze fără greutate. De asemenea, se cre­ează şi o mentalitate diplomatică concili­antă care crede că poate împăca, prin concesii reciproce, poziţii dogmatice sau stări de fapt mai generale care ţin bisericile despărţite. Aceste două moduri prin care se înfruntă - sau se trece cu vederea reali­tatea - arată un fel de elasticitate sau o anumită relativizare a valorii ce este atribu­ită unor articole de credinţă ale bisericilor. Relativizarea aceasta oglindeşte poate în­semnătatea foarte mică pe care unele gru­pări creştine - în totalitatea lor sau în unele din cercurile lor - o dau respectivelor articole de credinţă. Legat de acestea, ei pro­pun, din entuziasm sau dintr-o mentalitate diplomatică, schimbări şi concilieri, tocmai pentru că nu au nimic de pierdut din asta. Însă aceste compromisuri constituie o ma­re primejdie pentru Bisericile Ortodoxe, care dau o importanţă vitală articolelor de credinţă în cauză. Pentru aceste Biserici, propunerile unor astfel de târguri şi com­promisuri sunt echivalente cu atacul pe faţă”( Dumitru Stăniloae, Pentru un Ecumenism Ortodox, apărută în limba greacă la Editura Athos, Pireu, 1976, p. 19-20.). Va urma...

Arhim. Gheorghe Kapsanis – „Ortodoxia:

Nădejdea popoarelor Europei”







104



A Sfântului Amfilohie, despre a nu ne deznădăjdui



1. Un frate oarecare, biruindu-se de curvie, se afla săvârşind în toate zilele păcatul; însă în toate zilele cu lacrimi şi cu rugăciuni îmblânzea pe Stăpânul său; şi aşa făcând, amăgindu-se cu prea reaua obişnuinţă, păcatul îl săvârşea.

Apoi iarăşi, după ce săvârşea păcatul, în biserică se ducea şi, văzând cinstitul şi închinatul chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca pe sineşi înaintea Lui cu multe lacrimi, zicând: „Miluieşte-mă, Doamne, şi ridică de la mine această ispită vicleană, căci cumplit mă strâmtorez, şi mă răneşte cu amărăciunea dulceţilor; că nu am faţă, Stăpâne, a căuta şi a vedea chipul Tău cel Sfânt şi vederea feţei Tale cea mai luminată decât soarele, ca inima mea îndulcindu-se să se veselească”.

Acestea zicând şi ieşind din biserică, iarăşi cădea în noroi; dar însă nu se deznădăjduia de a sa mântuire, ci din păcat împotrivă întorcându-se în biserică, asemenea striga către Iubitorul de oameni Dumnezeu şi Domnul, zicând: „Pe tine, Doamne, chezaş Te pun de acum că nu voi mai face păcatul acesta, numai, Bunule, iartă-mi cele ce dintru început şi până acum am greşit Ţie”.

Iar după ce făcea aceste înfricoşătoare făgă­duinţe, iarăşi se afla întru păcatul său cel rău; şi era văzând prea dulcea iubire de oameni a lui Dumnezeu şi nemăr­ginita bunătate suferind în toate zilele şi răbdând neîn­dreptata şi reaua călcare de lege şi nemulţumire a fratelui, şi din mulţimea milei căuta pe a lui pocăinţă şi neîntoarsă întoarcere; că nu un an a făcut aceasta sau doi, sau trei, ci zece ani, încă şi mai mult.

Vedeţi, fraţilor, pe cea nemăsurată suferire [răbdare] şi nemărginită iubire a lui Dumnezeu? Cum în toate zilele rabdă şi Se milostiveşte, suferind cumplitele noastre fărădelegi şi păcate? Că de aceea trebuie să se înfricoşeze cineva şi să se minuneze de bogatele îndurări ale lui Dumnezeu: că, pocăindu-se [fratele] şi făgăduindu-se a nu mai face altă dată păcatul, se afla mincinos.

Într-una din zile, pe când făcea acestea, păcatul lucrându-l, fratele veni alergând în biserică, tânguind-se şi suspinând şi jelindu-se. Şi silind milostivirile lui Dum­nezeu ca să Se milostivească de dânsul ca să scape din noroiul neastâmpărării, iată, pe când ruga pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, văzând începătorul răutăţii şi strică­torul sufletelor noastre, Diavolul, că nimic nu foloseşte, ci, cele ce el prin păcat împreună le coase, fratele prin pocă­inţă le desface, obrăznicindu-se, se arătă lui în vederea ochilor, căutând la faţa lui şi strigând către cinstita icoană a Domnului nostru Iisus Hristos şi, zicând aşa: „O, ce este mie şi Ţie, Iisuse Hristoase? Milostivirea Ta cea nemăr­ginită biruieşte şi mă bagă în pământ, pentru a primi Tu pe acest curvar neastâmpărat, care Te minte pe Tine în toate zilele, defăimând stăpânirea Ta; deci, pentru ce nu-l arzi pe dânsul, ci îndelung-rabzi şi suferi? Că Tu vei judeca pe curvari şi pe curve şi pe toţi păcătoşii a-i pierde! Cu adevărat, nu eşti Judecător drept, ci, unde i se pare stăpânirii Tale, abate judecata şi trece cu vederea; iar pe mine, pentru o mică încălcare a înălţării, de sus din ceruri m-ai aruncat jos; iar acesta, mincinos fiind şi curvar şi neastâmpărat, doar fiindcă zace înaintea feţei Tale, lesne îi dăruieşti Tu blândeţea Ta. Pentru ce dar Te numesc pe Tine Judecător preadrept, că, precum văd, şi Tu cauţi la faţă pentru multa bunătate, dar dreptatea o treci cu vederea?” Iar acestea le zicea Diavolul, iuţit fiind de multa amărăciune, şi pară de foc înfuningenată ieşea din nările lui.

Acestea zicând, a tăcut; şi s-a făcut glas ca din altar: „Balaure preaviclene şi pierzătorule, nu te-ai săturat întru vicleana ta socoteală că lumea o ai înghiţit? Chiar şi pe cel ce se apropie la negrăita milă a milostivirii Mele te sârguieşti a-l hrăni şi pe dânsul a-l înghiţi? Ai atâtea greşeale încât să le pui şi să le cumpăneşti împotrivă către cinstitul Sânge pe care pe Cruce L-am vărsat? Iată, junghierea Mea şi moartea i-au iertat fărădelegile. Iar tu adică, când la păcat vine, nu-l goneşti pe dânsul, ci-l primeşti cu bucurie, şi nu te întorci dinspre dânsul, nici nu-l opreşti, nădăjduind a-l dobândi pe el. Iar Eu, Cel ce atâta sunt de milostiv şi iubitor de oameni, Cel ce am poruncit Verhovnicului şi Apostolului Meu a ierta de şaptezeci de ori câte şapte celor ce cad în păcate în fiecare zi, oare-1 voi lăsa, oare nu-l voi milui? Aşa, de vreme ce ştiu că aleargă către Mine, nu Mă voi întoarce dinspre dânsul până ce nu-1 voi moşteni, că Eu pentru păcătoşi M-am răstignit, şi preacuratele Mele pentru dânsul le-am întins; că din cei ce vor vrea să se scape către Mine şi să se mântuiască, dinspre niciunul nu Mă întorc, nici nu-1 izgonesc, măcar de mii de ori de ar greşi în zi; şi, de mii de ori de ar veni către Mine, nu va ieşi mâhnit, căci n-am venit să chem pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”.

Şi cum s-a făcut acest glas, Diavolul stătu tremurând şi neputând a fugi, şi iarăşi s-a făcut glas, zicând: „Ascultă, înşelătorule, pentru cele ce zici că sunt nedrept. Că Eu spre toţi sunt drept: că întru ceea ce aflu pe cineva întru aceea îl judec. Deci iată, pe acesta l-am aflat până acum în pocăinţă, şi întru întoarcere înaintea picioarele Mele zăcând, şi biruitor al tău [împotriva ta] arătându-se; deci îl voi lua pe el şi voi mântui sufletul lui, ca cel ce nu s-a deznădăjduit de mântuirea sa. Iar tu priveşte cinstea lui şi crapă de pizma ta şi te ruşinează.

Şi şezând fratele pe faţa-şi înaintea Icoanei Mântuitorului, mângâindu-se, şi-a dat duhul; şi îndată urgie ca de foc venind din cer, a căzut pe Satana şi 1-a mâncat pe el. Deci, să ne învăţăm de aici, fraţilor, de nemăsurata milostivire şi iubire de oameni a lui Dum­nezeu, şi de ce fel de Stăpân bun avem, şi niciodată să nu ne deznădăjduim sau să ne lenevim de mântuirea noastră.



2. Altul iarăşi, pocăindu-se, se liniştea; dar s-a întâmplat ca, pe piatră îndată căzând el, să i se rănească picioarele; şi atât de mult sânge se vărsa din rană şi atât de tare slăbise, încât mai că-şi dădea sufletul. Şi au venit diavolii vrând să ia sufletul lui, şi au zis îngerii către dânşii: „Luaţi aminte la piatră şi vedeţi sângele lui pe care l-a vărsat pentru Domnul”. Şi, aceasta zicând îngerii,

s-a izbăvit sufletul lui(Dumnezeu trimite sau îngăduie necazuri şi boli oamenilor, mai vârtos în preajma morţii (unele chiar pricinuitoare de moarte), pentru iertarea acelor păcatelor de care n-au putut să se pocăiască; totuşi, aceasta nu e o pricină de lepădare sau slăbire a duhului umilit întru jertfa cu care trebuie să ne înfăţişăm la judecată, ci dimpotrivă. Toate aceste necazuri şi boli, mai vârtos cele ale bătrâneţii, sunt de asemenea şi o plată mai mică sau mai mare pentru păcatul strămoşesc, care, în ciuda venirii lui Hristos şi a puterii dată de El oamenilor, a lăsat urme ale stricăciunii (precarităţii, coruptibilităţii): îmbătrânirea, boala, osebitele neputinţe omeneşti şi moartea, dar şi suspinul făpturii supuse prin om stricăciunii (cf. Rom. 8: 20 ş.u.)). [...]



6. Povestit-a oarecare din Părinţi că era în Tesalonic o mănăstioară de fecioare; iar una dintr-însele, prin lucrarea vrăjmaşului de obşte, ieşind din mănăstire, a căzut în curvie; şi a petrecut aşa curvind vreme destulă; apoi, cu ajutorul Iubitorului de oameni Dumnezeu căindu-se, s-a întors în obştea ei; şi căzând înaintea porţii, s-a sfârşit.

Şi s-a descoperit unuia dintre sfinţi moartea ei; şi a văzut pe Sfinţii îngeri venind să ia sufletul ei, şi pe draci urmându-le acestora, şi vorbă făcându-se între dânşii, Sfinţii îngeri ziceau: „în pocăinţă a venit”. Iar diavolii grăiau împotrivă: „Nouă ne slujeşte de multă vreme, şi a noastră este; cum dar ziceţi voi despre ea, care nici măcar n-a ajuns în obşte, că s-a pocăit?”

Şi au zis îngerii: „Că de când a văzut Dumnezeu punerea ei plecată spre aceasta, a primit pocăinţa ei; şi aşa, prin scopul pe care şi-l pusese, ea era stăpână a pocăinţei; însă al vieţii, era Stăpânul tuturor; şi întru aceasta ruşinându-se demonii, s-au depărtat”. Iar cel ce a văzut descoperirea a povestit-o şi celor de faţă.





EVERGHETINOSUL VOL. I







102



Preasfântă Născătoare de Dumnezeu

mântuieşte-ne pre noi!





Mai unită cu Hristos decât toţi sfinţii, şi de aceea mai presus de toţi sfinţii şi îngerii, se află Maica Domnului, ca cea care L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu zămislit şi născut din ea ca om şi apoi L-a purtat în braţe ca prunc şi a rămas unita cu El prin afecţiunea omenească supremă pe care o trăieşte o mamă faţă de fiul ei. Legătura ei cu Iisus este mai intimă ca legătura oricărui sfânt cu El, căci trupul Lui s-a format nemijlocit din trupul ei, ea L-a purtat în braţe, I-a privit neîncetat faţa şi ochii, L-a alăptat şi L-a iubit cu iubirea omenească culminantă pro­prie unei mame, fiind identificată într-un anumit înţeles cu Fiul ei. De aceea „îndrăznirea” ei către El este mai mare ca a tuturor sfinţilor şi iubirea ei faţă de noi se resimte de iubirea maximă a lui Hristos faţă de noi. Iconografia ortodoxă prezintă pe Iisus luându-i la Adormirea ei sufletul în braţele Lui, inversând purtarea Lui ca prunc în braţele ei. Iubirea Lui faţă de ea este tot atât de afectuoasă ca şi iubirea ei faţă de El. Pruncul ajuns în plinătatea puterilor poartă în braţele Sale pe mama Lui rămasă cu puteri mai împuţinate. În persoana ei a simţit şi simte Iisus la maximum iubirea omenească faţă de El şi în afecţiunea Lui faţă de ea se include o afecţiune faţă de om în general, faţă de mamele umane şi de iubirea lor pentru fiii lor.

În Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă, inima care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei şi a bătut şi bate ea însăşi la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră, căci mântuirea nu e o chestiune de justiţie, ci de iubire între Dumnezeu şi oameni; iubire care din partea oamenilor a devenit fierbinte şi culminantă concentrându-se într-o inimă de mamă şi manifestându-se prin ea. Dumnezeu cel întrupat ţine seamă de această inimă a Mamei, care a devenit Maica noastră, pen­tru că e Maica Lui. Ea e darul cel mai de preţ făcut lui Dumnezeu de către umani­tate, dar un dar prin care Dumnezeu ne răsplăteşte cu nenumăratele Sale daruri. "Ce-Ţi vom aduce Ţie, Hristoase...? Cerul îţi aduce pe îngeri, pământul îţi aduce darurile lui. Dar noi oamenii îţi aducem pe Maica Fecioară", cântă Biserica la Naşterea Domnului.

"Maica Domnului premerge umanităţii şi toţi îi urmează". Premerge în iubire, în curăţie, în apropierea de Dumnezeu. Ea trece cea dintâi prin moartea pe care Fiul ei a făcut-o neputincioasă şi, de aceea, în rugăciunea ce i se adresează la Adormire, toţi îi cer ocrotire. "Întru adormire, Născătoare de Dumnezeu, lumea nu o ai părăsit". Înălţarea ei închide porţile morţii, pecetea ei e pusă pe neant. E pusă de sus de Dumnezeu-Omul şi de jos, de prima "făptură nouă", înviată şi îndumnezeită.

De aceea Maicii Domnului îi cerem incomparabil mai des decât tuturor sfinţilor să se roage pentru noi şi pentru toţi ai noştri. Totdeauna, după două tropare adresate lui Dumnezeu, al treilea e adresat ei. Dacă fiecărui sfânt i se dedică o zi principală în anul bisericesc pentru cinstire şi laudă, Maica Domnului este lăudată în fiecare zi, deşi are şi câteva sărbători la fel de importante dedicate ei în mod deosebit. Apoi, ei nu i se cere numai să se roage lui Hristos pentru noi, ci i se cer si ei însăşi multe lucruri. Ei ne adresăm cu cereri ca acestea: "Tu mântuieşte pe robii tăi de toate nevoile"; "Stăpână, ajută-ne, milostivindu-te spre noi"; "Aleargă, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, şi ne izbăveşte pre noi de primejdii"; "Numai la tine nădăjduiesc şi alerg sub acoperământul tău"; "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, în vremea vieţii mele nu mă lăsa pe mine, ajutorului omenesc nu mă încredinţa, ci tu însăţi mă apără şi mă mântuieşte". Necontenit se repetă refrenul: "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pre noi". Niciodată nu i se spune însă: "Miluieşte-ne pre noi". Prin această expresie, adresată numai lui Dumnezeu, se afirmă credinţa că noi depindem întru totul de mila lui Dumnezeu. "Mântuieşte-ne" adresat Maicii Domnului nu are sensul de mân­tuire, ca operă înfăptuită de Hristos, ci de "scăpare" sau "izbăvire" din diferite greutăţi, necazuri, primejdii, ispite, care însă au şi ele o legătură cu mântuirea.

Dar orice i se cere Maicii Domnului, i se cere totuşi pentru faptul că este în unirea cea mai strânsă cu Fiul ei, deci El este în ultimă analiză izvorul a tot ajutorul pe care ni-l dă ea. Numai pentru că este Maica lui Dumnezeu Mântuitorul, i se cer şi ei direct anumite ajutoare, nu pentru că ea ar fi mântuitoare, sau co-mântuitoare (co-redemprix, cum se tinde a se socoti în catolicism), căci ea nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu Iisus Hristos, propriul autor al mântuirii. De foarte multe ori se spune că ea ne ajută pentru că mijloceşte la Fiul ei cu deosebită eficienţă. „Ocrotitoare creştinilor, neînfruntată, mijlocitoare către Făcătorul neclintită, nu trece cu vederea glasurile rugăciunilor celor păcătoşi, ci aleargă ca o bună în ajutorul nos­tru, al celor ce strigăm cu credinţă către tine, grăbeşte spre mijlocire, aleargă spre rugăciune, cea care ocroteşti pururea, Născătoare de Dumnezeu, pe robii tăi”.

Ajutorul ei este atât de necesar, fiindcă un motiv pentru care Hristos miluieşte pe cei ce aleargă la El este acela că o cinstesc pe Maica Lui. Căci cei ce nu o recunosc pe ea ca Născătoare a lui Dumnezeu întru feciorie şi din puterea Duhului Sfânt, nu-L recunosc pe El însuşi ca Dumnezeu. "Tărie şi mântuire S-a făcut celor pierduţi, Cel ce S-a născut din tine, Stăpâna lumii, Care a mântuit din porţile iadu­lui pe cei ce cu credinţă te slăvesc pe tine" (din slujba înmormântării).

Faptul că ea este Maica lui Dumnezeu-Mântuitorul este şi motivul pentru care ei îi acordăm nu numai venerare ca sfinţilor, ci supravenerare (hyperdulia). Această supravenerare se arată în mulţimea incomparabil mai mare de rugăciuni adresate ei, în cererea unor ajutoare direct de la ea, în motivarea celor adresate Mântuitorului, prin faptul că S-a născut din ea. Ea are o poziţie unică în cultul Bisericii. Ea e de­asupra tuturor creaturilor omeneşti îndumnezeite - şi a îngerilor - unite în Hristos. Dar nu e identică cu Dumnezeu şi cu Hristos, Dumnezeu-Omul. Ea e numai om. Dar e omul ridicat prin harul lui Hristos deasupra tuturor sfinţilor şi mai venerată decât toţi, fără să i se aducă închinare ca lui Dumnezeu, sau ca lui Hristos, Dumnezeu cel întrupat, închinare ca Celui de care depindem în mod total şi abso­lut în existenţa şi fericirea noastră veşnică. Tot ce are ea, are ca şi noi, prin Dumnezeu, şi mai special prin Dumnezeu cel întrupat, deşi are mai mult decât noi toţi şi s-a ridicat prin curăţia şi iubirea ei faţă de Dumnezeu mai presus decât toată creaţia; şi deşi în solidaritatea pan-umană în Hristos, ea aduce mai multă iubire decât toate făpturile conştiente.



Preot Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae

– Teologia dogmatică ortodoxă (vol. 3)





101



Agresivitatea mass-media



Să revenim la discuţia despre mass-media, mai precis la fascinaţia imaginii. Dumnezeu, prin excelenţă, este un Dumnezeu al cuvântului! Doar că, în ultima perioadă, cuvântul a fost detronat de imagine. Care e influenţa imaginii asupra profilului duhovnicesc? Şi să facem trimitere chiar la influenţa ei incipientă, asupra „plastelinei” umane, asupra copiilor, la modul în care modelează ea copilul zilelor noastre.



E o dramă, ce să vă spun, un sacrilegiu, o rănire, o urâciune ce se învârte în mintea şi în creierul acestor bieţi copii, prin agresarea imaginii! Eu n-am văzut, n-am mai întâlnit astfel de scălămbăieli ca acestea care se fac acum! De ce trebuie să fie atât de urâte perso­najele din care sunt construite desenele animate?

Îmi aduc aminte de o poveste minunată - la fel de minunată ca toate poveştile din trecutul nostru copilăresc - despre o lume în prag de cădere, dar nu în totalitate, şi mă refer acum la povestea Crăiasa zăpezii, a lui Hans Christian Andersen. Unde, dacă vă aduceţi aminte, e vorba de un moment al istoriei globului pământesc, în care diavolul din cer, urând poporul lui Dumnezeu pe pământ, se joacă cu o oglindă în care se reflecta şi vedea el lumea. Şi din joaca aceea se sparge oglinda, şi mii de cioburi, care erau ale oglinzii diavoleşti, se răspândesc pe pământ şi, culmea, intră într-un sat oarecare din lume, în ochii unui băieţel de cinci ani, care avea o vecină cu care se iubea foarte mult, cu care se juca, cu care creştea animale, iubea florile, iubea păsările, cerul, poezia... Erau nişte copii cuminţi, creş­teau şi se jucau împreună, şi deodată nişte firmituri din acestea din oglinda diavolului intră în ochii lui şi imediat acel copil devine ca o fiară, purtându-se în modul în care de multe ori vedem pe stradă sau în diverse case sau în diverse societăţi copii manifestându-se: răzgâiaţi, ţipând, dorind lucruri care nu sunt posibile de obţinut sau mai presus de vârsta lor, bătând, scuipând, vorbind urât sau agresând oameni mari şi copii de vârsta lor... Câţi copii nu sunt de genul ăsta astăzi? Iată, un ciob din oglinda diavolului a intrat în ochii copiilor noştri, prin intermediul acestor grozăvii care se perpetuează zilnic la posturi speciale pentru copii! Iar părintele, să stea şi să ştie că nu se întâmplă nimic cu covoarele, cu icoa­nele, cu oglinzile, cu lucrurile pe care le-ar putea târî copilul de doi-trei ani - care abia începe să atace tot ce-i intră în mână din casă -, îl pune în faţa televizorului, deschide la desene animate, şi gata, au scăpat de grija lui... În percepţia copilului, ceva mai târziu, la şase-opt-zece ani, când deja reacţionează ca om aproape matur ce începe să devină, modul acela de atunci şi din totdeauna va fi firescul lui, pentru că el în acela s-a născut şi a crescut. Şi dacă ar vedea o creaţie a unui desen animat din timpurile străvechi ale lui Walt Disney - care ne-a încântat copilăria şi la care până şi oamenii mari s-ar uita cu drag şi cu dulceaţă -, încă nu ar fi nimic. Însă pentru societatea de astăzi acele desene nu mai reprezintă absolut nimic! Ei lasă Albă ca Zăpada, lasă Parisul vesel, lasă toate minunile care ne-au încântat copilăria noastră şi se duc să vadă ororile astea în care întotdeauna există câte un personaj negru, gen Batman... Părinţii respectivi nu văd că întotdeauna personajele respectivelor desene care, chipurile, sunt personaje pozitive, care vor să împlinească în societatea pe care o prezintă în film lucruri de bună calitate şi să apere omenirea, sunt îmbrăcate în negru şi au şi coarne în cap?! Oare cum? Şi în plus, bat pe oricine le iese în cale, până le iese sângele şi până îl omoară şi scot inima şi creierii şi ficaţii de acolo! În felul acesta se face binele societăţii?!

Îmi plânge sufletul înspăimântător, pentru că dacă poate în trecut, înainte de a fi botezată, aş fi acceptat ca formă de rebeliune, să zic, de frondă în faţa societăţii, un tip de film sau de manifestare a artei care friza legătura cu diavolul, în ziua de azi, când ştiu cu adevărat ce se întâmplă în soci­etate şi când am delimitat binele de rău, iadul de rai, Dumnezeu de diavol, înţeleg clar că manifestarea aceasta nu este artă, nu poate fi nici măcar sub-artă! Sub-arta ar putea fi ceva care e sub nivelul de capodoperă, arta fiind cu A mare, şi fiind de la geniu în sus, nu?



Am văzut că miza e foarte mare, în ceea ce priveşte agresivitatea mass-media, şi pe partea comercială. Oamenii au nevoie să-şi vândă produsele, creaţiile, evenimentele. Spiritual, cine are interesul acesta de a atrofia simţurile religioase, de a perverti oarecum creştinătatea din noi şi de ce se acţionează la nivelul acesta?



E, aici intrăm într-un punct foarte spinos! Dacă aş vrea să răspund într-un mod general, sigur că aş spune: satana. Evident că el este; nu se pune problema că n-ar fi el. Dar vedeţi că aşa cum Dumnezeu lucrează prin oameni, şi satana lucrează prin oameni, deocamdată. Dacă ne ducem cu lectura la sfârşitul Bibliei şi citim Cartea Apocalipsei, o să înţelegem clar că peste omenire trebuie - aşa e scris de la Dumnezeu - să vină o cădere totală a întregii lumi, printr-o supunere totală faţă de un singur stăpânitor. E aberant, o să spună foarte mulţi care cred în democraţie, care văd (vezi Doamne, pluritatea!...), extraordinara transparenţă a ţărilor democrate, care acum se unesc într-o Europă fericită, slăvind pe cine? Pe cine-l slăvesc acolo, în Europa aceea? Pe aşa-zisul Dumnezeu care, la forma în care vine informaţia - Dumnezeul acestei Europe şi al acestei Americi, deci a întregului glob aşa-zis democratizat -, din punct de vedere creştin, este lisus Hristos; Care, în fond şi la urma urmei, era un om oarecare, nu avea nici o treabă, a cunoscut şi plăcerile lumeşti, s-a culcat cu Măria Magdalena... Făţiş ni se spune chestia asta la televizor, fără nici o jenă, şi mi-e şi groază să pronunţ cuvintele!... Cu toate astea, ei nu au nici o groază! Către această societate ne îndreptăm! Oare de ce? Nu-şi pune nimeni întrebarea: „Ce căutăm noi să unim cu această societate şi ce să se întâmple când va exista această unire cu tipul nostru de înţe­legere a creştinismului, cu - în ghilimele de aur -„rigiditatea” noastră, încremenirea noastră?!”...



Să fie vorba de conservatorismul acela programatic al creştinismului, de care se face atâta vorbire?



Da, conservatorismul nostru, care nu a dus decât la binele sufletesc al miilor şi miilor şi miilor şi zecilor de mii de suflete care s-or fi mântuit pe pământul româ­nesc, rusesc, ortodox, în general, de la începuturile creştinismului până acum! Pentru că noi avem dovezi! Să vină şi ei cu niscaiva dovezi ale unora şi ale altora!... Şi când spun aceasta mă refer doar din punct de vedere catolic, pentru că dacă mă refer din perspectiva celorlalte - în ghilimele negre - „biserici” creştine protestante, evanghelice şi aşa mai departe (că nu le mai înşir, pentru că sunt peste o mie poate la ora asta, pentru că fiecare care are o idee mai trăsnită, îşi face biserică; are cinci amărâţi de nebuni care gândesc satanic, se duce şi se înscrie ca biserică), vai, vai, vai! De altminteri, pe teritoriul Americii, locuinţa unde are sediul satana, aşa-zisul sediu al locului unde oamenii propovăduiesc cultul satanic, se cheamă biserică. E culmea obrăzniciei!

M-aţi întrebat cine are interes. Repet, sigur că diavolul are interes! De altfel, se merge către ceea ce Apocalipsa, prin Sfântul Ioan, ne-a spus cu două mii de ani în urmă că se va întâmpla. Se merge către acest guvern de uniune internaţională care să conducă lumea şi care, ca să poată stăpâni, va alege un conducător care se va numi împăratul lumii, conducătorul lumii, dumnezeul lumii, înlocuind pe Adevăratul Dumnezeu! Deci denigrarea creştinismului - începând cu Ortodoxia şi culminând cu însăşi Fiinţa umană şi divină a lui Iisus Hristos Mântuitorul - are ca scop eliminarea definitivă din joc a religiei creştine, pentru că e cea mai periculoasă dintre toate religiile lumii.



Monahia Ecaterina(Monica Fermo) – „Metanii de Dor”







100



Sfinţii noştri evanghelişti

şi „evangheliştii” micilor ecrane şi ai stadioanelor



Până nu demult lumea ştia că există în istoria creşti­nismului patru evanghelişti: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Erau unici şi când cineva rostea cuvântul evanghelist, când exegeţii, predicatorii, istoricii şi toţi teologii spuneau: „aşa ne spun evangheliştii”, toată lumea înţelegea că era vorba de cei patru. Erau nume sfinte, cu autoritate re­cunoscută. Scrierile lor, cele patru evanghelii, erau şi de­sigur mai sunt izvoare ale Revelaţiei. Cei patru evanghe­lişti ne-au transmis ca martori direcţi viaţa şi învăţă­tura Mântuitorului şi au luminat omenirea de-a lungul a aproape două mii de ani.

Iată-ne însă, de la o vreme încoace, obligaţi să ne vedem credinţa şi simţămintele religioase, şi numele sfinte ale evangheliştilor, blasfemiate de nişte inşi care îşi arogă pentru ei numele de „evanghelişti”, uzurpându-le pe cele ale celor patru Sfinţi.

Inşi rotofei în poziţii telegenice, înconjuraţi de secre­tare şi de echipe de manageri şi agenţi de publicitate ca într-un spectacol de iluzionism şi prestidigitaţie, ne asal­tează în case, pe micile ecrane, la radio, în ziare, şi în final pe stadioane. Strigă, gesticulează ca nişte apucaţi, executând de fapt ireproşabile mişcări dinainte studiate, sar şi dansează, plâng şi cântă, apostrofează auditoriul, pun stadioane întregi să bată din palme, să ridice mâi­nile, să repete după ei cuvinte magice, până când dro­gul psihic pe mulţi dintre cei ce i se supun îi copleşeşte, îi oboseşte şi-i subjugă.

Unde au ajuns oamenii, Doamne! Unde au ajuns cu răstălmăcirile, cu falsurile, cu impostura! Cum se mai ia numele Domnului în deşert! De i-ar privi cineva prin gaura cheii în camerele lor de lux la marile hoteluri, ce alte feţe ale „evangheliştilor” ar mai vedea! Cu vreo doi ani în urmă, luni întregi ziarele din America s-au amuzat pe seama unor astfel de celebrităţi ale stadioane­lor şi ale televiziunilor, „evanghelişti” amestecaţi în cele mai ordinare scandaluri financiare şi morale. Acum „me­ditează” după gratii.

Au batjocorit numele de evanghelist, transformându-l în nume de ocară, de infamie.

Nu. Nu ne place, ba chiar ne supără, numele pe care şi-l dau unii ca aceştia. E drept că în câteva locuri din Noul Testament se arată că Mântuitorul i-a rânduit pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti (Ef. 4, 11), dar aceasta a fost în vremea aceea, şi noi îi ştim pe apostoli, şi pe prooroci, şi pe evanghelişti. De alţii nu ştim şi nici nu avem nevoie de dânşii. Cei vechi din tim­purile primare ale creştinismului şi-au împlinit misiu­nea atunci, au comunicat ceea ce numai ei cunoşteau, şi ceea ce fără ei, ar fi rămas necunoscut generaţiilor vii­toare. De aceea, ceea ce ne-a lăsat ei e „Descoperire” şi Revelaţie. Ei au scris sub inspiraţie divină. Scrierile lor au fost canonizate de Biserică. Nimeni, după ei, nu mai poate face ceea ce au făcut ei. Ei au descoperit de altfel, totul. Tot ce era necesar pentru mântuire.[...]

Tradiţia Bisericii, tocmai pentru a întări ideea şi ade­vărul că Evanghelia ne-a fost dată întreagă, o dată pentru totdeauna, şi că nimeni nu mai are dreptul să aducă „o altă Evanghelie” (Gal. I, 6), a rezervat numele de „evan­ghelist” şi de „apostol” numai celor care au îndeplinit aceste rosturi atunci. Tradiţia a statornicit aşa pentru a înlătura orice confuzie şi, mai ales, pentru a preveni si­tuaţii în care cei care şi-ar aroga aceste nume, să nu încerce să răstălmăcească, să adauge, să falsifice Evan­ghelia lui Hristos (Galateni I, 7). De aceea după epoca apostolică nici numele de „evanghelist”, nici cel de „apostol” n-au mai fost folosite pentru alţii, decât pentru cei dintâi. Şi chiar dacă uneori, unii le-au mai folosit, au făcut-o metaforic, nu descriind sau denumind cali­tăţi propriu-zise ale cuiva, asemănătoare celor dintâi, uce­nicilor Domnului.

Numai odată cu rătăcirile de la adevărata Evanghe­lie au apărut noi „evanghelişti” şi noi „Apostoli” — căci în ierarhia unor secte moderne există şi denumirea de „apostoli”. Aceste titluri pe care şi le dau aceştia din vremea noastră, nu au alt rost decât acela de a justifica rătăcirile de la adevărata credinţă. Ei se substituie Evan­gheliştilor, Sfinţilor Evanghelişti şi Sfinţilor Apostoli, pentru a patrona cu numele lor, asemănătoare sfintelor nume ale Tradiţiei originare, noile lor erori, învăţăturile sectelor lor. Aceste nume sunt doar mijloace de înşelă­ciune şi de prozelitism agresiv şi lipsit de onestitate. Se contează pe neştiinţa celor simpli, pe care nume ca „evan­ghelist”, „apostol”, îi pot face să creadă că cei ce se nu­mesc aşa, au autoritate de Evanghelişti şi Apostoli, exact aşa cum au autoritate cei din Noul Testament. La unii ca aceştia se referă Sfântul Pavel când vorbeşte de rătă­ciţi care „gâdilă auzul” (II Tim. IV, 3). Adică înşală prin cuvinte. Folosesc cuvinte mari, cuvinte meşteşugite, ca să înşele prin ele, cum e cazul cu cei care se dau „Evanghe­lişti”, ca să creadă lumea că ei sunt tot una cu „Evangheliştii” din Sfânta Scriptură, cu Cei patru.

Să luăm aminte! Cine are urechi de auzit să audă! Şi să-şi deschidă urechile adevăraţilor Evanghelişti, celor patru care predică adevărata credinţă, pe Iisus Hristos al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii şi să nu-şi lase au­zul gâdilit de cei care se predică pe ei înşişi, secta şi evan­ghelia lor.

Ca să-şi dovedească harul de „evanghelişti”, cei mai mulţi dintre aceştia se dau drept făcători de minuni. Şi au chiar îndrăzneala să anunţe public că vor face minuni. Şi cheamă bolnavi. Dar cine ar putea arăta vreun orb, vreun paralitic, vreun şchiop vindecat? Aşa cum sunt „evanghelişti”, tot aşa sunt şi făcători de minuni! Pe un stadion — se spune — au fost aduşi mulţi paralitici în cărucioare ca să fie vindecaţi. Urma să se facă o demonstraţie care să-i paralizeze pe îndoielnici! Echipele de filmare erau pregătite şi „evanghelistul” împreună cu ajutoarele sale, erau gata să declanşeze „minunea”. Parali­ticii din cărucioare aşteptau şi ei înfriguraţi. S-a întâm­plat însă ceva neprevăzut. Cu o clipă înainte de a începe rugăciunea de vindecare, un ins oarecare s-a repezit la microfon şi a strigat: „Fugiţi. Un terorist a pus o bombă, în două minute va exploda!” Au urmat pe loc ţipete, învăl­măşeală, fugă. A fugit şi „evanghelistul”. Au trecut mi­nutele, dar nimic nu s-a întâmplat. „Alarmă falsă”. A anunţat acelaşi ins la microfon, de mai multe ori. S-au potolit toţi, au început să-şi reocupe scaunele, a revenit şi „evanghelistul” şi ajutoarele lui, numai cei din căru­cioare, „paraliticii” n-au mai revenit! De ruşine. Fugi­seră cei dintâi!

Şi „minunea” nu s-a mai făcut. Demonstraţia inversă a făcut-o cel cu ideea bombei. „Paraliticii” aduşi anume, nici nu apucaseră să se îmbolnăvească!

Mântuitorul a făcut minuni. Adevărate. Dar niciodată nu le-a făcut spectaculos, pentru spectacol, sau pentru a-şi spori autoritatea şi popularitatea. A făcut minunile din milă şi compătimire. După ce le făcea, dispărea, se retrăgea, poruncea celor vindecaţi să nu spună nimănui. Diferenţa dintre un astfel de mod de a face minuni, şi de­monstraţiile de pe stadioane ale „evangheliştilor” din vremea noastră e evidentă. Nu e de mirare că ale aces­tora din urmă trebuiesc „aranjate”![...]

Tradiţia creştină e plină de fapte minunate. Din toate se vede însă că s-a apelat la ele numai în cazuri extreme, când cel ce le putea face era copleşit de milă, sau când trebuia să se arate unor îndoielnici puterea lui Dumne­zeu, sau când însăşi existenţa lui Dumnezeu era pusă la îndoială, sau când trebuia înlăturat pericolul unor erezii. Să ne amintim de Sfântul Ilie, la rugăciunea căruia s-a coborât foc din cer, fiindcă alternativa era trecerea po­porului de la închinare către Dumnezeu, la închinare la idoli.

Sfântul Casian Romanul istoriseşte o minune a Sfân­tului Macarie din pustia Scitium, care a înviat un mort. Un mare eretic înşela mulţime de oameni şi întregul Egipt era în pericol de a fi convertit la erezia aceluia. Creştinii învăluiţi de învăţătura meşteşugită a ereticului s-au gândit să apeleze la Sfântul Macarie. Acesta a venit la confruntare. Ereticul era stăpân pe dialectica lui Aristotel şi căuta să-l atragă în dispute filosofice, în care as­cetul nu era pregătit. Era însă stăpân pe învăţătura Sfin­tei Scripturi, şi avea credinţa dreaptă şi puternică. I-a zis ereticului, citind din Apostolul Pavel: „împărăţia lui Dumnezeu stă în putere, nu în vorbe” (I Cor. IV, 20). Şi apoi a propus un arbitraj: „Să mergem aşadar la mor­minte şi să chemăm numele Domnului asupra primului mort ce se va afla. Să arătăm, precum este scris, din fapte credinţa noastră, ca să se vadă din mărturia Dom­nului dovezile foarte grăitoare ale dreptei credinţe şi să arătăm adevărul adevărat nu din lupta deşartă a cuvin­telor, ci din puterea semnelor şi din acea judecată care nu poate fi înşelată”.

Ereticul a acceptat şi a promis că va veni a doua zi. Dar a doua zi n-a mai venit. S-a strâns mulţime multă, l-au aşteptat până când au înţeles că, incapabil de a se supune probei, ereticul a renunţat. Sfântul Macarie însă n-a vrut să-i lase în îndoială, sau să creadă că nici el nu se putea supune probei. S-au oprit în faţa unui mort de mult mumificat, după obiceiul egiptenilor şi i-a zis: „Omu­le, dacă ar fi venit ereticul şi ţi-aş fi cerut în numele lui Hristos să te ridici, te-ai fi ridicat? — Acela, ridicându-se ia răspuns că da. Sfântul Macarie l-a întrebat apoi, când a trăit şi dacă a auzit de Hristos. Acela i-a răspuns că a trăit demult, pe vremea celor mai vechi regi şi că n-a auzit de Hristos. Sfântul Macarie i-a zis: „Dormi în pace, cu ceilalţi, până când vei fi şi tu înviat de Hristos”.[...]

Câtă diferenţă între o astfel de minune şi „minunile” de pe stadioane menite să demonstreze „puterea” aşa-zi-şilor „evanghelişti”, spre slava lor deşartă, nu pentru slava lui Dumnezeu. Spre beneficiul material şi spre răs­pândirea sectei căreia îi aparţin. Căci totul se plăteşte, dacă nu de cei chemaţi să asculte şi să vadă, de organi­zatorii din umbră care caută să-şi înmulţească adepţii. De la adepţi vor veni apoi sumele. Căci nu de mântuirea su­fletelor se îngrijesc ei. Aceasta o au creştinii noştri de la Biserica lor strămoşească. Dacă într-adevăr aceşti „evan­ghelişti” ar fi animaţi de sentimente nobile de conver­tire a necredincioşilor la Hristos, să meargă la cei care n-au auzit de Hristos, la păgâni, la necreştini, căci slavă Domnului mai sunt cu miliardele, nu la cei gata creşti­naţi de sute, de o mie şi de două mii de ani, înainte de dânşii, ei care au o istorie de cel mult un veac două, şi mulţi sunt chiar mult mai noi, suferind o convertire gre­şită, eretică, sectară. Ei nu sunt „evanghelişti”, adică ves­titori ai Evangheliei celei adevărate, transmise printr-o tradiţie de două ori milenară, verificată prin Sinoadele Ecumenice şi printr-o îndelungată trăire creştină, cu­minte şi solidă, ei sunt vestitorii erorilor lor, la care vor să atragă cât mai mulţi, ca pe cât mai mulţi să-i facă păr­taşi la pierzania lor.[...]



Antonie Plămădeală – „Cuvinte Duhovniceşti”







99



„Este posibil să contractăm o boală prin

Sfânta Împărtăşanie?”



Un deputat grec punea la îndoială metoda Sfintei Împărtăşanii şi descria întregul fenomen ca ceva foarte anacronic, foarte detestabil ca să folosim un eufemism, deoarece susţinea că aceeaşi linguriţă care intră în gura oamenilor bătrâni, posibil a celor care nu au dinţi sau nu au dinţi sănătoşi, intră apoi în gura tinerilor, a copiilor. Înfăţişa cu alte cuvinte un portret foarte sumbru.

Şi a continuat afirmând că poate este de ajutor sufletului dar poate fi dăunător trupului şi aceasta este inacceptabil în zilele de astăzi, ale progresului ştiinţific!

Pentru a aborda această practică total inacceptabilă, acelaşi deputat, şi asta într-o sesiune a Parlamentului Greciei, întreabă în mod oficial pe Ministrul Cultelor din Grecia dacă are de gând în agenda sa de lucru să investigheze vederile Arhiepiscopului Serafim, care era Arhiepiscop al Greciei la aceea vreme, şi dacă Sfântul Sinod se gândeşte să continue această „metodă periculoasă a Sfintei Împărtăşanii”!

Şi îl citez pe deputat:

„De asemenea îi cer Ministrului Sănătăţii să ne informeze dacă aceasta reprezintă un pericol public mai ales că avem proporţii epidemice de boli contagioase”. Mai cere ca Ministrul Cultelor si al Educaţiei să studieze această problemă şi să consulte pe oamenii de ştiinţă din domeniul medical şi mai ales Asociaţia Medicală Ateniană (A.M.A.).

Deci această întrebare a fost pusă în Parlamentul Greciei în anul 1988 de către Dl. Deputat Agorastis.

În consecinţă, Parlamentului i s-a răspuns de către Asociaţia Medicală Ateniană (A.M.A.), deoarece era una dintre moţiunile procedurii parlamentare cerută de un deputat şi trebuia să primească un răspuns oficial.

Vicepreşedintele Asociaţiei, Dl. Athanasios Avramidis, Profesor la Facultatea de Medicină a Universităţii din Atena, a adus la cunoştinţa Parlamentului răspunsul următor pe care l-am preluat din presa vremii:

„Am primit scrisoarea dumneavoastră referitoare la Sfânta Împărtăşanie şi pericolele transmiterii bolilor contagioase.

Domnule Preşedinte, în legătură cu întrebarea dumneavoastră referitoare la Sfânta Împărtăşanie oferim următoarele informaţii pentru aducerea la cunoştinţă publică:

În Parlament, Dl. Agorastis ridică o chestiune referitoare la metoda Sfintei Împărtăşanii unde Dl. Agorastis se pronunţă împotriva „tristului şi inacceptabilului fenomen kutalaki, adică a linguriţei care intră în gura bebeluşilor cât şi a oamenilor foarte bătrâni cu dinţi cariaţi”!

Este foarte evident că Dl. Agorastis nu ştie că acest subiect este foarte, foarte vechi şi că această întrebare a fost pusă de multe ori de-a lungul secolelor, toate părţile specificându-şi poziţiile vis-a-vis de acest subiect.

Aceasta are de a face în principal cu credinţa şi nu cu ştiinţele medicale având în vedere că ne aventurăm pe tărâmul puterilor spirituale şi metafizice care se întinde dincolo de scopul cercetărilor şi al ştiinţei.

Credinciosul se apropie „cu frică, cu credinţă şi cu dragoste” de El care a spus: „cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne întru Mine şi eu întru El”

Şi credinciosul este convins că se împărtăşeşte cu trupul şi sângele lui Hristos. Se apropie cu căinţă de Sfântul Potir, cupa vieţii, pentru a-L primi pe Hristos, Mântuitorul şi Viaţa din fântâna vieţii şi nu a morţii!

În numele credinţei sale şi cinstei Dumnezeului său, este de neconceput pentru el ca Atotputernicul Dumnezeu, care este dragoste, şi datorită dragostei Sale pentru om S-a urcat pe Cruce, este deci de neconceput ca El să permită vreodată ca vreo boală să se transmită celor ce se împărtăşesc cu propriul Său Trup şi Sânge mai ales că îi sfinţeşte cu acestea! Deci pentru cel ce crede, pentru credincios, nu există nici o problemă!

De aceea, cei ce se îndoiesc şi se tem să nu contracteze vreo boală, toţi cei ce nu cred în esenţa Sfintei Împărtăşanii, cei ce nu au nici un motiv să se împărtăşească, şi ăsta-i dreptul lor, pot să stea departe!

Cu toate acestea trebuie să-i lase în pace pe ceilalţi mai ales că se observă în general că cei fără de credinţă, toţi ateii sunt cei ce, mai mult decât probabil, vor crea o problemă vis-a-vis de pericolele ce se ivesc din Sfânta Împărtăşanie pretinzând a fi foarte îngrijoraţi de bunăstarea credincioşilor. Şi asta include pe cei porniţi împotriva credinţei ortodoxe.

Medical vorbind totuşi, nu există nici măcar un singur caz documentat al vreunui creştin ortodox contractând o boală prin Sfânta Împărtăşanie!

Nici măcar cazul vreunui preot care trebuie să consume ceea ce rămâne în Sfântul Potir după ce se împărtăşesc toţi credincioşii, şi el înghite toate rămăşiţele Sfintei Împărtăşanii, chiar ultima picătură, până la fund, împreună cu orice ar fi căzut din gura credincioşilor în Sfântul Potir.

Nici măcar în vremurile în care tuberculoza măcina populaţia, când sifilisul era o plagă a societăţii şi când lepra scăpase de sub control şi bineînţeles asta este valabil şi în cazul SIDA.

Nu există aici nici un motiv care să necesite implicarea ştiinţelor medicale.

Fără a mai menţiona faptul că, în privinţa Tainelor creştineşti, nu este uşor şi nici nu se cade să implici ştiinţele medicale deoarece Tainele sunt posibile prin energia forţelor spirituale care se plasează în afara dinamicii ştiinţei cât şi a medicinii.

De aceea acest subiect rămâne strict o problemă a Bisericii şi numai Ea poate alege metodologia prin care îşi îndeplineşte misiunea.

Nu există contradicţie între Biserică şi ştiinţă, numai cei ce au motive să lupte împotriva Bisericii susţin acest lucru!”









98





Bătrânul continent, ca un imens Areopag

DESPĂRŢIREA EUROPEI DE HRISTOS



Vechii grecii aveau, ştim din Faptele apostolilor (Fapte 17,21), un loc în care „nu-şi petreceau timpul decât spunând sau au­zind ceva nou”. Pentru ei, mai era loc de multe noutăţi sub soare în Areopag. Acolo şi Sf. Pavel le-a vorbit oamenilor „despre Iisus şi Înviere”. În­treita consecinţă o ştim: „[...] auzind despre învie­rea morţilor, unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis: te vom asculta despre aceasta şi altădată” (Fapte 17, 32), în vreme ce alţii „alipindu-se de el, au crezut [...]” (Fapte 17,34). Sf. Pavel le aducea nou­tatea absolută, vestindu-L pe cel care lor le era încă „Dumnezeul necunoscut”, dar cei mai mulţi aveau să creadă pe mai departe în filo-Sofia. Ei nu ştiau, aşa cum avea să arate Sf. Ioan Damaschinul în Dogmatica sa, că „adevărata înţelepciune este Dumnezeu” (Nikolaos Matsoukas, Istoria filosofiei bizantine, 2003, p.31)

Acest eseu se referă la o perioadă mult mai îndepărtată de acele evenimente şi, poate, mult mai apropiată de vremea noastră. Este vorba să respunem anumite lucruri căzute, parcă, azi în uitare.

Europa recentă - urmăriţi pentru câteva zile mass-media europeană! -, precum antica Atena, este însetată de noutăţi mundane, de „flecăreală” (Gerede, cum spunea Heidegger în Fiinţă şi timp, 2003, p. 237). În goana după ştiri, europenii nu mai caută esenţialul, nu-L mai caută pe Dumne­zeu, rămânând hipnotizaţi în faţa celui mai dubios şi gol concept urzit în ultima perioadă pe continent: Uniunea Europeană. Grecii antici, ne spune Matsoukas, care „au pus la rang de cinste discursurile şi dialogurile teoretice [...], au depus eforturile cuvenite pentru ca dialogul, cuvântul şi contemplaţia să nu afecteze lucrările practice”. Oare noi, cei de astăzi, europenii vechi şi noi, mai acordăm timp suficient lucrărilor practice ale mântuirii? Ne oferă răgaz pentru aceasta socie­tatea în care trăim?

Europa recentă se laudă cu civilizaţia ei, nu cu Hristos (Pr. Iustin Popovici, Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos, 2003, p. 210). Europa a aban­donat Calea, Adevărul şi Viaţa preferând Metoda, „Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea” şi Pax europea. Europa are pretenţii imperialiste, nu mai caută înălţarea. E preocupată de ex-tindere. În consecinţă, furnizează ţărilor care „doresc” să adere o serie de şabloane sociale atractive: „pace, democraţie, prosperitate şi o foarte avansată for­mă de administrare colectivă sau independenţă” (Loukas Tsoukalis, Ce fel de Europă?, 2005, p. 194). A se citi, nu mai departe, şi proaspăta Decla­raţie de la Berlin („...Vom lupta împreună împo­triva terorismului şi a crimei organizate. În aceas­tă luptă, vom proteja drepturile şi libertăţile indi­viduale. Nu trebuie să mai lăsăm niciodată vreo şansă rasismului şi xenofobiei. Ne asumăm anga­jamentul de a rezolva în mod paşnic conflictele mondiale şi de a face astfel încât oamenii să nu mai fie victime ale războiului, terorismului şi vio­lenţei. Uniunea Europeană promovează liber­tatea şi dezvoltarea. Dorim reducerea sărăciei, a foametei şi a bolilor [...]”; vezi http://www.azi.ro/even.htm.ue).

Dar spune acelaşi Tsoukalis, la începutul cărţii sale, „Europa se schimbă rapid, într-un ritm accelerat”. Încotro fuge ea? Cum putem afla aceasta? De ce se agită aşa?

Veţi spune, poate, că nu trebuie să ne intere­seze nici dacă europenii (ceilalţi) sunt credin­cioşi, nici încotro merge Europa, ci doar să ne ve­dem de mântuirea noastră. Dar aceasta nu se poate aşa de uşor. Părintele Stăniloae ne arată de ce: „Credinţa individuală e de obicei în strânsă dependenţă de starea religioasă a mediului înconjurător. Când neamul tău e necredincios, sau e pe cale să îşi piardă credinţa, e mult mai proba­bil că şi tu eşti sau vei deveni necredincios, ca să nu mai vorbim de urmaşii tăi” (Pr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, 1992, p. 83).

În aceste condiţii, Europa devine pentru su­fletele noastre, în modul cel mai serios, proble­mă. Europa e deja problematică. Şi-a scufundat sistematic cetăţenii într-o densă ceaţă londoneză, ameţindu-i cu noua limbă de lemn a tratatelor, a prevederilor (A se face efortul dureros al lecturării acestor documente spre evitarea surprizelor! Vezi, de ex., Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa).

Europa care se extinde şi-a inventat un dis­curs standard (de club ultraselect, ce farsă!), „a devenit o profesie şi mulţi - vorba profesorului Tsoukalis - profită de ea pe poziţia de consuma­tori, producători sau cetăţeni”. Nimeni nu poate spune... cât de mulţi. Dar, la fel de bine, nu ştim cât de mulţi nu profită. În limbajul acesta econo­mic, vocabularul de bază al jargonului Uniunii Europene, dacă nu profiţi înseamnă că pierzi ori că te îndrepţi spre faliment. Profesorul Tsoukalis nu ne spune nimic însă despre inventatorii Uniu­nii Europene (cei care şi-au manifestat „scârba” faţă de Europa fragmentată, Europa naţiunilor, vezi Jose Ortega y Gasset, Europa şi ideea de na­ţiune, 2002, p. 17), despre ce şi cum câştigă aceş­tia din extindere.

Nu e dificil de sesizat că Uniunea Europeană arată asemenea unui mare oraş, iar oraşul - ştim din istoria biblică - a apărut din nevoia omului fără Dumnezeu (a primului criminal) de a-şi pe­trece timpul în compania oamenilor. E de ajuns să citim cu atenţie Protocoalele înţelepţilor Sionului şi vom afla nu numai originea vremelnicei Uniuni Europene, dar şi natura şi scopul ei în lu­me. Conform acestor texte, adeverite pe zi ce tre­ce de mersul lucrurilor, şi nu infirmate, Europa va deveni centrul stăpânirii „iluminaţilor”. În van pare că a spus Mântuitorul „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12,46). Degeaba scria Pr. Ius­tin Popovici că „sfinţii sunt singurii iluminaţi”. Pretenţia aceasta de „iluminaţi” o au şi cei care „au făcut din mintea umană dumnezeul dumne­zeilor” (Pr. Iustin Popovici, Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos, 2003, p. 216).

Nu peste multă vreme românii vor înţelege mai multe despre misterioasa Uniune Europeană. Dar va fi, poate, pentru unii prea târziu. Falsa agi­taţie din politica românească nu urmăreşte decât scârbirea românilor faţă de tot ce este al lor. Deznădăjduiţi, vor primi - ca soluţie salvatoare! - o viaţă fără suflet, fără Dumnezeu, fără Adevăr, fără Biserică, „fără terorism”. Şi ce viaţă va fi aceasta?!

În încheiere, câteva cuvinte pentru intelectu­alul european. Acesta este, vedem bine în aceste vremuri, „purtătorul şi victima confuziei” (Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, 1996, p. 7). Înconjurat încă din vremea „iluminatului” Nietzsche numai de „interpretări” (Interpretationen), se consumă, de multe ori inconştient, în două tipuri de hermeneutică a vremurilor: cea zilieră, comentând ce aduce ziua, şi cea proiectivă, anali­zând ce va să aducă anul, cincinalul, deceniul, se­colul ori mileniul. Dar oare sensul vremurilor re­cente nu trebuie extras dinspre veşnicie? Dinspre a doua venire a Mântuitorului? Această herme­neutică eshatologică îi rămâne intelectualului necredincios, în chip tragic, inaccesibilă.

Între timp, subtil şi diabolic, Imensul Areo­pag - Europa, în care am fost (a)traşi fatalmente, aruncă sufletele românilor în încercările vremu­rilor din urmă.

Oare acum cuvintele Stareţilor de la Optina nu au dobândit o realitate şi mai mare?

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumne­zeu, păzeşte-ne pe noi de înşelăciunea necinstitu­lui antihrist, a cărui venire se apropie şi ne izbă­veşte de toate uneltirile lui [...]” (Rugăciunea Sta­reţilor de la Optina împotriva pecetluirii cu sem­nul antihristului).



Dan Mazilu - Revista ROST, Nr. 51, mai 2007



97



PR. ŞTEFAN MARCU



Biografia: S-a născut la 28 noiembrie 1906 într-o familie cu tradiţie preoţească, unul dintre înaintaşii săi, preotul Ion Danţiş din Nistoreşti, fiind cunoscut cu numele de „patriarhul Vrancei”. În iunie 1928, a absolvit Seminarul Sf. Gheorghe din Roman, apoi s-a înscris la Facultatea de Teologie din Chişinău, pe care va termina mai târziu, din cauza greutăţilor pe care le-a întâmpinat de-a lungul vieţii. La 1 noiembrie 1929, este numit profesor la Şcoala Normală de învăţători din Focşani, unde a funcţionat până la 1 decembrie 1931. La 11 ianuarie 1931, se căsătoreşte cu Elena Chifulescu, cununat fiind de li­derul Mişcării legionare, Corneliu Z. Codreanu. A avut trei copii: Gabriela. Mihaela şi Corneliu.[...]

Părintele Marcu se va angrena în curentele politice ale vremii şi se va remarca în cadrul organizaţiei legionare încă din 1929, devenind, mai întâi, şef legionar de plasă, apoi şeful Mişcării în judeţul Putna, până în 1938, când s-au desfiinţat partidele politice. În timpul valului de represiune por­nit în decembrie 1933 la ordin politic, după uciderea lui I. Gh. Duca, preo­tul Ştefan Marcu este „depus în penitenciarul Focşani, la dispoziţia orga­nelor poliţieneşti” timp de peste o lună, fără mandat de arestare şi fără a i se da vreun fel de explicaţii. Activitate legionară, în viziunea organelor poliţieneşti, era considerată ridicarea unei troiţe, la 14 mai 1936, la Stroeşti-Năruja, „din proprie iniţiativă”, la a cărei sfinţire a participat preo­tul Vasile Boldeanu şi alţi lideri legionari din zonă.

La 25 martie 1938, de praznicul Bunei Vestiri, părintele Marcu avea să fie anchetat şi percheziţionat de către şeful postului din localitate, în ve­derea găsirii de „material de propagandă legionară”, încheiată cu rezultat „negativ”. Demersul Jandarmeriei era determinat de gestul părintelui de a-i pomeni pe Ion Moţa şi Vasile Marin, legionarii căzuţi în războiul civil din Spania, la ieşirea cu Cinstitele Daruri, în timpul Sfintei Liturghii ofici­ate de praznicul amintit. [...]

La 14 decembrie 1941, domiciliul părintelui era percheziţionat din nou, ca o consecinţă a unui denunţ, că ar deţine material legionar. Rezultatul acţiunii jandarmilor poate fi considerat ca unul dintre cele mai ridicole: „Una pijama verde a Pr. Ştefan Marcu; una bluză verde a Dnei Elena Marcu [...]. Arme şi muniţiuni nu s-au găsit”. Acest demers al autorităţilor nu se va opri aici. La 14 iunie 1942, părintele avea să fie per­cheziţionat din nou, pentru... aceleaşi pijamale. Cu această ocazie, în declaraţia sa, părintele va afirma: „Pijamaua ce mi s-a confiscat este pro­prietatea mea şi am purtat-o, aşa cum se obişnuieşte de toată lumea, în cadrul intim, familial”. Totodată, soţia acestuia adăuga în declaraţia sa că, „fiind proprietatea mea şi întrucât susţin că o pijama [nu poate] să facă obiect de propagandă ilicită, sper că voi fi din nou în posesia ei”.[...]

După momentul 23 august 1944, părintele Marcu avea să fie urmărit în continuare cu şi mai multă insistenţă de către organele poliţieneşti, în con­formitate cu prevederile Convenţiei de armistiţiu încheiată cu Uniunea Sovietică, care aveau în vedere anihilarea „grupărilor fasciste” bănuite că ar mai putea activa pe teren politic sau subversiv. Astfel, la 13 octombrie 1944, domiciliul părintelui Marcu era percheziţionat. În ianuarie 1945, părintele Marcu era verificat de „Comisiunea operativă de punere sub pază a legionarilor”, deoarece era învinuit „că a activat în mişcarea legionară, ca şef al organizaţiei judeţului Putna, fără alte fapte la dosar”, drept pentru care s-a dat aviz de eliberare, deşi în toată această perioadă stătuse ascuns la mama sa, la Poiana şi la domiciliu.[...]

La 25 aprilie 1949, părintele Ştefan Marcu era arestat de Securitate, după ce casa îi fusese percheziţionată. El a fost inclus în lotul „Comitetul Unic” din Focşani, format din 15 persoane şi condus de preo­tul Enache Graur, care, potrivit anchetei Securităţii, era în legătură cu Comitetul de rezistenţă naţională din exil. A fost anchetat de la arestare şi până în noiembrie 1949, la dosar reţinându-i-se doar două declaraţii: la 10 mai şi 9 iunie 1949. Împreună cu părintele Ştefan Marcu, aveau să fie din nou arestate soţia lui, Elena, şi fiica cea mare, Gabriela.[...]

La 14 august 1950, prin Sentinţa nr. 663 dată de Tribunalul Militar Galaţi, părintele Ştefan Marcu era condamnat la 15 ani muncă silnică şi 5 ani degradare civică, pentru „uneltire contra ordinii sociale” şi „delictul pentru favorizarea infractorului”. La 26 octombrie 1950, prin Decizia nr. 3435, Curtea Militară de Casare şi Justiţie respingea recursul cerut de părintele Marcu.

După condamnare, părintele Marcu a cunoscut penitenciarele gulagului românesc de la Galaţi (1950 şi 9 aprilie 1959), Jilava (1959), Aiud (1951, 1956 şi 1959) şi coloniile de muncă de la Valea Neagră (1950-1951), Peninsula (1951) şi Poarta Albă (1951).

Ca deţinut politic, a muncit în mai multe rânduri, după cum urmează: la Poarta Albă 22 zile, în luna aprilie 1951; la Peninsula, 164 zile, în perioa­da 1 mai-16 octombrie 1951, iar la Aiud, 282 zile, în mai multe pe­rioade. Totodată, pentru diferite anchete, a fost mutat la Securitatea din Cluj (8-19 octombrie 1952), Penitenciarul Aiud (aprilie 1952, 26 septem­brie 1952 şi 12 ianuarie 1956, pentru a arăta legionarii din Focşani) şi Galaţi (12 aprilie 1959).

În puşcărie avea să se confrunte cu probleme de sănătate, şi aşa precară încă dinainte de 1948. Din documentele aflate în dosarul său de penitenciar aflăm că părintele Marcu a suferit de TBC pulmonar, pentru care, la 6 fe­bruarie şi 14 noiembrie 1956, era mutat în spitalul penitenciar de la Aiud. La 27 septembrie 1956, pe când se afla tot la Aiud, era suspectat de o „distrofie gr. II”. Din cauza unei „pleurezii drepte” avea să fie internat la 28 mai, considerat „ameliorat” la 21 iulie, pentru ca între 27 iulie 1961-17 martie 1962 să aibă o „epicriză” şi să fie internat din nou cu diagnosticul „TBC pulmonar ”.[...]

Despre purtarea părintelui nostru în puşcărie aflăm şi de la preotul Dimitrie Bejan care l-a întâlnit la Aiud şi de la care ne-a rămas următorul episod: „Dincolo, pe lădiţă, îşi făcea rugăciunea preotul Ştefan Marcu, din munţii Vrancei. Andrei Ioan se apropie în vârful picioarelor, plecând de la mine şi-l lovi peste obraz: Ce-i cu semnele astea mistice? Nu ştii că sunt interzise? Vrei să fim pedepsiţi toţi pentru tine? Marcu, în picioare, îi răspunde senin: Loveşte-mă şi pe obrazul celălalt. Şi Iuda loveşte. Lovi­turile cad peste cap şi în coastă. Pe faţa lui Marcu apare roşul sângelui. Rezemat de stâlpul patului, primeşte sălbaticele loviri. Iuda urlă şi loveşte: Te învăţ eu trăire creştină! Martir te fac! Când Iuda se opreşte gâfâind, cu sudori pe frunte, Marcu, tăcut, îşi face semnul crucii. Iuda se îndepărtează, mârâind sudalmi, cu tot calendarul ortodox”.[...]

Despre verticalitatea sa în penitenciar, avem informaţii şi de la Ioan Ianolide: „în Aiud, preotul Marcu a făcut misionarism până la sacrificiu. Era un om cu suflet curat, cu caracter integru, fără compromisuri în cre­dinţă, cu mare capacitate de dragoste şi jertfă. A fost mult pedepsit, dar nu a renunţat nici o clipă la misiunea sa sfântă. Bolnav, tot mai bolnav, pedep­sit, tot mai pedepsit, el a continuat slujirea”.

La 21 aprilie 1964, prin expirarea termenului de pedeapsă, părintele Ştefan Marcu era eliberat din penitenciarul de la Aiud.[...]

După eliberare, părintele Marcu Ştefan a fot supravegheat cu o indis­creţie intenţionată. Era chemat foarte des la Securitate, uneori numai pen­tru a fi văzut de oameni pentru a fi compromis. Deşi pus în situaţii delicate, a sfârşit prin a-şi stăpâni urmăritorii cu iubirea sa capabilă de jertfă, câştigând respectul celor mai mulţi dintre ei. Nu de puţine ori, unii dintre securişti, în special spre apusul regimului comunist, şi-l alegeau duhovnic, tocmai pentru că îi cunoşteau verticalitatea.

De la 1 octombrie 1964 şi până la pensionare, 1 ianuarie 1975, a slujit la parohia Maluri, din Protoieria Focşani, judeţul Vrancea, fiind apreciat, respectat şi iubit de cei păstoriţi.

După treizeci de ani de la plecarea din parohie, este încă viu şi des po­menit de cei păstoriţi. Timp de 15 ani a slujit la diverse biserici din mu­nicipiul Focşani, fiind un duhovnic de excepţie, întorcând pe mulţi la cre­dinţă. Medici, profesori, ingineri, avocaţi şi procurori, precum şi creştinii de rând îl căutau, atât pentru competenţa sfaturilor sale, cât şi pentru pu­terea rugăciunii, prin care i-a salvat pe mulţi de la pieirea veşnică. A fost o conştiinţă slujitoare autentică, un ascet desăvârşit, un trăitor sincer al mesajului Evangheliei. Putea fi surprins, în timpul Sfintei Liturghii, cu lacrimi ce-i spălau faţa, cu chipul transfigurat, cu o voce răguşită, dar cu un simţ al melosului bizantin deosebit. Era un sfânt din icoană şi o voce din adânc, chip al blândeţii şi ocean al smereniei. A suferit, nu doar din partea organelor de represiune, ci chiar din partea unor colegi, care, obedienţi regimului, stăpâniţi şi de o ascunsă invidie, i-au interzis să slujească, făcându-l să se simtă un străin printre ai săi. A fost necruţător cu păcatul şi înţelegător cu păcătoşii.

În seara zilei de 28 septembrie 1989, pe când se întorcea de la piaţă, pe trecerea de pietoni, din faţa scării blocului unde locuia, o maşină l-a lovit şi numai după câteva ore de chin şi-a dat obştescul sfârşit în mâinile Ziditorului. „Accidentul” poate fi suspectat de conotaţii politice, cu atât mai mult cu cât şoferul avea legături cu Securitatea, iar ochiul vigilent al partidului făcea verificări, în blocul în care locuia, cu o săptămână înainte de accident. (Pr. Ionel Ene)



„Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist” – Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române







96



DEMOCRAŢIE



N-ar trebui să se vorbească aşa de mult despre democraţie. Eu, în materie de democraţie, nu am nici o părere personală. Mă bizui pe doi gânditori clasici. Pe Platon şi pe Aristotel. Platon susţine că sunt trei forme de guvernământ degenerate: tirania, oligarhia şi democraţia. Aristotel spune că democraţia este sistemul în care face fiecare ce vrea. Şi eu am spus: după cum se vede.



Bergson e mai cuviincios ca Aristotel şi zice că democraţia e singurul sistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecţiune a valorilor.

Deci democraţia e sistemul social în care face fiecare ce vrea şi-n care numărul înlocuieşte calitatea... Triumful cantităţii împotriva ca­lităţii. Bergson a fost acuzat în micul dic­ţionar filozofic al lui Stalin că e fascist.



Fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e părerea mea despre democraţie.



În democraţie, numai întâmplarea naşte un mare şef. De pildă, un mare conducător în democraţie a fost Clemenceau, care a condus politic primul război mondial.



Eu, cît aş fi de aristocrat în gândire, politic trebuie să fiu democrat. Masa e absolută; fiecare prost luat în parte e un prost şi atât. Dar toţi proştii ăştia, luaţi împreună, sunt un principiu istoric.



Prin însăşi ordinea ei ideologică, democraţia îl obligă pe idiot să stea alături de geniu şi să-i poată zice: ce mai faci, frate? Partea proastă este că oamenii de excepţie pot ajun­ge captivi în cirezile democrate. Ce decide masa are un caracter absolut, deoarece prin masă se exprimă specia. Prin individ se exprimă personalitatea. Numai că, uneori, un individ ajunge să influenţeze foarte mult asupra maselor. Aceştia sunt aleşii. Istoria este făcuta de aleşi. Paradoxul societăţii umane este că mulţimea îi produce pe conducători, iar aceştia o conduc.



Ideea de echilibru social e caracteristica ori­cărei democraţii burgheze. Asta e forţa con­stantă a democraţiei. Iar extremelor — fie extremei stângi, fie extremei drepte —, care violează ideea de echilibru social, democra­ţia le este ostilă.



Eu nu sînt democrat. Am asemănat demo­craţia cu jigodia la câine: nu scapă decât cei care sunt tari.



Eu sunt democrat numai dintr-un singur mo­tiv: din respect faţă de marele popor român. Şi până la urmă mi-am modificat poziţia: nu sînt democrat, sunt demofil, iubitor de popor.



Democraţia totală e cimitir istoric. Noi nu suntem în pericol, că n-avem nici măcar democraţie; un cimitir istoric presupune un trecut de viaţă care să fie îngropat.



Şi totuşi, cel mai bun sistem social e cel care pleacă de la respectul măştii de om: democraţia.

Democraţia e imperfectă, dar fără ea e greu de vieţuit. Este un soi de haos suportabil.



Democraţia este sistemul social care face posibilă existenţa idiotului alături de geniu. Dar ea se deosebeşte de egalitarismul comunist prin lege. În democraţie legea funcţionează, în vreme ce în comunism legea nu există; e tiranie.



CREŞTINISM



Omul e un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Şi uneori nimereşte, alteori nu. Cei care au descoperit modelul ideal şi succesiunea fenomenului din el sunt creştinii.



Creştinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filozofic, monist, dualist sau plura­list. Creştinismul este, pur şi simplu. Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respi­răm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. Şi când suntem atei suntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.

Creştinismul nu e ideologie, că atunci se asea­mănă cu marxismul. Religia e expresia unui mister trăit, or ideologia e ceva construit.



A fi creştin înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinţii sunt creştini absoluţi. Altminteri, creştinismul, gândit real, e inaplicabil tocmai pentru că e absolut.



Suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale — acesta este omul creştin.



Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici toată cultura antica precreştină. Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epoci­lor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice.



Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.



Un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistenţa lui Dumnezeu reprezintă o poartă către ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Când îl întreabă Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun ălora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: Eu sunt cel ce sunt.



În faţa lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul.



Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.



Dumnezeu s-a revelat, dovadă că este. De fapt, vânzoleala asta haotică a lumii actuale, frământarea lumii actuale, mă convinge că nu există decât Dumnezeu. Că totul e muritor, şi universul şi omul, şi că lumea a fost făcută de Dumnezeu din nimic şi o va spulbera din orgoliu divin de a o face din nou – considerând că prima lui ispravă s-a înecat istoric.



„321 de vorbe memorabile ale lui PETRE ŢUŢEA”



95



BOLŞEVISMUL UN CANCER SOCIAL



Există astăzi un acord destul de răspândit, cel pu­ţin printre membrii Institutului, în ce priveşte gradul de conaturalitate între comunismul de tip bolşevic şi naţional-socialism. Găsesc fericită expresia lui Pierre Chaunu: gemeni heterozigoţi. Aceste două ideologii au ajuns la putere în secolul XX. Ele îşi propun să con­struiască o societate perfectă, smulgând din rădăcini principiul rău care i se opune. Într-un caz, principiul malign este proprietatea, prin urmare proprietarii, apoi, cum răul subzistă şi după „lichidarea ca clasă” a aces­tora, totalitatea oamenilor, corupţi de spiritul „capita­lismului”, care se infiltrează până şi în partidul comunist, în celălalt caz, principiul malign este situat în rasele aşa-zis „inferioare”, în primul rând evreii, apoi, cum răul continuă să subziste şi după exterminarea lor, tre­buie urmărit în celelalte rase, chiar şi în „rasa ariană” însăşi, a cărei puritate e pângărită. Comunismul şi na­zismul invocă în sprijinul legitimităţii lor autoritatea şti­inţei. Ele îşi propun să reeduce umanitatea şi să creeze un om nou.

Aceste două ideologii se pretind filantropice. Naţional-socialismul vrea binele poporului german şi de­clară că face un serviciu umanităţii exterminându-i pe evrei. Comunismul leninist vrea de-a dreptul binele întregii omeniri. Acest universalism al comunismului îi conferă un imens avantaj asupra nazismului, al că­rui program nu este exportabil. Cele două doctrine propun „idealuri înalte”, capabile să suscite un devo­tament entuziast şi acte eroice. Totuşi, ele dictează în acelaşi timp dreptul şi datoria de a ucide. Ca să-l ci­tăm pe Chateaubriand, de astă dată profetic: „în adân­cul acestor sisteme se află un remediu eroic mărturisit sau subînţeles: acest remediu este de a ucide.” Şi pe Hugo: „Poţi să-l ucizi liniştit pe acest om.” Sau cate­gorii întregi de oameni. Tocmai asta au şi făcut aceste doctrine, odată ajunse la putere, pe o scară nemaiîn­tâlnită în istorie. Iată de ce nazismul şi comunismul sunt criminale în ochii celor străini de sistem. La fel de criminale ? Ca unul care le-a studiat pe amândouă, cunoscând culmile în intensitate ale crimei naziste (ca­mera de gazare) şi în extensie ale comunismului (peste şaizeci de milioane de morţi), genul de pervertire a su­fletelor şi minţilor operată atât de unul, cât şi de ce­lălalt, cred că nu se pune problema să intrăm în această discuţie periculoasă şi că trebuie să răspundem sim­plu şi ferm: da, la fel de criminale.

Mă frământă următoarea dilemă: cum se face că as­tăzi, adică în 1997, memoria istorică le aplică un tra­tament diferit, mergând până acolo încât pare să uite de comunism ? Nu e nevoie să insistăm asupra acestei inegalităţi. Încă din 1989, opoziţia poloneză, în frunte cu primatul Bisericii, recomanda uitarea şi iertarea. În majoritatea ţărilor care ieşeau din comunism, nu s-a pus problema pedepsirii responsabililor care uciseseră, pri­vaseră de libertate, ruinaseră, abrutizaseră pe supuşii lor, şi asta vreme de două sau trei generaţii. Cu excep­ţia Germaniei de Est şi a Republicii Cehe, comuniştii au fost autorizaţi să rămână în jocul politic, ceea ce le-a permis să recucerească ici şi colo puterea. În Rusia şi în alte republici, personalul diplomatic şi poliţienesc a rămas acelaşi. În Occident, această amnistie de fapt a fost privită favorabil. Confirmarea nomenklaturii a fost comparată cu evoluţia thermidoriană a foştilor ia­cobini. De câtva timp încoace, presa noastră vorbeşte bucuros despre „epopeea comunismului”. Trecutul cominternist al partidului comunist, expus şi docu­mentat cu acte în regulă, nu-l împiedică absolut de­loc să fie acceptat în sânul democraţiei franceze.

În schimb, damnatio memoriae a nazismului, de­parte de a cunoaşte vreo prescriere, pare să se agra­veze pe zi ce trece. O amplă bibliotecă pe acest subiect se îmbogăţeşte în fiecare an. Muzeele, expoziţiile între­ţin — pe bună dreptate — oroarea crimei.

Să consultăm pe Minitel serviciul de documentare al unui mare cotidian de seară. Să selecţionăm „subiec­tele”, grupate după cuvintele-cheie, care au fost tra­tate din 1990 până la 14 iunie 1997, ziua când am făcut eu verificarea: la „nazism”, 480 de ocurenţe; la „Stalinism”, 7; la „Auschwitz”, 105; la „Kolîma”, 2; la „Magadan”, 1; la „Kuropatî”, 0; la „foametea din Ucraina” (între 5 şi 6 milioane de morţi în 1933), 0. Acest son­daj nu are decât o valoare indicativă.

Alfred Grosser declara în 1989, în legătură cu cartea sa La Memoire et l’Oubli: „Ceea ce pretind este ca atunci când e cântărită responsabilitatea crimelor tre­cute să fie aplicate aceleaşi criterii pentru toată lumea.” Desigur, dar e foarte dificil; astăzi aş dori, ca simplu istoric, nu ca judecător, sine ira et studio, să încerc să interpretez aceste fapte. Nu-mi fac iluzii că aş putea epuiza subiectul. Dar pot cel puţin enumera o listă ne­restrictivă de factori.

1) Nazismul este mai bine cunoscut decât comu­nismul, pentru că dulapul cu cadavre a fost larg des­chis de către trupele aliate şi pentru că mai multe popoare europene occidentale l-au trăit în mod direct. I-am întrebat adeseori pe studenţi dacă aveau cunoş­tinţă de foametea artificială declanşată în Ucraina în 1933. Nu auziseră niciodată vorbindu-se despre aşa ceva. Crima nazistă a fost în primul rând de natură fizică. Ea nu şi-a contaminat moral victimele şi mar­torii, cărora nu li se cerea o adeziune la nazism. Ea este deci reperabilă, flagrantă. Camera de gazare concepută pentru a extermina pe scară industrială o porţiune de­limitată a umanităţii este un fapt unic. Gulagul, Laogaiul sunt învăluite în ceaţă şi rămân un obiect distant, cunoscut în mod indirect. O excepţie: Cambodgia, ale cărei osuare sunt astăzi deschise.

2) Poporul evreu şi-a asumat memoria Şoah-ului. Pentru el era o obligaţie morală care se înscria în lunga memorie a persecuţiilor; o obligaţie religioasă legată de lauda sau de interogarea pasionată, de felul celei practicate de Iov, a Dumnezeului care a făgăduit să-şi apere poporul şi care pedepseşte nedreptatea şi crima, întreaga umanitate trebuie deci să fie recunoscătoare memoriei evreieşti pentru că a conservat cu sfinţenie arhivele Şoah-ului. Enigma se referă la popoarele care l-au uitat, şi voi vorbi despre asta ceva mai încolo. Să adăugăm că lumea creştină a trecut după acest eveni­ment la un examen de conştiinţă şi se simte atinsă în fiinţa sa intimă de această rană de neşters.

3) Perceperea nazismului şi a comunismului în câmpul magnetic polarizat de noţiunile de dreapta şi de stânga. Fenomenul este complex. Pe de o parte, ideea de stânga însoţeşte intrarea succesivă a claselor sociale în jocul politic democratic. Dar trebuie remarcat că promovarea clasei muncitoare americane a exclus ideea socialistă şi că clasa muncitoare engleză, germană, scandinavă, spaniolă, deşi tot mai puternică, a opus un refuz majoritar ideii comuniste. Doar în Franţa şi în Cehoslovacia, chiar înainte de război, şi ceva mai târ­ziu în Italia, comunismul a putut pretinde că se iden­tifică cu mişcarea muncitorească, devenind astfel unul dintre membrii legitimi ai stângii. În plus, în Franţa, istorici ca Mathiez, admiratori ai Marii Revoluţii, au pus în mod natural în paralel octombrie 1917 cu 1792 şi teroarea bolşevică cu teroarea iacobină.

Pe de altă parte, mulţi istorici antebelici erau ex­trem de conştienţi de rădăcinile socialiste sau prole­tare ale fascismului italian şi ale nazismului german. Iau drept martor cartea clasică a lui Elie Halevy Histoire du socialisme européen, scrisă în 1937. Capito­lul III din partea a cincea este consacrat socialismului din Italia fascistă, capitolul IV — naţional-socialismului. Acest ultim regim, declarându-se anticapitalist, de­posedând sau eliminând fostele elite, adoptând o formă revoluţionară, avea unele motive să figureze — lucru de neconceput astăzi — într-o istorie a socialismului.

4) Războiul, încheind o alianţă militară între demo­craţii şi Uniunea Sovietică, a slăbit anticorpii occiden­tali împotriva ideii comuniste, care erau totuşi foarte puternici în momentul pactului Hitler-Stalin, şi a pro­vocat un fel de blocaj intelectual. Ca să poarte războiul cu însufleţire, o democraţie are nevoie ca aliatul său să posede un anumit grad de respectabilitate; la nevoie, i-l împrumută ea. Eroismul militar sovietic căpăta, la îndemnul lui Stalin, o formă pur patriotică, îndărătul căreia se ascundea ideologia comunistă, trecută în re­zervă. Spre deosebire de Europa Răsăriteană, Europa Occidentală nu a trăit experienţa directă a sosirii Ar­matei Roşii. Aceasta a fost deci văzută ca eliberatoa­re, la fel ca şi celelalte armate aliate, fapt pe care nici balticii, nici polonezii nu-l resimţeau ca atare. Sovie­ticii au fost judecători la Nürnberg. Democraţiile au consimţit la sacrificii foarte grele pentru a doborî re­gimul nazist. Ele n-au mai acceptat apoi decât sacri­ficii foarte uşoare pentru a ţine în frâu regimul sovietic, ba chiar, spre sfârşit, pentru a-l ajuta să se menţină, din dorinţa de stabilitate. S-a prăbuşit de la sine, peste pro­priul neant, fără ca democraţiile să se amestece prea mult. Atitudinea lor nu putea fi aceeaşi, judecata nu putea fi egală şi nici memoria imparţială. [5), 6), 7)…]



Alain BESANÇON – NENOROCIREA SECOLULUI (despre

comunism, nazism şi unicitatea „şoah”-ului)





94



CĂTUŞELE BISERICEŞTI



Despre „ cătuşele” monahismului şi ale preo­ţiei. Prigoanele asupra monahismului. Liber­tatea cea dăruită de Hristos. Nu există creş­tinism în afara Bisericii. Moştenirea sfinţilor. Sufletul rămâne slobod, în ciuda tuturor cătu­şelor. Despre legătura dintre viaţa duhovni­cească lăuntrică şi diferitele viziuni (teorii) dogmatice.

Athos (Chilia „Sfânta Treime”),

8/21 August, 1945

(Scrisoarea a fost scrisă în Chilia peşterii închinate Sfintei Treimi, aflate aproape de Mănăstirea Sf. Pavel. Scrisoarea de faţă şi următoarea sunt răspunsul la Scrisoarea nr. 6 a lui D. Balfour, din 21 Iulie, 1945 (vezi Anexa II, 6: „Trezirea”))



(...) Şi deci tu crezi că eu nu te voiu înţelege. Primul lucru pe care trebuie să-l înţeleg, precum mi se pare, este dorinţa ta de a te slobozi de cătuşele impuse asupra ta de către preoţie şi monahism. Şi aceasta este atât de uşor de înţeles. De câte ori am trăit şi eu, şi trăiesc încă strâmtorarea şi împovărarea acelor cătuşe! Este destul să faci cunoştinţă cât de cât cu canoanele Bisericii şi cu legile statului în privinţa monahismului şi a preoţiei, pentru a înţelege cât suntem noi de strâmtoraţi până în ultimul grad, până la chipul prigoanei. Lepădarea de lume - lumea o răzbună cu respingere şi cu izgonire şi ură. Mai cu seamă monahismul. Mona­hismul este prigonit până şi de stăpânirile bisericeşti, îţi vine să te întrebi: Pe ce temei, din ce pricină se întreprind toate acelea împotriva noastră?

Oare ne-au dat anumite drepturi şi privilegii deosebite, pentru ca să ne lege cu îndatoririle cores­punzătoare? Şi mie îmi sânt cunoscute cazuri când preoţi sau monahi, revoltaţi de batjocurile sadice şi fără sens ale ierarhilor şi ale altor stăpâniri bisericeşti s'au lepădat de parohie şi de rasă, dar nu de Hristos. S'au lepădat pentru a trăi liber în Hristos, a „sta în acea slobozenie” întru care, precum grăieşte Apostolul Pavel, ne-a răscumpărat Hristos(Cf. Gal. 5:1 şi 3:13).

Şi dacă Grecii şi Ruşii o simt, atunci cu atât mai mult tu, un Englez, trebuie că o resimţi mai ascuţit şi mai dureros. Şi dacă este să vorbesc despre sinemi, de ce până acum rabd toate acestea, sau ce-mi dă puterea de a răbda, sau cu ce mijloace mă lupt, asemenea ţie, pentru propria-mi slobozenie duhovnicească lăuntrică, ţi-o voiu spovedi şi pe aceasta.

Din adânca mea convingere (nu numai din cre­dinţă), creştinismul nu poate fi nebisericesc, fie că vom privi Biserica drept Trupul tainic al lui Hristos, fie ca pe un fenomen istoric - obştea creştinilor. Starea mădularelor acesteia din urmă - adică obştea creştinilor - numaidecât implică anume îndatoriri lăuntrice şi exterioare. Neapărat trebuie să ai în vedere şi stările şi nevoile celorlalte mădulare. Metoda mea de a mă lupta pentru libertate este a mă îndepărta şi a mă strâmtora pe sinemi cât mai mult cu putinţă. Adică mă leg pe sinemi atât de tare, încât nu mai simt cătuşele pe care mi le impun Biserica şi obştea. Iar aceasta socotesc că trebuie să o fac spre a nu pierde ceea ce Biserica îmi dă în chip pozitiv, păstrându-mi în acelaşi timp câtă libertate îmi este cu putinţă. Şi ce îmi dă Biserica? - Tainele: Botezul, pocăinţa, împărtăşania, preoţia şi celelalte. Prin Biserică eu mă fac, în măsura putinţelor mele, moştean celei mai mari culturi din istoria omenirii. Prin Biserică şi în Biserică eu simt necontenit cea mai vie legătură cu Sfinţii Ioan de-Dumnezeu-cuvântătorul, şi cu Pavel, şi cu apostolii, cu ierarhii Athanasie, Vasilie şi ceilalţi Părinţi, cu cuvioşii Antonie şi Sisoe, cu Macarie şi cu Isaac, cu Maxim şi cu Simeon Noul Theolog, cu Sfinţitul Grigorie Palama şi Cuv. Serafim din Sarov. Aceştia sunt familia mea. Iar eu i-am primit în rânduiala bisericească. În afara Bisericii legătura cu ei slăbeşte. Fie şi într'o măsură mai mică, dar trăiesc aceeaşi viaţă cu ei. Prin Biserică port în conştiinţa mea Chipul lui Hristos răstignit, pentru nemărginita Sa dragoste, pentru păcatele noastre - Chip care necontenit, blând dar puternic, atrage sufletul către Sine. Şi iată, toate cele pomenite îmi dau puterea de a răbda multe dintre desfigurările aberante pe care neîncetat le întâlnim în cercurile bisericeşti.

Am vorbit despre îndepărtarea mea de obştea bisericească. Dar nu arareori vedem în istoria Bisericii cum unii se întorc în aceste cercuri duhovniceşte ignorante, pentru ca, după pilda lui Hristos, să-şi pună sufletul pentru fraţii lor. Şi aceasta, totuşi, în Biserică.

Sunt multe lucruri negative, urâte, care te leagă, dar totuşi şi mai multe pozitive. Mie mi se pare că a ieşi din Biserică în numele libertăţii are ca rezultat final pierderea. Personal pot constata că, în cea de pe urmă a sa năzuinţă de a dobândi dragostea lui Hristos, sufletul rămâne liber, în ciuda tuturor cătuşelor pe care Biserica şi obştea - lumea - le pune asupra monahului.

Tu zici: „Printr'o luptă lăuntrică mi-am dobândit o oarecare libertate duhovnicească”. Îndrăznesc să spun că nu cred că libertatea ta este mai mare decât cea pe care eu o am în pustie. Dar când mă întorc în cercurile altor monahi, eu cu adevărat mă acomodez cu rânduiala vieţii lor.

Nu doresc să te supăr, să te împovărez, îţi vorbesc despre sinemi ca tu să înţelegi că şi eu, într'o măsură nu mai mică decât tine, simt strâmtorarea cadrelor obşteşti bisericeşti. Nu încerc şi nici nu am încercat „a mă închide în cadre exclusiv confesionale”. Însă adânc trăiesc cea mai strânsă legătură de nedesfăcut între via­ţa noastră a nevoinţei şi poziţiile de temei ale dogma­ticii. Astfel, de pildă, când fac cunoştinţă cu doctrina lui Ioan de la Croix, eu văd legătura ei cu învăţătura lui Augustin despre urmările păcatului strămoşesc. Când fac cunoştinţă cu Schleiermacher (Friedrich Ernst Schleiermacher (1768-1834), theolog şi filo­sof protestant German), nu pot să nu observ că nedogmaticul său creştinism, nedogmatica sa cre­dinţă l-au făcut să caracterizeze viziunea pantheistă a lumii a lui Spinoza (Baruch (Benedict) Spinoza (1632-1677), filosof materialist olandez) drept expresia clasică a vieţii reli­gioase (se înţelege autentică, adevărată). Îndeobşte, experienţa şi studiul scot la iveală limpede cea mai strânsă legătură a vieţii duhovniceşti lăuntrice cu felu­ritele viziuni (teorii) dogmatice.

Personal socotesc că trebuie neapărat să fim cu cea mai mare luare-aminte. Eu cred în Hristos. Eu cred lui Hristos. Eu sunt legat cu dragostea lui Hristos. Eu am încredere numai în Hristos pe Care l-am cunoscut în Biserică. Odinioară, căutarea „fiinţării” autentice m'a adus la Athos. Acum, din toate puterile sufletului, doresc să mă asemăn, fie şi în cea mai mică măsură, lui Hristos, căci în el se cuprinde, pentru mine, autentica, vecinica, dumnezeiasca viaţă; cât despre a căuta – eu am încetat s'o fac.



*



Poate că am vorbit mult în afara subiectului. Aş prefera să trăiesc lângă tine. Poate că te-ai convinge atunci că eu sânt liber într'o măsură mulţumitor de mare. Dacă ar fi fost cu putinţă, aş fi preferat Palestina.

Scrisoarea ta mi-a dat impresia că tu mă socoteşti a fi un oarecare fanatic îngust confesional, asemănător cu ziloţii athoniţi. Dacă n'ar fi fost aşa, m'ai fi cinstit cu mai multă încredere.

Cu multă dragoste în Hristos,

al tău Sofronie



Pace ţie!



Arhimandritul Sofronie – Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu







93

BOALĂ TRUPEASCĂ ŞI VINDECARE





Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos (II Cor. 12, 9).

Încă de mic, Stareţul era alergic. Ne arăta un picior care era mereu iritat. Când oboseala creştea, atunci acesta se irita mai rău şi transmitea simptomele în tot trupul.

Atunci când ni se întâmplau şi nouă necazuri, fie din vreo oarecare boală sau dintr-o altă pricină aducătoare de teamă şi descurajare, ne mângâia istorisindu-ne o păţanie de-a sa, lucru care ne întărea, dar sporea şi buna noastră dorire.

„Cândva, ne povestea el, această boală alergică a mea a prins puteri pe neaşteptate. Din pricina ostenelilor trupeşti - căci mă îngrijeam de doi Bătrâni - m-am umplut cu totul de băşici mari, cu mâncărime. Încă şi ochii mi se iritaseră, în vreme ce aproape întreaga faţă mi se urâţise.

Am mers încetişor la bisericuţa noastră şi am început să plâng cu mâhnire dinaintea icoanei Preacuratei: «Preasfânta mea, îi ziceam, acum o să-ţi aduc aminte de cuvintele Tale, pe când ne mângâiai: că vei fi şi vei rămâne totdeauna ocrotitoarea, hrănitoarea şi tămăduitoarea noastră. Unde voi scăpa acum eu smeritul, aşa cum sunt, ca să aflu mângâiere?».

Am simţit îndată în sufletul meu pace şi uşurare, iar trupul îmi devenise uşor şi mlădios. Am început să mă mişc şi să păşesc cu uşurinţă! Asta a fost tot. Am dobândit sănătate şi putere de a sluji mai departe Bătrânilor mei”.

Câtă putere dobândeam atunci când ne povestea atât de viu despre sălăşluirea harului! Stareţul Efrem avea o iubire nemăsurată faţă de Preasfânta Fecioară. „Ce să fac, spunea, de multe ori când liturghisesc nu pot rosti numele ei. Atunci când o chem, simt înlăuntrul meu o înflăcărare a inimii.”

„Venise cândva la coliba noastră un bun psalt de la Daniilei. A ajuns tocmai bine la Liturghie. I-am zis: «Poftiţi, părinte Daniil, să cântaţi Cuvine-se cu adevărat. » Şi a cântat. Ştiţi ce mi-am spus în tot timpul acela? Tu, părinte Daniil, cânţi şi înalţi imne lui Dumnezeu, îl slăveşti pe Domnul psalmodiind cu glasul tău cel frumos. Eu nu am nimic altceva să-I aduc lui Dumnezeu fără numai durerea ce-o simt la picior. Dacă mă va milui Dumnezeu, pentru durerea aceasta mă va milui”.





- Părinte, prin ce ispite aţi trecut?

„Am să vă dezvălui taina vieţii mele. Eczema, rana aceasta de la picior, o am de la 15 ani. Am încercat tot felul de medicamente. Nimic. Acum, cu vârsta, s-a înrăutăţit. Când stau cu piciorul sus, aşezat pe patul durerii, cum îi zic eu, simt puţină uşurare. Dar, şezând aşa, mi s-a ivit un chist la noadă. Este cu totul înfricoşător până şi numai să te gândeşti la asta. Pricinuieşte multă durere. În orice fel ai sta, te doare. Te doare coapsa. Îţi dă de ştire că se va deschide o rană. Răbdare, răbdare. Până când o dată n-am mai putut şi am căzut în deznădejde. Numai să te gândeşti la cuvântul deznădejde şi ţi se face frică. Este pregustarea iadului, a gheenei. A ţinut până la şase, şapte minute. În durerea, în deznădejdea în care mă aflam, nu le puteam spune nimic părinţilor din obşte. Atunci am auzit un glas ca o adiere uşoară: «Dumnezeu te vrea aşa». Am tras, deci, adânc aer în piept: «Ei! Atunci să fie binecuvântat, de vreme ce aşa mă vrea Dumnezeu. Dar dă-mi răbdare, căci nu mai biruiesc!». Ce să fac? Să ies afară din Munte ca să mă operez? Toţi îmi ziceau să fac operaţie. Dar cum o să ies?

Mă scol deznădăjduit şi merg la căndeluţa Preacuratei. Şi căndeluţa Preacuratei este făcătoare de minuni. Iau puţin bumbac şi ung locul unde se afla chistul coccisal, şi la stânga şi la dreapta, pe coapse. Am făcut aceasta vreme de trei zile. În cea de-a treia zi, durerea s-a risipit. A săvârşit minune Preasfânta. Se plinise cuvântul Părinţilor: «răbdare în necazuri».

Acoperământul Preacuratei stă deasupra noastră totdeauna, însă în chip nevăzut. Îl vedem atunci când suntem pe cale să cădem în hău, în prăpastie. Atunci ne izbăveşte din cădere. Şi nu e numai atât. Să spunem şi lucrul cel mai însemnat. Când s-au risipit durerile, am fost străbătut de o bucurie lăuntrică, venită ca o înştiinţare că Dumnezeu îşi vădise de fapt multa şi nemăsurata Sa iubire dăruindu-mă cu rana de la picior. Şi nu mă săturam slăvind, lăudând şi fiind recunoscător lui Dumnezeu, Care mi-a dat rana aceea.

Pentru aceasta sunt bune necazurile, chinurile şi strâmtorările. Ştie Dumnezeu de ce le dă. Ne apropiem mai mult de El prin necazuri. Întru necaz m-ai desfătat (Psalmul 4, 1), şi, după cuvântul Părinţilor, «cel ce fuge de ispita folositoare, fuge de viaţa veşnică».

Drept aceea, se cade ca omul să nu deznădăjduiască din pricina unei înfrângeri, înfrângerea se preschimbă în izbândă, căci astfel cunoşti care este voia lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu nu este întotdeauna dulce. Este şi amară! Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl? (Ioan 18, 11). Prin mijlocirea crucii a venit învierea. Sfântul Ioan Gură de Aur îl laudă pe Iov pentru că era milostiv, îndurător, iubitor de străini, rugător, dar şi pentru răbdarea pe care o făcuse în boala pe care a îngăduit-o Dumnezeu. Aţi auzit de răbdarea lui Iov (Iacov 5, 11). Cu negrija şi cu uşurătatea nu ajungem în cer. Vom da sânge ca să luăm duh.

Când am fost la Ierusalim, mi-aduc aminte că s-a apropiat de mine o bătrână, vrând să-mi povestească un vis pe care-l avusese.

- Am văzut, Părinte, pe cei trei Patriarhi -Avraam, Isaac şi Iacov - în rai. Le-am spus: «Vreau să vin şi eu acolo». «Vino», îmi zic ei. «Pe unde?» «Pe drum». «Care drum?» Mi-au arătat o cărare de 15 centimetri. «Dar, dacă vin pe ea, îmi voi sfâşia hainele». «Ei, bătrâno, pe ea am venit şi noi».

Cu dulceţuri nu ajungem în rai. Trebuie să bem şi otrăvuri! Dar cu acestea se curăţeşte sufletul.”





Monahul Iosif Vatopedinul – Ne vorbeşte părintele Efrem Katunakiotul





92



ÎL JUDECI PE DUHOVNIC, ÎL JUDECI PE DUMNEZEU



„Cândva l-am judecat pe duhovnic în ceva. Seara, când m-am dus să fac rugăciune, văd zid în faţa mea. Nu puteam să înaintez. «Doamne Iisuse Hristoase... Doamne Iisuse...» - nu aflu nimic. Toate închise. Nici o legătură cu Dumnezeu, după ce mai înainte mă scăldasem în iubirea Lui! «Am făcut vreo greşeală», mă gândeam. Undeva greşisem. Am început să mă cercetez pe sine, pornind de la ziua dinainte: unde am mers, ce-am făcut, ce-am spus. Până la urmă am aflat: îl judecasem pe duhovnicul meu. Ziua următoare era Duminică, trebuia să slujesc. Acum ce să fac? Rugăciune. «Dumnezeul meu, am păcătuit. Iartă-mă că l-am judecat pe duhovnicul meu. Am greşit. Cer iertare». Nimic. «Bine, dar pentru mine nu este iertare? Nu există iartă-mă?». Nimic. «Pe Petru, Doamne, care s-a lepădat de Tine, l-ai iertat. Eu nu m-am lepădat de Tine. Am fost amăgit şi l-am judecat pe duhovnicul meu. Acum pun metanie. Cer iertare». Nimic.

Apuc din nou şiragul de metanii. Rugăciunea nu înaintează. Uşa - închisă. Am început să plâng. Şiroiau lacrimile râuri. «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! Nu este pentru mine iertare? Dumnezeul milei şi al îndurărilor eşti. Nu mă ierţi? De-a lungul veacurilor au fost atâţia şi atâţia oameni care au greşit şi pe care, după ce s-au pocăit, i-ai iertat. Pe Noii Mucenici, care se lepădaseră de Tine şi se turciseră, i-ai primit. Iartă-mă, Preabunule, mă pocăiesc!».

Trei ceasuri s-au scurs astfel, în haos şi întuneric. Am isprăvit toată slujba Duminicii în lacrimi. La sfârşit simt o pace, o dulceaţă, o bucurie înlăuntrul meu. A început să se rostească rugăciunea. «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă». «A! Bine!» am spus. Şi am înaintat în Liturghie.

Orice judecată este vătămătoare, dar să-l judeci pe duhovnic este ca şi când L-ai judeca pe însuşi Dumnezeu! Luaţi aminte spre câştigul duhovnicesc. Nu judecaţi pe nimeni. Odată am judecat un episcop şi dumnezeiescul har m-a părăsit.”



Ascultarea - viaţă, neascultarea - moarte

Duhovnicul Efrem vorbea cu limpezime şi amănunţime despre acrivia pocăinţei depline, de la făptuire la contemplare. O făcea în cuvinte simple, astfel încât toţi să-l înţeleagă şi să se folosească. Miezul cel mai adânc al pildelor şi al sfaturilor sale era ascultarea, de a cărei putere şi lucrare era însufleţit.

„Nu sunt - spunea el - neascultarea şi voia proprie pricinile nenorocirii şi căderii îngerilor şi oamenilor? Legea stricăciunii firii şi stării noastre simţite nu are drept pricină neascultarea, pentru care suspină întreaga zidire (cf. Rom. 8, 22), aşteptând reaşezarea sa prin naşterea din nou? În mai bine de jumătate de veac de vieţuire monahicească, n-am dobândit niciodată pace în sufletul meu, sau în orice alt lucru aş fi săvârşit, dacă mă aflam în neascultare sau voie proprie.”



Strădania noastră proprie

„Tot ce am primit de la Părinţii noştri, aceasta vă şi predăm. Părinţii noştri nu se mişcau după voia lor, ci îi călăuzea Duhul Sfânt. Putem să punem în faptă cele pe care Domnul nostru ni le-a predat prin poruncile Lui, dacă ne silim pe noi înşine. Poruncile Lui nu sunt grele (I Ioan 5, 3). Jugul Meu este bun, şi povara Mea este uşoară (Matei 11, 30). Părinţii care au păşit pe calea pocăinţei făptuitoare nu ne-au învăţat lucruri mai presus de măsura noastră, nici ceva pe care să nu-l fi păzit ei înşişi. Nu ne-au învăţat lucruri cu neputinţă de înfăptuit, ci lucruri care pot fi izbândite.

De strădania ta atârnă ajungerea la desăvârşire. Nu vă amăgiţi. Voi sunteţi pricina izbândirii sau a neizbândirii. Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2, 4). Calea Părinţilor este deschisă şi luminoasă.”



Trepte ale ascultării

„Eu împart ascultarea în trei trepte.

Cea dintâi: fac ascultare ca să nu mă arăt neascultător, de vreme ce ascultarea este dogmă în viaţa duhovnicească, având ca pildă pe Izbăvitorul nostru.

Cea de-a doua: fac ascultare ca să-mi agonisesc răsplată. Este mai bună decât întâia treaptă, însă nu este cea desăvârşită.

Cea de-a treia: fac ascultare din evlavie şi iubire faţă de duhovnicul care dă porunca, şi care ţine locul lui Hristos. Duhovnicul este gura lui Hristos. Ascultarea noastră faţă de el străbate până la Domnul nostru. Aceasta este taina Bisericii noastre, care e prelungirea Trupului lui Hristos prin noi toţi laolaltă.”



Ascultarea le va aduce pe toate

„Ascultarea le va aduce pe toate. Ascultarea va aduce harul. Cea mai mică neascultare de Duhovnic alungă harul. Toate patimile se tămăduiesc încetul cu încetul prin ascultare. Nici preoţia, nici postul, nici nevoinţa nu mântuiesc. Numai ascultarea. Ascultarea face minuni. Ascultarea este smerenie. Aceasta va aduce toate harismele. Ca urmare a ascultării dăruieşte Hristos rugăciunea. Ascultarea mântuieşte, iar nu rugăciunea. Teologia este roadă rugăciunii, iar rugăciunea este roadă ascultării. Când ai ascultare, vei afla şi rugăciune, vei afla şi teologie. Când nu ai ascultare, nu afli nimic. Şi dacă ai ceva, îl vei pierde. Ascultarea este izvorul rugăciunii, iar rugăciunea este izvorul harului, al lacrimilor, al dumnezeieştii luminări, al căldurii şi râvnei dumnezeieşti.

Fără ascultare, oricâte am face din celelalte, nimic nu se săvârşeşte. Pentru o neascultare, Adam a pierdut raiul. Şi nu să facem ascultare în cele care ne par nouă bune, căci atunci toţi fac ascultare. De Duhovnic facem ascultare oarbă. După vreo 15 ani va veni şi ascultarea cea întru dreaptă socotinţă.

În Everghetinos citim despre Avva Nisteros că dobândise faimă de sfânt. Când l-au întrebat odată ce lucrare săvârşise în viaţa sa, a răspuns: «Eu, părinţii mei, nici virtute nu am, nici vreo lucrare bună nu am făptuit. Când am intrat în mănăstire, am pus hotărâre şi am zis: eu şi măgarul una suntem. Aceasta m-am îngrijit s-o păzesc totdeauna. Niciodată nu m-am plâns, nu m-am văitat, n-am cârtit, n-am făcut neascultare, şi socotesc că aceasta este datoria mea: să urmez purtarea dobitoacelor faţă de stăpânii lor».

Iată naşterea din nou, reînnoirea, schimbarea la faţă, sfinţirea. Celor câţi L-au primit pe Iisus Cel smerit cu inima, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12).

Dar dacă porunca Duhovnicului este greşită? Chiar şi dacă porunca Duhovnicului este greşită, datorită ascultării Dumnezeu o va întoarce către folos sufletesc.

Bătrânul Iosif spunea: «Celui ce ascultă porunca, fie ea şi strâmbă, îi va ieşi bine, ca răsplată pentru ascultare». Nu are însemnătate cine este duhovnicul. Cu ce s-a folosit Iuda, care îl avea ca Duhovnic pe Hristos? Cu ce s-a folosit Gheezi, al cărui duhovnic era proroc? Cu ce s-a folosit Adam, care era în rai şi, într-un oarecare fel, îl avea ca Duhovnic pe însuşi Dumnezeu? Cu nimic. Nici raiul nu i-a fost de folos, de vreme ce a făcut neascultare.

Cu cât ai mai multă dăruire şi credinţă către duhovnic, cu atât simţi lăuntric mai puţine împotriviri. Când simţi duhul împotrivirii mişcându-se înlăuntrul tău, este semn că nu ai credinţă şi iubire către duhovnicul tău. Cu cât mai multă dăruire şi ascultare ai către duhovnicul tău, cu atât vei avea mai multă lepădare de sine. Nu te vei teme nici de Dumnezeu, nici de iad! Şi vine nepătimirea, pacea sufletească şi trupească, şi simţi viaţa veacului ce va să fie.

O! Fericită ascultare! Ce voi zice? Pe când eram ucenic, aveam alt har, altă rugăciune. Zburam ca un vultur. Acum sunt duhovnic. Vei spune că n-am căutat eu aceasta. Dumnezeu mi-a dat-o. Da, însă mi-aduc aminte starea aceea de ucenic, când mă simţeam ca un înger.

Numai diavolul ştie ce înseamnă duhovnic, ce înseamnă ascultare.

Rodul desăvârşitei ascultări l-am cercat la bătrânul Iosif. S-a întemeiat pe smerenie. A spus ceva duhovnicul? «Să fie binecuvântat!». Şi nimic să nu te tulbure, căci de vreme ce faci ascultare, te vei mântui. Cu cât ai mai multă evlavie şi iubeşti pe duhovnicul tău, cu atât vei dobândi mai mult har. Harul ascultării îl înconjoară ca un foc pe ucenic, şi diavolul nu poate să-l vatăme.”



Demonizatul şi ascultarea

„În părţile Katunakiei a intrat ca ucenic la doi bătrâni un îndrăcit. Prin ascultarea pe care a făcut-o, s-a tămăduit. Povestea el însuşi că îl vedea pe demon dinaintea lui. Când rostea o dată rugăciunea, demonul se tulbura. La a doua rostire a rugăciunii, se cutremura. Iar la a treia, se făcea nevăzut.

De multe ori demonii îi şopteau: «Pleacă de la bătrânei şi mergi la sărării, jos, la mare. Aici unde te afli, bătrâneii mănâncă, dorm şi se roagă puţin. Ca să ieşim noi, este trebuinţă de multă rugăciune şi post». Spuneau adevărul, fireşte, dar acesta era vicleşugul demonilor, ca să-l scoată de sub ascultare. Văzând ticăloşii că n-au izbândit, au fost siliţi să mărturisească, strâmtoraţi de o altă putere: «Dacă izbuteam să te desprindem de bătrânei şi să te ducem la sărării, te-am fi aruncat încetul cu încetul în deznădejde şi te-am fi înecat în mare. Însă prin ascultarea ta ne-ai biruit şi te-ai vindecat».”



Monahul Iosif Vatopedinul – Ne vorbeşte părintele Efrem Katunakiotul



91





NECAZURILE - SEMNUL DUMNEZEIEŞTII ALEGERI



Bărbăţia în necazuri, care sânt bunăvoirea lui Dumnezeu către noi. Mulţămita lui Dumnezeu pentru ele. Necazurile - calea spre îndumnezeire.



Athos, 21 Ianuarie /3 Fevruarie, 1933



Adânc-cinstite părinte David,

Blagosloveşte.



Iubite întru Domnul frate - pace sufletului matale întru Domnul!

Viaţa noastră este o „apă nestatornică” (Ps. 123:5). Nu numai noi, începătorii, care de-abia gândim a păşi pe calea vieţii lucrătoare, ci nici părinţii desăvârşiţi, care au atins ultimele culmi ale contemplării, nici aceia n'au rămas neschimbaţi. Nu te turbura de necazurile şi nedumeririle care năvălesc asupra matale, ci te ţine tare în credinţă în vremea când vânturile se schimbă, adică stările sufleteşti. În legătură cu acestea, bine este să ne întărim în conştiinţa că toate ispitele ce ni se întâmplă ne aduc un mare folos, ne învaţă lupta duhovnicească, ne dau putinţa a ne cunoaşte. Sufletul bărbătos chiar iubeşte ispitele, căci biruindu-le, devine mai tare, mai statornic, mai cercat, mai înţelept, devine în stare a se înălţa către contemplare.

Pace în Duhul Sfânt ţi-am urat, ci ştiu din scrierile Sfinţilor Părinţi că nu este cu putinţă a dobândi acea pace dacă sufletul nu trece la început prin multe fur­tuni, iar uneori înfricoşate şi mari.

Sufletul neiscusit se teme de ispite, dar când se învaţă a le birui devine de atunci neînfricat în nădejdea cea tare în Dumnezeu; atunci de nimic nu se teme (alt manuscris adaugă: „Sufletul trebuie să se înveţe să biruiască toate necazurile, şi ispitele, şi năpădirile, şi influ­enţele de tot felul din afară, ca mai târziu să nu se mai teamă de nimic”) : nici de nereuşite, nici de necazuri, nici de boli, nici de înjosiri sau de prigoane, nici de întâlniri cu „învăţături străine” (Evr. 13:9)( alt manuscris adaugă: „ - adică tot felul de învăţături neorthodoxe, atât religioase, cât şi cu caracter filosofico-ştiinţific”). Şi nu este cu putinţă a o dobândi decât prin multe lupte şi ispite.

În ultima lună sufletul nu mi-a fost atât de liniştit în privinţa matale cum era în Noiemvrie, până la jumătatea lui Decemvrie. Aş dori să fiu cu mata, să-ţi împărtăşesc trudele, şi întristările, şi necazurile. Care necazuri? Oricare ar fi ele, până şi îndoielile şi nedu­meririle chinuitoare, până la poticnelile de voie şi fără de voie; neaşezarea în viaţă, lipsa unui povăţuitor, şi chiar a unui prieten apropiat. Toate necazurile. Şi aş dori ca în toate aceste necazuri să te bucuri în duh, adică cu mintea, zărind în ele şi altă latură - mărturia marii iubiri a lui Dumnezeu către noi. Necazurile, pentru sufletul care iubeşte pe Hristos, sânt hrană; sânt, cum ar fi, lemne pentru a aprinde focul lăuntric. Neca­zurile ne dau putinţa de a ne arăta dragostea către Dumnezeu. Împletirea petrecerii în poruncile lui Dum­nezeu cu nevoinţa lepădării de sine este absolut de neocolit, dacă vrem să cunoaştem cum se cuvine pe Dumnezeu, pe noi înşine, şi relaţia dintre Dumnezeu şi noi. Truda şi nevoinţa vremelnică (în această viaţă) sânt cât se poate de necesare pentru a atinge - trecând acest prag - adevărata înţelegere şi slobozenie, pentru a deveni în stare, precum zice Cuv. Macarie cel Mare, de a primi viaţa împărăţiei Cereşti, în lumina feţei lui Dumnezeu Care, mai nainte de toate, este „lumina cunoaşterii”( Troparul Naşterii Domnului. Alt manuscris adaugă: „A atinge dragostea lui Dumnezeu fără necazuri este cu neputinţă”).

Dacă am fi noi cu adevărat cu bună înţelegere sau vrednici (căci este vorba de vrednicia aleşilor lui Dum­nezeu, a fiilor Lui), ar trebui să ne dăm de bunăvoie tuturor suferinţelor, precum s'a dat Hristos „patimii celei de bunăvoie”; dar, pentru neputinţele noastre, să mulţămim măcar şi să slăvim pe Dumnezeu pentru ne­cazurile ce ne-au ajuns. Lucrul bărbaţilor duhovniceşti este a mulţămi lui Dumnezeu pentru putinţa, mai nainte lăsată nouă, de a ne da de bunăvoie necazurilor pentru numele Lui, pentru a împlini poruncile Lui; a slavoslovi nesfârşita înţelepciune a lui Dumnezeu, Care ne-a făurit împrejurări priincioase acestei suferinţe de bunăvoie. (Cineva spunea că îngerii ne zavistuiesc, fiind lipsiţi de această putinţă.) Numai în acest chip putem arăta dragostea noastră înţelegătoare pentru Dumnezeu; numai pe această cale poate omul să se facă prieten lui Dumnezeu, frate lui Hristos, să dobândească desăvârşita mântuire - îndumnezeirea în Hristos (alt manuscris corectează: „să dobândească starea îndumnezeirii şi viaţa în lumina şi dragostea Dumnezeiască”).

Câtă vreme sufletul nu a fost încercat prin neca­zuri, câtă vreme nu a înţeles că în putinţa, mai nainte lăsată nouă, de a răbda necazuri pentru porunca lui Dumnezeu, se arată cea mai mare, netâlcuită dragoste către noi a Făcătorului, Care prin calea necazurilor ne călăuzeşte către starea dumnezeiască, atâta vreme el rămâne în starea copilăriei, neînţelegător, sau numai potenţial înţelegător; neînstare pentru împărăţia Ceru­rilor. Citeşte despre aceasta la Cuviosul Macarie cel Mare. Iar dacă aşa vom înţelege dragostea lui Dum­nezeu către noi, tot cu ajutorul Lui îi vom mulţămi până la cea mai de pe urmă suflare.

*

Dorirea inimii mele acum este ca sufletul să-ţi petreacă în pace şi în bucurie.



*

Dragă părinte David, nu te grăbi. Îţi pierzi sensul vieţii; cauţi căi spre a te aşeza mai hotărât şi mai statornic. Şi aceasta este de înţeles. Dar nu te grăbi. Mai multă liniştită dăruire voii lui Dumnezeu şi mai puţină gândire proprie în privinţa a cum să te rânduieşti; în aceste gânduri şi presupuneri sânt multe de care nu ţii seama, greşeşti în multe privinţe; dar nici nu are cum să fie altfel. O vei înţelege mai târziu.



*

Pace sufletului dea ţie Domnul. Pentru aceasta mă rog lui Dumnezeu, şi Maicii Domnului mă rog, ca Stăpâna să te aşeze după dumnezeiasca ei bunăvoire. Dar în ce priveşte rugăciunea mea, şi chiar a oricărui altuia, ea este numai manifestarea dragostei noastre reciproce, poruncite nouă de către Hristos. El însuşi se grijeşte de mata; Stăpâna însăşi te acoperă.

Toată luna trecută am fost împovărat de treburi peste măsură. N'am avut putinţa să citesc cartea lui St. Jean de la Croix - stă încă cu paginile netăiate, şi chiar să-ţi scriu nu am putut.



Nevrednicul ierodiacon Sofronie,

al matale mai mic frate întru Domnul







Arhimandritul Sofronie - Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu



90



CRONICA LITERARĂ



Românul se naşte poet şi amorez. Dar decât să-şi spună amorul în oftaturi lirice, excesiv comprimate, conform (aşa trebuie) normelor poeziei moderne, pură şi hermetică, este mai consolant, mai ră­coritor să-şi dea drumul în zeci, în sute de pagini de proză amoroasă şi poetică, în romane. Pretenţiile de luciditate, de introspecţie, de răceală obiectivă se îneacă, de fapt, într-un mărunţiş de „subtile ob­servaţii” la îndemâna oricui, mai cu seamă acum în urma modelelor date de Proust. Toată lumea, cel mai mediocru îndrăgostit poate să se întreacă într-o sumedenie de sagacităţi, de „fineţi” care nu sunt, în realitate, decât confesiuni sentimentalo-lirice, banale, opace, în­duioşătoare dacă vreţi — pentru că atunci când e vorba de amor, avem toţi, „mă înţelegi”, tinereţea noastră, amintirile noastre — dar nu mai puţin facile, superficiale şi, ca atare, reprobabile. Alteori, e just, romanele amoroase nu sunt sentimentale, ci senzuale, dar de-un senzualism, de o exacerbare, de o robie sexuală care năclăiesc şi pe cititor şi pe autor într-o şi mai tristă, şi mai gravă mediocritate, aceea a instinctelor şi a fiziologiei. Nu se mai poate deschide o carte, în ultimul timp, fără să dăm de unul şi una care se acuplează; spui „pardon” şi treci zece pagini: eşti cu degetul pe un sân sau pe o fesă; emoţionat, mai sari alte zece pagini: o femeie goală plânge că n-are cu cine şi îţi întinde braţele. Natural, până la urmă sucombi, om eşti, şi te înfunzi în ... paginile romanului. După ce ai terminat lectura, nu-ţi rămâne însă decât o infinită silă şi tristeţe post coitum.

Am impresia că scriitorii români se aprind unii pe alţii, ca bătrânii povestitori de anecdote picante, şi fiecare spune „una mai bu­nă”. Şi avem, astfel, în literatura română, o colecţie impresionantă de amoruri. Mai exact, aproape toată literatura română actuală este o colecţie de amoruri. Avem, astfel, amorul eterat al unui geniu pentru o proastă, în Patul lui Procust, amorul gelos, minuţios, anali­tic în Ioana (totuşi, admitem că Ioana este literatură de calitate), amorul impotent în Ambigen, amorul libidinos în Adela, amorul pentru gigantă în Adolescenţii de la Braşov, amorul fatal şi catastro­fal în Maitreyi, amorul poetic în toate cărţile lui Ionel Teodoreanu, amorul nebun în Subiect banal şi în Hilda (şi totuşi acesta are unele şanse de justificare), amorul pervers în Omul gol, amorul „parşiv şi nu mai pot scăpa de ele” în Femeia sângelui meu, amorul cumsecade în Drumul dragostei, amorul dobrogean în Cara-Su, amorul pericu­los în Zvetlana, amorul personal, pus pe seama gloriilor din istoria literară în Mite sau Bălăuca, amorul „să vă servească de experienţă” în Noaptea nunţii, primul amor Într-o gară mică, al doilea amor Într-un pension de domnişoare şi ultimul amor, care va veni, al Tinereţii.

Cărţile în care e vorba de altceva decât despre amor se pot nu­măra pe degete. De altfel, cărţile de probleme, cărţile intelectualizate, cărţile de viaţă interioară mai complexă sau mai pură, cărţile de viziune nouă, nu se citesc, nu au succes. Cu jale, mă gândesc la uitarea care a îngropat minunata carte a lui Fântâneru (Interior) şi la stupida lubricitate (pardon, vitalism) care aruncă pieţii Adolescenţii de la Braşov.

Se pare că scriitorii români nu ştiu să facă altceva decât copii. Foarte frumos, dar asta poate să facă toată lumea, nu e nevoie să fii neapărat membru înscris şi recomandat al S-S.R.-ului.

(Colegul meu de redacţie, d. O. L., spune că pentru atâta lucru nu e nevoie să arunci sămânţa pe ogorul culturii...)

Lucrurile acestea de care ştim să ne amuzăm sunt şi întristătoa­re. Cred că în nici o ţară culturală din lume nu există o mai desăvârşită penurie spirituală şi intelectuală: o absenţă de probleme, de participare la viaţă, la ceea ce se desfăşoară, acum, în univers; în preziua cataclismelor, în ultimul ceas al unei lumi care va intra în luptă, probabil pentru a muri, scriitorii nici nu acceptă, nici nu re­fuză viu, îndârjit momentul, ei nu îl trăiesc; pur şi simplu, nu trăiesc. Satul arde şi baba se piaptănă, iar scriitorii români fac lirism amo­ros şi pornografie de proastă calitate, în ciuda micilor nuanţe, pe ici, pe colea. Dar a fost şi un moment „spiritual” până la 1930: scriitorii români îşi răsuceau musteţile şi tot amorezaţi erau. La oamenii care ar trebui (asta ni s-a spus, nu?) să aibă sensibilitate mai ascuţită, priză asupra evenimentelor, care, cu antene mai fine, ar fi trebuit să prevadă sau, în actualitate, să trăiască, acceptând sau refuzând, dra­matic, evenimentele — o totală insensibilitate, mediocritate, super­ficialitate, inaderenţă ce în nici un caz nu înseamnă măcar o fugă, un refugiu. Acum aveau ocazia poeţii, ca Nero în faţa Romei incendia­te, să cânte cântecul cel mai sublim. Şi, ca Nero, au ratat ocazia: cântecul este prea tare pentru harfe, coardele plesnesc, poeţii sunt orbi.

Nu vreau să fiu rău înţeles. Sunt cel din urmă care să pretindă scriitorului să ia partea unui curent „social” sau altul. E mai ales acest „social” care mă exasperează până în vârful unghiilor şi care exprimă limpede stupiditatea, mediocritatea atât de perfectă a oa­menilor „sociali”. Lucrurile depăşesc şi au depăşit totdeauna o sim­plă stare socială.

Dar scriitorii români nu trăiesc nici momentul spiritual, nici pe cel social. Nu le cer nici măcar să fie „actuali”, le cer să nu fie mediocri, plaţi, rudimentari, amorezaţi. Oricând au existat pustnici. Şi astăzi, inşii se pot retrage şi să trăiască cu fervoare problemele eterne ale spiritului. Dar scriitorii nu pot face nici aceasta. Ei sunt printre drame şi nu văd; trec alături de prăpastie, dansând, cu ochii legaţi; pământul se cutremură, oamenii urlă, sunt înghiţiţi — şi scriitorii se întreabă de ce a crăpat tavanul; are moloz pe umeri, nu ştie de ce şi se scutură, căci merge la întâlnire; nu a simţit că i-a căzut un zid în cap.

Dar, în definitiv, mă enervez, poate, inutil. Îmi vine să cred că literatura implică lipsă de sensibilitate, lipsă de participare, absen­ţă. Literatura nu este viaţă, ci evocare. Literatura are reflexe tardi­ve. Scriitorii se pot speria douăzeci de ani după ce evenimentele se vor fi liniştit. Altminteri, literatura e pripită, artificială, schematică.

E drept, lucrurile s-au întâmplat aşa şi altă dată, chiar la noi. Îl cunoaşteţi pe d. Liviu Rebreanu? E un om greoi, care nu poate să formuleze nici o replică, niciodată, şi care, tocmai fiindcă are reflexe tardive, este un scriitor mare: a scris despre 1907, după anul 1930 (Răscoala). Panait Istrati însuşi, în jurul lui 1930, a scris Les chardons du Baragan, în care e vorba iarăşi de răscoala din 1907.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu literatura războiului celui mare: Întunecare a apărut tot aproape de 1930, iar Ultima noapte de dragoste, prima (sic!) noapte de război a apărut după cincisprezece ani, prin 1932. Corneliu Moldovanu, care a scris în 1922 despre vremea din 1922, a scris un roman eşuat; iar Mircea Eliade, astăzi, care vrea să prindă vremea noastră şi să creeze amorali şi supraoameni, n-a rea­lizat (vezi Huliganii) decât nişte lamentabile zdrenţe, lamentabili mon­ştri rataţi, mediocri, infirmi spiritualiceşte, submorali şi subumani.

Aceasta să fie un argument că literatura nu poate să exprime decât lucrurile atenuate, decât ceea ce s-a îndepărtat la periferia vie­ţii şi a morţii? Scriitorii bagă capul în nisip când lucrurile devin prea tari şi periculoase. Scriitorul este un ins deficient prin natură.

Şi, iată, am inventat şi o teorie pentru justificarea mediocrităţii scriitorilor noştri.

Dar este cu atât mai grav când scriitorii români sunt mai mediocri decât propria lor mediocritate naturală.

Şi, trebuie s-o recunoaştem, lipsa de probleme, mediocritatea vieţii lor interioare ne dau despre literatul şi literatura română o impresie penibilă. Şi această impresie penibilă este deplin întărită de exemplul edificator al romanelor româneşti contimporane.







Eugen Ionescu – Război cu toată lumea





89



Amintiri despre Părinţii de altădată



Părintele Justin parcă tot timpul a trăit cu nostalgia Părinţilor pe care i-a cunoscut şi care aveau această inimă, plini de dragoste faţă de aproapele şi aprigi numai cu ei înşişi. Şi tot tim­pul aveam impresia că Părintele trăieşte mai mult în veacul trecut al nevoinţelor Părinţilor noştri şi mai puţin în veacul nostru plin de slăbi­ciuni, un veac care Părintelui Justin nu i se potriveşte. Uneori, când face rugăciuni către credincioşi, ţi se pare că vorbeşte o voce din celălalt veac, şi în vocea lui se simte tânjirea, o tânguire după veacul de dincolo, încât ne simţim vinovaţi că pentru noi trebuie să se mai chinuie aici pe pământ. Despre aceşti Părinţi pe care i-a întâlnit, Părintele Justin vorbeşte cu multă dragoste şi bucurie, Părinţi care i-au fost model de virtute şi reazem în credinţă. Când povesteşte despre ei Părintele se simte cumva în lumea lui, iar noi ne simţim ruşinaţi că nu suntem în stare să le urmăm nevoinţele şi dragostea pentru Domnul, după cum zice Părintele: „duhul trecutului, al Părintelui Antim, al Părintelui Eftimie, al duhovnicilor noştri, al Părintelui Paisie, al mitropoliţilor şi episcopilor, ăştia sunt cei care trebuie să ne încălzească pe noi, dar nu avem puterea de pătrunde în esenţa lucrurilor.”



„Era impresionant la Mănăstirea Bistriţa când veneau să se spovedească credincioşii. Erau trei duhovnici buni: Părintele Marchian, Hrisostom şi Părintele Martinian. Ei bine, pe credincioşi îi cunoşteai după cum arătau la sfârşitul postului. Ucenicii Părintelui Marchian bătrânul - uscaţi, subţiri, senini, foarte veseli, pregătiţi, într-adevăr, pentru înviere. Era grupa cealaltă, a Părintelui Martinian - oleacă mai plinuţi, mai puţine semne de asprime şi postire. Apoi Hrisostom - era omul actual, oleacă modernizat. Erau şi unii şi alţii creştini, dar vedeai prototipul vieţii fiecăruia.

Într-una din zile vine o biată creştină şi-mi spune: „Părinte, nu ştiu cum să-1 conving pe Părintele Marchian să-mi mai scadă din canon că de doisprezece ani nu m-am împărtăşit niciodată şi sunt aşa de bolnavă încât simt că mă duc şi nu cedează deloc.” Şi mă duc eu să stau de vorba cu el, poate că s-o schimba. „Părinte Marchian, ce faci cu biata asta femeie, că, uite, e bolnavă, uite-i gata, mâine moare şi ai s-o ai pe suflet? Mai redu din canon”. Nu ştiam eu care-i cauza canonului, nu m-am interesat. „Măi, dar ce? Eu îs mai mare decât Sf. Vasile, măi? Atunci când o împlini ea porunca lui Vasile cel Mare atunci o iert, şi eu, altfel nu”. „Bine, măi, dar dacă moare?” „Moare pe drum bun. Eu am dezlegat-o şi, dacă nu-i desăvârşită, tot se mântuieşte.” Şi altă dată îl întrebam: „Părinte, dar uită-te la creştinii aceştia, cu postul acesta, cu ulei şi fără ulei. Mai sloboade ceva”. „Păi, dacă-i slobod, mă slobod şi ei pe mine. Aşa că nu slobod deloc.” Măi şi se ţinea omul acesta, şi într-adevăr a făcut foarte mult, eu cred că a realizat creştini desă­vârşiţi mai mulţi decât călugări. Nu spovedea călugări, că nu-1 ascultau. Şi, dacă nu-1 ascultau, a doua oară nu le mai spunea ce trebuie să facă.

Trăia o bătrâneţe sănătoasă, cu dragoste de slujbe, pentru Biserică, pentru neamul acesta oropsit. Aşa a slujit 65 de ani, ferit-a Domnul să lipsească de la slujbe. A fost econom la Mănăsti­rea Neamţu, a fost slujitor la Vorona, la Mănăstirea Bistriţa - eclesiarh mare, cu răspundere peste tot, dar nu s-a micşorat până la ultima suflare. Nu şi-a mai făcut foc în chilie de la un incident pe care 1-a avut la Mănăstirea Vorona, când s-a întâmplat să-i ia foc chilia. A adormit greu şi a căzut un lemn din sobă, fiind portiţa deschisă, şi a luat foc podeaua, a venit focul pe sub patul lui şi fumul... A ieşit cu pătura afară, cu rasa pe jumătate aprinsă, se învârtea şi aştepta pe ci­neva să-1 ajute. S-a hotărât şi n-a mai făcut foc în chilia lui. Om hotărât. Iarna stătea prin biserică, fiind eclesiarh mare. După ce termina Liturghia lua o ceşcuţă 'colea de vinişor, un corn de prescură şi asta era toată mâncarea lui până a doua zi. Era o fire foarte robustă şi rezistentă.

Tot aşa era şi Sfântul Părinte Antim de la Secu. Avea un ucenic cam guraliv, Părintele Ghimnazie. Îl spovedea Părintele Antim şi de fiecare dată încheia cu canonul: să nu mai vor­beşti, să nu te mai duci la vecini la chilii să-i stârneşti la vorbă. Dar se prindea de el atâta până ce ieşea de la el din chilie. Şi pe urmă iară îi găseai în ceată. „Părinte Ghimnazie, la mine nu mai vii la spovedit, că nu mă asculţi. Faci două păcate mari: neascultarea şi clevetirea”. Părintele Antim era tare nevoitor, că uneori mă furişam pe ascuns la geamul sfinţiei sale să urmăresc ce face. Şi într-adevăr, nu avea pat în chilie, nici sobă, încât iarna îşi făcea un foc în mijlocul chiliei cu câteva vreascuri şi pereţii erau toţi afumaţi, iar uneori îşi lua pătura şi se culca afară. Admiram cu câtă evlavie îşi făcea pravila de rugăciune şi mult mă foloseam.

Părintele Paisie era omul blândeţii, al împă­cării, şi una, şi alta. Era foarte blând şi, în acelaşi timp, nu ieşea din canoane. El te trimitea la arhie­reu, sau la Părintele Cleopa, te mai dezlega şi împăca lucrurile şi credincioşii erau mulţumiţi.

Te duceai la Părintele Cleopa să te înduhovnicească - îndată lua de pe rafturi Pidalionul, deschidea foile: canonul de la Efes, canonul de la Niceea... Ieşeai ameţit... Când era vorba ca o creştină să vină la Părintele Marchian să-i facă o dezlegare de avorturi - o ţinea şi-o muştruluia... vai-vai. Eu am făcut un Maslu şi el tot nu termina cu biata femeie. Când a ieşit, după o oră şi jumătate, din mustrarea aceea a lui, bărbatul o aştepta afară, în faţa porţii. Dar femeia, de cum a ieşit, a luat-o spre bucătărie, la dreapta. A strigat bărbatul după ea: „Măi femeie!” Atâta ameţise, săraca. Dar nu mai îndrăznea să-şi bată joc de sarcină.

Şi de aceea vă spun că duhovnicii de atunci erau canonişti, dar şi credincioşii erau la înăl­ţime. Puteau într-adevăr să moară pentru adevărurile acestea canonice ale Bisericii. Acuma, de când nu se mai posteşte, nici nu se mai ţine rânduiala şi toate s-au defăimat şi s-au dat după neputinţele noastre omeneşti - încât şi unii arhierei împart binecuvântările după modelul ereticilor unde au studiat - din goana maşinii - nu mai e râvna omului de a se ridica la linia Bisericii, ci cad ca muştele, sub lupta materialis­mului acesta european, o continuă coborâre a omului la nivelul complet, total, al păcatului.”



Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos





88



Muzica modernă sărăceşte sufletul creştinului (3)





[…]Rezultatul e, nici mai mult, nici mai puţin, pierderea contro­lului parental asupra educaţiei morale a copiilor lor, într-o epo­că în care nimeni nu se mai preocupă serios de ea. S-a ajuns aici printr-o combinaţie între tinerii ciudaţi, care au darul de-a ghici dorinţele emergente ale mulţimii — versiunea noastră a lui Thrasymachos, adversarul retoric al lui Socrate —, şi directorii ca­selor de discuri, noii baroni-hoţi, care extrag aur din rock (Joc de cuvinte: rock desemnează în acelaşi timp un curent muzi­cal şi „stâncă”, „piatră”. (N.t.)). În urma cu câţiva ani, au descoperit că de fapt copiii reprezintă unul din puţinele grupuri din ţara cu un venit disponibil con­siderabil, sub forma banilor de buzunar. Părinţii lor cheltuiesc tot ce au dându-le cele necesare copiilor. Atragerea lor, peste capetele părinţilor, prin crearea unei lumi încântătoare, con­stituie una dintre cele mai bogate pieţe din lumea postbelică. Industria rockului reprezintă capitalismul perfect, care acope­ră o cerere şi ajută la crearea acesteia. Are întreaga demnita­te morală a traficului de droguri, dar e atât de total nouă şi de neaşteptată încât nimeni nu s-a gândit s-o controleze, iar acum e prea târziu. S-ar putea înregistra progrese împotriva fuma­tului, fiindcă absenţa noastră de standarde şi relativismul nos­tru nu se extind la chestiunile care ţin de sănătatea corporală. In toate celelalte domenii piaţa determină valoarea. (Yoko Ono face parte din micul grup de miliardari ai Americii, alături de magnaţii din industria petrolului şi informatică, pentru că de­functul ei soţ a creat şi a vândut un bun de valoare compara­bilă cu cea a produselor lor.) Rockul este o afacere imensă, mai mare decât filmele, mai mare decât sporturile profesioniste, mai mare decât televiziunea, ceea ce explică o parte considerabi­lă a respectabilităţii industriei muzicale. Este greu să ne ajus­tăm viziunea la schimbările din economie şi să vedem ce e cu adevărat important. McDonald's are acum mai mulţi angajaţi decât U.S. Steel; tot aşa, furnizorii de junk food (Alimente cu valoare nutritivă scăzută, dar aport caloric mare, în­tâlnite de obicei în restaurantele de tip fast-food.) pentru suflet au înlocuit aparentele nevoi fundamentale.

Această schimbare se petrece de ceva vreme. La sfârşitul ani­lor '50, de Gaulle i-a dat lui Brigitte Bardot una dintre cele mai importante medalii ale Franţei. N-am înţeles asta, dar a reieşit că, alături de Peugeot, ea era unul dintre cele mai proeminente produse de export franţuzeşti. Pe măsură ce naţiunile occiden­tale au devenit mai prospere, timpul liber, la care se renunţa­se secole la rând în favoarea dobândirii proprietăţii, mijlocul de obţinere a timpului liber, a ajuns în cele din urmă o preo­cupare majoră. Dar, în intervalul care trecuse, orice noţiune pri­vitoare la petrecerea serioasă a timpului liber, precum şi gustul şi capacitatea omului de a-l trăi dispăruseră. Timpul liber a de­venit amuzament. Scopul pentru care munciseră atâta vreme s-a dovedit a fi distracţia, o concluzie scuzabilă dacă mijloacele scuză scopul. Industria muzicală e specială doar în măsura în care se adresează aproape în exclusivitate copiilor, tratând legal şi natural fiinţe umane imperfecte ca şi cum ar fi gata să se bu­cure de satisfacţia finala sau completă. Poale că dezvăluie ast­fel natura tuturor formelor noastre de divertisment şi faptul ca am pierdut o viziune clară cu privire la ce e vârsta adultă şi maturitatea, precum şi incapacitatea noastră de a concepe sco­puri. Deşertăciunea valorilor noastre duce la acceptarea fap­telor naturale ca scopuri. În acest caz, sexualitatea infantilă e scopul, şi bănuiesc că, în absenţa altor scopuri, mulţi adulţi au ajuns să creadă asta.

Este interesant de remarcat că Stânga, care se mândreşte cu abordarea ei critică a „capitalismului târziu” şi analizează neobosit şi necruţător celelalte fenomene culturale ale noastre, a dat în general mână liberă rockului. Izolându-l de elementul capitalist în care înfloreşte, îl privesc ca pe o artă a poporului, care vine de sub straturile burgheze de represiune culturală. Antinomismul său şi nostalgia după o lume fără constrângeri ar părea să fie semnalul revoluţiei proletare; cu siguranţă că mar­xiştii văd că muzica rock dizolvă credinţele şi morala necesa­re societăţii liberale şi, fie şi numai din acest motiv, îl aprobă. Dar armonia dintre tânăra Stângă intelectuală şi rock e mai pro­fundă probabil decât atât. Herbert Marcuse îi atrăgea pe stu­denţii din anii '60 cu o combinaţie de Marx şi Freud. În Eros şi civilizaţie şi Omul unidimensional el promitea că înfrânge­rea capitalismului şi a falsei sale conştiinţe va duce la o so­cietate în care cele mai mari satisfacţii sunt sexuale, de genul celor pe care moralistul burghez Freud le numea polimorfe şi infantile. Muzica rock atinge în tineri aceeaşi coardă. Expre­sia sexuala liberă, anarhismul, explorarea inconştientului ira­ţional şi eliberarea sa sunt clementele lor comune. Înalta viaţă intelectuală pe care o voi descrie în partea a doua şi lumea pri­mitivă a rockului suni parteneri în aceeaşi lume a divertismen­tului. Ambele trebuie interpretate ca părţi ale ţesutului cultural al capitalismului târziu. Succesul lor vine din nevoia burghe­zului de a simţi că nu e burghez, de a pune în practică expe­rimente nepericuloase cu nemărginitul. Şi e gata să plătească scump pentru asta. Stânga e mai bine interpretată de Nietzsche decât de Marx. Teoria critică a capitalismului târziu e în ace­laşi timp expresia cea mai subtilă şi cea mai crudă a capitalis­mului târziu. Mânia antiburgheză este opiul Ultimului Om.

Puternicul stimulent numit de Nietzsche Nihilină a fost mul­tă vreme — aproape cincisprezece ani — întrupat într-o sin­gura figură, Mick Jagger. Băiat abil, din clasa de mijloc, s-a jucat de-a demonul posedat al clasei de jos şi de-a satirul adolescent până spre patruzeci de ani, cu un ochi la hoardele de copii de ambele sexe, pe care-i stimula într-o frenezie senzuală, şi cu celălalt ochi clipind înspre adulţii neerotici, motivaţi comer­cial, care manevrau banii. În acest joc era deopotrivă mascu­lin şi feminin, heterosexual şi homosexual; nestingherit de vreun strop de modestie, putea intra în visele oricui, promiţând să facă totul cu fiecare în parte; şi, mai presus de orice, legitima dro­gurile, adevăratul excitant pe care părinţii şi poliţiştii conspi­rau să-l interzică tânărului său auditoriu. Era dincolo de lege, morală şi politică, şi le ridiculiza. Alături de toate astea, exis­tau unele mici îndemnuri obscene la înclinaţiile reprimate spre sexism, rasism şi violenţă, care nu sunt astăzi acceptate public. Cu toate acestea, a reuşit să nu pară că ar contrazice idealul rock al unei societăţi universale fără clase, întemeiată pe iu­bire, în care este estompată distincţia dintre frăţesc şi trupesc. Era eroul şi modelul a nenumăraţi tineri din universităţi, ca şi de oriunde altundeva. Am descoperit că studenţii care se lău­dau că nu au eroi nutreau în secret dorinţa de a fi ca Mike Jag­ger, de a duce viaţa lui, de a se bucura de celebritatea lui. Le era ruşine să recunoască asta într-o universitate, deşi nu sunt si­gur că motivul avea ceva de a face cu un standard mai înalt de gust. Probabil că pur şi simplu nu trebuie să aibă eroi. Muzica rock în sine şi discutarea ei cu infinită seriozitate sunt perfect respectabile. S-a dovedit a fi ultimul nivelator al snobismului intelectual. Dar nu e respectabil să te gândeşti la ea ca oferind persoanelor banale şi slabe un comportament la modă, a cărui imitare îi va face pe alţii să-i stimeze, crescându-le totodată pro­pria stimă faţă de sine. Totuşi, fără să-şi dea seama şi fără voia lui, Mick Jagger a jucat în vieţile lor rolul jucat de Napoleon în vieţile tinerilor francezi de rând de-a lungul secolului al XlX-lea. Toţi ceilalţi erau atât de plicticoşi şi incapabili să farmece pa­siunile tinere! Jagger „a prins”.

În ultimii ani, Jagger a început să nu mai fie chiar aşa la modă. Nu e limpede dacă Michael Jackson, Prince sau Boy George îi pot lua locul. Sunt şi mai ciudaţi decât el, şi stai şi te întrebi ce straturi noi de gust vor fi descoperit. Deşi fiecare e diferit de ceilalţi, caracteristica esenţială a divertismentului muzical nu se schimbă. Există doar o continuă căutare a variaţiilor pe aceeaşi temă. Şi acest fenomen de scursură reprezintă, după cât se pare, împlinirea promisiunii făcute de o mare parte a psihologiei şi literaturii că slaba şi epuizata noastră civilizaţie occidentală s-ar putea reînnoi la adevăratul izvor, inconştientul, care îi apărea imaginaţiei romantice târzii ca fiind identică cu Africa, conti­nentul negru şi neexplorat. Acum, totul a fost explorat; s-a fă­cut peste tot lumină; inconştientul a devenit conştient; lucrurile reprimate au fost exprimate. Şi ce-am găsit? Nu demoni crea­tivi, ci strălucirea din show business. Mick Jagger prostituându-se pe scenă — asta e tot ce-am adus din călătoria noastră în lumea subpământeană.

Nu mă interesează aici efectele morale ale acestei muzici — fie că duce la sex, violenţa sau droguri. Problema constă în efec­tul său asupra educaţiei, şi cred că ruinează imaginaţia tineri­lor şi face să le vina foarte greu sa aibă o relaţie pasionată cu arta şi gândirea, care sunt substanţa educaţiei liberale. Prime­le experienţe senzuale sunt decisive în determinarea gustului pentru întreaga viaţă, şi reprezintă legătura dintre partea noas­tră animală şi cea spirituală. Perioada senzualităţii născânde a fost întotdeauna folosită pentru sublimare, în sensul produce­rii sublimului, pentru ataşarea înclinaţiilor şi năzuinţelor tine­rilor pentru muzică, pictură şi istorii care să ofere tranziţia la înfăptuirea îndatoririlor umane şi desfătarea cu plăcerile ome­neşti. Vorbind despre sculptura greacă, Lessing spunea că „oa­menii frumoşi au făcut statui frumoase, iar cetatea avea statui frumoase în parte şi mulţumită cetăţenilor frumoşi”. Această formulă cuprinde principiul fundamental al educaţiei estetice a omului. Tinerii erau atraşi de frumuseţea eroilor ale căror tru­puri le exprimau nobleţea. Înţelegerea mai adâncă a sensului nobleţei vine mai târziu, dar e pregătită de experienţa senzu­ală şi e de fapt conţinută de aceasta. Lucrurile după care tân­jesc simţurile şi ceea ce raţiunea vede mai târziu ca fiind bun nu sunt, prin urmare, în tensiune unele cu celelalte. Educaţia nu e o predică ţinută copiilor împotriva instinctelor şi plăcerilor lor, ci oferirea unei continuităţi naturale între ceea ce simt şi ceea ce pot şi ar trebui să fie. Dar aceasta e o artă pierdută. Am ajuns acum în punctul exact opus. Muzica rock încurajează pasiu­nile şi oferă modele care nu au nici o legătură cu viaţa pe care ar putea-o duce tinerii studenţi, sau cu tipurile de admiraţie în­curajate de studiile liberale. Fără cooperarea sentimentelor, ori­ce altceva în afara educaţiei tehnice e literă moartă.

Muzica rock oferă extazul prematur şi, în această privinţă, e ca drogurile cu care e aliată. Ea induce în mod artificial exal­tarea asociată natural cu înfăptuirea unor acte măreţe — victo­ria într-un război drept, dragostea desăvârşită, creaţia artistică, devoţiunea religioasă şi descoperirea adevărului. Fără efort, fără talent, fără virtute, fără exerciţiul facultăţilor, oricui şi fiecăru­ia îi este acordat dreptul egal de a se bucura de roadele lor. În experienţa mea, studenţii care cad serios în patima drogurilor — şi depăşesc această etapă— cu greu mai pot manifesta vreun entuziasm sau mari speranţe. E ca şi cum culoarea ar fi pierit din vieţile lor şi văd acum totul numai în alb şi negru. Plăce­rea resimţită la început a fost atât de intensă, încât n-o mai ca­ută la sfârşit, sau ca scop final. Pot funcţiona perfect, dar sec, în cadrul unei rutine. Energia lor a fost subminată, şi nu se aş­teaptă ca activitatea lor să le aducă mai mult decât pâinea cea de toate zilele, în vreme ce educaţia liberală se presupune că încurajează credinţa că viaţa bună e viaţa plăcută şi că cea mai bună viaţă e cea mai plăcută. Bănuiesc că dependenţa de rock, mai ales în absenţa unor puternice atracţii contrarii, are un efect similar drogurilor. Studenţii vor lăsa în urmă muzica, sau cel pu­ţin pasiunea lor exclusivă pentru ea. Dar vor face asta la fel cum spune Freud că acceptă oamenii principiul realităţii — ca pe ceva dur, nemilos şi esenţialmente neatractiv, o pură necesitate. Aceşti studenţi vor studia asiduu economia sau profesiile liberale, şi ţinuta lui Michael Jackson va aluneca, dând la vedere dedesubt mai degrabă un costum Brooks Brothers (în 1818, Henry Sands Brooks a înfiinţat Brooks Brothers, primul imperiu de modă american (confecţii de gata)). Vor vrea să mear­gă înainte şi să trăiască o viaţă confortabilă. Dar viaţa asta e la fel de goală şi de falsă ca şi aceea lăsată în urmă. Alegerea nu e între remediile pe termen scurt şi calculul anost. Asta în­cearcă să le arate educaţia liberală. Dar atâta vreme cât au pe urechi Walkmanul, nu pot auzi ce are să le spună marea tradi­ţie. Şi, după o folosinţă îndelungată, după ce şi-l scot, constată că sunt surzi.



Allan Bloom – Criza spiritului american

(Cum universităţile au trădat democraţia şi au sărăcit sufletele studenţilor)





87



Muzica modernă sărăceşte sufletul creştinului (2)



[…] Socratele lui Platon disciplinează extazul şi le oferă oame­nilor, prin urmare, puţină consolare sau speranţă. Potrivit for­mulei socratice, cuvintele — discursul, deci raţiunea — trebuie să determine muzica — armonia şi ritmul. Muzica pură nu poa­te niciodată îndura această constrângere. Studenţii nu sunt în măsură să cunoască plăcerile raţiunii; ei pot doar s-o vadă ca pe un părinte care te reprimă şi te pedepseşte. Dar ei văd, în cazul lui Platon, că acel părinte şi-a dat seama ce pun la cale. Platon ne învaţă că, pentru a lua temperatura spirituală a unui individ sau a unei societăţi, trebuie să „observi muzica”. Pen­tru Platon şi Nietzsche, istoria muzicii este o serie de încercări de a da formă şi frumuseţe forţelor întunecate, haotice, premo­nitorii ale sufletului — de a le face să slujească unui ţel mai înalt, unui ideal, să dea consistenţă îndatoririlor omului. Inten­ţiile religioase ale lui Bach, precum şi cele revoluţionare şi ome­neşti ale lui Beethoven sunt nişte exemple suficient de clare. O asemenea cultivare a sufletului foloseşte pasiunile şi le sa­tisface, sublimându-le totodată şi conferindu-le o unitate ar­tistică. Un om ale cărui activităţi nobile sunt însoţite de o muzică care le exprimă, oferind o plăcere care se extinde de la funcţi­ile trupeşti cele mai de jos până la culmile spirituale cele mai înalte, este întreg, şi nu există în el o tensiune între plăcut şi bine. Prin contrast, un om a cărui viaţă profesională e prozaică şi ne-muzicală, şi al cărui timp liber este compus din amuzamente rudimentare, intense este divizat şi fiecare parte a existenţei sale este subminată de cealaltă.

Prin urmare, pentru cei care sunt interesaţi de sănătatea psi­hologică muzica se află în centrul educaţiei, conferindu-le pa­siunilor ceea ce li se cuvine şi pregătind sufletul pentru folosirea nestingherită a raţiunii. Centralitatea unei asemenea educaţii este recunoscută de toţi vechii educatori. Abia dacă se mai re­marcă astăzi că în Politica lui Aristotel cele mai importante pasaje despre cel mai bun regim se referă la educaţia muzica­lă, sau că Poetica este o anexă a Politicii. Filozofia clasică nu i-a cenzurat pe cântăreţi. I-a convins. Şi le-a dat un ţel, unul pe care să-1 înţeleagă, până mai ieri. Dar cei care nu observă ro­lul muzicii la Aristotel şi îl dispreţuiesc în operele lui Platon au urmat şcoala lui Hobbes, Locke şi Smith, unde asemenea consideraţii au devenii inutile. Raţionalismul triumfător al Lu­minilor credea ca descoperise alte căi prin care să trateze par­tea iraţionala a sunetului, şi că raţiunea avea nevoie de mai puţin sprijin din partea ei. Doar la marii critici ai Luminilor şi raţionalismului, Rousseau şi Nietzsche, muzica se întoarce, şi ei au fost cei mai muzicali dintre filozofi. Ambii considerau că pasiunile — şi, odată cu ele, artele lor sacerdotale — se subţiaseră sub domnia raţiunii şi că, prin urmare, omul însuşi şi ceea ce vede el în lume s-a subţiat în mod corespunzător. Ei doreau să cultive stările entuziaste ale sufletului şi să retrăias­că pasiunea coribantică socotită de Platon drept o patologie. Nietzsche, mai ales, încerca să capteze din nou sursele iraţio­nale de vitalitate, să umple izvorul nostru secat din izvoare bar­bare, încurajând astfel dionisiacul şi muzica derivând din el.

Aceasta e semnificaţia muzicii rock. Nu sugerez că are vreo sursă intelectuală înaltă. Dar s-a ridicat la actualele înălţimi în educaţia tinerilor pe cenuşa muzicii clasice, şi într-o atmosfe­ră în care nu există vreo rezistenţă intelectuală la încercările de a lăsa liber şuvoiul celor mai primitive pasiuni. Raţionaliş­tii din vremurile moderne, ca de pildă economiştii, sunt indi­ferenţi la ea şi la ceea ce reprezintă. Iraţionaliştii sunt cu totul în favoarea ei. Nu e nevoie să ne temem că „bestiile blonde” or să iasă din sufletele blânde ale adolescenţilor noştri. Dar mu­zica rock exercită doar o atracţie, atracţia barbară faţă de do­rinţa sexuală — nu dragostea, nu erosul, ci dorinţa sexuală nedezvoltată şi neinstruită. Ea recunoaşte primele emanaţii ale senzualităţii emergente a copiilor şi li se adresează cu seriozi­tate, provocându-i şi legitimându-i, nu ca mlădiţe care trebuie atent îngrijite ca să se dezvolte în flori minunate, ci ca lucrul real. Rockul le dăruieşte copiilor, pe o tavă de argint, cu toată autoritatea publică a industriei de divertisment, toate lucrurile pe care părinţii le-au spus că trebuie să le aştepte până când se vor face mari şi vor ajunge mai târziu să le înţeleagă.

Tinerii ştiu că rockul are ritmul raportului sexual. Iată de ce Boleroul lui Ravel e piesa cea mai cunoscută şi iubită de ei din muzica clasică. Împreună cu o parte a artei reale şi cu o grăma­da de pseudoartă, o industrie enormă cultivă gustul pentru starea orgiastică a sentimentului conectat la sex, oferind un flux con­stant de material proaspăt pentru apetiturile vorace. Nicicând o formă de artă n-a fost dirijată atât de exclusiv spre copii.

Ajutând la sporirea excitaţiei şi a muzicii catarctice şi în acord cu ea, textele celebrează dragostea dulceagă, precum şi atrac­ţiile polimorfe, întărindu-le împotriva ridiculizării şi ostraciză­rii tradiţionale. Cuvintele descriu — implicit şi explicit — actele trupeşti care satisfac dorinţa sexuală şi le tratează ca singura culminare naturală şi de rutină pentru copiii care n-au nici cea mai vagă idee despre dragoste, căsătorie sau familie. Asta are un efect mult mai puternic decât pornografia asupra tinerilor, care n-au nici o nevoie să se uite cum alţii se dedau, indecent, la ceea ce pot face şi ei cu uşurinţă. N-au nevoie decât de o încurajare.

Corolarul inevitabil al unui asemenea interes sexual este re­volta împotriva autorităţii parentale care o reprimă. Egoismul devine astfel indignare, transformându-se apoi în moralitate. Revoluţia sexuală trebuie să răstoarne toate forţele de domi­naţie, duşmanii naturii şi ai fericirii. Din dragoste rezultă ura, mai­muţărind reforma socială. Viziunea despre viaţă este echilibrată de pivotul sexual. Resentimentele copilăreşti inconştiente sau pe jumătate conştiente de odinioară devin acum noua Scriptură. Ur­mează nostalgia după societatea fără clase, fără prejudecăţi, fără conflicte, universală, care rezultă în mod necesar din conşti­inţa eliberată — „Noi suntem lumea”, versiune adolescentină a propoziţiei Alle Menschen werden Briider(„Toţi oamenii vor fi fraţi” (lb. germană) — vers din Oda bucuriei, de Schiller, poem eroic transpus muzical de Beethoven în Simfonia a noua şi devenit între timp imnul Europei. (N.t.)), a cărei înfăptuire a fost inhibată de echivalenţii politici ai lui Tăticu' şi Mă­mica. Acestea sunt cele trei mari teme lirice: sexul, ura şi o versiune dulceagă, ipocrită a dragostei frăţeşti. Asemenea iz­voare poluate au ca rezultat un torent mâlos, unde doar mon­ştrii pot înota. O privire aruncată la videourile care proiectează imagini pe zidul peşterii lui Platon, de când s-a înfiinţat MTV, e suficientă pentru a demonstra asta. Imaginea lui Hitler apa­re destul de des în contexte incitante, în timpul pauzei. Nimic nobil, sublim, profund, delicat, cu gust sau măcar decent nu-şi află locul în asemenea tablouri. Nu este spaţiu decât pentru ceea ce e intens, schimbător, crud şi imediat, cu privire la care Tocqueville ne-a prevenit ca va fi caracterul artei democrati­ce, combinat cu o difuziune, importanţa şi conţinut dincolo de cea mai îndrăzneaţă închipuire a lui Tocqueville.

Imaginaţi-vă un băiat de treisprezece ani stând acasă, în su­fragerie, făcându-şi temele la matematică în vreme ce ţine la urechi căştile Walkmanului sau priveşte MTV. Beneficiază de libertăţile cu greu câştigate de-a lungul secolelor de alianţa dintre geniul filozofic şi eroismul politic, consacrate de sângele martirilor; cea mai productivă economie cunoscută vreodată de omenire îi oferă confortul şi timpul liber; ştiinţa a pătruns tainele naturii spre a-i da minunatul sunet electronic, viu par­că, şi reproducerea imaginii de care se bucură. Şi în ce culmi­nează progresul? Un adolescent al cărui trup palpită în ritmuri orgasmice; ale cărui sentimente sunt articulate în imnuri în­chinate bucuriilor onanismului sau ale uciderii părinţilor; a că­rui ambiţie e să ajungă celebru şi bogat imitându-l pe travestitul care cântă. Pe scurt, viaţa e făcută dintr-o fantasmă masturbaţională permanentă, preambalată comercial.

Această descriere poate părea exagerată, dar numai fiind­că unii preferă s-o privească astfel. Continua expunere la mu­zica rock este o realitate, nu e mărginită la o clasă anume sau la un tip special de copil. E suficient să-i întreb pe studenţii din primul an ce muzică ascultă, cât de mult şi ce anume contea­ză pentru ei, ca să descoperi că fenomenul e universal în Ame­rica, că începe în adolescenţă sau puţin mai devreme şi continuă de-a lungul studiilor universitare. Este cultura tineretului prin excelenţă, aşa cum am insistat atât de des; nu există, în prezent, o contrapondere care să le alimenteze spiritul. O parte din for­ţa acestei culturi vine din faptul că e atât de zgomotoasă. Face imposibilă conversaţia, aşa că o mare parte a prieteniei trebuie să se desfăşoare în absenţa vorbirii despre care Aristotel spune că reprezintă esenţa prieteniei şi singura bază comună reală. Cu rockul, iluziile sentimentelor împărtăşite, contactul corporal şi formulele mormăite, care se presupune că ar conţine o mare doză de înţeles dincolo de limbaj, constituie baza asocierii. Nimic din toate astea nu intră pentru ei în contradicţie cu mersul vieţii, frec­ventarea cursurilor şi scrierea temelor. Dar viaţa interioară încăr­cată de sens vine odată cu muzica.

Acest fenomen este deopotrivă uluitor şi nedigerabil şi, fapt adesea observat, a devenit rutină pură şi obişnuinţă. Dar faptul că tinerii cei mai înzestraţi ai societăţii şi partea cea mai impor­tantă a energiilor lor e astfel ocupată a căpătat proporţii istori­ce. Membrii viitoarelor civilizaţii îşi vor pune întrebări cu privire la acest aspect şi-l vor găsi la fel de incomprehensibil ca siste­mul de caste, arderea pe rug a vrăjitoarelor, haremurile, caniba­lismul şi luptele gladiatorilor. Se prea poate ca nebunia cea mai mare a unei societăţi să i se pară normală. Copilul descris mai sus are părinţi care s-au sacrificat ca să-i ofere o viaţă bună şi care-şi pun mari speranţe în fericirea lui viitoare. Nu pot crede că vocaţia muzicală va contribui prea mult la acea fericire. Dar n-au ce face. Golul spiritual al familiei a lăsat deschis câmpul pen­tru muzica rock, şi nu le pot interzice copiilor lor să-l asculte. Dai de el pretutindeni; toţi copiii îl ascultă; dacă l-ar interzice, n-ar face decât să piardă afecţiunea şi obedienţa copiilor lor. Când deschid televizorul, îl văd pe preşedintele Reagan cum strân­ge cu căldură mâna înmănuşată oferită delicat de Michael Jackson si cum îl laudă entuziast. E mai bine să pună în mişcare facul­tatea de negare — să evite să observe ce spun cuvintele, să spere că puştiul lor va trece şi peste asta. Dacă îşi începe de­vreme viaţa sexuală, acest fapt nu va sta în calea unor relaţii slabile mai târziu. Consumul de droguri se va opri cu siguranţa la marijuana. Şcoala oferă valori reale. Iar istoricismul popular ofe­ră salvarea finală: există noi stiluri de viaţă pentru situaţiile noi, iar generaţia mai în vârstă e acolo nu ca să-şi impună valorile, ci ca s-o ajute pe cea mai tânără să şi le găsească pe ale ei. Te­leviziunea, care, în comparaţie cu muzica, joacă un rol compa­rativ mai mic în formarea caracterului şi gustului tinerilor, este un monstru de consens — Dreapta îi monitorizează conţinutul referitor la sex, Stânga pe cel referitor la violenţă, şi multe alte secte conţinutul legat de alte aspecte. Dar muzica a rămas aproa­pe neatinsă, iar eforturile sunt deopotrivă ineficiente şi eronate în ce priveşte natura şi întinderea problemei.



(continuarea în numărul următor)



Allan Bloom – Criza spiritului american

(Cum universităţile au trădat democraţia şi au sărăcit sufletele studenţilor)







C86



Muzica modernă sărăceşte sufletul creştinului (2)



[…] Socratele lui Platon disciplinează extazul şi le oferă oame­nilor, prin urmare, puţină consolare sau speranţă. Potrivit for­mulei socratice, cuvintele — discursul, deci raţiunea — trebuie să determine muzica — armonia şi ritmul. Muzica pură nu poa­te niciodată îndura această constrângere. Studenţii nu sunt în măsură să cunoască plăcerile raţiunii; ei pot doar s-o vadă ca pe un părinte care te reprimă şi te pedepseşte. Dar ei văd, în cazul lui Platon, că acel părinte şi-a dat seama ce pun la cale. Platon ne învaţă că, pentru a lua temperatura spirituală a unui individ sau a unei societăţi, trebuie să „observi muzica”. Pen­tru Platon şi Nietzsche, istoria muzicii este o serie de încercări de a da formă şi frumuseţe forţelor întunecate, haotice, premo­nitorii ale sufletului — de a le face să slujească unui ţel mai înalt, unui ideal, să dea consistenţă îndatoririlor omului. Inten­ţiile religioase ale lui Bach, precum şi cele revoluţionare şi ome­neşti ale lui Beethoven sunt nişte exemple suficient de clare. O asemenea cultivare a sufletului foloseşte pasiunile şi le sa­tisface, sublimându-le totodată şi conferindu-le o unitate ar­tistică. Un om ale cărui activităţi nobile sunt însoţite de o muzică care le exprimă, oferind o plăcere care se extinde de la funcţi­ile trupeşti cele mai de jos până la culmile spirituale cele mai înalte, este întreg, şi nu există în el o tensiune între plăcut şi bine. Prin contrast, un om a cărui viaţă profesională e prozaică şi ne-muzicală, şi al cărui timp liber este compus din amuzamente rudimentare, intense este divizat şi fiecare parte a existenţei sale este subminată de cealaltă.

Prin urmare, pentru cei care sunt interesaţi de sănătatea psi­hologică muzica se află în centrul educaţiei, conferindu-le pa­siunilor ceea ce li se cuvine şi pregătind sufletul pentru folosirea nestingherită a raţiunii. Centralitatea unei asemenea educaţii este recunoscută de toţi vechii educatori. Abia dacă se mai re­marcă astăzi că în Politica lui Aristotel cele mai importante pasaje despre cel mai bun regim se referă la educaţia muzica­lă, sau că Poetica este o anexă a Politicii. Filozofia clasică nu i-a cenzurat pe cântăreţi. I-a convins. Şi le-a dat un ţel, unul pe care să-1 înţeleagă, până mai ieri. Dar cei care nu observă ro­lul muzicii la Aristotel şi îl dispreţuiesc în operele lui Platon au urmat şcoala lui Hobbes, Locke şi Smith, unde asemenea consideraţii au devenii inutile. Raţionalismul triumfător al Lu­minilor credea ca descoperise alte căi prin care să trateze par­tea iraţionala a sunetului, şi că raţiunea avea nevoie de mai puţin sprijin din partea ei. Doar la marii critici ai Luminilor şi raţionalismului, Rousseau şi Nietzsche, muzica se întoarce, şi ei au fost cei mai muzicali dintre filozofi. Ambii considerau că pasiunile — şi, odată cu ele, artele lor sacerdotale — se subţiaseră sub domnia raţiunii şi că, prin urmare, omul însuşi şi ceea ce vede el în lume s-a subţiat în mod corespunzător. Ei doreau să cultive stările entuziaste ale sufletului şi să retrăias­că pasiunea coribantică socotită de Platon drept o patologie. Nietzsche, mai ales, încerca să capteze din nou sursele iraţio­nale de vitalitate, să umple izvorul nostru secat din izvoare bar­bare, încurajând astfel dionisiacul şi muzica derivând din el.

Aceasta e semnificaţia muzicii rock. Nu sugerez că are vreo sursă intelectuală înaltă. Dar s-a ridicat la actualele înălţimi în educaţia tinerilor pe cenuşa muzicii clasice, şi într-o atmosfe­ră în care nu există vreo rezistenţă intelectuală la încercările de a lăsa liber şuvoiul celor mai primitive pasiuni. Raţionaliş­tii din vremurile moderne, ca de pildă economiştii, sunt indi­ferenţi la ea şi la ceea ce reprezintă. Iraţionaliştii sunt cu totul în favoarea ei. Nu e nevoie să ne temem că „bestiile blonde” or să iasă din sufletele blânde ale adolescenţilor noştri. Dar mu­zica rock exercită doar o atracţie, atracţia barbară faţă de do­rinţa sexuală — nu dragostea, nu erosul, ci dorinţa sexuală nedezvoltată şi neinstruită. Ea recunoaşte primele emanaţii ale senzualităţii emergente a copiilor şi li se adresează cu seriozi­tate, provocându-i şi legitimându-i, nu ca mlădiţe care trebuie atent îngrijite ca să se dezvolte în flori minunate, ci ca lucrul real. Rockul le dăruieşte copiilor, pe o tavă de argint, cu toată autoritatea publică a industriei de divertisment, toate lucrurile pe care părinţii le-au spus că trebuie să le aştepte până când se vor face mari şi vor ajunge mai târziu să le înţeleagă.

Tinerii ştiu că rockul are ritmul raportului sexual. Iată de ce Boleroul lui Ravel e piesa cea mai cunoscută şi iubită de ei din muzica clasică. Împreună cu o parte a artei reale şi cu o grăma­da de pseudoartă, o industrie enormă cultivă gustul pentru starea orgiastică a sentimentului conectat la sex, oferind un flux con­stant de material proaspăt pentru apetiturile vorace. Nicicând o formă de artă n-a fost dirijată atât de exclusiv spre copii.

Ajutând la sporirea excitaţiei şi a muzicii catarctice şi în acord cu ea, textele celebrează dragostea dulceagă, precum şi atrac­ţiile polimorfe, întărindu-le împotriva ridiculizării şi ostraciză­rii tradiţionale. Cuvintele descriu — implicit şi explicit — actele trupeşti care satisfac dorinţa sexuală şi le tratează ca singura culminare naturală şi de rutină pentru copiii care n-au nici cea mai vagă idee despre dragoste, căsătorie sau familie. Asta are un efect mult mai puternic decât pornografia asupra tinerilor, care n-au nici o nevoie să se uite cum alţii se dedau, indecent, la ceea ce pot face şi ei cu uşurinţă. N-au nevoie decât de o încurajare.

Corolarul inevitabil al unui asemenea interes sexual este re­volta împotriva autorităţii parentale care o reprimă. Egoismul devine astfel indignare, transformându-se apoi în moralitate. Revoluţia sexuală trebuie să răstoarne toate forţele de domi­naţie, duşmanii naturii şi ai fericirii. Din dragoste rezultă ura, mai­muţărind reforma socială. Viziunea despre viaţă este echilibrată de pivotul sexual. Resentimentele copilăreşti inconştiente sau pe jumătate conştiente de odinioară devin acum noua Scriptură. Ur­mează nostalgia după societatea fără clase, fără prejudecăţi, fără conflicte, universală, care rezultă în mod necesar din conşti­inţa eliberată — „Noi suntem lumea”, versiune adolescentină a propoziţiei Alle Menschen werden Briider(„Toţi oamenii vor fi fraţi” (lb. germană) — vers din Oda bucuriei, de Schiller, poem eroic transpus muzical de Beethoven în Simfonia a noua şi devenit între timp imnul Europei. (N.t.)), a cărei înfăptuire a fost inhibată de echivalenţii politici ai lui Tăticu' şi Mă­mica. Acestea sunt cele trei mari teme lirice: sexul, ura şi o versiune dulceagă, ipocrită a dragostei frăţeşti. Asemenea iz­voare poluate au ca rezultat un torent mâlos, unde doar mon­ştrii pot înota. O privire aruncată la videourile care proiectează imagini pe zidul peşterii lui Platon, de când s-a înfiinţat MTV, e suficientă pentru a demonstra asta. Imaginea lui Hitler apa­re destul de des în contexte incitante, în timpul pauzei. Nimic nobil, sublim, profund, delicat, cu gust sau măcar decent nu-şi află locul în asemenea tablouri. Nu este spaţiu decât pentru ceea ce e intens, schimbător, crud şi imediat, cu privire la care Tocqueville ne-a prevenit ca va fi caracterul artei democrati­ce, combinat cu o difuziune, importanţa şi conţinut dincolo de cea mai îndrăzneaţă închipuire a lui Tocqueville.

Imaginaţi-vă un băiat de treisprezece ani stând acasă, în su­fragerie, făcându-şi temele la matematică în vreme ce ţine la urechi căştile Walkmanului sau priveşte MTV. Beneficiază de libertăţile cu greu câştigate de-a lungul secolelor de alianţa dintre geniul filozofic şi eroismul politic, consacrate de sângele martirilor; cea mai productivă economie cunoscută vreodată de omenire îi oferă confortul şi timpul liber; ştiinţa a pătruns tainele naturii spre a-i da minunatul sunet electronic, viu par­că, şi reproducerea imaginii de care se bucură. Şi în ce culmi­nează progresul? Un adolescent al cărui trup palpită în ritmuri orgasmice; ale cărui sentimente sunt articulate în imnuri în­chinate bucuriilor onanismului sau ale uciderii părinţilor; a că­rui ambiţie e să ajungă celebru şi bogat imitându-l pe travestitul care cântă. Pe scurt, viaţa e făcută dintr-o fantasmă masturbaţională permanentă, preambalată comercial.

Această descriere poate părea exagerată, dar numai fiind­că unii preferă s-o privească astfel. Continua expunere la mu­zica rock este o realitate, nu e mărginită la o clasă anume sau la un tip special de copil. E suficient să-i întreb pe studenţii din primul an ce muzică ascultă, cât de mult şi ce anume contea­ză pentru ei, ca să descoperi că fenomenul e universal în Ame­rica, că începe în adolescenţă sau puţin mai devreme şi continuă de-a lungul studiilor universitare. Este cultura tineretului prin excelenţă, aşa cum am insistat atât de des; nu există, în prezent, o contrapondere care să le alimenteze spiritul. O parte din for­ţa acestei culturi vine din faptul că e atât de zgomotoasă. Face imposibilă conversaţia, aşa că o mare parte a prieteniei trebuie să se desfăşoare în absenţa vorbirii despre care Aristotel spune că reprezintă esenţa prieteniei şi singura bază comună reală. Cu rockul, iluziile sentimentelor împărtăşite, contactul corporal şi formulele mormăite, care se presupune că ar conţine o mare doză de înţeles dincolo de limbaj, constituie baza asocierii. Nimic din toate astea nu intră pentru ei în contradicţie cu mersul vieţii, frec­ventarea cursurilor şi scrierea temelor. Dar viaţa interioară încăr­cată de sens vine odată cu muzica.

Acest fenomen este deopotrivă uluitor şi nedigerabil şi, fapt adesea observat, a devenit rutină pură şi obişnuinţă. Dar faptul că tinerii cei mai înzestraţi ai societăţii şi partea cea mai impor­tantă a energiilor lor e astfel ocupată a căpătat proporţii istori­ce. Membrii viitoarelor civilizaţii îşi vor pune întrebări cu privire la acest aspect şi-l vor găsi la fel de incomprehensibil ca siste­mul de caste, arderea pe rug a vrăjitoarelor, haremurile, caniba­lismul şi luptele gladiatorilor. Se prea poate ca nebunia cea mai mare a unei societăţi să i se pară normală. Copilul descris mai sus are părinţi care s-au sacrificat ca să-i ofere o viaţă bună şi care-şi pun mari speranţe în fericirea lui viitoare. Nu pot crede că vocaţia muzicală va contribui prea mult la acea fericire. Dar n-au ce face. Golul spiritual al familiei a lăsat deschis câmpul pen­tru muzica rock, şi nu le pot interzice copiilor lor să-l asculte. Dai de el pretutindeni; toţi copiii îl ascultă; dacă l-ar interzice, n-ar face decât să piardă afecţiunea şi obedienţa copiilor lor. Când deschid televizorul, îl văd pe preşedintele Reagan cum strân­ge cu căldură mâna înmănuşată oferită delicat de Michael Jackson si cum îl laudă entuziast. E mai bine să pună în mişcare facul­tatea de negare — să evite să observe ce spun cuvintele, să spere că puştiul lor va trece şi peste asta. Dacă îşi începe de­vreme viaţa sexuală, acest fapt nu va sta în calea unor relaţii slabile mai târziu. Consumul de droguri se va opri cu siguranţa la marijuana. Şcoala oferă valori reale. Iar istoricismul popular ofe­ră salvarea finală: există noi stiluri de viaţă pentru situaţiile noi, iar generaţia mai în vârstă e acolo nu ca să-şi impună valorile, ci ca s-o ajute pe cea mai tânără să şi le găsească pe ale ei. Te­leviziunea, care, în comparaţie cu muzica, joacă un rol compa­rativ mai mic în formarea caracterului şi gustului tinerilor, este un monstru de consens — Dreapta îi monitorizează conţinutul referitor la sex, Stânga pe cel referitor la violenţă, şi multe alte secte conţinutul legat de alte aspecte. Dar muzica a rămas aproa­pe neatinsă, iar eforturile sunt deopotrivă ineficiente şi eronate în ce priveşte natura şi întinderea problemei.



(continuarea în numărul următor)



Allan Bloom – Criza spiritului american

(Cum universităţile au trădat democraţia şi au sărăcit sufletele studenţilor



C86



Muzica modernă sărăceşte sufletul creştinului



Deşi studenţii nu au cărţi, ei au, cât se poate de emfatic, muzică. Nimic nu e mai ciudat la generaţia asta decât depen­denţa ei de muzică. Este epoca muzicii şi a stărilor sufleteşti care o însoţesc. Ca să găsim un rival al acestui entuziasm, ar trebui sa ne întoarcem în urmă cu cel puţin un secol, în Ger­mania, la pasiunea pentru operele lui Wagner. Nemţii aveau sentimentul religios că Wagner crea înţelesul vieţii şi că nu-i ascultau doar compoziţiile, ci că-i trăiau înţelesul. Astăzi, o mare parte din tinerii între zece şi douăzeci de ani trăiesc pentru mu­zică. E pasiunea lor; nimic nu îi excită ca ea; nu pot lua în se­rios ceva străin muzicii. Când se află la şcoală sau cu familiile, tânjesc să se cufunde din nou în muzica lor. Nimic din ceea ce-i înconjoară — şcoala, familia, biserica — nu are vreo le­gătură cu lumea lor muzicală. În cel mai bun caz, lumea aceea obişnuită e neutră, dar de obicei e un impediment, secat de con­ţinutul vital, ba chiar un lucru împotriva căruia să te revolţi. Desigur, entuziasmul pentru Wagner era limitat la o clasă re­strânsă, putea fi gustat rareori şi doar în câteva locuri, şi tre­buia să aştepte producţiile terminate lent de compozitor. Muzica noilor adepţi, pe de altă parte, nu cunoaşte graniţe de clasă sau naţiune. Este disponibilă pretutindeni, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Ai stereo în casă, în maşină; există con­certe; există videouri muzicale, şi canale speciale care le sunt dedicate exclusiv, care transmit non-stop; există Walkman-uri, aşa încât nu mai rămâne vreun loc — transportul în comun, biblioteca — în care studenţii să nu poată fi în comuniune cu Muza lor, chiar şi atunci când studiază. Şi, mai presus de toate, solul muzical a devenit tropical de bogat. Nu e nevoie să aştepţi un geniu impredictibil. Există acum multe genii, care produc permanent; la fiecare erou căzut se ridică doi care-i iau locul. Nu există o penurie de nou şi de lucruri care să te surprindă.

Puterea muzicii în suflet — descrisă minunat Jessicăi de către Lorenzo în Neguţătorul din Veneţia — a fost recuperată după o lungă perioadă de desuetudine. Muzica rock e cea care a efec­tuat această restauraţie. Muzica clasică a murit printre tineri. Această aserţiune va fi, ştiu prea bine, aprig contestată de mulţi care, nevoind să recunoască schimbările de flux, pot atrage aten­ţia asupra proliferării, în campusuri, a aprecierii şi practicării mu­zicii clasice, precum şi a trupelor muzicale de tot felul. Prezenţa lor e incontestabilă, dar nu implică mai mult de 5 sau 10 % din­tre studenţi. Muzica clasică e acum un gust aparte, ca limba greacă sau arheologia precolumbiană, nu o cultură comună de comunicare reciprocă şi stenografie psihologică. În urmă cu trei­zeci de ani, majoritatea familiilor din clasa de mijloc făceau ca fragmente din muzica europeană veche să fie o parte a cămi­nului lor, atât fiindcă le plăcea, cât şi fiindcă o considerau bună pentru copii. Studenţii aveau de obicei unele asocieri emoţio­nale timpurii cu Beethoven, Chopin şi Brahms, parte permanen­tă a formaţiei lor, şi la care se presupunea că urmau să reacţioneze de-a lungul vieţii. Era, poate, singura distincţie de clasă recognoscibilă în mod regulat între indivizii educaţi şi cei needucaţi din America. Mulţi — sau chiar cei mai mulţi — dintre tinerii acelei generaţii ascultau ritmurile lui Benny Goodman (Benjamin David Goodman (1909-1986) — celebru muzician de jazz, cunoscut ca „Regele swing-ului” şi „Patriarhul clarinetului”, clarinetist, compozitor şi şef de orchestră. (N.t.)), con­ştienţi de ce fac — ca să fie la modă, să demonstreze că nu sunt snobi, sa-şi arate solidaritatea cu idealul democratic al cul­turii populare din care urma să se dezvolte o nouă cultură înal­ta. Aşa că rămânea o distincţie de clasă între diversele stări sociale, deşi gustul privat începea să se întrebe daca e chiar atât de înnebunit după stratul superior. Dar toate astea s-au schimbat. Muzica rock e la fel de necontestată şi de neproble­matică precum aerul pe care-l respiră studenţii, şi foarte puţini au vagi cunoştinţe de muzică clasică. Sunt întotdeauna surprins de asta. Şi unul din cele mai stranii aspecte ale relaţiilor mele cu studenţii buni pe care ajung să-i cunosc bine e faptul că ajung adeseori să-i introduc în universul lui Mozart. Îmi face mereu plă­cere, în măsura în care e plăcut să le faci oamenilor cadouri care să le placă. E interesant de văzut dacă şi în ce mod studiile lor sunt împlinite de o asemenea muzică. Dar e ceva complet nou pentru mine, ca profesor; înainte, studenţii mei ştiau mult mai multă muzică clasica decât ştiam eu.

Muzica nu era atât de importantă pentru generaţia de stu­denţi care a precedat-o pe cea actuală. Romantismul care do­minase muzica serioasă de la Beethoven încoace făcea apel la rafinamente — poate suprarafinamente — ale sentimentelor greu de găsit în lumea contemporană. Vieţile pe care le duc — sau vor să le ducă — oamenii şi pasiunile lor dominante sunt de alt tip decât acelea ale burgheziei germane şi franceze extrem de educate, avidă să citească Rousseau şi Baudelaire, Goethe şi Heine, pentru satisfacţia lor spirituală. Muzica proiectată să producă— şi să încânte — asemenea sensibilităţi rafinate a avut o relaţie foarte neînsemnată cu vieţile americanilor de orice fel. Aşa încât cultura muzicală romantică a îmbrăcat în America multă vreme aspectul unui luciu de faţadă, la fel de ridicol ca parada de castitate cochetă a Margaretei Dumont, atât de bine exploatată de Groucho Marx în A Night at the Opera. Am ob­servat asta atunci când am început să predau şi am locuit în­tr-o casă cu studenţi talentaţi. Cei „buni” studiau la fizică şi apoi ascultau muzică clasică. Studenţii mai puţin adaptaţi, unii dintre ei doar vulgari şi agitaţi sub jugul tiraniei culturale, al­ţii şi ei serioşi, căutau lucruri care să răspundă cu adevărat ne­voilor lor. Reacţionau aproape întotdeauna la ritmul muzicii rock nou-apărute. Le era puţin ruşine de această preferinţă, pen­tru că nu era respectabilă. Dar m-am situat instinctiv de par­tea acestui de al doilea grup, ale cărui sentimente reale — chiar dacă banale — se opuneau sentimentelor moarte şi artificia­le. Apoi, nonşalanţa lor muzicală a câştigat revoluţia şi dom­neşte nestingherită şi în ziua de azi. Nu a fost produsă vreo muzică clasică aptă să vorbească acestei generaţii.

Simptomatic pentru această schimbare este cu câtă serio­zitate citesc studenţii de acum celebrele pasaje despre educa­ţia muzicală din Republica lui Platon. În trecut, studenţii, ca adevăraţi liberali, erau indignaţi de cenzura poeziei, ca ame­ninţare la adresa liberei investigaţii. Dar se gândeau de fapt la ştiinţă şi politică. Abia dacă acordau vreo atenţie discuţiei de­spre muzica însăşi şi, în măsura în care s-au gândit vreodată la asta, erau realmente uluiţi de faptul că Platon dedica un timp ritmului şi melodiei într-un tratat serios de filozofie politică. Experienţa lor legată de muzică era un amuzament, o chestiu­ne indiferentă vieţii politice sau morale. Dimpotrivă, studen­ţii de astăzi ştiu exact de ce Platon ia muzica atât de în serios. Ei ştiu că afectează foarte profund viaţa şi sunt indignaţi, fiind­că Platon pare să vrea să le fure cea mai intimă plăcere. Ei in­tră într-o dispută cu Platon privitoare la experienţa muzicii, iar disputa se concentrează asupra felului în care trebuie ea eva­luată şi tratată. Această întâlnire nu numai că aruncă o lumi­nă asupra fenomenului muzicii contemporane, ci oferă şi un model privind modul în care studenţii contemporani pot abor­da profitabil un text clasic. Însăşi furia lor demonstrează cât de mult ameninţă Platon lucrurile care le sunt dragi şi intime. Ei sunt foarte puţin capabili să-şi apere experienţa, care părea incontestabilă înainte de a fi pusă sub semnul întrebării şi care opune o rezistenţă considerabilă la o analiză rece. Totuşi, dacă un student poate — fapt dintre cele mai dificile şi mai neobiş­nuite — să se dea puţin înapoi, să obţină o distanţă critică faţă de lucrurile de care se agaţă, să ajungă să se îndoiască de va­loarea ultimă a ceea ce iubeşte, el a făcut primul şi cel mai di­ficil pas spre conversia filozofică. Indignarea este forma prin care sufletul se apără împotrivă rănii provocate de îndoiala faţă de sine însuşi; ea reordonează cosmosul pentru a sprijini drep­tatea cauzei sale. Justifică astfel condamnarea lui Socrate la moarte. Recunoaşterea indignării drept ceea ce este constituie o cunoaştere a sufletului şi este deci o experienţă mai filozo­fică decât studiul matematicii. Platon ne învaţă că muzica, prin natura ei, cuprinde tot ce e astăzi mai rezistent la filozofie. S-ar putea deci ca prin hăţişul celei mai mari corupţii a noastre să existe o cale spre conştientizarea celor mai vechi adevăruri.

Învăţătura lui Platon despre muzică este, ca să simplificăm lucrurile, că ritmul şi melodia, însoţite de dans, constituie expre­sia barbară a sufletului. Barbară, nu animală. Muzica este mediumul sufletului uman în condiţia sa extatică extremă de uluire şi teroare. Nietzsche, care e în bună măsură de acord cu analiza lui Platon, spune în Naşterea tragediei (să nu uităm de restul ti­tlului: din spiritul muzicii) că un amestec de cruzime şi senzua­litate brută caracteriza această stare care, desigur, era religioasă, în slujba zeilor. Muzica reprezintă discursul primitiv şi primar al sufletului şi este alogon, fără o vorbire sau o raţiune articu­lată. Nu numai că nu e raţională, dar e ostilă raţiunii. Chiar şi atunci când se adaugă discursul articulat, el e în mod evident subordonat şi determinat de muzică şi de pasiunile pe care le exprimă.

Civilizaţia, sau, ca să spunem acelaşi lucru, educaţia e îm­blânzirea sau domesticirea pasiunilor neprelucrate ale sufle­tului — nu suprimarea sau extirparea lor, care ar lipsi sufletul de energie, ci formarea şi informarea lor ca artă. Scopul ar­monizării părţii entuziaste a sufletului cu ceea ce se dezvoltă mai târziu, partea raţională, e poate imposibil de atins. Dar fără ea omul nu poate fi niciodată întreg. Muzica, sau poezia, care e ceea ce devine muzica atunci când apare raţiunea, implică întotdeauna un echilibru delicat între pasiune şi raţiune, şi, chiar şi în formele ei cele mai înalte şi mai dezvoltate — religioa­se, războinice şi erotice —, balanţa este întotdeauna înclina­tă, fie şi numai foarte puţin, spre domeniul pasional. Muzica, aşa cum ştie toată lumea, oferă o justificare incontestabilă şi o plăcere satisfăcătoare pentru activităţile care o însoţesc: sol­datul care aude fanfara este subjugat şi liniştit; credinciosul este exaltat în rugăciunea sa de sunetul orgii din biserică; iar îndrăgostitul se lasă dus de val şi conştiinţa sa e liniştită de chi­tara romantică. Înarmat cu muzică, omul poate da naibii îndo­iala raţională. Din muzică se ivesc zeii potriviţi, care-i educă pe oameni prin exemplul şi poruncile lor.









(continuarea în numărul următor)



Allan Bloom – Criza spiritului american

(Cum universităţile au trădat democraţia şi au sărăcit sufletele studenţilor)





C85



Relaţia Biserică – stat în viziunea lui Simion Mehedinţi-Soveja (3)



Simbioza între Biserică şi Stat, fără antagonism. (continuare din numărul precedent)

În rezumat: De la cesaropapismul lui Constantin şi al altor îm­păraţi bizantini, unii cufundaţi în teologie, s-a trecut cu timpul la un fel de papocesarism, la Roma, având pretenţia uriaşă de a su­bordona sceptrului pontifical toate ţările, adică tocmai ce putea fi mai străin de atitudinea pur spirituală a lui Iisus. „Împărăţia mea nu-i din lumea asta...”. Nenorocita lunecare a Bisericii creştine spre politică a fost una din cele mai grave erori ale vieţii europene, iar judecata aceasta nu porneşte de la vreun liber-cugetător con­temporan, ci chiar de la marele catolic Dante, martorul luptei din­tre papă şi împărat. De aceea, inimosul creştin numeşte pe papă „Principe al fariseilor, care ţine în aceeaşi mână şi sabia, şi cârja pastorală”, iar despre Biserica Romei, mărturiseşte că „a căzut în noroi, fiindcă a confundat cele două puteri şi s-a murdărit ca şi catâroaica pe care încalecă papa” (Purgatoriu, cântul XVI).

Ce-a ieşit din Bizanţ şi din biserica apuseană, cu pretenţia ei judaică de a supune Statul lui Iehova, se ştie. S-a ajuns cu timpul la formula barocă: cujus regio, ejus religio, jignitoare nu numai pentru orice creştin, dar şi pentru orice conştiinţă omenească. Nimic-nimic din toate acestea nu s-a pomenit în cuprinsul pămân­tului carpatic.

Mai întâi, ne-a ferit de atitudini excesive însuşi temperamen­tul potolit al rasei şi evlavia ei, relevată de Strabo ca o însuşire precumpănitoare a caracterului dacilor. Zeul luminii, Sabazios şi Zamolxe nu aveau nimic din asprimea lui Iehova al evreilor - con­tractual exclusivist şi răzbunător.

În al doilea rând, neamul dacilor avea îndărătul lui o lungă tradiţie de armonizare între cugetarea religioasă şi cea politică. Deceneu, Vezina şi alţi mari preoţi sunt sfetnici, nu nişte fanatici cu blestemul pe buze, ca în Vechiul Testament. Echilibrul era deci şi în sânge şi obiceiurile moştenite de la străbuni(Amintim aici pe evrei, nu din întâmplare, ci pentru că deosebirea faţă de daci era fundamentală. Nu cunoaştem prea multe din religia poporului dac. Opere ca Germania sau De bello gallico ar fi fost pentru noi de un preţ imens. Dar ceea ce ştim ne este totuşi de-ajuns, spre a ne da seamă că faţă de politeismul de operetă al grecilor şi al romanilor de o parte şi mitologia barbară a neamurilor din nordul Europei, „Dacii nemuritori”, cu adorarea zeului luminii ne îndreaptă ochii spre Iran, unde stau în lupa necurmată Ormuz cu Ahriman, zeul întunericului. Tor spre Iran ne îndreaptă şi credinţa că fiecare om are o stea ocrotitoare - poporul român zice şi azi: „vai de steaua lui” - precum şi credinţa că sufletul omenesc trece prin multe trepte de perfecţionare, până ajunge în al nouălea cer.

Iubirea luminii soarelui, antipatia faţă de norii furtunilor care ascund soa­rele (dacii îi împroşcau cu săgeţi) sunt dovezi de seninătate sufletească şi de op­timism, de speranţă în mai bine, pe când evreii înclinau spre concepţia pesi­mistă că „nu toţi oamenii pot fi mântuiţi”.

Asemănarea religiei dacilor cu a iranienilor explică uşor pentru ce şi cultul lui Mithra a pătruns atât de iute în ţinuturile carpatice, ca „mijlocitor” în lupta dintre lumină şi întuneric. După cum „ideea nemuririi sufletului” (Zamolxe), tot aşa ideea „Naşterii din fecioară”, în cultul mithraic, era un fel de firească introducere spre creştinism. I. Geffken, Aus der Werdezit des Christentums, Leipzig 1909, p. 111 ş.a.).

Astfel, din nevoie am făcut, cum se zice, virtute. Strâmtoarea ne-a împins spre armonie, în loc de antagonism. Trăind cu barbarii în coaste, n-am avut răgaz pentru certuri, chiar dacă temperamen­tul nostru ar fi fost procesiv, ceea ce nu era însă, în firea noastră. Am fost bucuroşi să ne strecurăm printre greutăţi, ascultând de că­peteniile civile şi bisericeşti, care stau ca un fel de mijlociri între gloata satelor şi barbari, iar năvălitorii aveau şi ei interes să recu­noască aceste autorităţi locale, spre a putea strânge dijma cu aju­torul lor. Avem o dovadă pipăită: chiar în mijlocul viforului celui mare al năvălirii tătăreşti descrisă de călugărul Rogerius de la Oradea, veneticii s-au servit de judeţii noştri ca de un fel de perceptori (Constituerunt canesios (adică kinezi sau judeţi) id est balivios, qui justiam facerent et equos, animalia, arma et vestimenta utilia procurarent... Pacem habebamus et fora... conveniebant canesii etc. (Carmen miserabile, cap. XXXV)).

Concluzie: Cele înşirate până aici dovedesc, credem, un lucru cu neputinţă de tăgăduit. Pentru locuitorii Daciei a fost un real câştig să nu aibă nici o atingere cu certurile politico-dogmatice din Imperiul Roman. Atât cesaro-papismul împăraţilor din Byzanţ, cât şi papismul de la Petersburg, au fost şi sunt pentru conştiinţa ori­cărui creştin nepărtinitor o adevărată desfigurare a învăţăturii lui Iisus, total străin de preocupările politice(Ce urmări grozave poate avea tendinţa Bisericii de a înlocui puterea Sta­tului, ori a Statului de a subjuga Biserica se poate vedea numai din cele întâm­plate la Byzanţ, unde împăraţii teologiseau, iar lumea ajunsese să-i aprecieze după gradul lor de ortodoxie, sau la Roma care, sub papii politici, (Borgia) ajunsese o cloacă maxima, dar şi în ţările protestante. Geneva, pe timpul lui Calvin, ajunsese o adevărată puşcărie. Călăii şi rugurile au făcut pentru Refor­mă ceea ce inchiziţia fanaticului Loyola făcea pentru catolicism. Cruzimile pro­testanţilor n-au rămas cu nimic mai pe jos decât ale papistaşilor. Peste câteva mii de ani, istoria va vorbi de cele dintâi milenii ale creştinismului ca despre o epocă de adâncă barbarie. Un episcop englez, care a trecut nu de mult prin România, a făcut această mărturisire: „Henric al VIII -lea a fost în viaţa sa particulară un om rău, iar în viaţa publică, violent şi hrăpăreţ, măcar că era un teolog foarte capabil”. Iar ca dovadă că Evanghelia nu poate fi sprijinită prin ştreang şi călăi, el aminteşte că „biserica anglicană ajunsese în secolul al 18-lea într-o adevărată somnolenţă. Devenise o unealtă a statului pentru menţinerea religiei oficiale, în schimb, gloata poporului, pe măsură ce revoluţia industrială (maşinismul) devenea tot mai intensă, ajunsese în întregime păgână”. Vezi: Bi­serica Anglicană, conferinţa ţinută la Radio, în Bucureşti de P. S. S. Richard Godfrey Persons, episcop anglican de Southwark, Buc. 1940, p. 20). Îndemnându-ne să dăm Cezarului ceea ce este al Cezarului, iar lui Dumnezeu, ceea ce este al lui Dumnezeu, întemeietorul creştinismului înlăturase din capul locului orice putinţă de antagonism între Biserică şi Stat. Pentru oamenii sinceri, doctrina evanghelică era şi este cât se poate de limpede: nici clericii să nu se amestece în uneltiri politice, nici cârmuitorii politici să nu calce peste conştiinţa religioasă a cuiva: simbioză, fără ciocnire! Aceasta a fost formula care a exprimat şi exprimă cugetul cel mai exact al poporului român cu privire la ra­portul între puterea temporală şi cea spirituală. Aşezarea geogra­fică ,,în calea răutăţilor” a fost compensată astfel, măcar în parte, prin pacea sufletească în latura religioasă.







S. Mehedinţi-Soveja – Creştinismul românesc





C84



Relaţia Biserică – stat în viziunea lui Simion Mehedinţi-Soveja (2)



Simbioza între Biserică şi Stat, fără antagonism.

[...] La toate acestea, s-a adăugat după începutul erei creştine şi Biserica. După retragerea legiunilor, sfaturile şi poruncile bisericii au trebuit să ia locul autorităţii oficiale, anulată în chip firesc din ziua plecării funcţionarilor statului. Desigur însă că nu plecaseră toţi. Cei legaţi de interesele familiei şi proprietăţii au rămas locu­lui, cum se întâmplă totdeauna şi peste tot în astfel de împrejurări, în orice caz, tribunalul nu putuse pleca, în el s-a continuat exerci­tarea magistraturii. De cine? Obiceiurile Dacilor ne lămuresc de­plin: la ei, preotul era şi judecător. Şi astfel, basilica, adică judecă­toria ori tribunalul a devenit pe încetul biserica. Omul a sfinţit lo­calul civil, dându-i caracter religios. În lipsa sancţiunii administra­tive a statului, a rămas sancţiunea morală reprezentată de preot, fiind el însuşi continuator al vechiului popa - bărbatul însărcinat cu sacrificiile păgâne. Cel care împrăştia sângele jertfei în cultul mithraic, împarte acum, pe temeiul unui simbolism analog, vinul şi pâinea cuminecăturii creştine.

Pe calea aceasta, Evanghelia a ajuns pe nesimţite un fel de le­ge nescrisă, ţinând locul magistraturii. Că lucrurile s-au petrecut astfel ne-o dovedeşte însăşi limba, documentul cel mai întreg al vieţii unui popor. Pe când scrisul este ceva fragmentar şi intermi­tent (în timp şi în spaţiu), limba este un tot permanent, ca un fel de înregistrare totalitară a vieţii. Terminologia latină: lege, judecător, judeţ, judecată, a judeca... dovedeşte că dreptatea romană nu pie­rise în pământul Daciei. Sunt însă trei cuvinte care cuprind ele sin­gure veacuri de istorie. Mai întâi cuvântul lege care a ajuns să în­semne, în limba noastră, trei lucruri dintr-o dată: Credinţă religi­oasă, Cod civil şi chiar Naţiune sau neam, cum dovedesc zicătorile populare „În legea lui” înseamnă, în credinţa lui, despre divini­tate; „om fără-de-lege” înseamnă un om care nu ţine seama de rânduielile ţării în care trăieşte; ce „lege de om e acesta”?, în­seamnă din ce naţiune face parte, când nu-i de „lege românească” adică creştin ortodox.

Al doilea cuvânt semnificativ este credinţa. Spre deosebire de alte limbi romanice, vorba aceasta are la noi iarăşi trei înţelesuri: unul teologic (confesional); altul politic: lealitate sau fidelitate, iar altul juridic: „credinţa boierilor mei” înseamnă în actele domnito­rilor români exactitatea mărturiei celor pomenite în act.

În sfârşit, e un al treilea cuvânt care arată mai limpede decât toate cât de strânsă a fost legătura dintre biserică şi neam în ce pri­veşte rânduirea vieţii sociale, cuvântul afurisenie, sentinţa cea mai grea a judecăţii la care poate fi supus un creştin, arată că ea pornea din Biserică. După cum cea mai solemnă con­sacrare a cuiva, tot aşa afurisenia a căpătat în mintea poporului nostru înţelesul celei mai grave condamnări. Când geografia lingvistică va cartografia întinderea acestor cuvinte, iar folclorul va fi mai adânc analizat, de bună seamă, vom vedea din ce în ce mai clar rolul Bisericii în dezvoltarea neamului.

Deocamdată ne oprim la următoarea constatare: îmbinarea atât de intimă a unor noţiuni atât de diferite în acelaşi cuvânt a fost o urmare firească a izolării în care am rămas după retragerea le­giunilor pe linia Dunării. Rămânând afară de graniţele imperiului şi de atingerea cu celelalte neamuri romanice, evoluţia noastră a fost deosebită. La noi, Biserica creştină a căpătat mare rol social şi chiar politic înainte de a fi fost recunoscut creştinismul ca religie de stat. Aproape cu o jumătate de secol înainte de edictul lui Constantin, Evanghelia a trebuit să ţină în Dacia loc de constituţie socială şi politică.

Aşa se explică de ce simbioza între organizarea civilă şi cea religioasă, s-a putut face la noi fără antagonism. Ne ajutase, e drept, şi vechea legătură dintre monarhii daci şi marii-preoţi care stau alături de ei ca sfetnici în toate împrejurările însemnate. Îm­prejurarea colaborării dintre Stat şi Biserică a fost însă un adevărat noroc. În statele păgâne, capul statului era şi zeul naţiunii. Până şi împăraţii romani au făcut această enormă greşeală de a coborî di­vinitatea la nivelul vieţii omeneşti plină de lunecări. Dacii, cu înalta lor spiritualitate, au nimerit un drum mai cu minte: Regele reprezenta puterea militară în politică; Marele-Preot era simbolul puterii religioase, dar zeul luminii trona deasupra tuturor muritori­lor. Cu alte cuvinte, simbioză fără confundare, ca la păgâni, dar şi fără contaminare, cum s-a întâmplat mai târziu în statele creştine, unde autocraţii s-au amestecat în teologie, iar reprezentanţii cleru­lui (patriarhi, papi etc.) s-au apucat să facă politică. Lucrul era în­să inevitabil. Statul, când e puternic, se amestecă mai mult decât se cuvine în trebile Bisericii, după cum clerul, când ajunge la o ie­rarhizare mai complicată, nu păstrează măsura faţă de stat, ci cau­tă să şi-l subordoneze, ori i se subordonează pentru interese mate­riale sau de altă natură: pentru persecutarea ereticilor etc., etc.

Lucrul acesta s-a dovedit repede la sudul Dunării, când Dacia a rămas afară din imperiu. Îndată după recunoaşterea oficială a creştinismului prin decretul constantinian a şi început amestecul politicii în Biserică. Pentru a astâmpăra unele certuri dintre teo­logi, împăratul a convocat Sinodul din Niceea, pe care l-a prezidat în persoană, măcar că nu înţelegea limba greacă. Dar dezbinările s-au ţinut lanţ, ceea ce tulbura liniştea Statului şi a dus pe împărat până la dezgust. Iată ce scria episcopilor adunaţi în sinodul de la Tyr: „Mă tem că adevărul să nu fi pierit în mijlocul atâtor patimi. Ar trebui să luaţi pildă de la barbarii care, de frica puterii mele, păzesc legea lui Dumnezeu”. De bună seamă, se gândea la goţi şi la alţi barbari din apropierea Dunării-de-Jos, un ţinut pe care-l cu­noştea foarte de aproape încă din tinereţe. De altă parte, nici clerul nu se lăsa mai prejos cu critica şi aluziile politice. În legătură cu sinodul de la Tyr, iată ce spunea Sf. Athanasie: ,,Cu ce drept oa­menii aceia, partizanii episcopului Arie, au convocat un sinod contra mea? Cu ce obraz pot ei să numească sinod o adunare pre­zidată de un prefect... şi în care poliţia pune lucrurile la cale? Ce sinod e acela, unde prefectul vorbeşte, iar episcopii tac şi pleacă fruntea înaintea lui? Dacă vor să judece ca episcopi, ce nevoie aveau de prefect şi de soldaţi sau de scrisoarea de convocare sem­nată de împărat?”(G. Bardy, Saint-Athcmase, Paris 1925. p. 43).

Din acestea se vede în ce grozavă criză sufletească se afla pe atunci lumea mediteraneană. Spre deosebire de evrei, la care statul era al lui Iehova, iar clerul putea destitui pe rege, „ungând” pe al­tul plăcut preoţimii, grecii şi romanii ajunseseră la o colaborare ar­monioasă între stat şi religie. Zeul sau zeiţa cetăţii era un protector firesc şi lua uneori parte chiar la război, pentru a ocroti comunita­tea politică, de care era legat prin ofrande aduse în temple etc., etc. Astfel de zei, puteau uneori să fie luaţi prizonieri şi duşi la ro­bie. Şi iată acum se iveşte o problemă nouă. Aducându-şi aminte de amestecul lui Iehova în punerea şi depunerea monarhului, pre­cum de titlul pontifex maximus şi de divinizarea împăratului, la ro­mani, Constantin ia asupră-şi convocarea sinodului de la Niceea şi se amestecă în teologie, iar prefecţii, poliţia şi armata încurcă şi ei trebile Bisericii. Scandalul a izbucnit chiar de la început într-o mă­sură la care nimeni nu se aşteptase. Sf. Atanasie, episcopul Ale­xandriei şi cap al opoziţiei contra împăratului, mărturiseşte în chi­pul cel mai făţiş. Un moment, el caută sprijin tocmai la episcopul din Roma. De altă parte, episcopii Romei, tot cu gândul la ponti­fex maximus şi la supremaţia politică a vechii Rome, vor luneca şi ei pe încetul spre interese politice, gândindu-se chiar la întemeierea unui stat teocratic, statul papal!

(continuarea în numărul următor)



S. Mehedinţi-Soveja – Creştinismul românesc



C83



Relaţia Biserică – stat în viziunea lui Simion Mehedinţi-Soveja



Simbioza între Biserică şi Stat, fără antagonism. Pătrun­derea pe nesimţite a creştinismului în Dacia a avut urmări de mare însemnătate pentru neamul din Carpaţi. Le putem cuprinde pe toa­te într-o singură formulă: pe de o parte, stabilirea unei simbioze între stat şi biserică, fără ciocniri; pe de altă parte, fără contami­narea politică, atât de păgubitoare în viaţa altor naţiuni.

La noi, biserica şi neamul au trăit în deplină solidaritate, chiar de la început. Pentru a înţelege aceasta e nevoie să ne dezbărăm de unele deprinderi ale cărturarilor. De obicei, ei socotesc retragerea legiunilor pe timpul lui Aurelian ca o catastrofă pentru Dacia. Re­alitatea a fost cu totul alta. Plecarea administraţiei şi a funcţio­narilor imperiului a fost o adevărată uşurare pentru populaţia din tot cuprinsul Daciei.

În adevăr, pax romana încetase de mult. Anii, de la suirea lui Traian pe tron, până la moartea lui Marc Aureliu au fost cea din urmă epocă de relativă sănătate a statului roman. Cu urmaşul său, Commodus, un spartan uşuratic şi fără demnitate, semnele des­compunerii ies la iveală. E drept, agonia mai durează câteva seco­le, dar trebuie să ţinem seamă că zvârcolirile nu se simţeau atât la marginea imperiului, ci mai ales înăuntrul lui, iar deznodământul nu mai putea fi amânat. După ce avusese un singur cap, statul ro­man ajunsese bicefal, cu doi monarhi, apoi policefal, când împă­raţii îşi adăogară ca tovarăşi o sumă de cezari. Când citeşti des­crierile lui Herodian, martor ocular al acestor grave prefaceri, sim­ţi că sfârşitul se apropie: statul devenise o arenă de lupte între ge­neralii doritori să se facă împăraţi, punându-se în fruntea legiuni­lor pentru a se porni asupra Italiei şi a se încorona la Roma.

De aceea, şi vedem în acest timp un fapt bătător la ochi: Aure­lian, un bărbat harnic, deştept şi ager în trebile militare, nu se gândeşte numai la asigurarea graniţei faţă de barbari (goţi), ci şi la apărarea Romei, ridicând repede un zid împrejurul capitalei. Nu la Dunăre, la Rin sau la Eufrat era pericolul cel mare, ci chiar în mijlocul Italiei (Historiae augustae scriptores, Aurelianus, XXI şi XXXVIII). Prin urmare, retragerea legiunilor din Dacia în­semna o reală uşurare pentru această provincie, fiindcă ieşea din viesparul imperiului.

Mai întâi locuitorii Carpaţilor scăpau de zurbava legionarilor doritori să ridice pe tron mereu alt general, ca să capete donaţiunile obişnuite în astfel de ocazie. Scăpau apoi de ceva şi mai grav: de asprimea impozitelor care ajunseseră excesive, fiindcă cheltu­ielile statului creşteau necontenit. Traian găsise finanţele ruinate în urma risipei slăbănogului Domiţian, dar tezaurele enorme luate din Dacia, ţara cea mai bogată în aur pe acele timpuri, îi dădură înţeleptului împărat putinţa nu numai să echilibreze bugetul (I. Carcopino, Les richess des Dace set le redressement de l'empire romain sous Trajan, Dacia, Cluj, I, p. 28-34), dar să şi suspende încasarea impozitelor din tot imperiul, lucru nemai­auzit până atunci! Totuşi risipa împăraţilor cheltuitori, numeroa­sele împărţiri de daruri cu ocazia suirii pe tron a atâtor împăraţi şi cezari, jafurile legate de fiecare război civil, confiscările ş.a., ş.a. făcuseră să crească impozitele până într-atâta, încât, la o sută de ani după moartea cuceritorului Daciei, statul era aproape de fali­ment, aşa că s-a văzut silit să falsifice el însuşi moneda. Aurul pie­rise, cum se întâmplă întotdeauna în vremuri de mare criză, iar ar­gintul era numai o amăgire. Monedele aveau numai 10% metal nobil, iar restul era aramă curată. Cu alte cuvinte, o adevărată „in­flaţie”, cum se zice în timpurile noastre.

Cu ce să mai plătească statul armata şi funcţionarii? Rămânea un singur mijloc: rechiziţiile în natură - grâne, vite şi chiar veş­minte! De aceea, ca să scape de angarale, locuitorii îşi părăseau casele, se ascundeau pe unde puteau şi produceau cât mai puţin, deoarece prisosul era răpit de fisc. De la o vreme, fuga a fost opri­tă. S-a făcut o lege ca nimeni să nu se mai poată muta dintr-o casă în alta sau măcar să-şi schimbe profesiunea. Iar cine avea o moşie sau măcar un petic de pământ, acela părăsea oraşul şi se aşeza la sat, spre a trăi cât mai nebăgat în seamă (A. Papagniol, L 'empereur Constantin, Paris 1934, p. 12). Astfel viaţa orăşenească începuse a scădea încă din secolul al doilea după Christos, iar de­cadenţa va continua şi în secolele următoare. E destul să amintim atât: dările ajunseseră aşa de grele, că cei săraci îşi vindeau până şi copiii, numai să scape de asuprirea fiscului. Mărturisirea aceasta o va face însuşi Papa Grigore cel Mare (Pierre Batiffol, Saint Grčgoire le Grand. Paris 1931, p. 213).

Aşadar, faţă de suferinţa care creştea necontenit în sânul im­periului, retragerea legiunilor a însemnat pentru populaţia Daciei o reală înlesnire a traiului. Cei legaţi de pământ prin agricultură, păstorie şi podgorie, nu numai că nu s-au grăbit să urmeze legiuni­le şi perceptorii statului, dar s-a întâmplat ceva neaşteptat, cei din imperiu căutau adăpost în Dacia. ,,Într-un glas se roagă ţăranii ro­mani să-i lase a trăi cu barbarii... Şi-apoi să ne mirăm că nu pot fi învinşi goţii, când sătenii sunt mai bucuroşi să fie cu ei, decât cu noi”(Salvianus, De gubernation Dei, V. 8). Pe de altă parte, cum ar fi fost cu putinţă să încapă toată po­pulaţia dintre stepa scitică şi cea mai panonică - un ţinut de peste 300.000 km" - într-o mică provincie, ca Dacia aureliană! Faţă de astfel de fapte şi mai ales faţă de mărturia atât de vădită a lui Salvianus, nu poate rămâne cea mai mică îndoială că retragerea legiu­nilor, departe de a fi o catastrofă, din contra, a fost un câştig ime­diat pentru localnici. Din cazul acesta, poate vedea orişicine că is­toria, când e scrisă de oameni lipsiţi de intuiţia geografică a ţinu­turilor unde se petrec evenimentele şi de cunoaşterea relaţiilor et­nografice, poate fi un mare izvor de interpretări false, chiar când e vorba de faptele cele mai simple.

Dar nu numai în secolul stăpânirii goţilor, care erau în mare parte creştini, ci şi în secolul următor, sub huni, situaţia Daciei a fost favorizată de împrejurări. Personalitatea lui Attila a fost înfă­ţişată fals de scriitorii deprinşi a clama şi a declama (istoria se ci­tea pe atunci în forum şi ţinea loc de teatru). Departe de a fi o ca­lamitate pentru Dacia, cuceritorul asiatic, aşezându-şi scaunul în câmpia Tisei, plănuise întemeierea unui mare imperiu barbar în faţa celui roman. În câmpiile catalaunice, el avea sub comanda sa o mulţime de neamuri europene. De aici, nevoia de a cruţa centrul imperiului său, Dacia, cum dovedeşte grija sa pentru populaţia de la Dunăre, să nu fie stingherită în relaţiile ei comerciale cu locui­torii de pe malul drept al fluviului. Lucrul nu e deloc de mirare, din partea unui monarh cu planuri atât de întinse şi cult (ştia lati­neşte, avea secretar pentru limba elenă, preţuia muzica, locuia în­tr-un palat luxos, ba avea şi apucături de eleganţă în ce priveşte îmbrăcămintea). Nu Dacia, ci Italia şi alte părţi ale imperiului au avut să sufere mult de pe urma expediţiilor hunice, iar cine plânge soarta poporului din Carpaţi, după retragere legiunilor, ar face mai bine să-şi amintească ce se petrecea de la Eufrat până în Spania, în acele veacuri de agonie ale lumii romane. Adevărul e că furtunile cele mari se îndreptau atunci mai ales în două direcţii: spre Byzanţ şi spre Roma. Când lombarzii lui Agilulf ajunseseră până sub zi­durile Romei, Papa povesteşte următoarele: Am văzut cu ochii mei romani legaţi cu funia, ca nişte câini, şi târâţi spre Gallia, spre a fi vânduţi (P. Battifol, op. cit. p. 199). De altfel, e lucru ştiut azi că nu barbarii au ruinat im­periul roman, ci ruina imperiului, pricinuită de cauze interne, i-a chemat pe barbari, ba încă unii dintre ei chiar s-au silit să-l restau­reze.

Am înşirat aceste fapte pentru a dovedi un singur lucru: Ceea ce unii şi alţii numesc „miracolul românesc”, adică stăruinţa po­porului român în Carpaţi, nu e deloc o minune. Populaţia daco­-romană a rămas legată de cetatea carpatică şi de împrejurimile ei pentru mai multe motive lesne de înţeles.

Întâi, fiindcă era mai numeroasă decât barbarii ce treceau pe aici şi era răspândită pe un spaţiu foarte întins. Năvălitorii repre­zentau un fel de armată în marş, iar după ce poposeau, stăpânirea lor peste ţinutul dimprejur era mai mult cu numele. Singura legă­tură a localnicilor cu străinul era dijma.

A doua împrejurare favorabilă pentru autohtoni era civilizaţia şi cultura lor cu mult superioară faţă de a barbarilor. Viaţa urbană, cum s-a arătat mai sus, scăzuse încă din timpul imperiului. Odată prădate şi arse de barbari, oraşele nu s-au mai putut ridica. însuşi vestitul forum din Roma, care văzuse gloria atâtor oameni de stat şi mari generali, ajunsese obor de vite... În schimb, satele - mai ales cele care nu se nimeriseră în calea invaziei - îşi duceau viaţa ca şi mai înainte. În Dacia, cu atâţi munţi, atâtea văi şi atâţi codri, păstorii de pe plaiurile carpatice, muncitorii de pământ, prisăcarii, pescarii din balta Dunării şi altă lume mărunţică, oricât de strâmtorată ar li fost, reprezenta totuşi ceva mai mult decât veneticii nelipiţi de pământ. Faţă de barbarii puţini, inculţi şi nestatornici, au­tohtonii, dând elementului parazitar dijma cuvenită, şi-au putut ur­ma rosturile vieţii lor de toate zilele, sub formă de mici organizări locale: judeţe, cnezate şi voievodate.

Aşadar, nici urmă de „miracol”. Cuvântul acesta, atât de im­propriu, este un răsunet târziu al istoriei bântuită încă de retorică. Continuitatea neamului românesc în Dacia este dovedită acum prin atâtea probe antropologice, etnografice şi lingvistice, încât ni­ci un cercetător serios nu mai simte nevoia să stăruie asupra ei (S. Mehedinţi, Ce este Transilvania? Buc. 1940 p. 21 ş.u.). Am reamintit totuşi aceste fapte numai ca să arătăm care era starea socială şi sufletească a poporului din Carpaţi, în momentul când religia creştină a început a fi un factor decisiv în viaţa lui istorică.

Înainte însă de a vedea rolul Bisericii creştine ca cheag al or­ganizării noastre politice în evul mediu, se cuvine să amintim că cel dintâi factor de consolidare etnică, după retragerea legiunilor din Dacia, fusese pentru noi însăşi limba latină. Ca un fel de hotar nevăzut, dar mereu auzit, graiul a păstrat mai departe unitatea nea­mului şi l-a separat de amestecarea cu străinii. Capitalul intelec­tual al limbii latine fiind neasemănat superior faţă de idiomele barbare, era firesc ca limba autohtonă să dureze şi să se afirme, după cum o unealtă puternică învinge şi înlătură una slabă. La ma­sa lui Attila, Priscus a auzit vorbindu-se limba ausonică. Secretarii cuceritorului, care arăta o mare plăcere să trateze şi să pertracteze înainte de începerea ostilităţilor, scriau latineşte şi greceşte, iar po­runcile către localnici nu puteau fi date decât în limba înţeleasă de ei. Astfel, graiul latin (ausonic) ca singurul mijloc de înţelegere între cei legaţi de cetatea carpatică şi de Dunărea de jos, a devenit un fel de limbă de circulaţie (Verkehrssprache), cum zice un emi­nent filolog german, într-o comunicare despre originea românilor, făcută nu de mult la Academia din Berlin (E. Gamillscheg, Liber die Herkunft cler Rumănen, 1940 p. 13 ş.u.). Pentru fiinţarea mai departe a neamului din Carpaţi, limba a fost aşadar un sprijin de un preţ incalculabil. În rezumat, afirmarea poporului nostru în spa­ţiul carpato-danubian a fost ajutată mai întâi de număr. Încă din mileniul întâi înainte de Hristos, împreună cu tracii, noi formam blocul etnic cel mai mare din Europa (Herodot). Apoi, am fost ajutaţi de civilizaţia noastră superioară (agricultură cu export de ce­reale, creştere de vite cu export de animale pentru prăsilă, podgo­rie - până la supraproducţie, pescuit abundent, industrie casnică, admirată chiar de greci etc.). Nu mai puţin am fost ajutaţi de cul­tura noastră superioară mai ales în latura etică (credinţa în „nemu­rirea sufletului”); în sfârşit, de limba latină, una din cele două mari organe ale culturii antice.

(continuarea în numărul următor)



S. Mehedinţi-Soveja – Creştinismul românesc

C82



Părintele Gheorghe Calciu

un mărturisitor al neamului românesc



Rugăciunea din celulă



În anul 1981, pe când mă aflam în închisoarea - spital, Jilava, mă rugam îndelung şi des. Mă găseam într-o situaţie specială şi rugăciunea era singura mea consolare.

Într-o zi, în timp ce mă rugam, plutonierul major Petre a năvălit în celula mea şi a început să mă bată cu bastonul de cauciuc pentru că mă închinam - făceam semnul ortodox al sfintei cruci. El mă lovea peste mâinile împreunate pentru rugăciune, dar mâinile mele refuzau să se supună brutalităţii lui. Lovite şi îndurerate, ele continuau - prin voinţa mea să facă acelaşi semn sfânt.

Ajuns în America, am aflat că mai multe persoane din Washington, auzind despre ceea ce mi se întâmplase, au început să-şi facă semnul crucii în semn de solidaritate cu mine, deşi unii erau protestanţi, iar alţii, poate, atei.

Nu este acesta un lucru minunat? Le mulţumesc pentru participare.

Ştiu acum - şi o ştiam şi atunci într-un mod tainic - că în timp ce mă rugam lui Dumnezeu în celula mea, în lumea întreagă şi la ceasuri diferite, oamenii se rugau în acelaşi duh cu mine, ceea ce făcea să se realizeze o rugăciune continuă, neîntreruptă, adresată lui Dumnezeu pentru mine. Iată de ce nu m-am simţit niciodată singur, căci toţi formam o singură biserică - trupul mistic al lui Hristos - în care fiecare suntem mădulare.



Dorul de ţară



Acum zece luni mi-am părăsit ţara fără s-o fi dorit. Am lăsat în urma mea o viaţă de 60 de ani, cu tot ceea ce poate umple o fiinţă umană: fapte bune şi fapte rele, căderi şi ridicări, prieteni şi vrăjmaşi şi, mai ales, acest imens tezaur de suferinţă, cel mai de preţ pentru mine, căci este suferinţa mea pentru Iisus şi pentru Biserica Lui.

Pentru tineretul creştin din România, ca şi pentru o bună parte din cel necreştin, eram - fără s-o fi meritat în vreun fel - un simbol al suferinţei pentru credinţă şi un simbol al rezistenţei nonviolente împotriva violentării sufletului tineretului român de către brutalitatea ideologiei comuniste. Iată de ce, într-un sens, rămânerea mea în România, chiar cu riscul propriei mele vieţi, ar fi făcut mai eficace sacrificiul meu acolo. Pe de altă parte, Dumnezeu a hotărât ca să vin în Occident pentru un plan al Lui care nu mi se descoperă decât parţial şi puţin câte puţin.



De vorbă cu Hristos şi cu Sfinţii



În general, moartea este foarte fascinantă, ca o prăpastie adâncă şi care te atrage şi te respinge în acelaşi timp. Ea te îngrozeşte atunci când te asediază din afară, ameninţându-te cu distrugerea fizică, biologică. Dar când ţi-a devenit intimă, când te-a bântuit şi te-a locuit ani în şir, este greu să rezişti chemării ei.

În primăvara anului 1981 am dorit moartea din adâncul inimii mele, o moarte martirică şi pe care Dumnezeu mi-a refuzat-o.

Pe tot parcursul detenţiunii mele, în diverse momente, Iisus, mulţi dintre sfinţii Bisericii noastre şi unii din morţii mei - mama, îndeosebi - m-au vizitat în duh, au vorbit în duh cu mine, mai îndelung sau în străfulgerarea unei clipe, pentru a mă consola în suferinţa şi în singurătatea mea. (Aceste stări, de o înaltă trăire duhovnicească, nu le poate dobândi decât cel ce şi-a curăţat sufletul şi trupul de patimi. Păcat că la noi, românii, nu îşi află cinstirea după cuviinţă, sfinţii şi mărturisitorii dreptei credinţe, precum la celelalte popoare ortodoxe.)

Aceste vizite, când sunt povestite, capătă un aer îndepărtat, de ficţiune chiar, dar atunci când le trăiam cu toate fibrele fiinţei mele, când eram înconjurat din toate părţile numai de ziduri şi de răutatea deprimantă a gardienilor, singurele fiinţe umane pe care le vedeam, ele îmi păreau o binecuvântare divină.[...]



Nu poate fi exterminat



Timp de o sută de zile, administraţia penitenciarului Aiud s-a zbătut să mă extermine prin foame, frig şi teroare, acţiune care s-a declanşat exact în momentul în care Nicolae Ceauşescu, secretarul Partidului Comunist din România, îşi începea suita sa de vizite în unele ţări din Occident. Atunci preşedinţii ţărilor europene şi regii l-au declarat prietenul lor şi i-au oferit banchete vesele în palate luxoase, banchete ale căror firimituri nu ajung niciodată până la săracul Lazăr, plin de bube şi care zace nu departe de poartă!

Această primire triumfală a determinat pe gardienii mei să gândească în sinea lor cu necesitate că şeful lor era atât de valoros pentru România şi pentru Europa, încât oricine îndrăznea să se opună deciziilor sale sau nu intra în valul patologic al cultului personal al lui Ceauşescu trebuia desfiinţat fără milă. Şi eu eram unul din aceştia.

Acţiunea de exterminare a început la 20 Iulie 1980 şi a luat sfârşit în luna Noiembrie. Eram izolat pentru zece - uneori 15 zile - într-o celulă fără ferestre şi aer, dezbrăcat de uniforma mea de deţinut şi îmbrăcat cu un veston şi un pantalon sfâşiaţi fără nasturi şi fără centură (eram obligat să-mi ţin pantalonii cu mâna, iar hrana mi se dădea odată la trei zile). Seara, o scândură de lemn era coborâtă de pe perete şi ea devenea patul meu pentru 7 ore. Pentru celelalte 18 ore ale zilei nu aveam decât planşeul de beton al celulei. După perioada de izolare eram scos şi dus la celula mea normală şi, două zile mai târziu, eram adus din nou la izolare pentru alte 10 zile. Acest joc al morţii şi al readucerii la viaţă a durat mai mult de o sută de zile. Cel mai rău dintre gardienii care mă păzeau era secretarul de partid al închisorii. Otrăvit de ura de clasă, după o îndelungă îndoctrinare comunistă, el mă insulta folosind cuvinte atât de vulgare şi înjositoare pentru mine, încât aş fi preferat mai degrabă să fiu bătut, decât să-i aud înjurăturile. Pentru el nimic nu era sfânt, nimic nu era cruţat: nici eu, nici părinţii mei, nici soţia şi fiul meu, nici preoţia mea, nici Dumnezeu. De două ori pe zi trebuia să merg la closetul comun pentru a vărsa conţinutul tinetei. Aceste două ieşiri erau pentru mine supliciul zilnic cel mai dur. Un fluviu de insulte se abătea peste capul meu şi uneori gardianul mă brusca. Atunci scăpăm tineta din mâini şi eram obligat să pun înapoi cu palmele goale, conţinutul vărsat pe jos.



Coliturghiseşte cu caraliul



Acestui om rău i-a legat Dumnezeu gura într-o bună zi. Câtă vreme am stat în închisoare, am slujit Sfânta Liturghie în fiecare Duminică şi zi de sărbătoare religioasă. Gardienii m-au bătut la început, apoi m-au lăsat în pace pentru că, după părerea lor, eram nebun. Nebunia mea era însă aceea despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: „Cuvântul crucii este, pentru cei ce pier, nebunie. Dar pentru noi care suntem mântuiţi este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: pierde-voi înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa celor învăţaţi o voi nimici” (I Cor 1,18).

Era o zi de Duminică, eram izolat şi nu puteam sluji Sf. Liturghie pentru că nu aveam nici o bucăţică de pâine - era o zi de foame, fără hrană. Liturghia ortodoxă se oficiază cu pâine şi vin, iar momentul ei cel mai important şi în jurul căruia se organizează tot restul serviciului divin are loc în clipa în care preotul - cu mâinile înălţate - rosteşte în taină invocarea numită epicleză. Atunci Duhul Sfânt coboară şi preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Mântuitorului în chip real, deşi nevăzut. Din clipa aceea noi ne comportam faţă de Sfintele speţe cu umilinţă şi pietate - cu „timor et amor” pe care prezenţa reală a lui Iisus ne-o inspiră. În închisoare, vinul nu era îngăduit, dar prin acceptarea „concomitentei”, împărtăşirea mea era completă, prin necesitate. În acea Duminică m-am rugat adânc lui Dumnezeu - De produndis - ca să-mi înlăture tristeţea de a nu putea sluji Sfânta Liturghie, lipsindu-mi pâinea cu desăvârşire. Un gând tot mai stăruitor mă bântuia: să cer gardianului bucăţica de pâine necesară slujirii. De serviciu era chiar gardianul cel rău şi ştiam că cererea mea îl va înfuria şi că mă va insulta atât de grav, încât toată liniştea mea sufletească va fi distrusă în acea zi a Domnului. Dar gândul absurd creştea în mine tot mai presant, ca o forţă irezistibilă şi atunci am bătut la uşa de fier a celulei. Peste câteva minute, uşa s-a deschis cu violenţă şi gardianul, cu faţa congestionată de furie m-a întrebat ce vreau. L-am rugat să-mi aducă o bucăţică de pâine - nu mai mare de 30 grame - pentru a sluji Sfânta Liturghie. Cererea mea i s-a părut atât de absurdă şi de neaşteptată, încât a rămas cu gura căscată. După aproape un minut de stupefacţie, a trântit uşa cu aceeaşi violenţă cu care o deschisese şi a plecat. Mulţi deţinuţi înflămânziţi îi ceruseră pâine pentru a-şi potoli foamea, dar niciodată nu-i ceruse cineva pâine pentru a sluji Sfânta Liturghie.

Sufletul meu era tulburat şi-mi părea rău de ceea ce făcusem. După vreo 20 de minute, uşa celulei s-a întredeschis, foarte încet de data aceasta şi, prin crăpătura ei, gardianul mi-a strecurat o raţie întreagă de pâine: 125 grame. Uşa s-a închis la loc la fel de lin şi dacă nu ar fi fost felia de pâine din mâna mea, aş fi fost convins că totul nu fusese decât o halucinaţie. A fost cel mai adânc, cel mai sublim serviciu sacru pe care l-am oficiat vreodată. Timp de două ore am rămas îngenunchiat pe betonul rece al celulei şi gardianul nu m-a deranjat de fel, nu m-a insultat cum făcea alte daţi şi pe toată secţia specială unde eram încarcerat a fost o linişte de rai. Târziu, mult după ce terminasem Sfânta Liturghie şi parfumul rugăciunii încă mai plutea în celula mea, uşa s-a deschis la fel de încet şi gardianul, fără să rostească un singur cuvânt, mi-a făcut semn. M-am apropiat şi el mi-a spus în şoaptă: - Părinte, nu cumva să spui cuiva că ţi-am dat pâinea! Dacă mă află şefii mei, sunt un om pierdut. - Domnule Plutonier, i-am răspuns, cum aş putea-o face? Dumneavoastră aţi fost îngerul Domnului care mi-a adus în această celulă trupul lui Iisus, căci pâinea pe care mi-aţi dat-o s-a prefăcut în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Prin ceea ce aţi făcut, aţi slujit aici, alături de mine. Gestul dumneavoastră s-a înscris în eternitate. El nu mi-a răspuns nimic. A închis încet uşa privindu-mă cu intensitate prin crăpătura ei până în ultima clipă. De atunci nu m-a mai insultat niciodată şi, pentru mine, cea mai liniştită perioadă de izolare au fost cele opt ore în care el îşi făcea serviciul său de gardian. V-am povestit acest dublu aspect al prizonieratului meu - suferinţa şi consolarea divină - pentru ca să înţelegeţi că Dumnezeu echilibrează într-un mod tainic viaţa noastră şi că dacă îl avem pe Iisus nu vom fi niciodată biruiţi de durerea lumii acesteia. În suferinţa cea mai atroce descoperim dintr-o dată oaze de lumină şi de bucurie sfântă.



Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa –

O viaţă de mărturisitor al neamului românesc

C81



Pentru cei ce cred că poporul român este fundamentalist



Lipsa războaielor confesionale în viaţa poporului român.

Cea dintâi şi cea mai mare poruncă a lui Iisus, când a pus Noul Testament în locul celui vechi, a fost iubirea faţă de aproapele. „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii, după cum v-am iubit eu... Întru aceasta vor cunoaşte toţi că-mi sunteţi ucenici, dacă aveţi iubire unii către alţii” (Ioan, 13, 34-35).

Totuşi, cea dintâi învăţătură pe care au nesocotit-o creştinii, a fost tocmai aceasta. Nu mai pomenim zâzaniile din timpul când apostolii şi ucenicii lor răspândeau doctrina lui Iisus, dar pe măsură ce creştinismul se lăţea şi se împuternicea, cruzimile şi sălbăticiile din epoca păgânismului au fost continuate şi de creştini. Istoria e plină de grozăvii săvârşite în numele lui Hristos.

Cititorul să-şi amintească un singur lucru: abia trecuseră o sută de ani de la recunoaşterea creştinismului, ca religie de stat, sub Constantin, iar lipsa de omenie a şi ieşit la iveală în chipul cel mai bătător la ochi. Galeriu şi Constantin dăduseră edicte de toleranţă, însă la 416, un alt edict hotărăşte că numai creştinii să poată fi nu­miţi în funcţiile publice. Aşadar prigoană contra păgânilor!... Şi lu­crul nu s-a mărginit doar la atât.

După ce fuseseră prigoniţi cei care nu se botezaseră, s-au por­nit persecuţii şi contra creştinilor care n-aveau aceleaşi păreri ca Biserica oficială. Chiar înainte de întronarea creştinătăţii Manes fusese jupuit de viu (270 d. Chr.) fiindcă încercase să împace învăţăturile lui Zarathustra şi ale lui Budha cu cele ale lui Moise şi Iisus. Însă şi mai grozav a sporit înverşunarea între creştini, după ce ei au pus mâna pe cârma statului. Însuşi îm­păratul Constantin a avut de furcă cu vestitul eretic Arie, (alungarea Sf. Atanasie, episcopul Alexandriei, amestecul poliţiei în biserică şi chiar pogromuri, cum am zice azi). Arienii din Bizanţ dau foc mahalalelor unde ştiau că locuiesc mai mulţi ortodocşi; ortodocşii nu se lăsau nici ei mai prejos şi, cu timpul, de la încăierări şi crime locale, au ajuns creştinii la adevărate războaie confesionale, atât în Orient cât şi în Occident. E destul să amintim că lăudatul împărat Carol cel Mare, cel încununat la Roma ca bun fiu al Bisericii, când a luat Saragossa, a dat poruncă să spânzure, să spintece ori să ardă pe cei care nu primeau creştinismul. Nu mai amintim pe nenorociţii Albigenţi, stârpiţi ca nişte jivine prin sabia celor de un sânge şi o limbă cu ei (Gh. Seignobos, Histoire sincere de la nation francaise). Însuşi Papa Inocenţiu al III-lea pusese la cale măcelul, dând voie tuturor haimanalelor să tabere cu foc şi sabie asupra ţinutului locuit de cei mai paşnici cetăţeni ai regelui Franţei. Ce să mai zicem de inchiziţia organizată tot cu binecuvântarea Papei! Nici cei care purtau haina Bisericii nu puteau scăpa de furia ei. În 1318, patru călugări franciscani au fost arşi de vii, în piaţa Marsiliei. De la 1317 până la 1323, numai în cinci ani, Bernard Gui, un dominican furios, a pus pe rug şase sute treizeci de eretici şi a schingiuit mii şi mii („De teamă ca numele lui să nu fie cumva uitat de urmaşi, grozavul inchi­zitor Bernard Gui a redactat el însuşi, în ceasurile de odihnă, un fel de vademe­cum pentru inchizitorul desăvârşit. Cartea se chema Practica, un manual com­plet, unde se găseau modele de interogatorii şi de sentinţe, precum şi toată ga­ma pedepselor şi a schingiuirilor, potrivite după etatea şi sexul acuzaţilor: postire, legarea în lanţuri, înmormântare... „Trei Duminici în şir, ereticii erau legaţi de nişte stâlpi roşii şi înconjuraţi de chipurile diavolilor înainte de a fi vârâţi în groapa unde îi aştepta o agonie înceată şi murdară...". Povestitorul, un membru al Academiei Franceze, aminteşte metodele de tortură, relevând împrejurarea că persecuţiile religioase aduceau şi oarecare venituri bisericii. „Un rug pentru ars patru eretici costa patru livre şi paisprezece soli, în care preţ intrau şi parii, pen­tru spânzurătoare, paiele şi frânghiile, iar călăul primea câte douăzeci de soli de eretic ars, ceea ce făcea cam o sută de franci - o meserie destul de bănoasă". (Emile Gebhardt, Lesjardins de l’ histoire, Paris 1910, p. 131, ş.a.)). Dar luptele sălbatice din Paris, unde însuşi Regele trăgea din fereastra palatului în gloata supuşilor săi, de altă confesiune creştină!... nu mai înşirăm cruzimile lui Calvin care socotea bătaia, tortura şi chiar uciderea ca mijloace potrivite pentru întărirea creştinismului. Fanatic, ca un rabin, el punea Vechiul Testament pe acelaşi plan cu Evanghelia. După iniţiativa lui, oa­meni de seamă ai Genevei au fost pedepsiţi cu moartea, suferind mai întâi cele mai grele schingiuiri. Creştinii, de teapa lui Calvin, au fost tot atât de cruzi ca şi cuceritorii Canaanului (Creştinismul reformatorului din Geneva poate fi judecat după roadele lui. Iată un cântec popular: „Încălecai pe cal/ Cu căpitanul.../ Care sugrumă pruncii în leagăn/ Şi se desfată de chinuri şi de vaiete./ Fiecare coperiş care fumegă şi dă flăcări,/ Fiecare mort care putrezeşte în groapă,/ Fiecare împuşcătură/ E a soartei, Destinului”.

În alt cântec hughenot, se cuprinde şi teoria teologică a acestor creştini: „În şcoal'am mers/ La Maistru Calvin/ Şi învăţătură am primit:/ Predestinat e totul în veci!/ Fiecare zar în jocul de zaruri,/ Fiecare pas tăinuit pe podeaua drăguţei,/ Fiecare sărut, de soartă-i hotărât”. (G. Sodeur, Calvin, Leipzig, 1909.) ).

E de prisos să mai aducem aminte cuiva isprăvile lui Loyola în Spania, grozăviile din Olanda, Anglia, Scoţia, Irlanda şi alte ţări apusene, ori de războaiele religioase, dezlănţuite de Luther în Ger­mania şi alte ţări ale Europei. În locul iubirii poruncită de Iisus. U­ra confesională ajunsese atât de departe, încât chiar dobitoacele erau împărţite din punct de vedere bisericesc. La Augsburg, nici mascurii catolicilor n-aveau voie să mănânce la aceeaşi teică cu ai protestanţilor (W. H. Riehl, Culturstudien aus drei Jahrhunderten, Stuttgard,1862).

*

Să ne întoarcem acuma privirea spre neamul românesc. Rătă­ciri, ca cele înşirate mai sus, nu s-au văzut niciodată în cuprinsul hotarelor noastre. Să pui pe cineva pe rug, ori să-1 înjunghii în nu­mele lui Iisus, să măcelăreşti prunci, să ucizi femei şi bătrâni, să dărâmi biserici, să arzi oraşe şi sate, pustiind ţinuturi întregi numai din ură confesională, smintenia asta nu s-a pomenit niciodată între fruntariile noastre. Nu doar că noi, românii, am fi niscai sfinţi. Nu. Avem şi prea avem destule scăderi, dar, cu toate păcatele noastre, crime în numele Evangheliei, n-am făcut. Dimpotrivă, ne-am ară­tat aşa de îngăduitori faţă de credinţele altora, încât chiar cei alun­gaţi de aiurea ca eretici, au fost primiţi în ţară, fără să-i întrebăm ce cred şi cum cred. După ce Hus fusese ars pe rug, husiţii au aflat scăpare de la noi. Iar când regele Ungariei şi al Poloniei au cerut să-i alungăm, Alexandru cel Bun a răspuns că aşa ceva nu stă în deprinderile noastre faţă de oaspeţi. Tot astfel şi lipovenii, alun­gaţi din Rusia, au aflat adăpost în România, cu toate că obiceiurile lor: jugănirea bărbaţilor şi altele ni se păreau absurde. Iată, de alt­fel, ce mărturiseşte însuşi preşedintele comunităţii lipovene din Tulcea: „Fugiţi din Rusia de aproape două sute de ani, din cauza prigo­nirilor religioase, pe care stăpânirea rusească le îndrepta contra lor, lipo­venii au sperat să găsească în Dobrogea libertatea de a-şi păstra credinţa lor, aşa cum o înţelegeau ei... Până la 1878, de câte ori armatele ruseşti năvăleau pe aici, foarte mulţi dintre străbunii noştri au fost luaţi de aces­te armate şi au fost condamnaţi la moarte în Moscova şi în alte oraşe ru­seşti... Sub români însă, ei au avut şi au cea mai largă libertate de a-şi exercita cultul religios... de a-şi trăi traiul, aşa cum l-au apucat de la părinţi" (T. Lisov, Lipovenii în statul român, în: „Dobrogea jună”, 30 martie, 1940).

Un cleric lipovean (Protoiereul Vicol Gavrilov în: „Dobrogea jună”, 2 aprilie, 1940) mărturiseşte la fel: „Statul român nu s-a gândit niciodată să ne facă vreo supărare. Bisericile şi preoţii lipoveni se bucură de acelaşi respect din partea tuturor, ca şi bisericile şi preoţii pentru ortodocşi. Şi nici nu se putea altfel, deoarece ne-am convins dintr-o lungă vieţuire la un loc de firea îngăduitoare şi deschisă a românului. Cum s-ar fi putut ca noi, creştinii, să nu ne bucurăm de liber­tate, când chiar credincioşii celorlalte confesiuni necreştine se bucură nu numai de libertate, ci chiar de protecţia Statului român. Iar libertatea asta nu e de formă, ci de fapte. Dovadă sunt bisericile mari şi frumoase, care s-au înălţat în mai multe sate locuite de lipoveni... cu contribuţia lo­cuitorilor, dar şi cu sprijinul Statului care ne-a ajutat cu bani sau cu ma­terial de construcţie”.

În aceeaşi foaie s-au tipărit apoi o mulţime de articole şi de studii, în care tătari, germani, bulgari şi alte elemente alogene ara­tă deplina libertate de conştiinţă, de care se bucură oricine în România, iar atitudinea aceasta a poporului român nu e ceva în­tâmplător. Istoria dovedeşte că noi n-am cunoscut niciodată por­nirea împotriva religiei cuiva. Şi mai bine se vede asta în folclorul autohtonilor. Românul are două zicători nu se poate mai expresive: „Câte bordeie, atâtea obiceie”. Adică, nu te mira de aspectul extern al vieţii altora; iar când e vorba de latura tainică a sufletu­lui, nu te amesteca în credinţele nimănui. Lasă-l pe fiecare cu „le­gea lui”! Atitudinea acestora a românilor este atât de caracteris­tică, încât un străin, călător cu multă cultură istorică şi o bogată experienţă căpătată atât în Lumea Nouă, cât şi în ţările Europei, mărturiseşte fără înconjur că: „Ţăranul român este omul cel mai tolerant din Europa” (Lucien Romier. Le carrefour des empires morts). Iar scriitorul german Hans Carossa, luând parte la campania contra României în războiul mondial, a făcut nu de mult următoarea mărturisire: „Am cunoscut atunci, în acel timp de grele încercări, poporul român. Am cunoscut, poate, mai mult din fiinţa sa, decât aş fi putut cunoaşte colindând ţara în timpuri li­niştite, ca simplu călător. M-au impresionat adânc eroismul, abne­gaţia şi puterea de jertfă a soldatului român. Dar ceea ce m-a miş­cat şi mai mult, a fost bunătatea şi ospitalitatea românească, aces­tea sunt cu adevărat proverbiale. N-am cunoscut încă un neam atât de ospitalier ca cel românesc” (Chemarea Vremii, octombrie, 1940, p. 4).

De unde vine această rezervă a poporului nostru faţă de con­ştiinţa altora, vom încerca să arătăm în paginile ce urmează. Vom vedea că au fost la mijloc şi unele cauze externe, geografice şi is­torice, dar lucrul hotărâtor este temperamentul rasei autohtone. Amintim, în treacăt, un singur fapt, căruia nu i s-a dat, după cât ştim, însemnătatea cuvenită. Cel dintâi edict de toleranţă în Impe­riul Roman a pornit nu de la Constantin cel Mare, ci de la Galeriu (311) care, după mamă, era dac, e drept că pentru apărarea ordinei politice, persecutase şi el, ca şi alţi împăraţi, pe creştini, fiindcă nu priveau pe Suveran şi Oraşul Roma ca ceva vrednic de adorare, însă gestul omenos de a-i socoti la rând cu ceilalţi cetăţeni nu-l mai făcuse nimeni până la dânsul.

Dar, lăsând deocamdată la o parte explicarea sentimentului de toleranţă al poporului român, un lucru e sigur: sentimentul acesta a existat şi există la noi într-o măsură excepţională. Romier spune că în latura asta întrecem toate popoarele europene, iar rectorul Universităţii din Londra (Sir Ernest Baker, rector la King's College), a mărturisit că a aflat în ţara noastră o to­leranţă pe care el a numit-o „olandeză”, luând ca termen de com­paraţie poporul pe care îl cunoscuse până atunci ca cel mai îngă­duitor. Caracterizarea o socotim dreaptă. Cruzimile din Rusia So­vietică, unde bisericile au fost dărâmate sub ochii noştri, iar preo­ţii ucişi cu miile, ca în timpul persecuţiilor din epoca păgână, sunt fenomene care depăşesc nu numai fapta, dar şi puterea de închipu­ire a poporului român. Dacă cele petrecute în revoluţiile anilor din urmă din Rusia, până în Spania n-ar fi povestite de scriitori ca Gorki (Maxime Gorki, Lenine et le paysan russe, Paris, 1924) şi Tharaud(Jerome et Jean Tharaud, Qnand Israel est roi, Vierme la rouge, Cruelle Espagne şi alte opere de aceeaşi autori) , membru al Academiei Franceze, ne-ar veni greu să le socotim reale. Răsfoiască cine va voi istoria poporului român şi nu va găsi nici războaie confesionale, nici măcar perse­cuţii în legătura cu credinţele religioase ale cuiva.

Simion Mehedinţi-Soveja – Creştinismul românesc





C80



MIRCEA VULCĂNESCU: un martir al Ortodoxiei româneşti





Să trec la un alt aspect, amintind o întâmplare din casa voastră. Se aflau într-o după-masă, la ceai, mai multe persoane la voi. La un moment s-a vorbit despre ateism. Margrita a spus : „Să fii ateu e de prost gust !” iar Mircea, care era de faţă, a completat : „Daca eşti filozof, nu eşti ateu, ci discuţi ateismul : daca nu eşti filozof, poţi fi ateu, dar atunci nu ştii ce înseamnă ateismul !”

Am notat aceste cuvinte într-un caiet pe care îl ţineam. luându-mă după Jurnalul filozofic pe care mi-l dăduse Noica, cu dedicaţie.

Dar observaţia lui Mircea are un revers, şi de aceea mă opresc asupra ei. Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul religia cea dreapta — cum o spune si cuvântul — era religia ortodoxă. Dar la aceasta se adăuga o nuanţă în plus : religia ortodoxa română. Pentru el, între noţiunea de religie, ortodoxism si românism era o corelaţie absolută, indestructibilă. Poporul român nu putea fi înţeles în afara acestei strânse corelaţii. Poporul roman nu ar fi putut dăinui, cu obiceiurile, limba, spiritul si hotarele sale fireşti fără casa bisericii ortodoxe romane, cu ceea ce cuprinde ea de la miturile pământeşti la Christos, Apostoli, Sfinţii martiri şi Înţelepţii Bisericii. Dar Mircea avea o ştiinţă vastă nu numai asupra credinţei ortodoxe, ci şi asupra istoriei, doctrinei şi dogmelor creştinismului în general, asupra schismelor, ereziilor, reformelor pe care le suferise de-a lungul celor aproape două mii de ani de difuziune.

Prin capacitatea sa filozofică Mircea Vulcănescu realiza o desăvârşită armonie între credinţa sa în ordinea transcendentală şi raţionamentele sale asupra ordinii (sau dezordinii) vieţii. Având în religie axul categoric, Mircea trăia viaţa de fiecare zi ca pe o petrecere a omului prin zile, cu reflectarea lui în transcendent. Însăşi istoria care-l angrena, însăşi drama care încerca să-l doboare, nu-l puteau scoate din fire. El nu se legitima faţă de un eveniment ci, împreună cu evenimentul antrenant, faţă de o ordine superioară, conceptuală, bine stabilită. Din puţinele lucruri publicate — şi este cazul să amintim din nou Dimensiunea românească a existenţei, dar şi Aspiraţia la creştinism şi înţelesul ei actual, Infaibilitatea bisericii şi infaibilitatea sinodală, Logos şi Eros, Filozofia contemporană a religiei, Creştinismul şi lumea modernă etc. etc., din unele note răzleţe rămase de la dânsul, din modul cum s-a apărat la proces, din mărturiile celor care s-au apropiat de dânsul, din unele fapte despre care ştim — este limpede că el n-a confundat credinţa în Dumnezeu cu spiritul de analiză ştiinţifică a unor obiecte, şi că întregul lui sistem de trăire intelectuală îmbina aceste două feţe ale modului de existenta a omului. Pentru dânsul Adevărul era puţin altceva decât se putea demonstra prin ştiinţa, dar de ştiinţă aveai nevoie în viaţa de toate zilele. Socotea ca rezultatele ştiinţelor trebuiau să fie exacte, ca să poată lucra cu ele în ordine, dar ele erau trecătoare, ca toate lucrurile exacte, spre deosebire de Adevăr care, intrinsec, rămâne imuabil si etern. Rezultatul exact trebuie sa-l cunoaştem, Adevărul să-l recunoaştem. Într-aceasta, desigur, Mircea era platonician. Cred că Mircea nu ar fi spus despre 2, ca rezultat al lui 1 + 1, ca este adevărat, ci numai exact. Iar acest fapt ne permite sa-l înţelegem concomitent si ca om religios creştin ortodox, pe de o parte, dar si ca om al ştiinţelor exacte, pe de alta parte, fără ca prin opoziţia aparentă să existe măcar o umbră de dihotomie. Pentru el Adevărul dă sens tuturor lucrurilor, deci şi ştiinţelor exacte, şi nu invers. Ştiinţa se schimbă mereu, Adevărul niciodată : ştiinţa este prin definiţie provizorie, Adevărul etern.

De această structură bivalentă — creştin ortodoxă românească, şi de analist ştiinţific al fenomenelor lumeşti — ţin toate analizele pe care le face în lucrările citate, şi poate mai frapant în acele locuri unde dă seama de anumite cuvinte româneşti cu înţelesuri acoperitoare filozofic proprii poporului român. […]



Eram cu voi în sala Tribunalului. Nu ştiu a câta lui înfăţişare era. Mircea slăbise si semăna frapant, ca siluetă, cu studentul care fusese în fotografia de la începutul acestei scrisori. Avea ochii încercănaţi, frumoşi cum nimeni nu avea, şi cu aceeaşi voce puţin sufocată şi şoptită mi-a spus : „Ce faci, Işta ?” Şi ne-am sărutat. Şi-am mers puţin lângă dânsul, mă ţinea de mână. Ca ta­tăl meu în copilăria mea dispărută de mult. V-am povestit...

Şi mă opresc.

Voiam să vă mai scriu şi despre câteva lucruri din închisoarea lui. Dintre multele lui fapte, unele incredibile prin măreţia lor tăcută. Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate, într-o zi le voi aşterne pe hârtie. Iată două asemenea fapte, mici şi luminoase ca semnele de descifrare ale unui sfânt.

Se afla în celulă cu un tânăr bolnav de piept, Lăzărescu. Pentru ca tânărul să nu doarmă pe cimentul ud, Mircea îl lua noaptea în braţe, tânărul să doarmă pe trupul lui, în timp ce el sta întins pe ciment.

Lăzărescu a ieşit din închisoare şi a mărturisit.

Şi iată altă faptă.

Se afla printre deţinuţi un om, pe nume Motaş, bolnav de mâini, cu mâinile reci şi iarna degerate. Suferea de o grava insuficienţă de circulaţie. Omul nu avea mănuşi. Si nimeni nu avea, sau nu avea în plus, să-i dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze lui Motaş, din lâna ciorapilor lui, o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să înveţe. Exista o singura metodă : să despletească încet ochiurile ciorapului şi, făcând raţionamentul invers, să înţeleagă cum se împletesc ele. E ca si cum ai vrea să înveţi cuvintele dintr-o limbă străină citindu-le de a-ndoaselea. Aşa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca învăţându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Apoi, nu avea ace de tricotat. Atunci a folosit beţe de chibrite şi tot felul de înnodături. Şi pe măsură ce desfăcea un nod, îl refăcea invers, pe chibrite, împletindu-l. Tricotatul s-a făcut pe ascuns de priviri indiscrete. A durat probabil foarte mult. Nu ştiu cât. Ştiu însă că de sărbătorile acelui Crăciun, Mircea i-a putut dărui deţinutului bolnav de mâini o pereche de mănuşi, tricotate de el, cu beţe de chibrite !

Aşa cum spunea Mircea Eliade, tot ce făcea tatăl vostru era bine făcut şi de folos.[...]



Mircea a dus în moarte o figură ce s-a legendizat în viaţă. O figură de rară frumuseţe în echilibru lăuntric, devenită hieratica în închisoare. Ochii lui, pentru cei care nu l-au cunoscut, îi asemui cu ochii atât de cunoscuţi ai lui Luchian, din autoportretul cu pensula lângă piept : fascinanţi, încărcaţi de-o viata plină de tensiune spi­rituală, luminoşi în dramatica lor gravitate. Despre viaţa lui Mircea, viaţa lui adâncă, de cuget şi de credinţă în creştinismul ortodox românesc, se pot scrie încă multe pagini şi probabil că se vor scrie. Dar si despre moartea lui va trebui într-o zi să se scrie pagini fără de care viaţa lui nu va putea sa fie pe deplin înţeleasă. Căci în destin, adeseori, omul îşi rezumă viaţa prin moartea sa. Şi este cazul lui Mircea Vulcănescu, acela care a scris şi a transcris de nenumărate ori versul lui Rilke : „Dă fiecăruia Doamne, moartea lui”. Într-o perioadă a istoriei noastre, de cumplită strivire, moar­tea lui rămâne un model de nestrivire.





Ştefan J. Fay – SOKRATEION





C79



MONARHIE SAU REPUBLICĂ (Partea II)



Iuliu Maniu, anunţat prin telefon de Grigore Niculescu-Buzeşti de acţiunea care avusese loc, apăruse personal la Palat, să-i felicite pe rege pentru curajul pe care-1 avusese. Că regele fusese activ în această acţiune, ca şi în pregătirea şi executarea întregului complot, este un lucru evident. Dar nu acest fapt este esenţial, ci faptul dacă trebuie să-l considerăm răspunzător de acest lucru. În caz că o facem, trebuie să fim din capul locului convinşi că punem în joc existenţa întregii dinastii, sau mai bine zis a întregii monarhii. De altfel, fostul rege însuşi nu s-a gândit la viitorul monarhiei în România când a semnat actul de abdicare.

Tot în aceeaşi seară, Palatul fusese informat şi de arestarea colaboratorilor cei mai apropiaţi ai Mareşalului Antonescu, generalul Constantin Pantazi şi colonelul Mircea Elefterescu. Mai târziu, către miezul nopţii, chiar înainte ca regele să părăsească Capitala, sosise şi Spătaru-Bodnăraş la Palat, împreună cu un grup de comunişti. Întrebarea lui a fost dacă Mareşalul mai este arestat, spunând că fusese informat că ar fi fost liber. Comunicându-i-se unde se găseau Mareşalul şi Mihai Antonescu, s-a dus acolo, i-a scos şi, împreună cu generalul Pantazi, generalul Vasiliu şi colonelul Elefterescu, i-a urcat într-o dubă adusă cu ei şi i-a dus pe toţi pe strada Vatra Luminoasă, într-o casă conspirativă comunistă. Soarta lor fusese definitiv pecetluită.

Tot în aceeaşi seară, mai precis la ora 10, fostul rege anunţase la radio încheierea unui armistiţiu, ordonând încetarea ostilităţilor. Un fapt care dă naştere la întrebări fără un răspuns plauzibil. Orice asemenea act impune obligaţii reciproce pentru părţile interesate, prin acordul scris a două voinţe, pe când armistiţiul anunţat exact la ora 10 seara de către rege nu era semnat, deci nu exista. Încetarea unilaterală a luptelor se numeşte capitulare, iar o capitulare făcută în condiţii atât de singulare, şi cu urmări atât de sinistre pentru poporul român, nu poate fi uitată. Regele nu se gândise la repercusiuni şi făcuse o capitulare fără condiţii, crezând că astfel îşi putea salva tronul. Vorbind mai departe la microfon, ceruse ofiţerilor superiori români să ia imediat contact cu comandamentul Armatei Roşii. Se luase contact şi, conform instrucţiunilor primite, ofiţerii români ar fi trebuit să coordoneze operaţiunile ulterioare. Momentul de zăpăceală al forţelor germane produs de neaşteptata încetare a ostilităţilor în sectoarele româneşti trebuia exploatat şi armata germană trebuia dezarmată. Un singur lucru făcea greutăţi ofiţerilor superiori români: comandamentul sovietic refuza un răspuns clar, tot spuneau că... aşteaptă instrucţiuni. Dar, în momentul în care trupele sovietice şi-au dat seama de realitate, au intrat imediat în acţiune. Profitând de dezorientarea unităţilor româneşti, le-au înconjurat şi dezarmat. Un singur locotenent de artilerie român, căruia nu-i venea să creadă ordinul venit de la rege, n-a vrut să se supună şi a avut prezenţa de spirit să dea ordin pentru reînceperea ostilităţilor. Era un act de sfidare, dar şi ultima zvâcnire în faţa unui pericol cunoscut de toată suflarea românească. La primele salve, sovieticii, surprinşi de reacţia românilor, s-au retras în dezordine. Nu le venea să creadă că aşa ceva era posibil şi nici că soldatul român încerca să-şi apere glia strămoşească! Restul unităţilor româneşti, dezarmate, au făcut cunoştinţă cu adevăratul caracter al noilor aliaţi: soldaţii sovietici s-au repezit asupra ofiţerilor români, le-au rupt epoleţii cu o furie de neimaginat, i-au scuipat, iar cei care încercau să se apere au fost împuşcaţi pe loc. Nici soldatul român n-a avut alt tratament. Mulţi au fost dezbrăcaţi şi soldaţii Armatei Roşii le aplicau cu o plăcere sadică lovituri cu paturile de armă pe trupurile goale.

Pentru Armata a IV-a, care fusese trădată pentru a doua oară, de data asta de regele însuşi, nu mai rămânea nici un fel de posibilitate să se apere. Ordinul regal, ca şi capitularea fără condiţii au fost catastrofale. Prima trădare o făcuse la Iaşi generalul Mihai Racoviţă, şeful armatei care se afla în retragere, dând bir cu fugiţii. Îşi părăsise postul de comandă, lăsând în felul acesta porţile larg deschise invaziei sovietice. Mai târziu, tot acelaşi general va apărea ca ministru de Război în cabinetul generalului Sănâtescu... Armata a IV-a fusese condamnată la moarte, încetase realmente să mai existe, iar cei 130.000 de soldaţi şi ofiţeri români, la care regele nu gândise, căzuseră în mâinile sovieticilor şi... pohod na Sibir! Primul capitol din martirajul poporului român începuse şi, în curând, acesta va simţi pe propria lui piele crivăţul siberian adus din Rusia Sovietică. Oameni nevinovaţi plăteau astfel mârşăvia unor politicieni cu interese personale, care nu erau preocupaţi câtuşi de puţin de ce se întâmpla efectiv cu poporul român. Prăbuşirea totală a Statului român nu mai putea fi oprită, suveranitatea lui fusese distrusă în momentul în care regele Mihai ordonase încetarea focului. Lovitura de Stat făcută sub patronajul fostului rege a însemnat pentru poporul român începutul unei tragedii care, chiar dacă nu putea fi evitată, ar fi putut avea un cu totul alt curs, simţitor mai atenuat.

Se pune acum întrebarea: se putea executa capitularea fără intervenţia regelui care, la radio, dăduse ordinul de încheiere a ostilităţilor? Categoric că nu! Deci iniţiativa din partea lui nu poate fi negată, plus că în acţiunea de arestare a Mareşalului Antonescu acceptase fără scrupule colaborarea lui Spătaru-Bodnăraş. Regele Mihai, ordonând trupelor române să înceteze ostilităţile, crezuse că armata sovietică va respecta condiţiile de armistiţiu propuse la 12 aprilie 1944 chiar de către Uniunea Sovietică. Aşa îl asigurase Grigore Niculescu-Buzeşti, consilierul său preferat. N-a fost însă deloc aşa, iar capitularea en rase campagne lăsase ţara la cheremul inamicului. Armata sovietică, văzând că românii nu opuneau rezistenţă, ocupase (sau, cum spunea Radio Moscova, „eliberase”) tot teritoriul român, cu singura diferenţă că pe acolo pe unde trecea Armata Roşie rămânea dâră de sânge şi deznădejde. Violurile, asasinatele, jafurile, teroarea şi destrăbălarea soldatului sovietic nu mai puteau fi stăvilite.

Lăsând la o parte tot ce s-a întâmplat între august 1944 şi martie 1945, când fostul rege încerca să impună un fel de democraţie cu ajutorul unui guvern militar, neacceptat de Uniunea Sovietică şi de satrapii impuşi la Bucureşti de Moscova, trebuie să facem o analiză a evenimentelor de atunci. Partidul Comunist era condus de Ana Pauker, Gheorghiu-Dej şi aşa nu conta, ea lupta cu frenezie să pună mâna pe putere. Toate încercările regelui de a zădărnici uneltirile comuniştilor să formeze un guvern comunist se loveau de încăpăţânarea lor, susţinută de armata sovietică şi de generalul Bodenko, reprezentantul Comisiei de Control Aliat de la Bucureşti. Nu-şi dădea seama că, pentru Uniunea Sovietică, monarhia era un simplu provizorat, de care se putea debarasa în momentul în care stăpânirea sovietică în ţara „eliberată” de către ei era definitivă.

Războiul se găsea în ultima fază şi Uniunea Sovietică plănuia deja să instaleze un regim strict comunist în România. În martie 1945, Generalul Rădescu, ultimul preşedinte al Consiliului de Miniştri, în momentul în care regele acceptase la conducerea guvernului pe dr. Petru Groza, omul Moscovei, fusese nevoit să părăsească postul. Vîşinski, emisarul lui Stalin, trimis către sfârşitul lui februarie la Bucureşti, reuşise să-i impună. Tot el era cel care hotăra întâlnirile cu regele, unde se comporta ca stăpân pe situaţie. De ce fostul rege accepta samalvonicia lui, în loc să cheme la întâlniri şi pe ceilalţi doi reprezentanţi din Consiliul de Control Aliat? Avea oare teamă că Vîşinski refuza participarea lor la discuţii? Greu de înţeles, cu atât mai mult cu cât un refuz al lui Vişmski l-ar li pus pe Viaceslav Mihailovici Molotov, ministrul de Externe sovietic, într-o situaţie neplăcută. Molotov, în discuţiile pe care le ducea cu ambasadorul american Averell Harriman, spusese că la Bucureşti reprezentanţii aliaţilor vor lua parte la convorbirile care aveau loc. Fără îndoială a fost aşa. Harriman, în mod regulat, informa guvernul american de întâlnirile avute cu Molotov. Din această cauză, mie îmi face impresia că regele, acceptând comportarea lui Vîşinski, căuta să-şi salveze cu orice preţ tronul, de care nu se putea despărţi. Altă explicaţie nu pot avea, dar asta îmi dovedeşte că regele pierduse prima luptă, iniţiată prin greva pasivă, când refuza să contra-semneze decretele guvernului Groza. O încercare neserioasă, soarta lui fiind deja pecetluită. D-na Pătrăşcanu, comunistă militantă şi soţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, pe atunci şeful Partidului Comunist şi ministrul Justiţiei, o spusese clar de tot: monarhia în România este de scurtă durată. Declaraţia fusese înregistrată la 20 iulie 1945 de ziariştii englezi, în momentul când Stalin îl decorase pe regele Mihai cu Ordinul Victoria. Cu alte cuvinte, regele era avertizat. A mai pierdut o posibilitate atunci când a ratificat guvernul Groza. Şefii partidelor istorice îl rugaseră să nu o facă, dar el a refuzat. Următoarea şansă a fost când se dusese la căsătoria principesei Elisabeth a Angliei. În loc să se urce în avion şi să se ducă la ONU, să pună pe tapet situaţia din România, a preferat să se întoarcă în ţară, cu toată iminenţa unei abdicări ruşinoase.

În drum spre Bucureşti s-a oprit şi la Paris, unde Jean Pangal, şeful fancmasoneriei române, a căutat să-l convingă să nu se reîntoarcă în ţară, dar fără folos. Ce este însă şi mai curios s-a întâmplat atunci când, după abdicare, ajunsese în 1948 în Elveţia. Refuza net să declare actul abdicării nul - şi asta imediat. De ce a făcut acest lucru? Când a fost întrebat, a răspuns că... elveţienii nu acceptă declaraţii politice pe teritoriul lor. Probabil n-avea curaj, sau mai degrabă aştepta ca guvernul Groza să-i trimită yacht-ul Luceafărul, promis reginei-mamă. Comandorul Arpad Gherghel, aghiotantul regal, rămăsese trei luni la Bucureşti să-l primească şi să-l ducă într-un port maritim din Mediterană. Între timp, Groza şi Gheorghiu-Dej se răzgândiseră. Comandorul Arpad Gherghel aşteptase trei luni de zile zadarnic şi se întorsese de la Bucureşti cu mâinile în buzunare. Abia atunci s-a trezit fostul rege din letargie, denunţând guvernul comunist de la Bucureşti. Prea târziu, declaraţia nu mai avea valoare, dar cu asta dovedise că interesul lui material era mult mai puternic decât dragostea pentru un popor de care nu se simţea legat. Ca să găsesc o paralelă pentru conduita lui, trebuie să mă reîntorc cu gândul la anul 1940. Se ştie că regina-mamă niciodată n-a avut preţuire şi respect pentru poporul român; îl ura din tot sufletul. În luna octombrie 1940, după ce Carol II fusese dat afară din ţară, generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român, o invitase să revină în ţară, ca să fie alături de fiul ei. Pe peronul din Veneţia, unde se despărţea de ducele de Spoleto, prietenul ei intim, spusese pe italieneşte, cu voce tare: „Mă îngrozeşte să mă întorc în această ţară pe care o detest şi să văd mutrele românilor, pe care îi urăsc”. Printre românii prezenţi pe peron - şi chiar alături de regina-mamă - se afla d-şoara Potop, directoarea Casei Române din Veneţia. Auzind dispreţul pe care îl avea regina-mamă faţă de poporul român, spus atât de clar, rămăsese înmărmurită şi nu-i venea să creadă. D-şoara Potop era orfană din primul război mondial şi fusese crescută de prof. Nicolae Iorga în cultul principesei Elena, zisă şi... sfânta neamului!

Acestea s-au întâmplat în România, în 1944. Ca martor al acestor evenimente, m-am văzut obligat să le pun pe hârtie. Dacă românul hotărăşte reintroducerea în România a monarhiei, este dreptul lui. Nimeni nu-i poate opri, dar mă întorc cu gândul cu câteva decenii în urmă. îmi aduc aminte de o discuţie din primăvara anului 1976 cu Pamfil Şeicaru. El a fost, între cele două războaie mondiale, fondatorul şi directorul ziarului Curentul. Iată ce îmi spunea: „Te întreb eu pe tine, cum califici tu, ca fost militar, ratificarea unei capitulări făcute de rege? Te întreb pe tine, ca militar, cum mai poate fi acceptat ca rege Mihai, care n-a ezitat nici o secundă, într-un moment atât de tragic pentru România, să accepte colaborator, în lovitura de Stat, un ofiţer dezertor şi agent al inamicului? Sentimentalii pot cânta fără întrerupere Trăiască regele până răguşesc, dar nu se poate înlătura întrebarea: un asemenea individ mai are ceva comun cu onoarea?”.



(Rene Al. de Flers Munchen Germania) final

C78



MONARHIE SAU REPUBLICĂ (Partea I)



Pentru a înţelege mai uşor greutatea în care se află o ţară oarecare să-şi aleagă singură calea existenţei, trebuie să ştim, mai întâi de toate, care sunt posibilităţile acestei ţări de a decide clar şi hotărât. Deocamdată, nu cred că este momentul să ne ocupăm mai pe îndelete cu republica, o instituţie destul de bine cunoscută, ci cu monarhia, o instituţie în curs de dispariţie. Este adevărat că ea mai subzistă în unele ţări, datorită tradiţiei, dar sunt monarhii constituţionale, care nu au nimic de a face cu o monarhie absolută, sau de drept divin. Din acest motiv, trebuie să ştim ce este o monarhie şi ce puteri are un monarh.

Într-o instituţie monarhică de drept divin, regele este autoritatea supremă şi toată puterea se găseşte în mâna lui. Cu alte cuvinte este principiul regalităţii absolute de la care emană toate puterile Statului. După marea revoluţie franceză, după domnia lui Napoleon I şi Napoleon III, regalitatea fiind reintrodusă pentru a doua oară în Franţa, Charles X, moştenind tronul în 1824, după moartea regelui Louis XVIII, încercase să pună la cale restaurarea monarhiei de drept divin. Cu alte cuvinte, intenţiona să transfere puterea constituantă de la naţiune la rege. Rezultatul: la 2 august 1830, a fost obligat să abdice. Cu asta, regalitatea absolută fusese scoasă din funcţie, o dovadă că absolutismul dintr-o ţară orientală nu mai era posibil în Europa.

Să trecem acum la monarhia parlamentară, sau constituţională: regele domneşte, nu guvernează; toată puterea în Stat emană de la naţiune. O dogmă care, în practica politică, demonstrează absenţa efectivă a regelui din orice activitate guvernamentală, fiind redus la rolul de simbol al unităţii şi continuităţii naţionale. Poporul decide, regele trebuie să execute dorinţa naţiunii. Vrea, nu vrea, regele trebuie să se abţină de la orice amestec în politică. El este numai şeful puterii executive, iar direcţia politică este subordonată Parlamentului, unde el n-are dreptul să intervină. Cu alte cuvinte, puterea constituantă a naţiunii nu mai poate fi pusă în discuţie.

De ce scriu eu toate aceste lucruri? Cunoscând o parte din evenimentele care au avut loc în 1944 la Bucureşti, m-am gândit că ar fi momentul să le fac cunoscute şi acelora care nu le cunosc, ei fiind născuţi în perioada războiului sau după. Ei trebuie să cunoască aceste evenimente istorice, ca să fie în stare să ia o atitudine corectă. În momentul de faţă, fostul rege ar dorii mult de tot să urce din nou pe tronul pe care l-a părăsit la sfârşitul anului 1947, fiind, cum spun unii, obligat să semneze o abdicare ruşinoasă, prin care declara perimarea monarhiei. Punându-şi semnătura pe actul de abdicare, mai mult ca sigur că el ştia ce însemnătate avea acest act. Dacă este aşa, cum mai poate el spera să se reîntoarcă în ţara pe care a trădat-o şi cum îşi mai poate închipui că are drept la tronul pe care singur l-a declarat contrar dezvoltării istorice a poporului român? Semnând actul de abdicare, a trădat nu numai regalitatea, ci şi un popor care îşi pusese toate speranţele în el. Nu mă gândesc la protipendada de la Bucureşti, ci la ţăranul român, care se uita la el ca la un arhanghel. Un rege legat de popor n-ar fi putut să o facă. Şi totuşi, fostul rege al românilor a preferat să părăsească ţara şi să se ducă într-un alt loc, unde nu i se putea întâmpla nimic. Fapt care dovedeşte că interesul lui pentru popor era nul. Singurul interes pe care îl avea era numai tronul, de care se îndrăgostise şi încercase să-l salveze cu orice preţ. Evenimentele de la 23 august 1944, dar şi de după, au materializat această trădare, făcând practic imposibil ca el să mai poată reintroduce monarhia în România şi ca poporul român să-l mai dorească.

În 1866, după îndepărtarea marelui domnitor român Alexandru Ioan Cuza, la dorinţa Partidului Liberal, condus de Ion Brătianu, fusese adus în ţară principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care, la origine, era pe jumătate francez. La 10 mai 1866, principele depusese jurământ de credinţă şi cu asta o nouă stăpânire îşi începea existenţa în România. Constituţia primului domn al celor două Principate Unite, Alexandru Ioan Cuza, a fost înlocuită cu alta nouă, introdusă de Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Domnia principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen începuse într-o Românie încă neîntregită, întregirea realizând-o mai târziu nepotul său Ferdinand I. După războiul de independenţă din 1877, principele Carol fusese încoronat ca Rege al Românilor la 27 martie 1881, devenind întemeietorul primei dinastii monarhice în România. Ca rege, Carol I era autoritar, avea o înaltă concepţie a regalităţii, nu aşa cum s-a întâmplat mai târziu. Şi-a impus o viaţă austeră, iar pregătirea lui politică îi garanta autoritate faţă de reprezentanţii partidelor politice. În perioada domniei sale îndelungate, care a durat 48 de ani, n-a existat camarilă, nici persoane care ar fi reuşit să devină preferaţii regelui prin linguşire. Camarila a apărut mai târziu, chiar la începutul domniei regelui Ferdinand I, condusă fiind de Barbu Ştirbey.

După moartea lui Carol I, Ferdinand, nepotul lui, îi urmase la tron în 1914, iar Constituţia fusese din nou înlocuită cu alta nouă, Constituţia din 1923, bazată pe concepţiile Constituţiei din 1866. Noua Constituţie a durat până la 12 februarie 1938, când regele Carol II a introdus dictatura regală, adică a forţat o regalitate absolută, exact cum încercase şi Charles X în Franţa. Cu doi ani şi ceva înainte de a fi îndepărtat, la 12 februarie 1938, Carol II scosese din Constituţie principiul că toate puterile Statului emană de la naţiunea română şi îl înlocuise cu principiul regalităţii, de la care emană toate puterile Statului. Regalitatea absolută devenea în ochii lui o putere superioară Constituţiei şi căuta să arate că izvoarele ei vitale nu curg din paginile unei Constituţii, ci din taina regalităţii şi din spiritul tradiţional monarhic al românilor. A fost suficient să înlăture principiul naţiunii ca putere constituantă, pentru ca tot ce făcea regele să treacă drept sfânt. N-a durat prea mult şi ce a urmat se ştie: la 6 septembrie 1940 a fost nevoit să părăsească tronul (nu cu mâinile goale), lăsând în urmă pe Mihai, fiul său, tânăr şi nepregătit pentru ce va urma.

Şi acum, ca să ne dăm seama de anumite realităţi, trecem la punctul principal Mihai I, eroul capitulării en rase campagne. Aceasta este problema fundamentală şi, dacă am ocoli-o, am evita adevărul, nereuşind niciodată să clarificăm situaţia. Adevărul, chiar dacă unii o doresc, nu poate fi eliminat. De atunci au trecut mai mult de 50 de ani şi avem tot dreptul să ne punem întrebări. Singurul lucru care se impune este să judecăm toate faptele clar şi fără sentimentalisme. Dacă nu o facem, vom îngreuna soluţionarea situaţiilor care ni se vor ivi în cale. De aceea, încerc să aduc o contribuţie la elucidarea cauzelor care au dus la dezastrul României şi la rolul jucat de fostul rege în această nenorocire. Sunt nevoit să pun pe hârtie faptele aşa cum s-au desfăşurat, iar cel care va citi aceste rânduri va avea posibilitatea să se transpună în timpuri demult trecute şi să judece mai clar evenimentele ce s-au întâmplat atunci.

La Ministerul de Externe, pe timpul lui Nicolae Titulescu, când el mai avea ceva de spus în politica externă română, se constituise un fel de mafie, care pusese mâna pe toate punctele-cheie din minister. Cel care o conducea era Grigore Niculescu-Buzeşti, ginerele lui Barbu Ştirbey, de la care învăţase cum să organizeze o camarilă. Ba ceva mai mult; la Palat el avea o influenţă imensă, amplificată şi de ura reginei-mamă Elena împotriva Mareşalului Antonescu. Antipatia acesteia faţă de Mareşal era cunoscută. Cei care aveau ceva de spus la Bucureşti o ştiau, dar nu acţionau. Interesele lor erau de aşa natură că nu se mişcau. Şi iată că, în 1943, Mareşalul, scandalizat de lipsa de decenţă a legăturilor reginei-mamă Elena cu locotenentul de jandarmi Jacques Vergotti, grec de origine, ca şi regina-mamă de altfel, l-a trimis pe front. Cu asta şi-a semnat condamnarea la moarte, n-a fost iertat de regina-mamă.

Între timp, la Palat se terminau ultimile puneri la punct a loviturii de Stat. Cel care concepuse această lovitură era Grigore Niculescu-Buzeşti, în spatele căruia se afla Iuliu Maniu, chiar autorul loviturii. Poporul român nu mai poate fi minţit, el trebuie să cunoască realitatea efectivă, trebuie să afle ce se ascundea în spatele acestei acţiuni şi de ce a fost nevoit să sufere o perioadă atât de îndelungată, timp în care fostul rege, aflându-se la Versoix, în Elveţia, ducea o viaţă fără griji. Trebuie acceptat adevărul şi spus aşa cum a fost, direct şi fără menajamente. A trecut multă apă pe Dunăre de atunci, iar Iuliu Maniu şi-a ispăşit greşelile în închisorile comuniste. Nici Grigore Niculescu-Buzeşti, tocmai cel care căuta să culeagă fructele victoriei ca răsplată pentru maşinaţiile lui, n-a fost iertat de soartă: ne-a părăsit în 1949, răpus de leucemie. Toată osteneala pe care o depusese în trădarea intereselor naţionale nu i-a fost de nici un folos.

Să începem cu recapitularea faptelor din scara zilei de 23 august 1944. Cu o zi mai înainte, Mareşalul se reîntorsese de pe front, convocase Consiliul de Miniştri la Snagov, făcuse un raport detaliat asupra situaţiei militare (care era dezastruoasă) şi se pregătea să se reîntoarcă din nou pe front. În aceeaşi zi, Iuliu Maniu se întâlnise cu Constantin I. C. Brătianu şi cu Constantin Titel Petrescu, să discute situaţia de pe front. Ei, care cu aprobarea tacită a Mareşalului duceau de mai mult timp discuţii pentru un armistiţiu cu americanii, hotărâseră să-i trimită pe Gheorghe Brătianu la Snagov, să-i hotărască pe Mareşal să facă armistiţiu. S-au întâlnit; Mareşalul şi-a spus părerile, cerând lui Gheorghe Brătianu să transmită şefilor partidelor istorice că este de acord, dar şi ei, fiind vorba de o răspundere istorică, trebuie să-şi ia răspunderea printr-un act scris. Mareşalul, cerând asentimentul semnat de toţi trei, căuta să dovedească poporului că acţiunea lui avea susţinerea partidelor istorice. În aceeaşi zi, Grigore Niculescu-Buzeşti, care se afla la Palat, reuşeşte să-l convingă pe rege să-l primească într-o audienţă pe Mareşalul Antonescu. De ce atâta grabă? Grigore Niculescu-Buzeşti, interesat în îndepărtarea Mareşalului cu orice preţ. fusese informat că Mareşalul era de acord să facă un armistiţiu. Nu era de acord ca el să i-o ia înainte, căuta să-i pună beţe în roate. Fostul suveran, fără simpatie pentru Mareşal, care îl trata ca pe un copil, acceptase ideea lui Grigore Niculescu-Buzeşti. La ora 4 după-amiaza, Mareşalul sosise la Palat, unde se alia ministrul de Externe român, Mihai Antonescu. Informat de intenţiile Mareşalului, regele i-a primit şi a stat de vorbă cu ei. Mareşalul Antonescu îl informase că hotărâse să facă armistiţiu şi acum fostul rege se găsea în dilemă, nu mai ştia ce să facă. Camarila care îl sfătuia pe rege hotărâse lovitura de Stat pentru 26 august. Mareşalul nu trebuia să facă armistiţiu, nu trebuia să le-o ia înainte. Grigore Niculescu-Buzeşti, generalul Aurel Aldeaşi Ionel Mocsony-Stârcea, marii lui sfătuitori, se aflau într-o cameră alăturată şi, auzind convorbirea din sala de audienţe, deveniseră nervoşi. Tot acolo, împreună cu secretarul particular al regelui, Mircea Ioaniţiu, se afla şi colonelul Emilian Ionescu. Regele trebuia să stea de vorbă cu cei trei; lăsase pe cei doi Antoneşti singuri, mergând în camera unde se aflau sfătuitorii lui. Acceptând sfatul lor cu arestarea celor doi Antoneşti, s-a şi executat. Într-o altă cameră se găsea maiorul Anton Dumitrescu, cel care acceptase rolul ingrat de executor. Colonelul Emilian Ionescu s-a dus la el şi, în numele regelui, i-a dat ordin să-i aresteze pe Mareşal şi pe Mihai Antonescu. Maiorul şi-a făcut datoria. Cu arestarea Mareşalului Antonescu nenorocirea poporului român era ireversibil declanşată.



Rene Al. de Flers Munchen - Germania



- Va urma -









77. Preotul Gheorghe Calciu sau nebunia pentru Hristos



[...] În acest context de idei ajungem la „reeducarea" din Piteşti, care a început de fapt în U.R.S.S.. Reeducarea a fost elaborată pe fundamentele gândirii lui Marx. Marx este filosoful care a anulat omul şi l-a degradat până la monstruozitate. Marx e cel ce a întors pe dos creştinismul. Marx este un hristos mincinos. El susţine că mediul determină conştiinţa, deci conştiinţa este „un complex de reflexe condiţionate".

Pe acest principiu materialist s-a creat o psihologie a maselor, dar şi una individuală, cu definire şi cu metode încă necunoscute în lume. Ne aflăm în faţa unei noi ştiinţe, a unei noi sociologii şi pedagogii. Comuniştii nu se sfiesc să declare lumii întregi că vor să modifice în mod structural omul şi omenirea prin „revelaţia" materialismului istoric şi lumea nu pricepe monstruozitatea ce i se propune, căci lumea nu-L mai are pe Dumnezeu la cârma ei.

În cercul strâmt al elitei politice comuniste de la mijlocul vea­cului erau două curente: Ana Pauker voia exterminarea adversarilor prin forţă, iar Gheorghiu-Dej prin muncă. Temniţele, la­gărele şi „reeducarea" anilor '50 sunt expresia politicii de ură şi crimă a Anei Pauker.

Când ea a ordonat „reeducarea" marxist-leninistă a deţinuţilor politici din penitenciarul Piteşti, nu a crezut în formularea ei ideală, ci crud şi sec a dorit exterminarea prin forţă a „duşmanilor de clasă". Nu a crezut nici în definirea ideală a „duşmanilor de clasă", ci în definirea politică a tuturor adversarilor. În general comuniştii nu cred în nici un principiu comunist în definirea lui pură şi ideală, ci numai în substratul şi urcuşul lui politic.

„Reeducarea" însemna terorizarea deţinuţilor, prin ei înşişi, până la „şocul revoluţionar", prin care se trecea la „conştiinţa comunistă". Tortura era necontenită, oribilă, iresponsabilă şi fără ieşire. Nu exista dreptul la moarte, ci numai la viaţă mon­struoasă. Câţiva deţinuţi au acceptat să facă acest început, apoi avalanşa a crescut, fiecare victimă devenind un criminal al prietenilor săi.

„Sinceritatea" se dovedea mai întâi prin delaţiune absolută, apoi prin autodefăimare absolută şi, în fine, prin „angajamen­tul" absolut de a fi „reeducat" şi de a „reeduca" pe toţi „duş­manii poporului". Mutilaţi, oamenii ajungeau în cele din urmă „revoluţionari".

Era o nebunie de la care nu s-a putut sustrage nimeni. Fiecare a avut căderea lui în aşa-zisele „ture ale reeducării". Acolo au fost batjocorite credinţa, idealul, naţiunea, familia, virtutea, onoarea, eroismul şi, în ultimă instanţă, omenia. Toţi au fost co­bai. Unii au cedat uşor, alţii după incredibile chinuri.

Acolo a fost chinuit şi studentul medicinist Gheorghe Calciu. Un tânăr frumos pe dinlăuntru şi pe dinafară a purces să vadă lumea cu ochii adolescenţei, în timpul celui de-al doilea război mondial, şi, sesizând pericolul comunist pentru omenire, a ade­rat la o politică anticomunistă, pe care a slujit-o cu modestele lui mijloace de atunci. Când a venit vremea studenţiei, a ales medi­cina, care corespundea structurii sale generale, cât şi dotării sale intelectuale deosebite. În 1948 a fost arestat şi condamnat ca „spion american" şi „contrarevoluţionar fascist".

În temniţă a intrat în „tura" reeducării marxiste. Rezultatele la faţa locului au fost depline, dar în perspectivă mai largă au răsturnat toate aşteptările: datorită torturilor fizice şi sufleteşti prin care a trecut, datorită inteligenţei cu care vedea lumea, datorită forţei sale lăuntrice, Gheorghe Calciu, după eliberare, a făcut Teologia şi a devenit preot. Este un proces sufletesc cu mult mai tragic decât al Apostolului Pavel, care contribuise la uciderea primului mucenic creştin, Sfântul Ştefan. Cazul lui nu este unic, dar chiar dacă ar fi, ar ajunge ca să anuleze şi să discrediteze pentru totdeauna principiile materialismului ateu.

Noi cunoaştem evoluţia sufletească a acestui om, cât şi covârşitoarele sale suferinţe şi cu umilinţă sărutăm rănile sufletului şi trupului său, pentru că acest om a trecut prin iad, a fost chinuit de satana, a dat piept cu antihrist - căci toate forţele răului s-au întruchipat la Piteşti în oameni şi au dus la evenimente trăite tragic.

Dincolo de acţiunile bestiale din temniţă trebuie văzut duhul diavolesc ce a condus „reeducarea". Torturile nesfârşite şi absolute la care erau supuşi deţinuţii au fost aspectul văzut al acestui duh. Spiritul satanic era vizibil şi pe chipurile oamenilor. Atmosfera întreagă era încărcată de puteri satanice care emanau din fapte, gesturi ori cuvinte, manifestându-se ca o expresie rece, înspăimântătoare, rea, plină de ură şi de beznă.

Acolo oamenii s-au comportat ca nişte demoni, ca nişte demenţi, ca nişte halucinaţi. Acolo a fost scos Dumnezeu din om şi înlocuit cu satana, acolo însăşi natura umană a fost mutilată si răsturnată. Mintea acelor oameni a fost la început tulburată, apoi îngrozită prin torturi şi răsturnată prin deznădejde - căci acolo nu mai exista nici o ieşire şi nici un sfârşit, totul fiind dominat de triumful proletariatului internaţional. Acolo durerile sufleteşti deveneau materiale, beznele mentale se pipăiau, groaza era nelimitată. În aceste condiţii se ordonau comenzile pentru condiţionarea conştiinţelor.

Iadul şi-a găsit o realizare aidoma în „reeducarea" marxist-leninistă, dovedind perspectiva ce o deschide revoluţia materialismului istoric pentru toată omenirea: realizarea pe dos a Împărăţiei lui Dumnezeu, adică satanismul comunist mascat sub ateism, ştiinţifism, progresism ori umanism.

În prima parte a detenţiei sale, Gheorghe Calciu, pe atunci tânăr medicinist de douăzeci de ani, a fost torturat până ce a fost distrus fizic şi spiritual, încât ca o cârpă, ca un robot, ca un animal dresat, ca un nebun îngrozit, ca un ne-om, într-o totală răsturnare a tot ce fusese, urând tot ce fusese, a fost silit să batjocorească tot ce fusese sfânt în el şi să devină fiară condiţionată prin ştiinţa materialismului.

Tânărul Calciu a suportat - alături de mulţi alţii, nu numai din România, ci şi din U.R.S.S., China, Vietnam etc. - dezumanizarea prin reflexe condiţionate. Trebuia să devii fiară, bestie, criminal - dar asta numai după ce treceai prin „şocul revoluţionar". Adică trebuia mai întâi să te fi „autodemascat", să fi demascat pe alţii, să-ţi fi batjocorit familia, trecutul, neamul, idealurile, credinţa şi să te fi târât ca un netrebnic, ca un mişel în faţa propriilor tăi călăi. În aceste condiţii fiecare a avut un mod oarecum personal de a se comporta, dar nimeni nu a putut rezista la nesfârşit. Ar trebui ca mărturisirile intime ale acelor oameni să fie obiect de studiu complex şi de învăţătură.

Studentul Calciu a trăit deci această nebunie, prezentată în faţa lumii ca „revoluţia socialistă". Dar din bezna beznelor a vă­zut lumina lui Hristos şi s-a hotărât să îl slujească. Torturat de cele petrecute, a decis ca după eliberare să se facă preot. Iar ca preot, a decis să spună adevărul.

El - şi alţii - au înţeles fundamentul spiritual al conflictului acestei lumi, el - şi alţii - şi-au închinat restul vieţii lui Hristos, convinşi fiind din experienţă că El este viu, că El este unica izbăvire. Şi nimic nu-i doare mai mult pe aceşti oameni decât incapacitatea spirituală a secolului de a vedea realitatea.[...]

El a ieşit din iad şi a avut curajul să înfrunte din nou iadul. După prima detenţie (1948-1964), Gheorghe Calciu urmează Filologia şi Teologia, devenind preot şi profesor de Noul Testament şi Limba franceză la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti. Deşi trecuse prin focul iadului de la Piteşti, deşi cunoştea metodele diabolice de anihilare a „duşmanilor regimului" comunist, totuşi a avut curajul să mărturisească deschis pe Hristos şi Evanghelia Sa, strângând în jurul său tineri elevi şi studenţi animaţi de sentimente creştine şi naţionale. În urma rostirii celor şapte „Cuvinte către tineri", în Postul Mare al anului 1978, la Biserica Radu-Vodă din Bucureşti, Părintele Calciu este arestat din nou şi condamnat la zece ani închisoare, din care execută cinci (1979-1984). Eliberat în urma presiunilor internaţionale, este obligat să pără­sească ţara şi se stabileşte în America. Pentru predicile sale din 1978 şi pentru alte detalii biografice, cf. Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001. Ştia că îl aşteaptă caznele, dar şi-a pus nădejdea în Hristos. L-a primit pe Hristos viu, divin, puternic - şi aşa a putut domina teroarea întipărită în fiinţa şi în sufletul său.

Chinul, durerea, groaza i-au pătruns în oase, în minte şi în suflet prin reeducare, dar preotul Gheorghe Calciu le-a smuls din el însuşi, conştient de perspectiva de a le înfrunta din nou. Omul fuge de a repeta o mică suferinţă, iar el a înfruntat din nou teroarea nesfârşită a iadului, căci în temniţă teroarea capătă întindere nesfârşită şi profunzime abisală. Fusese martirizat Hristos şi el trebuia să-L mărturisească.[...]

Dar satana nu poate răbda astfel de oameni. Preotul Calciu neagă fundamentările materialismului ateu, deci trebuie distrus. Preotul Calciu divulgă metodele torturii comuniste, deci trebuie anihilat. El nu este un om politic şi totuşi denunţă politica co­munistă, nu este un economist şi totuşi distruge mitul traiului comunist, nu este un ideolog, dar credinţa lui anulează ideolo­gia comunistă. Şi asta nu i se poate ierta.[…]

Reacţia comuniştilor împotriva lui este dură şi nemiloasă. Ei nu vor să-i ia viaţa, ci din nou să-l ucidă sufleteşte. Vor ca el să recunoască „sincer" că reeducarea a fost opera legionarilor şi nu a comuniştilor, că el este un reacţionar şi nu un preot al lui Hristos, un duşman al poporului şi nu un om de omenie - şi aceasta nu o poate face preotul Calciu. Liber nu o va face, dar silit?...[...]

Comuniştii au în preotul Calciu dovada neputinţei lor. El este o gravă problemă a comunismului internaţional şi un stră­lucit exemplu al credinţei creştine. Toţi comuniştii din lume sunt vinovaţi pentru teroarea exercitată asupra lui Calciu, după cum toţi credincioşii şi toţi oamenii de omenie sunt tributari ha­rului şi martiriului lui.

Pentru comunişti, Calciu e un pericol şi dacă e viu şi dacă e mort şi ei nu ştiu dacă trebuie să-l ucidă, să-l „reeduce" a doua oară ori să-l elibereze. De eliberarea lui se sperie, dar ar trebui să se sperie mai mult de martirizarea lui. Orice se va întâmpla cu Calciu, el rămâne un martir al creştinismului şi un personaj-simbol al omenirii. [...]

Din păcate însă creştinii au pierdut sensul crucii şi nu mai sunt solidari cu martirii lor. Ei au renunţat la credinţă, la eroism şi onoare, dar de nu se vor trezi vor păţi mai rău decât Calciu. Dacă creştinii şi dacă oamenii ar şti că vor ajunge în „reedu­care", ar năvăli în temniţa în care este torturat preotul Gheorghe Calciu şi l-ar elibera.

Omenirea ar trebui nu să intre în panică din cauza cancerului, a foametei, a poluării, a războiului ori chiar a robiei, ci să se în­grozească şi să rişte totul pentru a evita conştiinţa determinată de legile materialismului istoric. Când omenirea va înţelege că în esenţă comunismul este satanism, atunci va putea să-l distrugă.[...]



Ioan Ianolide - Părintele Gheorghe Calciu sau nebunia pentru Hristos

(din cartea Întoarcerea la Hristos)











76. VOI CHIAR NU VEDEŢI?





Să-i lăsăm deoparte pe israelienii care susţin ideologic deposedarea poporului palestinian, sub-produs al adagiului „Tu ne-ai ales (printre toate naţiunile)”. Să-i lăsăm deoparte pe judecătorii care justifică orice politică militară de omor şi distrugere. Să-i lăsăm deoparte pe şefii militari care întemniţează cu bună ştiinţă un popor întreg în ţarcuri mărginite de ziduri, de observatoare fortificate, de mitraliere, de garduri de sârmă ghimpată, de proiectoare orbitoare. Să-i lăsăm deoparte pe miniştri. Toţi aceştia nu se numără printre colaboratori. Ei sunt arhitecţii, promotorii, inventatorii de concepte, executanţii.

Dar mai sunt şi ceilalţi: istoricii şi matematicienii, marii editori, starurile media, psihologii şi medicii de familie, juriştii care nu sunt simpatizanţi ai lui Gus Emunim sau ai Kadimei, profesorii şi educatorii, amatorii de plimbări şi de cântece intonate în cor, virtuozii înaltei tehnologii. Unde sunteţi voi? Şi ce s-a ales de voi, cercetători specializaţi în nazism şi genocid, antisemitism şi gulaguri sovietice? Este posibil să susţineţi legi metodic discriminatorii, care prevăd că arabii din Galileea nu vor primi aceleaşi despăgubiri pentru distrugerile aduse de război ca şi cele la care vor avea dreptul vecinii lor evrei (Aryeh Dayan, Haaretz, 21 august 2006)? Este posibil sa susţineţi cu toţii o lege rasistă a cetăţeniei care interzice unui israelian arab să trăiască la el acasă, cu familia sa? Este posibil să fiţi de partea exproprierii de noi pământuri şi a devastării de noi livezi, pentru a se mai oferi încă un cartier coloniştilor, încă o şosea la care să aibă acces în exclusivitate evreii? Este posibil să sprijiniţi tirurile de obuze şi rachetele care omoară bătrâni şi copii în Fâşia Gaza? Este posibil să fiţi cu toţii de acord ca o treime din teritoriul Cisiordaniei (Valea Iordanului) să fie interzisă palestinienilor? Este posibil să sprijiniţi politica israeliană care împiedică mii de palestinieni, cetăţeni ai unor ţări străine, să-şi viziteze familia din Teritorii?

Vă este într-atât de spălat creierul de pretextul „securităţii”, în virtutea căreia se interzice studenţilor din Gaza să meargă să studieze ergoterapia în Bethleem şi medicina la Abu Dis, sau bolnavilor din Rafah să primească îngrijiri la Ramallah? V-aţi ascuns şi voi în spatele explicaţiei „Nu ştiam de asta”? Nu ştiam oare că discriminarea practicată în distribuţia apei (aflată sub control israelian) lasă fără apă mii de case palestiniene în timpul lunilor de vară, sau că atunci când armata israeliană bloca intrarea în sate, ea împiedica în egală măsură şi accesul la puţurile şi la cisternele de apă?

Dar nu este posibil să nu vedeţi porţile metalice aflate de-a lungul şoselei 443 din Cisiordania, porţile care barează accesul dinspre satele palestiniene aflate de-a lungul ei. Nu este posibil să susţineţi abuzul ca mii de agricultori palestinieni să fie împiedicaţi să ajungă la pământurile şi la livezile lor, să susţineţi blocada Gazei, care împiedică intrarea de medicamente pentru spitale, să susţineţi întreruperea furnizării de energie electrică şi distrugerea distribuţiei de apă pentru un milion şi jumătate de oameni, sau închiderea timp de luni de zile a singurei ieşiri pe care o au spre lume.

Este cu putinţă să nu ştiţi ce se petrece la un sfert de oră de catedrele voastre universitare sau de birourile voastre? V-ar veni în cap să susţineţi un sistem în care soldaţi evrei, la barajele instalate în inima Cisiordaniei, aliniază zeci de mii de persoane, în fiecare zi, sub un soare de plumb, ore în şir, şi triază: locuitorii din Tulkarem şi din Napluz nu sunt autorizaţi să treacă; cei care au 35 de ani sau mai puţin, yalla, înapoi la Jenin; pentru locuitorii din Salem, este total interzis să fie aici; o femeie bolnavă, care trece înaintea câtorva persoane, trebuie să înveţe bunele maniere şi va fi reţinută timp de câteva ore, voluntar...

Site-ul Machsom Watch este deschis tuturor. Se pot găsi acolo nenumărate mărturii asemănătoare sau chiar mai dure: viaţa de zi cu zi. Nu, nu este cu putinţă ca cel care strigă cât îl ţine gura pentru fiecare swastikă desenată pe un mormânt evreiesc în Franţa, sau pentru orice titlu antisemit apărut într-un ziar local spaniol, să nu ştie cum poate avea acces la această informaţie, să nu fie şocat şi să nu strige cât poate de mult!

În calitate de evrei, beneficiem cu toţii de privilegiile pe care statul Israel ni le acordă. Suntem din această cauză cu toţii nişte colaboraţionişti. Întrebarea este ce facem fiecare dintre noi, într-un mod cu adevărat activ, direct şi cotidian, pentru a limita colaborarea cu un regim de deposedare şi de opresiune care nu cunoaşte saţ. Să semnezi o petiţie şi să emiţi o interjecţie dezaprobatoare nu este suficient. Israelul este o democraţie pentru evrei. Viaţa noastră nu este pusă în pericol dacă protestăm, nu vom fi trimişi în lagăre de prizonieri, veniturile noastre nu vor fi afectate, nu ni se va întâmpla nimic în momentele noastre de destindere în inima naturii sau în cursul escapadelor în străinătate. În aceste condiţii, greutatea colaboraţionismului şi a responsabilităţii directe este doar incomensurabil de copleşitoare.





75. Ultima biruinţă a Sfântului Ştefan cel Mare





Oferind un spectacol pe alocuri deconcertant (în care a excelat, cu graţioase imbecilităţi subversive, istoricul şi arivistul politic Adrian Cioroianu), luna trecută s-a încheiat campania de desemnare prin vot public a celor mai mari români din istorie. Despre pertinenţa cu totul îndoielnică a voturilor am adus vorba şi în numerele trecute. A lipsit foarte puţin ca românul cel mai de seamă să fi fost... un neamţ. Pînă la urmă, ierarhia primilor 10 arată astfel: 1. ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÎNT; 2. Carol I; 3. Mihai Eminescu; 4. Mihai Viteazul; 5. Richard Wurmbrand; 6. Ion Antonescu; 7. Mircea Eliade; 8. Alexandru Ioan Cuza; 9. Constantin Brâncuşi; 10. Nadia Comăneci. Comparată cu ierarhiile primilor 10 de la alte meridiane, ierarhia românească este destul de echilibrată şi de pertinentă, cuprinzând şi personalităţi istorico-politice, şi personalităţi cultural-religioase, în genere greu de contestat (singurul caz cu adevărat surprinzător- şi care arată limitele acestui gen de vot aleatoriu - rămîne cel al pastorului protestant de origine evreiască R. Wurmbrand, aproape necunoscut de publicul larg din România, dar căruia i s-a făcut lobby pe internet, mai ales din afara ţării).

Locul 1 ocupat de Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt (1457-1504), oricît i-ar oripila pe un Adrian Cioroianu sau pe un Ioan T. Morar, pe noi nu poate decît să ne bucure, atît din punct de vedere naţional, cît şi din punct de vedere religios. El întruchipează fericit şi exemplar - chiar dincolo de recenta sa canonizare oficială - osmoza dintre naţionalitate şi Ortodoxie, precum şi rolul nostru european de paznici ai civilizaţiei creştine „la porţile Orientului”.

Chiar dacă Europa de azi este mai atentă la progresele noastre economice sau administrative decît la trecutul nostru istoric sau la tradiţiile noastre spirituale, e onorant şi mobilizator să facem pasul decisiv al integrării în U.E. sub semnul celui pe care Papa Pius al II-lea l-a numit - încă de la 1463 - athleta Christi, „atletul lui Hristos”. Rămîne de nădăjduit că-i vom onora cu adevărat şi pînă la capăt memoria.

În ce priveşte restul acestui „top” sui generis, e de observat că pînă la locul 5 este destul de incontestabil (chiar dacă mie unuia mi se pare că Eminescu ar fi meritat să stea înaintea lui Carol I). în lipsa intrusului Wurmbrand (altminteri personaj îndeajuns de onorabil), probabil că locul 5 i s-ar fi cuvenit lui Mircea Eliade mai degrabă decît lui Ion Antonescu. Marele absent dintre primii 10 mi se pare Sfîntul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu (ce n-a prins decît locul 18).

Dincolo de relativitatea ei şi de anumite aspecte pe cît de penibile, pe atît de îngrijorătoare pentru noul stadiu al conştiinţei noastre naţionale, dar şi general axiologice, campania a avut meritul indiscutabil de a readuce în atenţia românilor (şi îndeosebi a celor tineri) nume îndeobşte mai puţin vehiculate mediatic astăzi, dar încă în măsură să legitimeze şi să catalizeze la modul superior greu încercata noastră conştiinţă de sine.

În contrapondere cu galopantul proces de „im-becalizare” a societăţii româneşti post-comuniste, campania e pînă la urmă o reuşită, dovedind, între altele, că mass-media ar putea face infinit mai mult în plan educativ sau formator, dacă şi-ar reveni măcar din cînd în cînd din beţia senzaţionalismului ieftin şi a vulgarităţilor decerebrate, pe care o practică după cel mai imund reţetar occidental.



Răzvan Codrescu - Ultima biruinţă a lui Ştefan cel Mare,

articol apărut în periodicul „Puncte Cardinale”, noiembrie, 2006



74. ADEVĂRUL DESPRE ROMANUL „CODUL LUI DA VINCI”



„Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor de­părta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţătu­rile demonilor, prin făţărnicia unor min­cinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor”. (Sfântul Apostol Pavel, 1 Tim. 4, 1-2)

„Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul. Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi ceea ce aţi lu­crat, ci să primiţi plată deplină. Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele”.

(Sfântul Apostol Ioan, 11 Ioan 1, 7-11)

Biserica noastră nu ar fi vrut ca în aces­te zile în care cu toţii ne bucurăm de biruinţa Învierii Domnului nostru (comunicatul a apărut în mai), cea mai mare minune a istoriei, să se ocupe, pentru a nenumărata oară în 2000 de ani, de infir­marea unor concepţii fantasmagorice şi unor fabulaţii neconforme cu adevărul istoric, care, de fiecare dată când au apărut, au fost res­pinse ştiinţific şi dezaprobate teologic.

Însă responsabilitatea noastră, atât faţă de adevăr, cât şi faţă de conştiinţa credincioşilor, ne obligă ca, „ţinând adevărul în iubire”, să informăm acest popor în legătură cu problematica ivită odată cu difuzarea în ţara noastră a filmului realizat după cartea lui Dan Brown, Codul lui Da Vinci.

• Este cunoscut faptul că acest roman, care a devenit un best seller mondial, graţie aportului adus de mai multe „cercuri” la pu­blicitatea lui, a reuşit să obţină cel mai mare succes editorial după cartea Harry Potter, îmbogăţindu-i astfel pe scriitor şi pe editori.

• Mesajul lipsit de adevăr istoric şi toto­dată hulitor pe care scriitorul Dan Brown în­cearcă să-i transmită publicului larg este că:

a) Domnul nostru Iisus Hristos şi Sfânta Măria Magdalena ar fi fost căsătoriţi şi ar fi dobândit chiar şi copii;

b) Hristos nu ar fi fost Dumnezeu şi nicio­dată nu ar fi fost adorat ca Dumnezeu de către primii creştini;

c) ar fi existat pe lângă adorarea lui Dumnezeu şi un cult al unei divinităţi femi­nine, care în acest roman este reprezentată de Sfânta Maria Magdalena;

d) acest „adevăr” ar fi fost scos din Evan­ghelii mai târziu de către Sfântul Împărat Constantin, în colaborare cu preoţii „de parte bărbătească”, iar prin legi de stat ar fi impus ca Hristos să fie cinstit ca Dumnezeu;

e) ar exista multe manuscrise vechi de natură gnostică, care ar confirma acest „adevăr” ipotetic.

• De dragul adevărului şi al credincio­şilor, a căror conştiinţă religioasă este insul­tată şi subminată în chip viclean şi mincinos de intriga romanţată a cărţii, avem datoria să clarificăm faptul că, din punct de vedere istoric şi creştin, conţinutul cărţii este total neadevărat.

a) Hristos, Domnul nostru, nu a fost căsă­torit, iar ca Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit, ca unul ce era fără de păcat, nu a avut înclinaţii păcătoase sau vreo patimă de suflet pierzătoare.

b) Hristos a fost cunoscut ca Dumnezeu dintru început în Biserica primară, fapt adeverit atât de Evanghelii, de epistolele Sfântului Apostol Pavel (care sunt datate în jurul anului 55 d.Hr.), de Faptele Sfinţilor Apostoli (datate în jurul anului 75 d.Hr.), cât şi de monogramele şi simbolurile legate de persoana lui Hristos, descoperite în Ca­tacombe, dar şi de multe texte romane creş­tine din primul şi al doilea secol după Hristos. De pildă, Sfântul Apostol Petru mărturiseşte: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, Sfântul Apostol Toma strigă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”, iar sutaşul aflat lângă Cruce propovăduieşte: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta”.

c) Dumnezeu din fire nu are gen, nu este nici bărbat, nici femeie, ci duh. Prin urmare nu putem vorbi despre un etern feminin sau vreo divinitate feminină, deoarece astfel de concepţii sunt cu desăvârşire pătimaşe şi îşi au originea în antichitatea idolatră şi în înclinaţia născocitoare de basme a scrii­torului.

d) Adevărurile pe care Evangheliile le descriu şi le învaţă nu sunt invenţia Sfântu­lui Constantin, care, de altfel, în paralel cu bunăvoinţa arătată faţă de Creştinism, se ştie că nu a prigonit nici religia idolatră. În epoca Sfântului Constantin, Biserica îşi for­mulase deja aproape în întregime învăţă­tura dogmatică despre Dumnezeul Treimic, despre cele două firi şi Persoana Domnului nostru Iisus Hristos etc. Milioane de oa­meni erau creştini sau deja muriseră ca martiri, schingiuiţi în amfiteatrele şi arenele romane şi în diverse alte părţi ale pământului, deoarece credeau în Hristos ca în Dumnezeu.

• Scriitorul a avut ca surse de inspiraţie documente ale unei organizaţii extremiste, ce are proiecte de mare anvergură, care s-a constituit ca societate civilă în 1956 sub nu­mele de „Stăreţia Sionului”. Falsitatea in­formaţiilor din sursele folosite de aceste organizaţii a fost dată la iveală de un tribu­nal francez prin anii '90. Această organizaţie a plăsmuit şi a promovat o serie de manu­scrise care „dovedeau”, chipurile, căsătoria lui Iisus Hristos cu Sfânta Maria Magdalena. Este cert că au folosit elemente din învăţă­tura gnosticilor, cruciaţilor, templierilor, cata­rilor şi ale altor eretici.

Scriitorul Dan Brown susţine că şi-ar sprijini afirmaţiile pe informaţii cuprinse în manuscrisele de la Marea Moartă şi în evan­gheliile gnostice, lepădând, în acelaşi timp, textele Noului Testament. Însă manuscrisele de la Marea Moartă nu conţin nimic în ele referitor la Creştinismul nou-testamentar şi, fireşte, nici la „Sfântul Graal”, ci numai fragmente din Vechiul Testament şi din alte texte. Cunoscutele „evanghelii gnostice”(a lui Toma, a Mariei, a Egiptenilor şi a Adevă­rului) împrumută numele ucenicilor lui Hristos pentru a da veridicitate celor scrise de cu totul alte persoane, cum este şi cazul textelor literaturii vechi: Pseudo-Herodot sau Pseudo-Lucian. Nu se cunoaşte cu siguranţă care este conţinutul lor iniţial, însă cei mai mulţi cercetători susţin că ar fi fost scrise începând cu secolul al IV-lea după Hristos. Pentru aceste „evanghelii” nici nu dispu­nem de prea multe codice, situaţie total diferită de cea a textelor Sfintei Scripturi (există 25.000 de codice care conţin Ve­chiul şi Noul Testament), şi de aceea nu se poate garanta veridicitatea lor. [Chiar dacă mâine s-ar confirma că toate aceste texte gnostice au fost scrise acum 1800 sau 1700 de ani, datele problemei nu s-ar schimba cu absolut nimic. Data scrierii niciodată nu poate fi un argu­ment în sprijinul dovedirii adevărului celor scrise. Prima minciună încropită de arhiereii şi bătrânii iudeilor pentru a ascunde învierea a fost „vândută” străjerilor de la Mormânt la numai câteva ore după Scularea din morţi a Mântuitorului Hristos (Vezi pericopa evanghelică care se citeşte în noaptea Sfinte­lor Paşti, Matei 28, 1-15). (n.tr.)]

Ele sunt texte plăsmuite, iar nu originale ale Scrip­turilor. Ele denaturează Noul Testament a cărui autenticitate este dovedită ştiinţific:

a) numărul codicelor în care se păstrează textul Noului Testament (circa 25.000) este incomparabil mai mare decât numărul co­dicelor tuturor cărţilor vechi păstrate. Pen­tru Iliada lui Homer se păstrează 643 de codice, pentru Istoria lui Tucidide numai 8, iar pentru operele lui Horaţiu 500.

b) Vechimea codicelor care păstrează textul Noului Testament o covârşeşte cu totul pe cea a celorlalte texte vechi. Cele mai vechi codice care păstrează textul Noului Testament (Sinaitic, Alexandrin, Vatican) au fost scrise în jurul anului 250 d.Hr., adică la mai puţin de două secole de la prima scriere a textului (50-70 d.Hr.), existând şi „Papirus 52”, care cuprinde o parte din Evanghelia Sfântului Ioan şi care este datat la numai câteva decenii după scrierea ori­ginalului. Dimpotrivă, codicele Istoriei lui Tucidide, scrisă în secolul IV î.Hr., datează din secolul X d.Hr., adică manuscrisele păstrate s-au scris la 14 secole după redac­tarea Istoriei.

Aşadar, de vreme ce nimeni nu tăgădu­ieşte veridicitatea şi autenticitatea textelor vechi amintite, cum e cu putinţă ca Brown să tăgăduiască Noul Testament, când mărtu­riile ştiinţifice dovedesc că acesta este „cartea cea mai vrednică de crezare din toată lumea”?

În sfârşit, mântuirea în Creştinism şi mai cu seamă în Biserica Ortodoxă nu se realizează prin mijlocirea unei descendenţe aristocratice, a unei legături biologice sau de rudenie a omului cu Hristos sau cu presupuşii Săi urmaşi pe linie genealogică (în esenţă, este vorba despre o tentativă rasistă a cercurilor oculte ale Europei de a impune o aşa-zisă aristocraţie religioasă ereditară, care vine direct de la Hristos), ci prin împărtăşirea după har a energiilor necreate ale lui Dumnezeu, prin care Duhul Sfânt îi cercetează pe credincioşi, atunci când aceştia trăiesc în pocăinţă, smerenie şi dragoste.

În concluzie, spunem că prin romanul Codul lui Da Vinci autorul încearcă să lo­vească în credinţa mântuitoare a Bisericii care spune că Hristos este Dumnezeu desă­vârşit şi Om desăvârşit. Scriitorul atacă şi omenitatea lui Hristos, de vreme ce îl con­sideră un om nedesăvârşit, un om cu slăbi­ciuni. Mai lansează un atac şi împotriva Bi­sericii, pe care o acuză deschis şi-i aduce vorbe de ocară, spunând că până acum s-a bazat pe înşelarea, falsitatea şi rătăcirea membrilor ei.

Biserica noastră a vrut ca în acest mod succint, responsabil şi la obiect să-şi infor­meze credincioşii ei, având, în acelaşi timp, încredere în credinţa lor adâncă şi nezdrun­cinată, în preocupările lor serioase, iar mai cu seamă în judecata lor cea dreaptă, cu care vor putea imediat să constate fabula­ţiile anistorice pe care le promovează ro­manul şi-i vor respinge cuprinsul ridicol, „pentru că Domnul Dumnezeul nostru, Atotţiitorul, împărăţeşte. Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă”.



Răspuns la o ficţiune (Codul lui Da Vinci):

Comunicat al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei







72. Din ultimele cuvinte ale Fericitului Arhimandrit Sofronie









Deci care este preocuparea mea pentru fraţii şi surorile mele, iubiţi în Hristos? Ea constă în aceea ca, trăind în lume, să nu cadă pradă vreunei aberaţii în ce priveşte căile mântuirii noastre în Dumnezeu. Pe vremuri credinţa în Hristos era una de obşte, şi copiii, din cea mai fragedă pruncie, se învăţau să se roage lui Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu. Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială: Tânărul mergea la şcoala unde se învăţa theologia cărturărească deja pregătit, nu numai spre a crede în Iisus Hristos, dar şi spre a-L iubi. Asemenea Sfântului Ioan din Kronstadt, ei terminau Academia fără să-şi piardă credinţa, plini de experienţa harului ce le fusese dată în copilărie. În vremea noastră educaţia copiilor este un moment extrem de greu. Şcolile noastre sânt sub dependenţa sferelor logicii omeneşti şi a intereselor pământeşti. Din pricina pierderii credinţei părinţilor, copiii vin la şcoală şi învaţă theologia la fel ca pe alte discipline - chimia, fizica, geografia, lingvistica ş.a.m.d. Şi aceasta pricinuieşte o cumplită daună, pentru că ei se obişnuiesc să trăiască pe Dumnezeu în chip logic. Însă cei cărora le este cunoscut suflul Duhului Sfânt înţeleg că logica lui Aristotel nu se potriveşte cuvântării de Dumnezeu, că acea realitate ce ni se descoperă cere o îndepărtare de la logica formală şi trecerea în logica ale cărei categorii sânt însăşi Fiinţa pe Care Dumnezeu ne-o descoperă cu a Sa venire.

Această aberaţie are loc acum pentru că oamenii nu sânt pregătiţi din anii copilăriei (eu aş zice chiar „din pântecele maicii lor”) spre a trăi pe Dumnezeu. Cum vor înţelege ei, cei născuţi după trup, ceea ce li se predă în şcolile de theologie? - Ca pe nişte concepte abstracte despre Dumnezeu: „primprejur şi pe de lături.” De aci reiese că situaţia cea mai folositoare este ca dintru bun început să ai o experienţă a vieţii în Dumnezeu cum se face în mănăstire...

[...]Şi aşa, din programul nostru al theologiei celei mai înalte, vom trece acum la viaţa noastră practică. Ce putem face zilnic pentru a ne apropia către ţelul nostru - către viaţa cea neţărmurită, dumnezeiască? Cu ce vom începe viaţa noastră monastică (creştină)? - Cu aceea ca în fiecare zi prima preocupare să fie a nu săvârşi păcatul. Printr’o astfel de străduinţă ascetică - „a nu săvârşi păcatul” - ni se curăţă mintea şi inima şi toată fiinţa noastră de întunerecul păcatului. Iar omul devine în stare de a primi nemijlocit ceea ce purcede de la Dumnezeu. De ce mă refer iarăşi la pilda noastră cea iubită - la Siluan? Pentru că el a dobândit cea mai înaltă stare theologică (şi aceasta nu ca erudiţie, ci ca stare) într'o singură clipită. Cum putem deveni şi noi, asemenea lui Siluan, receptivi la ceea ce purcede de la Duhul Sfânt ca şi cunoaştere a Dumnezeului adevărat? – Este nevoie să ne ferim de tot gândul negativ faţă de aproapele în cercul restrâns al frăţiei mănăstireşti (sau familie, prieteni, colegi, n.ed.)...Fiecare om înţelege lucrurile altfel, iar dacă noi ne vom deschide inima fiecăruia, în rugăciunea noastră neîncetată, vom putea asimila douăzeci de oameni ca să trăim cu ei ca şi cu un frate şi cu o soră. Dacă fiecare dintre noi reprezintă mai multe milioane de oameni care poartă un caracter asemănător în cele câteva miliarde de oameni ai Pământului, înseamnă că vom putea deja trăi împreună cu toate acele milioane. Ce înseamnă a trăi împreună cu ei? - A-i purta în rugăciunea noastră ca pe o fiinţă care ne este preţioasă. Şi sfârşitul este atunci când conştiinţa noastră renaşte prin părtăşia cu Hristos, Care este Dumnezeul Cel Fără de început şi Dumnezeu Ipostatic; iar acest Dumnezeu Personal ne împărtăşeşte viaţa Sa. Am preschimbat conceptul de „theolog”: Cuviosul Siluan a devenit theolog nu în înţelesul cărturăresc al cuvântului, adică primind o diplomă din seminar, sau din academie, sau aşa ceva. Nu! - Ci în înţelesul în care theologia este starea omului ce trăieşte din Dumnezeu şi în Dumnezeu. Şi Dumnezeu lucrează în el, şi omul viază în Dumnezeu. Noi putem trăi theologia ca stare, citind Evanghelia de la Ioan.

Care este deci acea firească stare ce te aseamănă lui Dumnezeu-Hristos? Simvolul Credinţei noastre se arată a fi Crucea: pentru că, suindu-Se pe Golgotha spre a Se răstigni, din dragoste către lume, pentru păcatele lumii, Hristos a purtat în Sine nu neamul Evreiesc (aşa cum ar fi dorit-o Evreii), nu pe Romani, nu pe Greci, nu pe Sciţi, ci întreaga omenire, iar ea se numeşte „întregul Adam”: Hristos a purtat întregul Adam. Şi rugăciunea pentru întregul Adam care i-a fost dată lui Siluan cu vederea lui Hristos, a fost aşa: „Doamne, dă lumii întregi să Te cunoască în Duhul Sfânt.” În toată clipa întâlnind neajunsurile omului, el gândea că întreaga omenire este rănită de boala asta pe care apostolul Pavel o numea „legea păcatului.” Şi de fiecare dată când se izbea de nelegiuiri, de nedumeriri, de prigoane, de destrăbălări - de orice ar fi fost, totdeauna gândea aşa: „Este pentru că ei nu au cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt.” Căci dacă L-ar fi cunoscut în Duhul Sfânt, atunci, bineînţeles, omenirea ar fi trăit o cu totul altă viaţă. Aceasta ar fi fost nepovestita armonie a dragostei vecinice.

Aşa începe „ştiinţa” noastră, cu ceva foarte simplu: o atitudine plină de răbdare către tot omul. Experienţa arată că până şi în căsătorie, în cazul dragostei omeneşti celei mai adânci, nu este cu putinţă a scăpa fără conflicte. Iar conflictele sânt de negândit în Fiinţa Dumnezeiască.

Şi deci când vă vom părăsi, rogu-vă, mântuiţi-vă de acea aberaţie - diplomele academice. Într'o zi m’am întâlnit aici, pe drumul mănăstirii noastre, cu un om care zicea că primise titlul de doctor în theologie. Şi eu i-am răspuns: „Ce vreţi, aceasta se preţuieşte mai mult decât sfinţenia în lumea noastră întunecată.”

Şi la ce ne-au dus aceste şcoli? - Am dobândit nişte fiinţe standard ce vorbesc despre lucruri pe care niciodată nu le-au trăit. De unde întunerecul acesta în Biserica noastră? De unde toate rupturile?

Eu v’am spus deja, şi încă nu o singură dată. Însă Duhul mă sileşte să repet. Mai înainte de a mă duce de la voi - iar sfârşitul vieţii mele, bineînţeles, este aproape – aş dori ca voi să vă mântuiţi de aberaţia de care suferă lumea contemporană în planul theologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creştină. Gândiţi-vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii Bisericilor, se află mai mult de două sute de doctori în theologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este.

Şi cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte şi le prigonesc? Acum prigoana împotriva Dreptei Slăviri (Ortodoxiei, n. ed.) este în lumea întreagă. Şi prin ce provocăm noi această ură? Nouă ne e frică „şi o muscă să supărăm,” însă pe noi ne urăsc mai mult decât pe răufăcători. Iar aceasta nicicum nu este fantezie, aşa cum o ştim din experienţă. Dar „să nu se turbure inima voastră: credeţi în Hristos Dumnezeu,” şi continuaţi-vă această viaţă. El a zis: „Precum pe Mine au urât fără pricină,: aşa şi voi veţi fi urâţi pentru Numele meu.”, Aşa, să nu pierdeţi din vedere viziunea de bază: viaţa fără de păcat!

Eu nu iau parte la mişcarea ecumenică. Dar ideea mea ar fi următoarea; Adunaţi-vă şi socotiţi cum este cu putinţă a trăi fără de păcat. Se adună două sute de doctori în theologie şi fiecare îşi vorbeşte prostiile, dezvăluindu-şi propria neştiinţă şi ignoranţă. De pildă, una din rătăciri: Ei studiază toate religiile, şi în cunoaşterea teoretică a istoriei tuturor religiilor şi a cuprinsului învăţăturii lor îşi văd propriul universalism.

Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru, şi unul Învăţătorul - Hristos.” Iar acest Învăţător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire. Şi aşa, noi vom urma paşilor lui Hristos, Care poartă în conştiinţa Sa această tragedie şi moare pentru credinţa Sa.

Vreme de şaptezeci de ani în Rusia au fost la putere umaniştii de tip marxist care credeau că vor salva lumea de la rătăciri. Ei voiau cu sila să dezrădăcineze percepţia lui Dumnezeu din conştiinţa oamenilor. Această robie duhovnicească a durat şaptezeci de ani. Preînchipuirea ei a fost robia cea din Vavilon. de şaptezeci de ani, a poporului Evreu - purtătorul primelor principii ale Descoperirii.

Rugăciunea cât se poate de simplă: „Doamne, învredniceşte-ne fără de păcat să ne păzim în ziua aceasta, în noaptea aceasta,” de care sânt în stare şi copiii - iată adevărata cale. Atunci vom vedea ştiinţa precum se cuvine: ştiinţa, în sine, nicicum şi pe nimeni nu mântuie, şi nu dă o cunoaştere fiinţială de Dumnezeu, ci numai toujour autour du pot - tot mereu primprejur şi pe de lături.

Şi se ceartă oamenii pentru nimicuri: Când începi să înţelegi pentru ce se ceartă, nici nu poţi pricepe cum oamenii ăştia învăţaţi pot fi atât de ignoranţi. Dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc astăzi. Altcândva voiu spune câteva cuvinte despre ceva ce ar trebui să fie evident din Descoperire. Şi cum oamenii nu o pot înţelege. Dar ce am la inimă: Ca voi să ştiţi despre acestea, şi să nu vă înşelaţi, şi să nu rătăciţi. Vedem că uneori oameni duhovniceşte ignoranţi, trăind o viaţă contrară duhului lui Hristos cel răstignit din dragoste, se află la baza curentelor de idei bisericeşti. Aicea este tragismul istoriei.

Aşa, ca să se descopere adevărata cunoaştere, noi vom urma un singur principiu: „Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat a ne păzi noi...”

Astfel, „Tatăl nostru...” este adevărata noastră patrologie.





Arhimandritul Sofronie – Cuvântări duhovniceşti











71. Despre o carte a sfinţilor români din închisori : Întoarcerea la Hristos, de Ioan Ianolide





În ultimele luni mi-au parvenit de la Mănăstirea Diaconeşti manuscrisele (dactilografiate şi diortosite acolo) memoriilor lui Ianolide conţinute în două volume, intitulate Întoarcerea la Hristos - o adevărată odisee a spiritului, o introspecţie abisală făcută cu umilinţă şi fineţe, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului şi ieşit curat pe malul înalt al sfinţirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toată calea încercărilor.

Aceste rânduri pe care le scriu sunt fade şi convenţionale. Din tot ce s-a scris despre închisori, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este cea mai adânc duhovnicească, cea mai pătrunzătoare, mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoaştere şi să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf. Efeseni 3, 18-19). Dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăjmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Hristos şi de eficienţa pocăinţei, această carte, acest document duhovnicesc, te va convinge.

Gafencu şi grupul lui erau tineri între 14 şi 22 ani, arestaţi pe vremea lui Antonescu, pentru activitatea lor în Frăţiile de Cruce (o organizaţie de educaţie şi credinţă a tineretului român de pe lângă Mişcarea Legionară). Scurtă vreme după arestare, a început în inima lor o adâncă frământare privind opţiunile legate de viaţa de închisoare şi de ideile pentru care fuseseră arestaţi. Educaţia lor nu era una de adâncime, dar sufletele lor căutau ceva care să-i scoată deasupra suferinţelor pe care le trăiau şi să le dea o pace lăuntrică prin care să iasă cu sufletele mântuite după toate tribulaţiile închisorilor. În perioada de dinaintea instalării comunismului avuseseră ocazia să citească Sfânta Scriptură şi să se străduiască spre o înţelegere a ei. Eram toţi tineri şi curaţi eu inima – spune la un moment dat Ianolide. Nu eram corupţi în nici un fel, păcatele societăţii nu ajunseseră la noi. Aveam un suflet curat, acceptasem suferinţa şi ne străduiam să ne păstrăm curate inima şi mintea. Aveam pedepse mari, procurorii ne condamnaseră fără milă şi unii dintre noi aveam mai mulţi ani de închisoare decât ne era vârsta.

În aceste împrejurări, fraţii de cruce ajung la închisoarea Aiud, care încă de pe atunci începuse să se contureze ca una dintre cele mai drastice puşcării din ţară, privind viaţa de celulă a deţinuţilor politici. Nici unul dintre ei nu putea măcar să-şi imagineze cele ce vor urma: chinurile, spaimele, dar şi culmile de credinţă şi virtute pe care unii dintre ei le vor urca. Urmându-mi datoria duhovnicească de preot, căutând să las în spate toate suferinţele şi înjosirile prin care eu însumi am trecut, voi scoate din acest iad al durerilor partea lor spirituală, câştigul ceresc prin care ei au cucerit raiul, lăsând iadul în înşelare.

„Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia Cerurilor se ia cu năvală, iar cei care o năvălesc, aceia o şi cuceresc” (Matei 11, 12). Oare este mai bun năvălitor al raiului decât cel care suferă pentru Hristos şi chiar moare pentru El?

Mă opresc la un moment de răscruce pentru tinerii aceştia sosiţi la Aiud, unde îi întâmpină un director ticălos şi fanfaron, gata la orice tortură împotriva deţinuţilor care nu erau protejaţi de nici o lege. Grupul din jurul lui Gafencu constituia pentru toţi ceilalţi un îndreptar de viaţă creştină în catacombe. Nu toţi cei închişi aleseseră calea duhovnicească a vieţii din închisoare. Mulţi erau luptători politici, intraseră în închisoare pentru a eradica din viaţa politică a României corupţia, indecenţa morală publică şi demagogia. Unii acuzau grupul că ar fi defetist, că renunţă la luptă pentru confortul lor spiritual, dar ei nu au ezitat între opţiunea spirituală şi cea politică a Mişcării Legionare.

În primul rând, ei au căutat să-şi pună în ordine propriile lor vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare. Gafencu, Ianolide, Virgil Maxim (cel ce a scris Imn pentru Crucea purtată) şi Marin Naidim, locuind în aceeaşi celulă, au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Hristos. Cel mai cunoscător al vieţii sfinţilor şi al Bibliei era, fără îndoială, Gafencu. Începutul a fost bun şi relativ uşor. Ideea de dragoste, de sacrificiu al unuia pentru ceilalţi a operat, dar, după o vreme, sensibilităţile lor diferite au devenit un prilej de suferinţă în spaţiul îngust de doi metri pe doi metri, chiar dacă nu se manifestau prin cuvinte sau gesturi. Fiecare se simţea faţă de celălalt ca un mic butoi cu pulbere, gata să explodeze în mod neprevăzut.

Această aprindere a nervilor era comună tuturor, chiar dacă la început, se străduiau să nu o ia în seamă, în speranţa că timpul, rugăciunea şi obişnuinţa cu ceilalţi vor rezolva problemele personale, dar şi pe cele comune. Valeriu Gafencu i-a chemat pe toţi la o discuţie sinceră în frica de Dumnezeu pentru a descoperi ce anume greşeli şi ce anume slăbiciuni au creat starea aceea surdă, dar gata de explozie. Analizând afirmaţiile fiecăruia, au încercat să stabilească modul în care gândul rău pătrunde în inima omului, care sunt stadiile prin care trece din clipa în care gândul rău este acceptat. De fapt, această analiză urma un drum despre care nici ei nu ştiau unde va duce, dar Duhul lui Dumnezeu, pentru credinţa şi strădania lor, îi călăuzea fără ca ei să ştie, pe o cărare demult cunoscută de monahii pustiurilor, ca de pildă Sf. Isihie Ierusalimneanul sau Sinaitul.[...]

Iată treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori, dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească sau să le respingă dintru început sau mai târziu. Aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor. Lupta este complexă şi de durată, dar nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici este războiul nevăzut.

Rezistenţa persoanei devine mai slabă, ea este atacată cu imagini mentale sau senzoriale, şi dacă trezvia a căzut în lenevie sau slăbiciune, atunci pofta ia un aspect mai organizat şi devine dorinţă, care se manifestă în mod vizibil prin anumite acte sau cuvinte, extinzând războiul nevăzut şi în planul sensibil. Foarte curând, dorinţa devine plan şi este gata de înfăptuire practică. Lupta este mai uşoară în stadiul gândului şi devine tot mai dificilă şi cu mai puţine şanse de biruinţă în stadiile următoare. Planul este dominator, are o putere mare asupra persoanei şi voinţa de a rezista se micşorează. O asemenea analiză nu putea fi făcută de aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare.

Cititorul care se va apleca asupra acestei cărţi nu o va sfârşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre credinţă, căci viaţa lui Gafencu şi a celorlalţi ca el este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Hristos.

Oare nu este cutremurător ceea ce spune un tânăr neteolog, care şi-a asumat suferinţa şi moartea ca pe o curăţire şi o înviere (căci finalitatea vieţii umane nu este moartea, ci învierea). Şi nu vreau ca cititorul de bună-credinţă să treacă fără atenţie peste unele cuvinte rămase de la Gafencu, adevărate file de filocalie: Despre curăţirea lăuntrică. Atunci când Valeriu se simţea bine, vorbea frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lui[...]

În această carte se moare mult, se moare din cauza torturii, a foamei, a lipsei de orice asistenţă medicală, ba chiar prin sinucidere. Dar se moare şi îngereşte...

Aşa a murit Gafencu şi alţii ca el. Din toţi cei patru care au început viaţa comunitară la Aiud şi apoi au ajuns la Piteşti, pentru demascare, pe nici unul nu l-a lăsat Dumnezeu pradă torturilor, ci toţi au fost salvaţi aproape în ultima clipă, pentru a le cruţa suferinţa, pentru a nu îngădui murdărirea sufletului lor născut din nou prin curăţirea lăuntrică. Cartea aceasta ar putea fi plină cu morţile celor din închisori, căci fiecare moare într-un fel, pentru el însuşi, pentru aproapele şi pentru Dumnezeu. Nu se poate să citeşti despre moartea senină a bătrânilor mei din Mahmudia, sau a celor din închisori, fără ca măcar o lacrimă să-ţi umezească ochii, căci Dumnezeu are grijă de înmuierea inimii noastre spre o spălare cu lacrimi[...]

Peste moartea lui Valeriu nu se poate trece aşa cum trecem peste morţile nenumărate din orice film demonic al Hollywood-ului. Cine vrea o clipă de linişte frumoasă, să se oprească asupra morţii lui Gafencu redată în cuvinte simple, nespeculative de către Ianolide, ceea ce le face şi mai adânci şi mai deschise spre veşnicia lui Dumnezeu:

„(Valeriu) era tot mai epuizat. Gâtul nu mai putea susţine capul, deci i l-am sprijinit eu cu mâna. Am trăit atunci cu simţământul că se dezvăluie tainele creaţiei, că tălpile picioarelor aveau sub ele un fel de pânză care mă susţinea, iar sufletul a avut sentimentul plinătăţii. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu le voi uita. Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu. Numai aşa îmi pot explica starea lui de har, cât şi uimirea mea şi a prietenilor care au participat la acel moment. Valeriu mi-a spus: În primul rând, gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui Îi datoresc harul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla, mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi... Păziţi neschimbat adevărul, dar să ocoliţi fanatismul...

Trecuse de ora 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi care se zbenguiau în văzduh... Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp. Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe. Aici a lucrat Dumnezeu... A putut apoi să mai rostească: S-a sfârşit ! A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descompuneau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat imediat.”[...]

Valeriu Gafencu a avut până în clipa morţii conştiinţa vie şi sfântă a morţii că el moare pentru Hristos. „În primul rând, gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit că mor pentru Hristos.” Nu numai că a avut conştiinţa morţii sale martirice, dar Dumnezeu i-a dat şi cunoaşterea deplină a mergerii la Iisus, în clipa morţii. Să ne cutremurăm toţi!



Pr. Gheorghe Calciu – Cuvânt înainte la o carte de mare şi sfântă vrednicie:

Întoarcerea la Hristos, de Ioan Ianolide



70. Sfântul Ioan Maximovici – Apostolul Apusului



Izbăvire de tifos



Amintirea dragului nostru Fericitul Ioan este vie şi nu se va şterge niciodată din mintea generaţiei noastre, a celor care i-am fost contemporani.

Mi-l amintesc când a venit prima oară în Shanghai şi era încă tânăr episcop. Pe atunci aveam douăzeci şi trei de ani, dar în ciuda tinereţii mele îmi fusese rânduit să beau mult amar şi să vărs multe lacrimi. Mă duceam în fiecare zi cu băieţelul meu la Liturghia de dimineaţă, slujită mai totdeauna chiar de Episcopul Ioan. De parcă ar fi simţit în ce stare se găsea sufletul meu, m-a întrebat odată, cu atâta blândeţe şi compasiune:

- Ai vreo supărare?

I-am povestit, pe scurt, iar el a înţeles imediat şi m-a mângâiat. După aceea a devenit pentru mine un înlocuitor de tată, la care puteam veni oricând pentru un sfat sau mângâiere. Încă din prima zi de când a venit, Fericitul Ioan a avut mereu o activitate energică, dăruindu-şi tot timpul - zilele şi de multe ori chiar şi nopţile - bolnavilor, năpăstuiţilor, micilor orfani şi rugăciunilor şi slujbe­lor sale extraordinare, uitând de sine, uitând să mănânce sau chiar pur şi simplu să se îmbrace cum se cade, aşa după cum era normal pentru rangul său. Cu toate acestea, era înconjurat de mulţi adversari răufăcători, care nu numai că îi făceau probleme în diferite moduri în ceea ce lucra, dar care chiar îl învinuiau de cele mai ridicole lucruri, de care şi acum ne amintim cu înfiorare.

Într-adevăr, Fericitul Ioan nu se îngrijea de felul cum se îmbrăca, nu avea grijă de el: purta sandalele pe piciorul gol, îşi punea în grabă camilafca, cum îi venea mai la îndemână. Aceste lucruri îl făceau să pară nepotrivit pentru imaginea rangului său înalt. însă cei care îl cunoşteau îndeaproape şi care îi vedeau zâmbetul luminos, ca de copil, ochii buni şi prietenoşi - mai ales când vorbea cu copiii -, acei oameni nu puteau să nu vadă în el un păstor adevărat, care îşi punea sufletul pentru turma sa.

În timpul războiului m-am înscris la cursuri de asistente medicale şi eram trimisă să fac de gardă la diferite spitale şi clinici. Îmi amintesc cum Fericitul Ioan vizita toate spitalele, cum se apleca la căpătâiul bolnavilor, consolându-i şi rugându-se cu ei. Ştiu că de multe ori după vizitele sale bolnavii se simţeau mai bine, aveau moralul mai ridicat, iar suferinţele nu li se mai păreau atât de groaznice. Erau mulţi ruşi în Shanghai în vremea aceea. Mulţi dintre ei erau şi în închisori. Chiar şi acolo Fericitul Ioan le aducea lumină şi nădejde, dojenindu-i, adeseori spovedindu-i şi împărtăşindu-i, mângâindu-i pe cei întemniţaţi, aprinzând credinţa şi nădejdea în ei.

Nu pot nici măcar începe să vorbesc despre ce a făcut Fericitul Ioan pentru refugiaţi atunci când China a căzut în mâinile comuniştilor. Este adevărat că nimeni nu voia să-i primească pe ruşii fără adăpost, cărora li se luase orice drept şi tot ce aveau. Şi toată lumea ştie cum Fericitul Ioan, în genunchi, fiind deja Arhiepiscop, a obţinut permisiunea să ducă refugiaţii pe insule, de unde au plecat când diferite ţări au început să le ofere adăpost! Ştiu că unii oameni au fost salvaţi astfel din mâna comuniştilor chinezi, care nu numai că erau ne mulţumiţi de toate acestea, dar au îndrăznit chiar să îl defăimeze pe episcop, care a îndurat însă cu smerenia sa obişnuită.

Atacul respingător la care l-au supus ruşii din America pe Fericitul Ioan, trimiţându-l în banca acuzaţilor în tribunalul american, acuzaţiile, ameninţările şi defăimările sfruntate - toate nu i-au trezit decât un zâmbet blând acestui om drept şi neprihănit, „răstignit” şi chinuit sufleteşte de oameni din propriul său popor, chiar de fraţii săi episcopi, cărora nu le făcuse niciodată nici un rău, ci numai bine!

Nu voi intra în detalii cu privire la nesfârşitele minuni care s-au petrecut atât în timpul vieţii sale, cât şi acum, la mormântul său. S-ar putea scrie o carte întreagă despre ele. Chiar şi mie, păcătoasei, mi s-a dăruit să primesc ajutor de la el, nu numai când era lângă mine, ci şi de la mare depărtare, când ne-a ajutat şi ne-a mângâiat familia ameninţată de un pericol imposibil de evitat.

Ca să ilustrez în mod grăitor aceste lucruri, permiteţi-mi să citez un exemplu de ajutor prin rugăciune, povestit de prietena mea, Olga Ivanovna Semeniuk, care era foarte apropiată de biserică şi de problemele acesteia în Shanghai şi care acum se află în America, în California:

„Mi s-a întâmplat să fiu foarte fericită când doctorii mi-au cerut să am grijă, pentru o perioadă de timp, de Fericitul Ioan, care era bolnav. În acele zile am văzut prima oară în viaţa mea un om dăruit în întregime Domnului. Nu se oprea nici o clipă din rugăciune. Ignora cu desăvârşire recomandările doctorilor şi nimic nu-l putea ţine departe de slujbele bisericeşti. Dacă se întâmpla ca doctorii să-i ceară să stea în pat, în câteva minute el era deja în altar, săvârşind Sfânta Liturghie. La scurtă vreme am trăit chiar eu puterea rugăciunilor şi mijlocirilor sale pentru noi păcătoşii înaintea Domnului.

Fiul meu cel mai mare, B., îl ajuta întotdeauna pe Fericitul Ioan la altar, însă pe neaşteptate, duminică, pe 16 noiembrie 1943, mi-a spus că nu putea să se ducă la priveghere. Avea deja 17 ani. L-am întrebat de ce.

- Mamă, mi-a răspuns băiatul, mă doare capul şi am o durere groaznică în burtă.

M-am alarmat şi l-am trimis în pat, sperând că în timpul nopţii durerea va dispărea. Deodată, la 11 noaptea, Fericitul Ioan a venit în vizită şi, rugându-ne să ieşim din camera fiului nostru, a rămas numai cu el şi s-a rugat mult, mult timp. Când a ieşit, a spus:

- Nu vă temeţi, totul o să fie bine.

Eu nici măcar nu am înţeles că eram în mare pericol. Fericitul Ioan a plecat. Dimineaţa fiul meu delira, avea febră mare şi se plângea de dureri groaznice în tot corpul, Înspăimântaţi, am chemat mai mulţi medici, care s-au consultat între ei. Doctorii ne-au spus că trebuie să-l ducem imediat pe băiat la spital. Atunci episcopul nostru a venit din nou, l-a spovedit şi l-a împărtăşit pe băiat şi ne-a mai îmbărbătat o dată. Când l-am dus pe fiul nostru la spital, a fost din nou examinat amănunţit de mai mulţi doctori, care i-au pus diagnosticul: dizenterie, pneumonie la plămânul stâng şi tifos. Ne-au sfătuit imediat să-l ducem la alt spital, cel al „Frăţiei Ortodoxe”, unde era o cameră spaţioasă, caldă, pentru băiatul nostru bolnav. Doctorul rus de la acest spital, Dr. Alexeienko, l-a examinat şi mi-a spus:

- Nu mai are nici o speranţă. Fiul dumneavoastră nu va supravieţui.

Cu totul deznădăjduită şi îndurerată, am alergat la Fericitul Ioan. Am căzut în genunchi înaintea lui şi, plângând, l-am implorat:

- Salvează-mi fiul! Roagă-te pentru el! Cred numai în mijlocirea ta înaintea lui Dumnezeu!

Fericitul Ioan era serios. M-a îmbărbătat cât de cât şi apoi a mers cu mine la spital. Începând de atunci l-a vizitat zi şi noapte pe fiul meu şi s-a rugat tot timpul la căpătâiul lui. Cam după trei zile, când am venit să-mi văd fiul, acesta îşi recăpătase cunoştinţa şi mi-a spus: - Mamă, ce vis ciudat am avut azi! L-am văzut pe Fericitul Ioan, şi mulţi doctori şi asistente, şi m-am văzut şi pe mine, de parcă ar fi fost ieri, îmbrăcat tot în alb; şi apoi m-am trezit.

Mi-am spus că probabil fiul meu o să moară şi că ar trebui să-l îmbrac în alb. Doctorii renunţaseră să mai încerce să îl facă bine, pentru că îl considerau ca şi mort. Însă, a doua zi după acest vis, fiul meu a început să-şi revină. Astfel, datorită rugăciunilor sfântului nostru, s-a făcut bine şi i s-a dat chiar să-şi vadă viitorul în vis. Căci, în prezent, cu destul succes şi cu dragoste, lucrează ca doctor şi deci este îmbrăcat în alb. Răposatul doctor Alexeienko şi alţi martori au confirmat că numai rugăciunile Fericitului Ioan l-au adus pe fiul meu de la moarte la viaţă. Slavă lui Dumnezeu, Care ne-a dat un asemenea rugător! Slavă lui Dumnezeu că am fost învredniciţi să trăim şi să ne rugăm împreună cu un asemenea drept ca răposatul nostru Ierarh Ioan! Fie el veşnic pomenit.”

Am în faţă un pachet de scrisori ale Fericitului Ioan, pe care le păstrez ca pe o comoară. Sunt atât de greu de înţeles: mâzgălituri, litere mici, urâte, dar care îmi sunt atât de dragi şi pe care le înţeleg aşa de bine! Soarta mă arunca prin diferite ţări şi Fericitul Ioan nu mai ştia nimic de mine şi apoi brusc primeam câte o scrisoare: „Am fost de curând în Bruxelles, în catedrală [închinată Noului Mucenic Nicolae II], de ziua numelui tău şi m-am rugat pentru tine.” Îşi amintea de toţi. Se ruga pentru toţi.

Citind „Fericirile”, îţi dai seama că toate i se aplică. Mai rămâne de adăugat un singur lucru: Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în ceruri!

Cu Sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul robului tău, pururea-pomenitul Episcop Ioan, şi pentru sfintele sale rugăciuni miluieşte-ne pe noi!

Regina Van Setters

Cannes, Franţa

februarie 1977







Pr. Serafim Rose, Pr. Gherman Podmoşenski –

Fericitul Ioan Maximovici: viaţa şi minunile





69. Sfaturi folositoare





- Părinte, ce se întâmplă cu cei care fumează?

- Celor ce fumează, vin diavolii şi le afumă cămaşa botezului cu tămâia iadului, adică cu tot fumul de ţigară pe care l-au fumat. Diavolii adună tot fumul şi capetele de ţigări şi le vor aduce mărturie că ţi-a plăcut fumul şi cu acestea îi chinuie pe fumători în iad. Vor sta în fum şi vor mânca chiştoace. Cam ceea ce-ţi place aici, pe pământ, aceea ţi se va oferi dincolo, dar într-un mod chinuit. Sentimentul plăcerii va dispărea. În ceea ce simţeai plăcere pe pământ, dincolo vei simţi un chin cu o sensibilitate dusă la maxim. Ţi-a plăcut fumul de ţigară cât ai trăit, de fum vei avea parte şi dincolo, veşnic.

- Părinte, de ce este păcat fumatul, pentru că în Sfânta Scriptură nu se spune nimic despre el?

- Păcatul fumatului este sinonim cu păcatul sinuciderii. De aceea, cei care fumează nu se pot mântui. Prin fumat devii sinucigaş pentru că ţi-ai otrăvit trupul cu fum, celulele slăbesc şi mor şi astfel mori şi tu înainte de vreme. In loc să trăieşti şi să te bucuri de viaţă vreo 80 de ani cât ti i-a dat Dumnezeu, din cauza fumatului, trupului îi va slăbi rezistenţa atât de mult încât la 60 de ani va ceda şi chiar mai devreme. Dacă te-ai îmbol­năvit de cancer pulmonar din cauza fumatului, singur şi conştient ţi-ai cauzat boala şi ţi-ai grăbit moartea. Este ca şi cum la aceşti ani te-ai spânzura sau te-ai arunca într-o prăpastie.

- Părinte, am căutat să mă las de fumat dar nu pot. Devin nervos, iritat, nimeni nu mai poate sta de vorbă cu mine, ce să fac?

- Arunci când omul vrea cu adevărat, se luptă şi biruieşte. Trebuie să-ţi pui voinţa la treabă. De ce o laşi să doarmă. Trezeşte-ţi voinţa şi luptă. Degeaba voieşti, dacă nu te străduieşti. Iar pentru cei împătimiţi şi obişnuiţi cu fumul ca şi cu mâncarea, lupta este foarte grea, deoarece, au obişnuit organismul cu fumul de ţigară. Nu atât organismul cât o enzimă care se află în sânge şi se hrăneşte cu nicotină din sânge.

Omul când se apucă de fumat nu o face pentru a deveni fumător înrăit ci pentru a se distra. Această distracţie îl costă mai târziu, pentru că fumând azi şi mâine, se adună multă nicotină în sânge, otrăvindu-l, iar sângele pentru autoapărare dă naştere la o enzimă care se hrăneşte cu nicotină şi curăţă sângele. La prima vedere, enzima pare a fi necesară şi folositoare. Însă, atunci când nu este hrănită, devine foarte neliniştită şi violentă făcând război în sânge şi în tot organismul. Se luptă să nu moară. Îi este foame. De aceea unii simt o stare de nervozitate când nu au ţigări şi nu fumează. Pentru a linişti enzima, trebuie s-o hrănească cu nicotină. Din această cauză, fumătorilor împătimiţi le este foarte greu să se lase de fumat. Dacă se luptă omul cu această dorinţă păcătoasă de a fuma, după un timp enzima slăbeşte şi moare, iar fumătorul părăseşte pentru totdeauna patima fumatului.

- Părinte, dacă luăm porumb de pe tarlaua CAP-ului unde muncim, ca să dăm în ziua aceea la păsări şi animale, este păcat ?

- Da. Este păcat, păcatul se cheamă „furat”. Se calcă porunca de a nu fura.

- CAP-ul nu ne plăteşte pentru o vară de muncă cu sapa de dimineaţă până ce se întunecă şi aşa că ne luăm noi plata. Nu luăm din altă parte ci luăm din locul unde muncim, iar locul unde muncim cândva a fost al nostru şi ni l-au luat comuniştii. Eu nu cred că înseamnă „furt” din munca mea, nu fur de unde a muncit altul!

- Ia spune matale, când te duci şi iei din locul unde ai muncit, adică de la CAP, cu ce cari ?

- Cu sacul, cu geanta, cu sacoşa sau cu buzunarul.

- Atunci când pui sacul pe spate ca să vii cu el acasă, de ce te uiţi în stânga şi în dreapta?

- Ca să nu mă vadă brigadiru, că mă dă pe mâna poliţiei. Au mai intrat de la noi la închisoare pentru că i-a găsit cu doi ştiuleţi de porumb în buzunar.

- De ce ţi-e frică dacă acolo este a matale? Te uiţi în stânga şi în dreapta ca să te asiguri că nu te vede nimeni, aşa fac hoţii, se asigură mai întâi că nimeni nu-i vede şi apoi fură. Deci, în conştiinţa matale te manifeşti ca un hoţ, păzindu-te să nu te vadă şi să nu te prindă la furat. Dacă ar fi de la matale aşa cum îmi spui mie, ai pune sacul în spate fără să te fereşti de nimeni, pentru că este de la matale. Nimeni nu se fereşte când duce în spate sau în mână ce este al lui. Tarlaua CAP-ului nu este a matale, este a Statului, munca matale o faci Statului, pentru aceasta cu mult sau cu prea puţin Statul te plăteşte. Matale, nu ai voie să iei pentru că nu mai este a matale. Dacă nu te plăteşte la valoarea muncii pe care o depui într-o vară, vor da socoteală la judecată pentru oprirea plăţii lucrătorului, iar pentru că pe matale te-a păcălit aşchiuţă să-ţi iei plata singură, furând, vei avea judecata şi plata hoţului şi a răpitorului.

- N-am ştiut părinte că e atât de mare păcatul. Am văzut că toată lumea duce acasă cu sacul, zicând că nu-i păcat pentru că este din munca noastră şi când am auzit că şi brigadiru într-o noapte a descărcat în curte o remorcă de porumb, m-am încurajat şi am luat şi eu.

- Părinte, dacă ţi-ai cerut iertare celui de la care ai furat şi apoi spui când mergi de te spovedeşti, eşti iertat de Dumnezeu ?

- Nu. Nu eşti iertat până ce nu îndrepţi greşeala punând la loc ceea ce ai furat şi chiar mai mult decât ai luat, împătrit. Aşa cum a făcut vameşul Zaheu în faţa Mântuitorului: „celor ce i-am nedreptăţit întorc împătrit” şi pentru aceasta Mântuitorul, spune: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!”. Adică, a întors înapoi ceea ce el răpise de la oameni sau a îndreptat răul pe care l-a făcut şi Dumnezeu l-a iertat şi bineînţeles că cei ce au fost păgubiţi s-au bucurat şi ei că li s-a întors munca înapoi. Aproapele pe care l-ai furat şi l-ai păgubit rupând din munca lui, te iartă pentru că împlineşte o poruncă a iubirii aproapelui, dar păgubit rămâne, golul de unde ai furat rămâne până ce întorci înapoi ceea ce ai luat. Trebuie să întorci înapoi lucrul furat.

- Părinte, dacă te blestemă părinţii, chiar iţi merge rău ?

- Da, cel mai greu pentru copii este blestemul părinţilor şi lacrimile mamei. Când copilul este neascultător şi părinţii îl blestemă, acel blestem nu se dezleagă decât cu rugăciunea dezlegării de blestem rostită de preot. În zadar spune mama, după ce a dat blestemul: „Dumnezeu să te ierte, că eu te-am iertat”, că dezlegarea blestemului nu se face, decât cu rugăciunea preotului. O altă greşeală care aduce nefericirea copiilor vine tot de la neascultare. Când mama spune să vii acasă la o anumită oră şi copilul nu ţine cont de cuvântul ei, toate lacrimile ei, când stă şi te aşteaptă, le vei avea şi tu în căsnicia ta. De acest păcat te cureţi prin taina spovedaniei.

- Părinte, dacă te blestemă cineva şi eşti nevinovat, se prinde blestemul ?

- Nu. Dacă eşti nevinovat, blestemul se întoarce asupra celui care a blestemat, nu cade pe tine.

- Părinte, este păcat mare de a blestema?

- A blestema este un păcat foarte mare, este la fel ca păcatul de moarte. Nu degeaba se spune la Sf. Scriptură: „blestemat să fie cel ce te va blestema” (Fac.27 ,29). Cel ce este blestemat de tine va căuta dezvinovăţire la Judecata înfricoşată, că, din cauza ta, nu a putut să se mântuiască, iar tu, te faci răspunzător pentru mântuirea lui. Pe cei ce i-ai blestemat: hoţul, făcătorul de rău, vrăjitoarea şi alţii, când vor muri, la judecata sufletului se vor dezvinovăţi aşa: „Doamne, eu m-aş fi întors de la păcate şi m-aş fi pocăit, dar m-a legat cu blestem acest rob al tău. Din cauza lui eu nu am mai avut timp de pocăinţă nu mi-am putut mântui sufletul, el să plătească pentru mine! „Atunci, vei fi judecat, ca un ucigaş al sufletului lui, pentru că prin blestem legându-l i-ai luat timpul de pocăinţă.

- Părinte, este bine ca banii pe care-i câştigi la loz în plic, loto sau jocuri de noroc, să-i dai la Biserică şi mai ales acolo unde se zideşte o Biserică să o ajuţi?

- Nu este bine! Nu este jertfa cea curată şi plăcută lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca ceea ce-i aducem să fie din muncă cinstită şi curată, pe când banii câştigaţi la loto şi jocuri de noroc nu sunt curaţi. Dacă preotul primeşte astfel de bani înseamnă că-i face şi lui aşchiuţă parte la lucrarea închinată lui Dumnezeu. Pentru aceasta va avea mult de pătimit, în Biserică vor fi multe certuri şi neînţelegeri, multă tulburare, multe furtuni şi nelinişte, pentru că diavolul se crede şi el cu drept în acea Biserică.

Să vă dau un exemplu personal, ce mi s-a întâmplat mie. Când am început să zidesc Biserica de la Boroaia, se câştigau maşini la loz în plic. Ce mi-a trecut prin minte, să pun rugăciuni înaintea lui Dumnezeu ca să-mi dea un loz câştigător şi să câştig o maşină. Pe atunci cu banii de pe o maşină ridicai toată biserica. Am zis că am s-o vând şi cu banii de pe ea am să cumpăr toată cărămida şi toate materialele ce-mi trebuiau. După câteva zile de post şi rugăciuni mi se arată Maica Domnului, pe malul Mării Negre şi-mi spune:

- Ai cerut de la Creatorul să-ţi ajute să câştigi o maşină?

- Da! I-am răspuns eu. Vreau s-o vând şi cu banii de pe ea să zidesc Biserica.

- Uită-te în spate şi vezi maşina ta! Când mi-a spus aceste cuvinte, am văzut în ochii Maicii Domnului curgând lacrimi şi a dispărut. Când m-am uitat în spate, am văzut o Dacie de culoare roşie, nouă şi foarte frumoasă. Dar, pe botul ei erau doi drăcuşori, la volan era altul şi pe capota din spate alţi doi. Când m-am întors, aceştia au început să se legene pe maşină şi să se bucure, zicând:

- Uite-l!, a lui e maşina dar stăpâni pe maşină suntem noi, noi o s-o conducem şi o să-i înecăm în marea asta!”. Atunci eu le-am zis:

- Dacă-i vorba că voi sunteţi stăpâni pe ea şi voi o s-o conduceţi, atunci mie nu-mi mai trebuie!

- Daaaa...!? Au exclamat ei parcă dezamăgiţi şi de ciudă au împins maşina în mare. Am văzut cum se scufunda maşina în apa mării. Această arătare, a fost mesajul primit de la Dumnezeu că nu-i place astfel de jertfe pentru zidirea Bisericii Lui şi că nu este bine să pui la zidirea unei Biserici banii câştigaţi la loto sau la jocuri de noroc, am lepădat gândul acesta ca pe o cârpă.



Pr. Argatu V. Ioan – 445 Răspunsuri duhovniceşti

ale Părintelui Ilarion Argatu la întrebările credincioşilor







68. Papolatria





Întrebuinţând, în adevăr, cuvântul ,,papolatrie”, nu-l spunem nici ca să insultăm pe cineva, nici ca să ne facem plăcere nouă sau altcuiva, ci-l spunem ca arătând o tendinţă veche în Biserica Romano-Catolică, tendinţă de a ridica pe Papă cu mult mai presus de oameni.

Cuvântul nu este nicidecum o ,,vorbă de ocară”, ci înseamnă, pur şi simplu, cultul papei, iar tendinţa spre acest cult a fost observată demult şi nu doar de ortodocşi.[...]

A atribui episcopului Romei mai mult decât se poate acorda în dogma creştină unui om, a-l numi mai mult decât poate fi numit un om şi a-l cinsti cu gesturi cu care se cinsteşte nu un om, şi cu care n-a fost de fapt cinstit nici un om, nici chiar un sfânt, înseamnă a-l diviniza şi a-l face obiect de cult. Dacă papa ar fi măcar un sfânt, i s-ar cuveni fireşte un respect deosebit, deşi sfinţii se venerează cultic după moarte. Dar papa nu este un om sfânt, nu este încă declarat sfânt. Teologia romano-catolică admite deocamdată chiar că, din punct de vedere moral, papa este un om ca noi toţi şi că poate păcătui. El este totuşi ca şi divinizat şi ca şi adorat. Formularea dogmatică a acestei concepţii şi a acestei atitudini, cu lung trecut, cum vom vedea, nu este încă făcută oficial, dar ideea există, există şi o anumită practică, şi întemeierea ei nu va fi lucru prea greu; dimpotrivă, va putea fi mai uşor decât dogmatizarea infailibilităţii de la 1870. După prerogativa divină, care este infailibilitatea, se vor putea acorda papei şi alte titluri şi drepturi divine, cuvenite urmaşului lui Petru, ,,vicarul lui Hristos”, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ.

Formulele există de veacuri şi ele contează; urmează doar să fie investite de formă cu sigiliul unui Sinod general, cum s-a procedat cu infailibilitatea la 1870. Acesta se pare că va fi sinodul care va continua pe cel ,,suspendat” atunci şi care va întregi opera lui: ridicarea papei pe treptele tronului dumnezeiesc, acolo unde n-a stat şi nu stă încă nici un sfânt, fie el om sau înger.[...]

Pentru că Sfântul Părinte este deci alt Hristos pe pământ, ...(credinciosul catolic) se descoperă cu mare evlavie şi se ridică ,,în sus”, ca şi cum ar rosti adică numele lui Dumnezeu, deşi când se rosteşte numele lui Dumnezeu sau numele lui Iisus Hristos, cum se întâmplă uneori... Prin urmare, protopresbiteraşul (şi orice catolic) socoteşte pe papa alter Christus, adică ceva mai mult decât un ,,vicar al lui Hristos”; un alt Hristos adevărat, dacă aceasta se poate, şi nu vorbeşte figurat, în consecinţă, se descoperă când îi rosteşte divinul nume şi se ridică ,,în sus”, cinste pe care nu o arată lui Iisus Hristos Însuşi, primului Hristos.

În realitate, pietatea faţă de Sfântul Părinte se manifestă printr-un adevărat gest de adoraţie, gest cultic. Credincioşii se prosternează înaintea lui şi-i sărută piciorul, respectiv pantoful, sfântul pantof pontifical al lui alter Christus pe pământ, cinste de care primul Hristos nu s-a putut bucura, pentru că El nu purta pantofi. Dacă acest act ar fi spontan şi benevol, el ar putea să însemne doar un exces de respect filial. Dar el este un ritual reglementat şi deci impus de sus. Un ceremonial riguros cere, într-adevăr, celor ce se apropie de Sfântul Părinte ca să i se prosterneze lui după un anumit tipic: laicii în genunchi şi-i săruta piciorul şi genunchiul, cardinalii îi sărută piciorul şi mâna, iar principii, mai privilegiaţi prin puterea lor lumească, îi sărută numai mâna. Aceste genoflexiuni decurg desigur din ideea de veneraţie datorată „vicarului lui Hristos”. În ceremonialul alegerii papei, ea primeşte fără ocol numele de „adoraţie” şi este un „omagiu” adus noului papă de către cardinali, care îi sărută piciorul şi mâna. [...]

Servus Servorum Dei (Slujitorul Slujitorilor lui Dumnezeu), cu care, în smerenia sa de rigoare se mândrea Grigorie cel Mare a rămas deci o simplă amintire, care sună ironic şi anacronic. Nu acesta este sentimentul care convine papalităţii – şi titlul n-a fost luat atunci decât spre a se da o lecţie de umilinţă. Altora. Suveranul Pontif nu este şi nu poate fi un Servus, el este un Dominus, un Dominus in terris. El se vrea şi se lasă preamărit şi cultivat ca unii împăraţi mari, care cereau să fie adoraţi ca zei încă din viaţă.[...]

În Sinodul de la Vatican, papalitatea şi-a acordat oficial şi solemn această mult râvnită şi aşteptată prerogativă (infailibilitatea). Convingând pe unii episcopi, constrângând pe alţii, Pius al IX-lea a încoronat cu un nou titlu opera seculară a sistemului papalist. Odată admisă infailibilitatea, se poate cere, în chip firesc, şi mai mult. Cine are o prerogativă dumnezeiască poate să aibă şi altele. Credem, deci, că papalitatea se mai poate sui încă pe scara ce duce la cer şi probabil o va face fiind infailibil, pontiful roman poate sa decreteze ex cathedra orice adevăr de credinţă, bineînţeles pregătit, formulat şi întemeiat de teologii săi. Aceasta înţelegeam, când vorbeam în Enciclica patriarhilor de la 1848 despre ,,apoteozarea papei”, care poate duce şi la ,,papolatrie”.[...]

Ştim că exegeza romano-catolică interpretează locul clasic al primatului papal în sensul că Sfântul Petru este temelia Bisericii şi de aceea şeful ei. Exegeza patristică în general este însă de alta părere, şi tot de alta părere este mai întâi Sfânta Scriptură. Mustrând pe corinteni, cum am amintit, pentru ,,pizma şi cearta şi dezbinările ivite între ei din cauză ca unii socoteau mai de cinste pe Sfântul Apostol Pavel, alţii pe Sfântul Petru, alţii pe Apollos”, Apostolul neamurilor le scrie un cuvânt care este atât de precis şi de categoric, încât nu îngăduie nici o altă părere, oricare ar fi posibilităţile de interpretare ale altor locuri biblice, care nu au claritatea acestuia: ,,Nimeni nu poate să pună altă temelie, afară de cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3, 11). Cuvântul Sfântului Apostol Pavel exclude orice controversă pe această chestiune şi înlătură orice metodă, cu atât mai mult cu cât, în discuţia asupra întâietăţii unuia din cei trei, era cuprins şi Sfântul Apostol Petru.

Dacă el era şeful Apostolilor şi avea de la Mântuitorul titlul de ,,temelie a Bisericii”, cum putea Sfântul Apostol Pavel să spună că Biserica nu are altă temelie ,,afară de cea pusă, care este Iisus Hristos”? Sau are Biserica mai multe temelii, are şi alta decât pe Iisus Hristos? Se poate ca Apostolul să nu fie edificat asupra unei chestiuni capitale pentru doctrina creştinismului dacă adică temelia Bisericii creştine este Iisus Hristos, un Apostol sau altcineva? Sfântul Pavel spune de atâtea ori în epistolele sale, că el predică pe Iisus Hristos, nu pe Petru. Avea el altă concepţie despre creştinism şi despre Biserică decât Sfântul Petru şi decât ceilalţi Apostoli? N-o aflăm de nicăieri. Subtilitatea şi elasticitatea exegezei romano-catolice este mare, desigur, dar ea nu poate să schimbe credinţa Bisericii vechi, care este credinţa Bisericii Ortodoxe: că temelia Bisericii lui Iisus Hristos nu poate fi un om, ci este ,,cea pusă de Iisus Hristos”.

Credem de aceea că nu rătăcim, în nepriceperea noastră, când mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, S-a răstignit pentru noi, a pătimit şi S-a îngropat. El a înfiinţat ,,una, sfântă, catolică (catolică se numea Biserica dreptcredincioasă, spre deosebire de erezii şi de secte. În acest sens vechi, catolică este până astăzi numai Biserica Ortodoxă) şi apostolică Biserică şi că El este temelia acestei Biserici. Numai că temelia Bisericii este El, Biserica este a Lui. Şi numai dacă Biserica este întemeiată de El şi pe El, putem să credem în ea, în divinitatea şi în veşnicia ei. Nu rezultă din nici un loc al Noului Testament că Sfinţii Apostoli şi primii creştini socoteau Biserica întemeiată de Petru şi că o mărturiseau astfel. Dacă Sfinţii Părinţi şi Sinoadele ecumenice ar fi cunoscut şi crezut o întemeiere a Bisericii creştine pe Petru, ar fi mărturisit-o lămurit în scrierile şi hotărârile lor şi ar fi exprimat-o poate chiar în Simbolul Credinţei. Dar ei credeau, ca şi Sfântul Apostol Pavel, şi Sfântul Apostol Petru, că temelia Bisericii este Însuşi Iisus Hristos. Numai El putea să garanteze pentru dumnezeirea şi tăria Bisericii, nu un apostol sau alt om, nici mai mulţi sau chiar toţi la un loc.

Sfântul Petru a fost un mare Apostol, a fost un „Stâlp” al Bisericii apostolice, împreună cu Iacov şi cu Ioan, a fost un om de iniţiativă şi de mare prestigiu, a fost martir al Evangheliei predicate, dar nu era Fiul lui Dumnezeu. Harisma apostoliei a împărtăşit-o cu toţi Apostolii, autoritatea lui între ei era morală şi firească, ,,întâietatea” lui era onorifică, iar când a dat prilej celui ,,mai mic între Apostoli”, a fost mustrat şi îndreptat de acesta, ca un egal îndreptăţit la autoritatea, la cinstea şi la răspunderea apostolică.[...]

Prin urmare, lăsând la o parte figurile de stil, canonişti şi teologi romano-catolici afirmau în secolul XIV că papa este egal cu Dumnezeu, că împotriva papei nu se poate apela nici la Dumnezeu, şi că cine nu crede aşa este un „eretic”, cum suntem fără îndoială şi noi. După ei papa este un „semizeu”, constată chiar un istoric bisericesc romano-catolic. Ei spun şi cred însă mai mult: papa este Dumnezeu, Papa-Deus, iată o concepţie care a avut doctrinarii şi apologeţii ei; aceştia au introdus-o „credinţa” occidentală, ce avea să admită apoi infailibilitatea papală la 1870, şi ceea ce ar putea să urmeze infailibilităţii. Când noi vorbeam despre apoteozarea papei şi despre papolatrie ca despre idei de viitor, spuneam prea puţin; ele sunt idei cu trecut şi aceasta, credem va putea ajuta cu atât mai mult să ia formă de hotărâri dogmatice la un nou sinod general, fără a constitui o insultă pentru Sfântul Părinte, ci constituind, dimpotrivă, un omagiu.





UN MARTIR AL CRUCII. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu



67. CÂND POLITICIANUL ÎL ASASINEAZĂ PE ISTORIC



Mărturisesc că, un timp, l-am privit pe domnul Adrian Cioroianu, de la foarte mică înălţime a poziţiei mele sociale şi, eventual, intelectuale cu o oarecare speranţă. Nădejdea mi-a fost spulberată în această vară.

Debutul cărturăresc, dar şi cel politic al domnului Cioroianu erau promiţătoare. Istoric activ şi aparent emancipat de mentalitatea şi practicile comuniste, publicist iscusit, politician abil - rămâne în luminile rampei, fără a se lăsa antrenat în scandaluri -, dl Adrian Cioro­ianu dovedea potenţial cultural şi civic, precum şi hotărârea de a lăsa urme adânci pe unde trece. Inconsecvenţele ori momentele de fariseism, cărora le-a căzut pradă deja, le-am pus pe seama tinereţii, care ne aseamănă, şi a înţelegerii diferite a relaţiei dintre români şi Dumnezeu, înţelegere care ne separă total. În treacăt fie spus, domnia sa este un adept înfocat al Noii Europe sincretiste, pe când eu rămân un critic moderat dar ferm al acesteia.

În vara fierbinte a acestui an, dl Adrian Cioroianu mi-a spulberat speranţa, demonstrându-mi că de la sublim la ridicol distanţa rămâne aceeaşi, adică un singur pas, că în umbra unei false străluciri întâlneşti cel mai adesea întunericul adânc al nimicului, că lumea este într-adevăr lăsată, deocamdată, în voia celor puternici în cele ale materiei şi slabi în cele ale duhului.

Doar neştiinţă?

Dl Cioroianu pozează într-un fel de crucial al purităţii - s-o numim democratice - a Bisericii, autodefinindu-se ,,intelectual, urmaş de preoţi şi actuală modestă talpă pe care se sprijină Biserica Ortodoxă Română", într-un demers jurnalistic susţinut în paginile revistei ,,Dilema Veche" (numărul 125/2006).

Mâzgălitura, căci prietenia cu adevărul mă obligă să folosesc acest cuvânt, mâzgălitura dlui Adrian Cioroianu, intitulată ,,Scrisoare deschisă Sfântului Părinte Teoctist, Patriarhul BOR", începe cu un fel de mărturisire a neştiinţei dânsului în cele ale titulaturilor ierarhilor Bisericii, comparând această neştiinţă - oricum şocantă şi ruşinoasă pentru un om care se declară ,,urmaş de preoţi" – cu confuzia pe care o făcuse în prima zi de armată între gradul de căpitan şi gradul de caporal. Acel caporal i-a pedepsit eroarea cu o înjurătură, moment pe care intelectualul Adrian Cioroianu ţine morţiş, să-1 povestească Patriarhului, deşi, prin conţinutul său, întâmplarea cu caporalul se regăseşte mai degrabă în zona bancurilor cu Bulă, decât în dialogul dintre un credincios educat şi Patriarhul său. Din teamă să nu-1 jignesc pe dl Cioroianu, dar şi pentru că prezum o oarecare evoluţie intelectuală a domniei sale de la nivelul de adolescent încorporat în armată, la poziţia de senator al Românie, îmi este greu să cred că a fost sincer în această mărturisire şi bănuiesc că, de fapt, dânsul a operat o puerilă aşezare în context a ideii că nu titulaturile şi cunoaşterea/necunoaşterea lor contează, ci calitatea sufletească a omului. Insistenţa cu care dl Adrian Cioroianu, în continuarea scrisorii domniei sale, despică-n patru firul compatibilităţii dintre titulatura de Prea Fericit a Patriarhului Bisericii, cu ceea ce interpretează domnia sa, ca ,,neofit într-ale teologiei", că ar fi nimerit ca denumire pentru demnitatea de întâistătător al Bise­ricii, definirea schingiuită a termenului de ,,prea fericit" prin amintirea unei metrese, a unui fost fotbalist si a unui controversat realizator de televiziune-tabloid, precum şi ridicarea ad-hoc a Părintelui Patriarh la demnitatea de Sfânt, ar putea să determine pe oricine să acorde intelectualului senator şi istoric, cel puţin scuza, dacă nu acuza unei neştiinţe răutăcioase.

Eu nu voi face asta. Dacă ar fi să accept că dl Adrian Cioroianu a fost într-o neştiinţă crasă, vecină cu prostia, şi că nu s-a gândit ca măcar să utilizeze ,,Google” pentru a se lămuri cum te poţi adresa cuviincios Patriarhului, care este originea şi înţelesul creştin al titulaturii de ,,Prea Fericit” şi ce înseamnă cuvântul ,,sfânt" pentru creştinii ortodocşi, daca aş accepta toate acestea, rândurile pe care le dedic impoliteţurilor domniei sale s-ar sfârşi aici.

Veşnica sperietoare agitată de Stânga: legionarismul

Rămân însă convins că domnul Adrian Cio­roianu a scris cu toată luciditatea ofensa la adresa Patriarhului. Autosesizându-se ca un fel de garant al stabilităţii şi siguranţei naţionale, dar şi ca instanţă morală, mai presus de Adunarea Naţională Bisericească şi de Sfântul Sinod al Bisericii, cărora li se subordonează administrativ Patriarhul, şi mai cu seamă ca un fel de ales al lui Dumnezeu trimis să dea directive Întâistătătorului Bi­sericii Ortodoxe Române, domnul Adrian Cioroianu solicită acid Părintelui Patriarh să ţină preoţii ,,departe de deşănţarea neo-legionarismului ce tinde să-mbobocească pe la noi", ,,ca haremul în care ideologiile criminale s-au împerecheat cu unii clerici români să apună".

Marea durere, marea zbatere a ,,credinciosului" Cioroianu este legionarismul sau mai exact neo-legionarismul pradă căruia Biserica ar fi în pericol să cadă. Domnul Cioroianu îşi doreşte să nu-i mai bârfim ,,pe urmaşii lui Moise, pe urmaşii lui I.G.Duca sau pe urmaşii lui Darwin”. Curioasă alăturare de urmaşi.

Adevăr de credinţă considerat bârfă

Să considerăm ca bârfire a evreilor citirea de către preot la Evanghelie, în care se mărturiseşte despre scena desfăşurată în faţa lui Pilat din Pont, când mulţimea de evrei alege între Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi criminalul Baraba, pe acesta din urmă care fusese ,,închis împreună cu nişte răzvrătiţi, ce în răscoală săvârşiseră ucidere” (Marcu XV, 7), deci un fel de terorist ,,avant la lettre" după normele UE şi NATO ale timpurilor noastre? Neagă istoricul Cioroianu un adevăr împărtăşit de miliarde de creştini din întreaga lume, anume că da, evreii L-au dat spre răstignire pe Hristos? La ,,bârfa" asta se referă domnul Adrian Cioroianu? Sau la faptul că nu putem accepta internaţionalismul evreiesc, decât în măsura în care ni se va accepta naţional creştinismul românesc, semnul de egalitate aşezat între condamnarea antisemitismului şi condamnarea antiromânismului? În rest ce putem să mai spunem despre evrei... Nimic altceva decât ceea ce ne spune în Sfânta Scriptură, Sfântul Apostol Pavel, ,,Apostolul Neamurilor”, fostul evreu Saul convertit pe drumul Damascului la creştinism de Însuşi Fiul lui Dumnezeu, ,,anume că neamurile sunt împre­ună moştenitoare cu iudeii şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună-părtaşi ai făgăduinţei, în Hristos Iisus, prin Evanghelie”. (Efeseni III, 6)

I.G. Duca

Domnul Adrian Cioroianu îl aminteşte pe I.G.Duca. Nu voi comenta prea mult, pentru că nu doresc să intru pe terenul lunecos al interpretării partinice a istoriei. Îl întreb doar pe istoricul Cioroianu dacă este vorba de acel I.G.Duca pe care ni-l dezvăluie istoria. Fruntaşul li­beral care la 7 iunie 1930 protesta în cadrul şedinţei Comitetului Executiv al P.N.L, împotriva ,,restauraţiei", întoarcerea pe tronul ţării a Regelui Carol al II-lea, un fel de lovitură de stat despre care spunea că ,,este cea mai primejdioasă aventură ce s-a putut face şi este tot ce poate aduce mai mult rău consolidării noastre naţionale şi situaţiunii ţării în toate privinţele, (...) o primejdioasă aventură la care nu pot să iau parte, la care refuz să mă duc chiar dacă viaţa mea politică ar lua sfârşit azi" (în ziarul liberal ,,Viitorul", din 8 iunie 1930), pentru ca în noiembrie 1933, acelaşi lider liberal să accepte numirea sa în funcţia de prim-ministru de către Carol al II-lea, devenind un instrument aproape docil al politicii Regelui ce prevestea viitoarea dictatură regală. Şeful de guvern a cărui intransigenţă vio-lentă a intrat în conflict cu intransigenţa politică a Mişcării Legionare aflată în plină ascensiune. sfârşindu-şi viaţa sub gloanţele lui Nicolae Constantinescu, un simpatizant al ,,Gărzii de Fier”. Un asasinat politic în a cărui organizare nu s-a dovedit, în acele timpuri, că ar fi fost implicată Mişcarea Legionară, formaţiune politică pe care o găsim, la 25 noiembrie 1937, funcţionând legal şi parte a unui pact de neagresiune electorală cu Partidul Naţional Ţărănesc şi cu onorabilul Partid Naţio­nal Liberal - Georgist, încheiat cu semnăturile lui Corneliu Zelea Codreanu, Iuliu Maniu si Gheorghe 1. Brătianu.

Rea-credinţă deconcertantă

Despre urmaşii lui Darwin mărturisesc că ştiu prea puţine. Sunt convins însă că înaintaşii domnului Darwin au fost cimpanzeii. Cred că a mărturisi că omul este creat de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Sa, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Facerea I, 26) nu este în conflict ori incompatibilitate cu cercetarea ştiinţifică serioasă şi în nici un caz nu reprezintă o bârfă!

În misiva pe care o trimite Părintelui Stoica de la Patriarhie, cel care, în numele Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, îi oferise un răspuns creştinesc, de bun simt şi în duhul iubirii creştine şi al împăcării, domnul Adrian Cioroianu îmi dovedeşte că manipulează grav trecutul şi prezentul, amestecându-le nepermis. A acorda, printre rânduri, cvasi-anonimei organizaţii neguvernamentale ,,Noua Dreaptă” calitatea de urmaşă a Mişcării Legionare este pe cât de hilar pentru un istoric serios, pe atât de ipocrit pentru un om politic care se vrea a fi responsabil. “Noua Dreaptă” a avut prezenţa de spirit, dar evident şi interesul propagandistic, să se implice în protestele fireşti la adresa mascaradei homosexualilor, minoritari sexuali care, deşi aflaţi în legitimă manifestare a dreptului la liberă exprimare, au lezat prin marşul şi mai ales prin cererile lor - precum legalizarea căsătoriilor homosexuale - drepturile majorităţii la apărarea, conservarea şi promovarea tradiţiilor naţionale autentice care, cu siguranţă, se regăsesc şi în preocuparea domnului Cioroianu legată de “calea pe care o va lua societatea în care trăieşte”. Apoi, a cataloga ,,Noua Dreaptă” ca organizaţie extremistă este apanajul Justiţiei, or Justiţia a acordat, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, statutul legal de o.n.g. pentru această or­ganizaţie. Dacă onorabilul cetăţean Adrian Cioro­ianu deţine şi alte informaţii decât cele pe care le-a cules superficial şi dezlânat de pe site-ul ,,Noii Drepte”, pentru a le folosi în scrisorica adresată Părintelui Stoica, atunci îl îndemn cu căldură să se adreseze organelor în drept ale statului. Dacă nu, îi recomand domnului Cioroianu să nu se mai aventureze în afirmaţii care devin nu numai campanie de imagine pentru insignifianta grupare ,,Noua Dreapta”, dar şi posibile impedimente în calea unei atitudini serioase şi legale faţă de gesturile extremiste care, într-adevăr, pun în pericol siguranţa naţională. Altfel, domnul Cioroianu se va trezi în ingrata calitate de propagandist fără voie al epigonilor lui Corneliu Zelea Codreanu care, adunaţi în “Noua Dreaptă”, trăiesc în afara timpului şi îi oferă dânsului prilejul unor digresiuni ieftine.

Domnul Cioroianu, mai presus decât Justiţia

Cât priveşte pericolul legionar, iată, domnule Cioroianu. ce se spune în textul unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă prin sentinţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. emisă în februarie 2006, în dosarul profesorului braşovean Grigore Opriţa, acuzat de propagan­dă naţionalist-şovină şi pentru organizarea unor grupări fasciste”: ,,În România, ca stat democra­tic, exprimarea unor opinii sau convingeri legate de doctrina sau Mişcarea Legionară nu sunt interzise. (...) De altfel, funcţionarea a numeroase organizaţii legal înfiinţate, precum ,,Mişcarea Legionară”, ,,Noua Dreaptă” etc. şi existenţa unor publicaţii ale acestora constituie o realitate care nu poate fi ignorată. (...) Suntem, de fapt, în prezenţa materializării libertăţii de exprimare care, dacă funcţionează în alte cazuri, trebuie să funcţioneze, în limitele legii, şi pentru inculpat”.

Domnule Adrian Cioroianu, nu putem ,,transporta” peste timp, în trecut valorile democraţiei post-capitaliste europene a anilor 2000 şi eticheta în numele acestor valori, acţiunile politice şi evenimentele dramatice şi sângeroase ale istoriei interbelice româneşti. Nu ne este permis a utiliza mituri, precum cel al lui Iorga, în care se separă eronat marele şi excepţionalul om de cultura, de jalnicul, orgoliosul şi incapabilul om po­litic, în beneficiul celui dintâi şi pentru întreţinerea artificială în conştiinţele contemporanilor noştri a unei jumătăţi de adevăr. Nu ne este îngăduit să ne afişăm ca apărători ai valorilor naţionale şi democratice autentice, confundând aceste valori cu pseudo-valori importate de aiurea prin intermediul diferitelor influenţe internaţionaliste, masonice, ecumeniste, globaliste ori mai ştiu eu de ce altă origine, care au asediat şi asediază de vreo două secole sufletul românesc, dorind să-l modeleze altfel decât a îngăduit Dumnezeu.

0 precizare despre ,,naţionalismul" Bisericii

Ortodoxia, domnule Cioroianu, are caracter universal tocmai pentru că are caracter naţional. Creştinismul ortodox se pogoară către oricare neam care îl primeşte liber, aşezând neamul respectiv, în comuniune şi neamestecare, alături de celelalte neamuri, într-o egalitate rânduită de Dumnezeu şi nu de biete, efemere şi incomplete legiuiri omeneşti, tot aşa cum Hristos întrupându-Se, răstignindu-Se şi înviind pentru fiecare om, S-a întrupat. S-a răstignit şi a înviat pentru întreaga umanitate, dăruind fiecăruia şi tuturor posibilitatea mântuirii. Dacă Biserica Ortodoxă Română îşi asumă caracterul naţional, aceasta o face nu din nostalgii naţionaliste, ci pentru că Dumnezeu a rânduit-o să păstorească, prin clerul. monahii şi marii săi duhovnici, sufletul poporului roman, parte inseparabilă a acestei Biserici. Cred ca v-aş ofensa dacă aş începe să înşirui nesfârşita listă a contribuţiilor Ortodoxiei şi ale Bise­ricii Ortodoxe Române la istoria şi călătoria neamului nostru prin lume către Dumnezeu. Cunoaşteţi aceasta mult mai bine decât mine...

Închei cuvântul meu despre impoliteţurile adresate de tânărul domn Adrian Cioroianu venerabilului nostru Părinte Patriarh, cu un citat dintr-o scrisoare al cărei autor îi las domniei sale plăcerea să-1 descopere: “Datoria elementară a unui om corect este să se informeze şi la omul pe care îl judecă”.





66. New Age - Era surogatului





Un alt cititor al cărţii Ortodoxia şi religia viitorului comenta: „Acum câţiva ani, când am citit cartea, totul îmi părea a fi foarte îndepărtat. Mă gândeam: Toate mişcările despre care vorbeşte Părintele Serafim aici sunt marginale, astfel de lucruri nu vor ajunge niciodată să cuprindă lumea. Însă acum văd lucrurile altfel. Tot ceea ce spunea Părintele Serafim este adevărat”.

Orice observator al lumii de astăzi poate vedea că formarea unei noi „spiritualităţi” a progresat exact în direcţiile descrise de Părintele Serafim. Când Părintele Serafim îşi scria cartea, formele neopăgânismului de-abia prindeau contur în societatea occidentală. Astăzi, ele au dobândit o formă foarte bine determinată. În vreme ce religiile orientale, despre care scria Părintele Serafim continuă să câştige adepţi, vedem astăzi un interes cel puţin egal, dacă nu chiar mai mare, faţă de formele occidentale de păgânism. Vrăjitoria, magia druidică, „Wicca", cultul zeiţei, cultul Gaiei (pământul) şi şamanismul indigenilor americani - toate acestea se bucură de o enormă popularitate în rândul occidentalilor, care le găsesc mai apropiate de propriile rădăcini, decât religiile orientale. Cu ajutorul cărţilor, filmelor (vezi seria de filme şi cărţi Harry Potter şi Prinţul Inelelor), programelor de televiziune, jocurilor şi web-siturilor având ca ţintă publicul tânăr, vrăjitoria a devenit una dintre temele aflate în cea mai mare vogă în cultura tineretului american. Kabbala, sistemul ocult iudaic, dezvoltat după epoca lui Hristos, este privit cu un deosebit interes; printre aderenţii la acest curent se numără astăzi multe staruri de cinema şi de muzică rock. În vreme ce mulţi oameni doar cochetează intelectual cu astfel de forme moderne de păgânism/ocultism, un număr din ce în ce mai mare s-a implicat profund în practicarea lor, luând parte la „experienţe iniţiatice despre care Părintele Serafim spunea că vor caracteriza religia viitorului.

În momentul apariţiei primei ediţii din Ortodoxia şi religia viitorului, termenul „New Age”, deşi familiar în cercurile masonice şi ezoterice, ca şi în grupurile contra-culturii, nu intrase în limbajul comun. Astăzi el a devenit stindardul unei întregi mişcări mondiale, o afacere de mai multe miliarde de dolari.

Însă manifestările stridente ale acestei mişcări au totuşi o atracţie limitată. Mult mai semnificativ este faptul că ideile New Age, care formează concepţia despre lume a „noii conştiinţe religioase”, pătrund din ce în ce mai mult în toate sferele gândirii şi activităţii umane. Astfel, New Age a devenit mai puţin o mişcare organizată, fiind mai curând un ferment care se insinuează pretutindeni: în psihologie, sociologie, istorie, arte, religie, educaţie şi guvernare. Spitalele de boli nervoase din toată ţara [adică America, n. trad. ] au înfiinţat programe New Age: meditaţie orientală, psihologie transpersonală, biofeedback şi meditaţia pe muzică. Marile corporaţii, precum General Motors sau AT&T sponsorizat cursuri de „gândire New Age” pentru angajaţii lor, cursuri unde se predau vizualizarea, hipnoza, „vindecarea psihică” şi alte psihotehnologii. Chiar şi în şcolile de stat, finanţate de guvern, s-a predat mediumnitatea, sub denumirea de channeling", ca mijloc de „vindecare lăuntrică”. O asociaţie a părinţilor îngrijoraţi din Connecticut a descris ce anume se petrecea în clasă: „în numele descoperiri «ţelului vieţii», copii sunt încurajaţi să intre în stări mentale de tipul transei şi să comunice cu «spirite păzitoare». Exerciţiile voga şi tehnicile de control mental fac parte şi ele din formatul acestui program”.

Bisericile creştine, din păcate, urmează aceleaşi tendinţe periculoase, lăsându-se târâte în praful marşului lumii spre apostazie. La jumătatea anilor '70, Părintele Serafim scria: „Ignoranţa profundă a adevăratelor experienţe duhovniceşti creştine în vremea noastră produce o falsă «spiritualitate» creştină, a cărei natură este strâns înrudită cu «noua conştiinţă religioasă»”. Cu ani înainte ca „channeling”-ul entităţilor descorporate să devină popular ca o modă New Age, Părintele Serafim cita relatările „harismaticilor” despre cum „canalizează” ei „Duhul Sfânt”. Însă chiar lăsând de-o parte toată discuţia despre „renaşterea harismatică”, prognoza făcută de el a ieşit la iveală în alte domenii. Iată, de pildă, ce scrie new-age-ista Marilyn Ferguson în cartea ei intitulată Conspiraţia Vărsătorului: „Un număr tot mai mare de biserici şi sinagogi au început să îşi lărgească contextul, astfel încât să includă comitete de sprijin pentru dezvoltare personală, centre de medicină holistică, servicii de vindecare, ateliere de meditaţie, schimbarea conştiinţei prin muzică şi chiar practici de biofeedback”. În Detroit, de exemplu, un preot romano-catolic şi o călugăriţă au organizat cursuri de control mental după metoda Silva („Silva-Mind-Control). În New York City, la Catedrala Episcopală cu hramul Sf. Ioan Teologul, s-a prezentat un ciclu de predici ţinute de David Spangler — unul din membrii marcanţi ai Fundaţiei Findhorn, care a spus că pentru a pătrunde în noua eră va fi necesară o „iniţiere luciferică”. În Seattle (Washington), pastorul şef de la Biserica Baptistă Principală (care este şi pastorul şef al Convenţiei Baptiste Americane), a predicat că Iisus Hristos nu a fost decât un om care şi-a conştientizat divinitatea şi că oricine poate face la fel - printre altele, prin Kundalini-yoga. Iar în librăriile creştine de pe tot cuprinsul Americii se pot vedea cărţi din toate domeniile mişcării New Age - de la cărţi despre gândirea pozitivă, până la cele care sprijină „noua ordine mondială”. Una dintre cărţi, publicată de Inter-Varsity Christian Fellowship şi Paulist Press, pretinde că este un păcat ca creştinii să nu sprijine ţelul „noii ordini economice” şi al „noii ordini mondiale”.

În cadrul principalelor biserici protestante (mai ales metodiste şi prezbiteriene), se înregistrează o tendinţă din ce în ce mai puternică şi mai hotărâtă de încorporare a cultului zeiţei Sophia în practica religioasă; iar la conferinţele pastorilor şi conducătorilor acestor biserici, acest cult a şi avut loc.

Concomitent, în cadrul romano-catolicismului există o mişcare de asimilare a învăţăturilor lui Carl Jung, unul dintre părinţii fondatori ai mişcării New Age. Jung, care luase parte la şedinţe de spiritism şi recunoştea că are „spirite” călăuzitoare”, învăţa că excluderea „părţii întunecate” este un defect fatal al creştinismului şi că este necesar ca la Sf. Treime să se adauge un al patrulea - Lucifer! Teoriile lui sunt ridicate în slăvi în seminariile şi atelierele romano-catolice, iar psihoterapia sa se practică în anumite biserici romano-catolice şi de către călugării şi călugăriţele din unele mănăstiri. Bisericile episcopaliene şi protestante (mai ales cele metodiste) au intrat şi ele în această mişcare: există pastori protestanţi care practică analiza junghiană.

În anul 1994, la Biserica Airport Vineyard din Toronto, a avut loc un eveniment care a atras atenţia întregii lumi şi a fost intens mediatizat. Era vorba de aşa-zisa „Binecuvântare de la Toronto”, socotită a fi atracţia turistică numărul unu pe anul 1994, în cadrul căreia se spune că Duhul Sfânt a umplut mulţimile cu hohote de râs de nestăpânit. Bărbaţi şi femei nu numai că se tăvăleau pe jos de atâta râs, chicotind şi hohotind, dar au fost văzuţi târându-se pe jos şi lătrând ca nişte câini, bătând din picioare şi pufnind ca taurii, guiţând ca porcii, răgind ca leii, mârâind şi scoţând tot felul de sunete de animale – comportament care în orice ţară ortodoxă este privit şi astăzi ca semn de îndrăcire.

De atunci şi până astăzi, sute de mii de creştini din lumea întreagă au venit aici pentru „a se aprinde de la focul” mişcării râsului. Dintre aceştia, 15000 au fost pastori şi slujitori creştini care, mai apoi, au dus mişcarea în comunităţile lor din întreaga lume. Numai în Anglia, şapte mii de biserici, inclusiv ale Bisericii Anglicane, au îmbrăţişat Binecuvântarea de la Toronto. Mişcarea a măturat pur şi simplu tot ce era privit până atunci ca fiind curentul principal al creştinismului. În iulie 1955, la „Clubul 700” al lui Pat Robertson au fost prezentaţi mai mulţi învăţaţi harismatici, de sorginte penticostală, protestantă sau romano-catolică, care au pledat în favoarea sunetelor de animale, susţinând că sunt fie manifestări ale Duhului Sfânt, fie manifestări omeneşti la lucrarea Duhului Sfânt. [...]

Confruntat cu astfel de lucruri, credinciosul creştin nu se mai poate îndoi de cuvintele Părintelui Serafim că: „Satana... îşi face acum intrarea gol în istoria omenirii”.



Ieromonah Damaschin – Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim



e

65. Despre Sfânta Cruce



(Despre Evghenie Ostaşul, Noul Mucenic întru Hristos, un soldat rus ucis de ceceni.)

Ce s-a petrecut de fapt? Ce i-a povestit mamei lui Evghenie ucigaşul fiului ei în prezenţa reprezentanţilor O.S.C.E.? Tinerilor soldaţi căzuţi prizonieri li s-a spus: „Cine doreşte să rămână în viaţă să-şi scoată crucea de la gât şi să se declare musulman”. Când Evghenie a refuzat să-şi scoată crucea, au început să-l bată cu cruzime. Apoi l-au batjocorit şi torturat timp de trei luni. După asta l-au ucis, tăindu-i capul. Mormântul i-a fost arătat mamei contra unei sume mari de bani, chiar de către ceceni. Este uimitor că nici după ce a murit nu i-au scos crucea, n-au avut curajul.

Ce însemnătate are crucea purtată la gât? Pentru ce satana o urăşte şi face orice pentru ca nimeni să nu o poarte, ori să şi-o pună ca pe o simplă podoabă fără semnificaţie?

Mulţi, desigur, au auzit despre întâmplarea din vremea copilăriei lui Lenin când într-o criză de furie, ca răspuns la sfatul insistent de a merge la biserică, acesta a dat fuga afară din casă pe zăpadă, şi-a smuls cruciuliţa de la gât şi a început să o calce în picioare. Ce s-a întâmplat mai apoi cu Rusia este legat de acest episod al biografiei lui Lenin. Îmi amintesc că în anii '60, o tânără, după primirea botezului, a fost chinuită de diavol. Noaptea, în somn o apăsa o asemenea greutate încât ea, simţind prezenţa necuratului, nu putea să-şi mişte mâna pentru a-şi face cruce. O voce mângâioasă, dar în acelaşi timp hipnotic -poruncitoare îi spunea: „scoate-ţi cruciuliţa, doar e atât de mică”. Ea, ascultătoare a întins mâna spre cruciuliţă, însă când s-a atins de ea şi-a venit în fire şi a rostit „Tatăl nostru”, s-a închinat şi a auzit cum diavolul a plecat de la ea cu un oftat prelung.

Un alt tânăr, cam prin aceeaşi perioadă, mi-a povestit ce ispite l-au chinuit după botez. Diavolul a început să-i bage în cap că cele exterioare nu sunt obligatorii, doar în inimă să fie credinţă: de ce să porţi cruciuliţa la gât - de ochii lumii s-ar putea zice? Chiar când era să-şi scoată cruciuliţa Domnul i-a spus în vis: „Crucea este precum tălăncuţa la gâtul oii, pentru ca Păstorul să poată auzi mai grabnic când este la necaz”. Totuşi, şi după aceasta, a continuat să meargă foarte rar la biserică. O dată, chiar şi de Paşti, întorcându-se obosit dintr-o deplasare s-a hotărât să nu meargă la biserică şi s-a culcat. Dar, în toiul nopţii a fost trezit pe neaşteptate de un foc care îi ardea pieptul, iar când a dus instinctiv mâna la locul de unde pornea focul, a simţit în mână cruciuliţa de la gât, care continua să-i ardă mâna, şi tot trupul i-a fost cuprins de o văpaie aducătoare de bucurie. S-a uitat la ceas: era fix miezul nopţii. La biserică începuse procesiunea din jurul bisericii. A sărit din pat şi a alergat la cea mai apropiată biserică, iar de atunci viaţa i s-a schimbat.

Nu ştim ce trăiri duhovniceşti or fi fost legate în viaţa lui Evghenie de crucea lui. Se prea poate să nu fi fost nimic deosebit. în afară de credinţa că aceasta este Crucea lui Hristos. Cu Crucea lui Hristos în mână sunt înfăţişaţi în icoane mucenicii Lui.

Dar ce s-a întâmplat însă cu cei care şi-au scos crucile de la gât? Diavolul nu se potoleşte niciodată până când nu-l stăpâneşte pe om de tot. Li s-a ordonat să tragă în prizonierii din propriul neam ca să-şi păstreze viaţa. Apoi, pe unul dintre ei l-au pus în faţa camerei de luat vederi să îşi renege mama spunând în faţa întregii lumi: „Eu nu am mamă, pentru mine există doar Allah”.

Liubov Vasilievna, mama noului mucenic Evghenie spunea: „Ce poate fi mai dureros pentru o mamă, decât pierderea fiului! Mi-am găsit mângâiere în faptul că el s-a purtat ca un adevărat creştin. N-aş fi putut îndura să ştiu că s-ar fi lepădat de Hristos, de credinţa ortodoxă, de Rusia, de mamă.”

Să încercăm să înţelegem nevoinţa noului mucenic Evghenie. în primul rând, chiar imaginea chinurilor la care au fost supuşi prizonierii arată multe. Nu au fost torturi fizice sau morale prin care să nu fi trecut. Dacă cedau erau înjosiţi şi mai mult. Iată ce povestea un tânăr care a fost captiv la ceceni: „La început mă sileau să-l chinui pe un altul. Apoi pe acela l-au pus să mă chinuiască pe mine”. Numai diavolul putea născoci aşa ceva. Să-i obligi pe oameni să se omoare între ei pe rând, cu scopul de a rupe orice legătură între oameni. Noi suntem chemaţi să fim uniţi în Hristos, dar aici este vorba de unire întru diavol. Pentru ca nimeni să nu creadă pe nimeni, nimeni să nu aibă încredere în nimeni şi ca fiecare să se teamă de celălalt. Pentru ca nimeni să nu se împotrivească triumfului răului - lucrul pe care încearcă diavolul să-l obţină în lumea de astăzi. Pentru ca omul simtă că este absolut singur, singur la fel ca diavolul, ca cel ce se află în iad. Pentru ca împrejur să fie doar pustiu pârjolit, pentru ca oamenii să nu ştie încotro merg, pentru ca toţi să fie cuprinşi de frica morţii.

Nevoinţa mucenicească a lui Evghenie, împrejurările morţii lui ne fac să ne gândim în primul rând că în lume s-a adunat atâta rău încât nu vom putea scăpa de noi prigoane împotriva Bisericii. În al doilea rând, trebuie să ne pregătim cu demnitate pentru noi încercări.

Cine erau aceşti ucigaşi ceceni care şi-au pierdut chipul omenesc şi trădătorii ruşi, care cu puţinătate de suflet au uitat de vrednicia lor omenească? Dacă nu ar fi fost „perestroika”, toţi ar fi fost komsomolişti, aşa cum au fost ceva mai înainte părinţii şi bunicii lor.

Dar, în lumea de astăzi, răul atinge adâncimi şi mai mari. Oare nu ştiţi că prin televiziune, filme pornografice, muzică rock care sunt extrem de diabolice, tinerii încă de mici învaţă cum să-i tortureze şi să-i ucidă pe alţi oameni? Pentru mulţi tineri crescuţi cu această cultură pare ceva normal să te distrezi torturând pe cineva. Odată o femeie a venit la biserică şi i-a spus preotului că are patru copii, iar doi dintre ei, cei mai mici au intrat deja într-o sectă de satanişti. Cu lacrimi în ochi mama l-a implorat pe părinte să se roage pentru aceşti copii, pentru ca ei să se întoarcă spre Hristos. Lucrul cel mai uimitor, după cum povestea părintele, a fost acela că atunci când le-a dat binecuvântarea cu crucea, aceştia au devenit violenţi cu preotul. Ce suferinţă pentru mamă! Fiii ei erau încă mici, dar satana îi ţinea strâns în împărăţia sa.

În săptămâna fiului risipitor şi în ziua de pomenire a noilor mucenici şi mărturisitori ruşi suntem chemaţi să înţelegem nevoinţa mucenicilor din zilele noastre ca o pe chemare deosebită către tineri, pentru că tineretul, după cum se ştie este întotdeauna plin de patimi, iar atmosfera din jur este în ziua de azi distrugătoare. Duşmanii noştri vor să-i dea pierzării pe toţi. Dacă omul nu voieşte să se înfrâneze în nici o privinţă, iar acest principiu este implantat astăzi în conştiinţa de masă din întreaga lume, de unde va lua puterea de a se împotrivi neclintit satanei când va veni ceasul încercărilor.

Noi toţi suntem ostaşii Domnului. Dar mai degrabă suntem ca acei ostaşi îndrăzneţi în vorbe, dar care încă nu au mirosit cu adevărat praful de puşcă, şi faptele vor arăta cum suntem în realitate. Uneori, poate cu prea multă uşurinţă, fără a cugeta îndeajuns, vorbim întruna despre faptul că în anii de prigoană s-a remarcat nu numai măreaţa slavă a noilor mucenici ruşi, dar s-a descoperit şi ruşinea unei lepădări nemaiîntâlnită în istoria Bisericii. Omul poate trece prin orice torturi, chiar şi prin moarte, şi se poate mântui. Dar să se lepede de credinţă, să se lepede de tot ce reprezintă piatra cea din capul unghiului a sufletului, să spună că întreaga viaţă i-a fost numai minciună şi că nu crede în Hristos Dumnezeu, că nu îşi iubeşte părinţii, că scuipă pe patrie şi pe Biserică şi să rămână în viaţă? Ce-i mai rămâne de făcut omului cu viaţa sa după toate acestea?

Pentru a înţelege la ce cazne au fost supuşi Evghenie (repetăm, el a fost chinuit timp de trei luni) şi alţi mucenici, redăm mărturia unui creştin care, după ce a trecut prin GULAG şi a cedat torturilor, s-a pocăit: „Cel mai greu lucru nu sunt torturile. Ei vă pot chinui astăzi, mâine pot chinui pe altcineva şi veţi avea un timp de răgaz. Dar ei întotdeauna, ca dracii, vă urmăresc cu atenţie şi vor cu orice preţ să vă oblige să minţiţi sau să-l huliţi pe Dumnezeu. Nu au timp să vă bată în fiecare zi de dimineaţă până seara, însă vă pot sili să spuneţi ceva împotriva prietenului sau a lui Dumnezeu. Când sunteţi torturaţi, după un ceas sau două de suferinţă, durerea începe să se potolească. Dar, după lepădarea de Dumnezeu, când îţi dai seama că L-ai trădat, durerea nu mai încetează. Suferinţa duhovnicească este incomparabil mai chinuitoare decât cea trupească. Ce mai poate face omul după aceasta pentru a nu-şi ieşi din minţi? Doar să se roage. Fără rugăciunea de pocăinţă este imposibil să supravieţuieşti”.

Îmi povestea acest om că, de multe ori, se răscula în el cârtirea împotriva lui Dumnezeu: „Dacă exişti cu adevărat, de ce îngădui să se întâmple toate acestea?” Dar erau clipe când mila Domnului se atingea de el şi atunci putea să zică: „Doamne iartă-mă. Dumnezeule ajută-mă.” Şi asta îi erau îndeajuns ca să ştie că Dumnezeu există şi că El, cu dragostea Sa, nu ne părăseşte. Acest om îmi spunea că îi era greu să să-şi amintească despre tot ceea ce a fost - nu de tortură, nici de călăi - pe toţi i-a iertat. Dar îi este greu să se ierte pe sine, chiar dacă ştie că Dumnezeu nu îi va aminti niciodată de lepădarea sa.

Între altele, mama lui Evghenie spunea că ea, personal, nu găsea în sine puterea de a-i ierta pe ucigaşi şi de a se ruga pentru ei, după tot ce văzuse când şi-a căutat fiul în Cecenia. Şi abia după ce i-au căzut în mână binecunoscutele versuri scrise în detenţie de marea cneaghină Olga, în sufletul ei a început să se schimbe ceva:



Şi acum când suntem lângă-nveşnicire,

În gura robilor Tăi, Doamne, pune

Putere mai presus de fire

Pentru vrăjmaşi să facem rugăciune.



din Noul Mucenic întru Hristos Evghenie Ostaşul, editura Evloghia







64. Problema evreiască (continuare)



Cine conduce mijloacele de informare?



Când am ajuns să-mi dau seama că revoluţia rusă nu a fost, la origini, rusă, că a fost finanţată, organizată şi condusă în cea mai mare parte de evrei pe care îi însufleţea un conflict secular între ei înşişi şi poporul rus, m-am întrebat cum a putut fi acoperit atât de eficient un fapt istoric de o astfel de importanţă? Aflând mai multe despre asasinarea de către comunişti a milioane de creştini în Rusia şi în Europa de Est, m-am întrebat de ce s-au realizat atât de puţine filme, seriale sau documentare de televiziune, romane, cărţi sau articole de presă despre acestea, în timp ce Holocaustul este tratat la nesfârşit?

Apoi am citit un număr al ziarului „Thunderbolt”, publicat de Dr. Edward Fields din Marietta, Georgia. Dr Fields realizase o documentaţie meticuloasă despre controlul evreiesc asupra celor trei reţele americane de televiziune, N.B.C., C.B.S. şi A.B.C. Am verificat cu atenţie sursele doctorului Fields, care includeau şi biografiile publicate de evrei.

În perioada primelor mele cercetări, Richard Sarnoff era directorul postului de televiziune N.B.C., William Paley conducea C.B.S., iar Leonard Golndeson , A.B.C. Am descoperit cu uimire că toţi trei erau evrei, toţi activau în organizaţii sioniste şi toţi trei primiseră numeroase premii din partea multor grupuri evreieşti, sioniste şi pro-israeliene. Apoi, am constatat că ziarul cel mai important din America, „The New York Times”, se află în proprietatea şi redactarea unor evrei. Acelaşi lucru este valabil şi pentru ziarul cu cea mai mare influenţă dintre toate asupra guvernului federal, „The Washington Post”. Tot evreii sunt proprietarii cotidianului cu cel mai mare tiraj din America, „The Wall Street Jurnal”. Al lor este chiar şi ziarul meu natal, „Times Picayune” din New Orleans.

Am aflat că evreii dominau Hollywoodul de ani de zile. A fost interesant să descopăr că dintre cei „Zece de la Hollywood”, care au invocat Al Cincilea Amendament când au fost întrebaţi în faţa Congresului dacă erau comunişti, nouă erau evrei. Examinând publicistica de presă şi carte, am găsit din nou o preponderenţă frapantă a evreilor în majoritate, devotaţi intereselor evreieşti, la fel cum este în zilele noastre Steven Spielberg, regizorul filmului „Lista lui Shindler”, susţinător sonor al cauyelor sioniste. De fapt, cel mai văzut film al tuturor timpurilor făcut vreodată despre Holocaust, considerat de milioane de oameni un document istoric, a fost o producţie integral evreiască.

Jerry Molen – producător; Gerald R. Molen – producător; Steven Spielberg – regizor şi producător; Kurl Luedtke – scenarist; Steve Zaillian – scenarist; Janusz Kaminski – operator; Michael Kahn – monteur; Ewa Braun – scenograf; Branko Lustig – producător şi scenograf; Allan Starski – scenograf; Lew Rywin – coproducător.

Peste ani de zile, am citit unele publicaţii evreieşti care se lăudau cu dominaţia evreiască din mass-media americane. De asemenea, am citit „Un imperiu al lor propriu”, de Neal Gabler, o carte care expune în detaliu cucerirea evreiască a industriei cinematografice.

Ben Stein, un scenarist evreu (şi fiu al lui Herbert Stein, consultant economic al Preşedintelui Richard Nixon), a scris cartea „Vedere de pe Sunset Boulevard”. În carte, Stein comentează cu candoare că o mare majoritate din scenariştii şi directorii de televiziune de la Hollywood sunt evrei şi că se opun cu îndârjire valorilor creştine şi conservatorismului din orăşelele americane tradiţionale din provincie. Ben Stein a scris în 1997 un articol pentru „E!-online” intitulat „Oare evreii conduc mass-media?” şi însoţit de un subtitlu care răspundea „Ba bine că nu şi ce-i cu asta?”.

În anii şaptezeci, Dr. William L. Pierce, preşedinte al Alianţei Naţionale şi redactor al revistei „National Vanguard” împreună cu colectivul său de redacţie, a făcut cercetări şi a atestat documentar dominaţia evreiască în eseul său: „Cine conduce America?”.

... Puterea evreiască în presă este atât de extinsă încât nici nu mai poate fi exagerată. Nu se mai pune problema unei puteri disproporţionate faţă de procentajul lor demografic; puterea lor ne taie cu adevărat respiraţia.

Dacă locuiţi într-un mare oraş, cotidianul pe care-l citiţi este mai mult decât probabil, în proprietatea evreilor sau redactat de aceştia. La fel se întâmplă şi cu revista naţională de ştiri pe care o cumpăraţi de la taraba din colţ. Mai mult decât probabil, reţeaua de televiziune naţională, prin cablu sau antenă, ale cărei emisiuni le urmăriţi este evreiască, iar în caz contrar, evreii predomină oricum în departamentele de conducere şi de luare a deciziilor. Filmul pe care-l vedeţi la cinematograf sau la televizor are toate şansele să fi fost produs, scris şi regizat de evrei adeseori, toate trei. Editorii cărţilor pe care le citiţi, în ediţii de buzunar sau cartonate, până şi companiile muzicale care produc discurile cumpărate de dumneavoastră, sunt probabil în proprietate evreiască sau, dacă nu, au aproape sigur evrei în funcţiile-cheie de conducere. Librăriile şi bibliotecile îşi aleg adesea noile cărţi pentru achiziţie pe baza recenziilor scrise de evrei şi a unor publicaţii ca „The New York Times Book Review”, un supliment al ziarului „The New York Times” condus de evrei.

Cu siguranţă, este adevărat că mulţi oameni din mass-media nu sunt evrei. Nu susţin nici că fiecare evreu din mass-media face parte din cine ştie ce conspiraţie fantasmagorică şi complicată, sau că fiecare evreu ar fi un sionist fanatic. Dar proporţia covârşitoare din dominaţia şi direcţia presei americane este evreiască şi nici un grup nu este mai etnocentric şi mai bine organizat pentru a-şi realiza interesele declarate decât evreii. Ţinând seama de toate aceste fapte, poate orice persoană rezonabilă să creadă că evreii prezintă ştiri şi programe de divertisment fără nici o părtinire în scopurile lor proprii, prin ceea ce Gabler numeşte „Un imperiu al lor propriu”? ...

Am aflat curând că multe dintre cele mai mari agenţii de publicitate, atât locale cât şi naţionale, se aflau sub conducere sau proprietate evreiască. Aceste agenţii puteau orienta publicitatea spre orice ziar sau organ de presă doreau.

Puterea publicitară evreiască nu numai că a mărit monopolizarea şi consolidarea evreiască a ziarelor americane, ci a afectat enorm şi publicaţiile cu directori goyim (creştini). Toate publicaţiile importante depind de câştigurile obţinute din publicitatea evreiască, astfel încât politicile lor editoriale, de ştiri şi conţinut trebuie să se acorde cu grijă conform atitudinilor evreieşti. În ultimă instanţă, presa liberă nu este deloc liberă. Ea funcţionează cu bani. Vechea zicală: „Cine lăutarul plăteşte, cântecul îl porunceşte” se aplică fără îndoială în mass-media. ...

Ca rezultat, dintre cele 1600 de cotidiane din Statele Unite, numai 25% sunt în proprietate independentă, fără să facă parte dintr-un trust de presă. Şi numai un mic număr de ziare sunt destul de mari pentru a avea un colectiv de corespondenţi situaţi în afara propriilor lor comunităţi. Celelalte depind, pentru a-şi obţine actualităţile naţionale şi internaţionale, de conglomeratele de ştiri ca „The New York Times” şi „The Washington Post” şi trustul Newhouse.

Dominaţia evreiască a mass-mediei americane are un trecut îndelungat. Încă din anii ’20, evreii aveau o influenţă extrem de disproporţionată faţă de procentajul lor demografic. Şi cu toate că operaţiunile mediatice îşi schimbă adesea proprietarii şi directorii, redactorii şefi, administratorii şi editorialiştii, dominaţia este mai puternică decât oricând, iar brokerii puterii continuă să-şi amplifice şi să-şi consolideze forţele. ...



Evreii care caută să exercite controlul asupra altor naţiuni nu sunt condamnaţi niciodată, însă noi, goyim-ii care nu dorim decât să ne controlăm propriile noastre naţiuni suntem stigmatizaţi ca antisemiţi şi plini de ură. Această ipocrizie sfruntată nu va dispărea decât după ce se va sparge menghina în care evreii au prins mass-media.





David Duke – Trezirea la realitate





63. Problema evreiască





În ultimul deceniu al secolului XX, orice critică la adresa poporului evreu, a religiei sale sau a statului Israel este considerată cea mai cumplită crimă morală. Evreii sunt cea mai sacră dintre toate vacile sacre şi oricine are de spus un cuvânt negativ despre ei se pomeneşte etichetat ca „antisemit”. Odată ce un om primeşte acest calificativ, adevărat sau nu, nimic nu-l mai poate exonera de vina pe care mass-media o echivalează cu păcatul suprem. ... Nu sunt antisemit şi resping acest epitet. ... În lumea noastră saturată de Holocaust este aproape imposibil să rosteşti cuvântul „evreu” fără a trezi emoţii. ...

În fiecare an, zeci de mii de scenarii despre evrei inteligenţi, generoşi, altruişti, creatori, morali şi curajoşi inundă ecranele de şaizeci de centimetri ale televizoarelor şi ecranele de zece metri ale cinematografelor, ziarele, revistele şi cărţile noastre, teatrele, estradele şi amvonurile, undele radio şi transmisiunile prin satelit. Există mii de portretizări ale evreilor persecutaţi ca fiind nevinovaţi, nobili şi eroici, câtă vreme adversarii lor sunt reprezentaţi ca nişte întruchipări ale răului. Nici un grup omenesc de pe Pământ nu are un sistem de public relations mai eficient decât poporul evreu.

Indiferent dacă vedem armata Faraonului, cu săbiile scoase din teacă, fugărindu-i pe israeliţi, cazacii antisemiţi ai Ţarului, ofiţerii SS ai lui Hitler îmbrăcaţi în negru, un terorist palestinian fără nume încercând să răpească elevi israelieni sau povestea mai intimă a unui evreu sensibil maltratat de un om de afaceri antisemit, cu toţii am văzut stereotipul antisemitismului, am văzut trupurile scheletice şi am împărtăşit durerea evreiască. O ştiu din proprie experienţă, căci mi s-a întâmplat şi mie în tinereţe. ...

Dacă cineva critică orice parte a istoriei sau conduitei evreieşti, ori aspectele intolerante ale religiei mozaice, sau fie şi numai politica sionistă a Israelului, dobândeşte inevitabil eticheta de „antisemit”, un termen care presupune mai multe prejudecăţi şi daune decât oricare altul. Dacă, însă, vorbeşte despre maltratarea curentă a indienilor pe parcursul istoriei americane, nimeni nu-l acuză că ar fi „anti-american”. Cei care-şi exprimă oroarea faţă de excesele Inchiziţiei spaniole nu sunt declaraţi nici „anti-creştini” şi nici „anti-spanioli”. ...

Mark Twain a scris: „Toate naţiunile se urăsc între ele, dar toate la un loc îi urăsc pe evrei”. ...

Când am căutat antisemitismul în enciclopediile importante, am constatat că toate încercau să explice antisemitismul istoric efectiv ca pe o formă de intoleranţă creştine la adresa evreilor non-creştini. Uneori, se sugera chiar că evreii au fost persecutaţi de creştini numai fiindcă Evangheliile îi acuză de crucificarea lui Hristos. Nicăieri nu se sugera că una dintre sursele antisemitismului ar putea să fi fost atitudinile etnocentrice şi pline de ură ale evreilor înşişi faţă de goyimi, exprimate în propriile lor legi religioase. ...

Unul dintre exemplarele din „Comon Sense” menţiona un articol de-o pagină întreagă, scris de Winston Churchill, cu titlul „Sionism versus bolşevism: O luptă pentru sufletul poporului evreu”. Articolul apăruse iniţial în numărul din 8 februarie 1920, al ziarului ”Illustrated Sunday Herald”. Churchill susţinuse că evreii din lume oscilau între devotamentul faţă de comunism, pe de o parte, şi cel la adresa Sionismului, pe de altă parte. Churchill îşi exprima speranţa ca evreii să adopte sionismul ca alternativă pentru la ceea ce el numea bolşevismul „diabolic” şi „sinistru”. În acest articol contemporan cu primii ani ai revoluţiei ruse şi foarte bine scris, Churchill descria comunismul ca pe o „confederaţie sinistră” a „evreilor internaţionali”, care „i-a înşfăcat pe ruşi de păr şi au devenit practic stăpânii incontestabili ai acestui enorm imperiu”. ...

Unul din ofiţerii noştri (americani) militari de informaţii din Rusia, în această perioadă revoluţionară, fusese Căpitanul Montgomery Schuyler. Schuyler a trimis cu regularitate în ţară rapoarte pentru şeful de stat-major al Informaţiilor din Armata S.U.A. care apoi i le-a trimis Secretarului de Război şi Preşedintelui Statelor Unite.

Lectura rapoartelor detaliate m-a ajutat să înţeleg mai bine o perioadă din istorică despre care foarte puţini americani au cunoştinţe. Documentele raportau masacrarea oribilă a mii de aristocraţi şi intelectuali ruşi, asasinaţi pur şi simplu pentru că puteau asigura o conducere eficientă, în opoziţie cu comuniştii. Numeroşi americani ştiu că măcar aproximativ că Stalin a omorât peste douăzeci de milioane de oameni. Totuşi, multe milioane de ruşi au fost măcelăriţi şi la începuturile bolşevismului, sub conducerea lui Lenin şi a lui Troţky (evrei), căci aceşti doi oameni au fost cei care au iniţiat primele ucideri în masă şi Gulagul.

De asemenea rapoartele declarau fără echivoc natura evreiască a revoluţiei. Într-unul dintre rapoartele oficiale ale lui Schuyler, scos de sub regim confidenţial în anul 1958, la aproape cincizeci de ani după redactarea şi expedierea lui, Schuyler afirmă:

Probabil că ar fi neînţeles să spunem pe faţă acest lucru în Statele Unite, dar mişcarea bolşevică este şi a fost, încă de la începuturile ei, orientată şi controlată de către evreii ruşi de cea mai sordidă teapă...” ...

„Un tabel întocmit în 1918, de Robert Wilton, corespondentul din Rusia al ziarului „London Times”, arată că în acea perioadă existau 384 de comisari, incluzând doi negri, 13 ruşi, 15 chinezi, 22 armeni şi peste 300 de evrei. Dintre aceştia din urmă, 264 veniseră din Statele Unite, după căderea Guvernului Imperial.” ...

Într-o cablogramă trimisă guvernului nostru în luna ianuarie a anului 1918, Francis (ambasadorul american în Rusia din perioada revoluţiei) anunţa:

„Liderilor bolşevici de aici, dintre care majoritatea sunt evrei, iar dintre aceştia 90% sunt exilaţi reîntorşi, puţin le pasă de Rusia sau de oricare altă ţară, ei fiind internaţionalişti care încearcă să declanşeze o revoluţie socială la nivelul întregii lumi.” ...

Rolul evreilor în revoluţia comunistă a fost, însă, menţionat în numeroase publicaţii evreieşti importante, cum ar fi „Enciclopedia evreiască” şi „Enciclopedia evreiască universală”. Am descoperit cu uimire că evreii se laudă efectiv cu rolul lor de pivot din cadrul revoluţiei ruse. Ba chiar scot în evidenţă efortul evreilor comunişti de a deghiza rolul evreiesc, un efort încununat cu succes întrucât majoritatea goymilor din America şi Europa nu îl cunosc nici acum.

„În prezent există probe concludente că bolşevismul este o mişcare internaţională controlată de evrei.” – Directorul Serviciului Britanic de Informaţii, către secretarul de stat al S.U.A.

Mişcarea şi ideologia comunistă au jucat un rol important în viaţa evreilor, mai ales în anii douăzeci, treizeci, şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, precum şi după încetarea acestuia (...).

(urmarea în numărul din săptămâna viitoare)





David Duke – Trezirea la realitate



62. Satul românesc





Erau atâtea de văzut acolo la ţară, unde sufletul este plin de tot ce te înconjoară, unde era feeria şi liniştea dulce a naturii şi a vieţii, viaţa de muncă necurmată de visare şi de speranţe fără hotar, cu simplitate şi măreţie totodată, fără zorzoane artificiale şi fără constrângeri spirituale, totul firesc şi liber – oh! Da, erau toţi oamenii satului săraci, dar liberi ca păsările cerului şi aceasta preţuia cât şi viaţa lor. Unora, care nu au trăit în mijlocul naturii, le pot părea lucruri mărunte, dar omul de la ţară trăieşte cu ele şi din ele, se împletesc strâns cu viaţa lui, îl inspiră în dorurile lui, în cântecele lui, în tot ce este mai înalt ca izbucniri ale sufletului său, ele, toate, fac parte din armonia miraculoasă a naturii, şi fără ele natura este moartă, iar viaţa omului de la ţară pustie. Din ele s-au născut doinele, din ele s-au născut baladele, cântecele de dragoste şi cele de jale, din ele s-au născut legendele şi Mioriţa, din ele s-au născut cântecele de dor, datinile, toată poezia şi toată muzica folclorului nostru autentic şi bogat, fără seamăn în lume.[...]



La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, pădurea a fost închisă de jur împrejur cu gard de sârmă ghimpată, nu a mai avut voie să intre în ea nimeni din cei ce se născuseră lângă ea şi o iubeau cu toate comorile pe care le adăpostea în copacii ei şi pe pământul ei fertil, a fost tăiată barbar în interior, s-au făcut alei şi clădiri al căror rost nu l-au descifrat niciodată megieşii, rămânând în picioare din podoaba ei de dinainte numai marginea, ca un inel care să acopere misterul dinăuntru, şi aşa a rămas până astăzi. Din viaţa locuitorilor au dispărut privighetorile, mierlele, grangurii şi toată lumea lor, florile au dispărut toate şi ele rămânând atotstăpânitoare tăcerea şi misterul dinăuntru, iar de departe nostalgia noastră, a celor ce crescuserăm şi trăiserăm în umbra şi feeria ei şi o iubeam ca pe un dar al lui Dumnezeu. A murit astfel şi ultima sa sentinelă care supravieţuise în părţile noastre din codrul Vlăsiei, încântase viaţa noastră, ne făcuse să uităm greutăţi şi necazuri, făcuse să dăinuie neatinse datini străbune şi acel cult al naturii care înnobilează sufletele ţăranilor de pretutindeni (ei, care învaţă totul din cartea naturii mai temeinic şi mai cu drag decât din orice altă carte) şi îi deosebeşte atât de mult de orăşenii născuţi între zidurile prea reci sau prea fierbinţi, care îşi duc viaţa toată în spaţii fără orizont, fără să vadă bine luna şi soarele, cerul miraculos al nopţilor senine şi liniştite, feeria curată a primăverilor şi toamnelor. Cei mai mulţi duc o viaţă pretenţioasă şi tumultoasă, secătuită de adevăratele frumuseţi, prizonieri ai unei idei trufaşe de superioritate rău înţeleasă şi nejustificată în esenţa ei. Câţi dintre orăşeni au gustat în viaţa lor fericirea de a admira în toată strălucirea şi splendoarea ei feeria nopţilor senine de vară, fascinanta oglindă înstelată a cerului, iar jos, în iarbă şi în rouă, să vadă covorul scânteietor de licurici luminând în noapte ca stele minuscule, nestemate risipite darnic de natură la picioarele noastre, frumuseţi de vis, luminiţe albastre aprinse, ofrandă nopţilor şi îngerilor, iar în jur văzduhul vibrând de ţârâitul greierilor, de trilurile privighetorilor din crâng, străfulgerat de dârele luminoase ale stelelor căzătoare – nopţi pline de pace şi de vise, care, pe de-o parte, îi arată omului cît este de mic şi de neputincios în faţa universului, iar, pe de alta, îi descoperă că Dumnezeu le-a făcut pe toate pentru el. Nici un orăşean nu poate gusta frumuseţea fără seamăn a cerului în nopţile senine de vară. Praful, fumul, pâcla şi luminile artificiale ale oraşului estompează oglinda cerului cu vălul lor nebulos, pe când la ţara văzduhul este curat şi limpede, cerul, luna şi stelele apar vederii în toată splendoarea şi măreţia lor.[...]



Munca noastră se desfăşura simplu şi liber, ca o slujbă sfântă în templul imens si etern al naturii ca un prinos adus prin pământul care ne hrănea şi era leagănul nostru comun, tuturor generaţiilor dinaintea noastră şi celor ce vor veni după noi.

Mama nu ştia carte, ca milioane de femei din vremea ei, nu a avut niciodată un calendar, dar era ea însăşi un calendar fără greş şi viu al tuturor sărbătorilor, al tuturor datinilor şi pentru cei vii şi pentru cei morţi, al tuturor datoriilor sufleteşti. Familia noastră ţinea cu sfinţenie toate posturile prescrise de Biserică ca o rânduială de la sine înţeleasă, aşa cum rămăsese din bătrâni şi din toate vremurile vechi de două mii de ani înşiraţi pe firul de oţel al istoriei româneşti. La zile mari şi sfinte, pregătea întotdeauna cele după cuviinţă, după datini. Da, nu ştia să scrie şi să citească, dar era de o bună-cuviinţă, şi avea un bun simţ desăvârşite, învăţase cartea naturii şi a omeniei, mai bună, mai serioasă, mai plină de înţelepciune decât oricare altă carte.

Tata muncea la câmp şi pe pământul din grădina mare a gospodăriei, mama se ocupa de gospodărie şi de copiii mici muncind ca o roabă pentru bunul mers al familiei, vrednică şi econoamă, înţeleaptă şi modestă. Dimineaţa se scula în fiecare zi la ora 4, cea dintâi dintre ai familiei; de culcat se culca ultima, noaptea târziu. A fost o sfântă.[...]



În ambianţa aceasta a satului B. ne-am născut şi am crescut noi toţi, în cultul muncii şi al cinstei, al respectului faţă de toţi oameni, în libertatea desăvârşită a cugetelor, în credinţa în Dumnezeu, în legătura trainică cu natura, cu istoria neamului şi cu toate datinile lui. Toate acestea erau aşezate solid în fiinţa lui T. M. Popescu, ca şi cărămizile într-un zid de fortăreaţă menit să înfrunte orice asalt din afară, să asigure viaţa, libertatea, virtuţile spirituale ale celor dinăuntru. Era amprenta mediului simplu, dar plin de înţelesuri, plin de greutăţi şi de griji, dar plin şi de frumuseţi, de natura blândă şi sănătoasă, de evenimente mărunte şi scumpe nouă, de viaţa grea şi clocotitoare, dar senină a satului care a dat societăţii şi ţării oameni vrednici, de seamă, medici, ofiţeri, profesori, ingineri, preoţi, învăţători, meseriaşi şi muncitori, soldaţi şi morţi glorioşi în patru războaie: 1877, 1913, 1916-1918, 1941-1945. Am descris viaţa noastră din satul natal cu deamănuntul, aşa cum a fost ea.[...] Toată familia noastră am trăit-o aşa, ea şi-a pus pecetea pe fiinţa noastră, a determinat formarea noastră – caracter, gândire, educaţie.[...]



Un martir al Crucii: viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu





61. Părintele Iustin Pârvu - Închisoarea
„Popor român, acum şi-n veac, tu să rămâi cu Dumnezeu!”



Copilăria pe care am trăit-o eu nu se compară cu ce trăiesc copiii de azi! De câte ori revăd pârâul ăsta, îmi amintesc de frumuseţea jocurilor şi de pofta noastră de viaţă care ne-a dat vigoarea şi ne-a ajutat să creştem sănătoşi sufleteşte. Noi am trăit o viaţă simplă, fără modernismele artificiale de azi. Era atâta viaţă în sângele nostru încât nici o molimă nu se atingea de noi. Nu ne îmbolnăveam aşa uşor şi nici nu luam atâtea doctorii. Copilăria asta bogată şi frumoasă pe care am trăit-o eu m-a ajutat să îndur multe din încercările puşcăriei. Acolo în închisoare am observat că cei care erau crescuţi la ţară, mai ales la munte, erau cei mai viguroşi şi au rezistat torturilor şi regimului sever. Pe când cei crescuţi la oraşe, repede se ofileau şi-şi dădeau duhul, săracii...

Ţăranii au un organism şi o structură mult mai sănătoasă. Şi aceasta este scăparea noastră pentru cei de acum, pentru copiii noştri – viaţa de la ţară, care a rămas mai puţin alterată. Să ne întoarcem deci la simplitatea ţăranului – numai aşa putem reveni la verticalitatea noastră ortodoxă şi să scăpăm de această demono-craţie care îl robeşte pe om. Noi nu avem nevoie de libertatea lor democratică, ci de libertatea deplină de conştiinţă, să fii un om liber moral, despătimit. Pentru că în conştiinţă ne vorbeşte Dumnezeu. Acum nu mai curge prin trupul nostru sângele curat al dacului, al românului hrănit din seva naturii şi a credinţei în Dumnezeu; sângele lui Ştefan cel Mare s-a descompus, a venit peste el toată urgia asiatică, semită şi occidentală. Acestea au dus la descompunerea morală şi spirituală a esenţei naţiunii române şi a creştinismului însuşi...

Eu, dacă n-aş fi avut copilăria asta bună de care v-am povestit, şi care a fost singura perioadă tihnită din viaţa mea, n-aş fi ajuns la 87 de ani. Aceasta m-a ajutat în toate împrejurările grele de rezistenţă.

[...]

Tradiţia aceasta creştină e legătura cu trecutul, e rădăcina ta puternică care te ţine vertical şi demn, (privitor în Sus), în stare să rezişti la loviturile prezentului şi viitorului; vorba cântecului:



„De eşti bogat sau sărac, de ţi-e uşor sau ţi-este greu,

Popor român, acum şi-n veac, tu să rămâi cu Dumnezeu!(...)

Fiorul absolut ne-a străbătut...

Multe-am pierdut, dar demnitatea niciodată-n veci!”

[...]


Ne redescopeream pe patul suferinţei



Iată ce ne povesteşte Părintele Iustin despre suferinţa din temniţă:

„Toate aceste întâmplări au însemnat mult în viaţa mea.

La început am trăit cu nădejdea că vom fi eliberaţi... A urmat o perioadă în care ne-am închipuit, şi apoi ne-am eliberat de iluzia acelor zile în care americanii vor veni şi ne vor elibera pe toţi. Oamenii erau foarte înflăcăraţi de această speranţă. Dar acest zvon era pură propagandă. Era un mijloc prin care comuniştii făceau mai multe victime, prin care mai mulţi deveneau deţinuţi.

Când toată această tortură s-a terminat, şi speranţele şi îndoielile, viaţa a cunoscut o perioadă de pace - toţi deţinuţii de fapt treceam prin această perioadă. Era o perioadă de consolidare spirituală pe calea suferinţei, graţie căreia reuşeai să te cunoşti pe tine însuţi. Ea începea când reuşeam să pătrundem în interiorul nostru. A fost total şi simplu că noi ne redescopeream la acele ore pe patul suferinţei: era o chemare. Aceasta e cea mai importantă experienţă pe care o poţi avea în timpul vieţii: a te cunoaşte pe tine însuţi în totala ta dependenţă de Dumnezeu. Atunci descopereai că nu eşti singur în faţa greutăţilor, că este Dumnezeu, Care urmăreşte evoluţia ta morală, Care te susţine în luptă, numai tu să ai bună-voinţă şi nădejde. Cunoscându-te pe tine însuţi descopereai sensul superior al vieţii, destinul ei înalt, mult deasupra nimicului cotidian; descopereai puterea asupra ta însuţi în ispită, sau slăbiciunea... ; te descopereai pe tine tare în credinţă, sau slab..., aşa cum nu te-ai fi cunoscut niciodată în împrejurările obişnuite ale vieţii.

De aceea e preţios timpul pe care-l avem în faţă, şi greul vieţii. Că, să ştiţi, poverile pe care le pune Dumnezeu pe umerii noştri dacă-s purtate cu înţelepciune cu trecerea timpului sfinţesc sufletul, îl curăţă, îl luminează, şi omul nu se mai încurcă în nimicuri ci străpunge barierele întunericului... (...)

Aşa, iar noi abia după ce am înţeles exact de ce eram în închisoare, după ce am descoperit iconomia lui Dumnezeu, am început să rezistăm. Sufeream cu bucurie acest martiriu, înduram orice nedreptate ca prin jertfa răbdării noastre să ispăşim din păcatele noastre şi ale neamului. Cu ajutorul Harului am înţeles că acele condiţii infecte şi umile erau adevărate pricini de despătimire. Această înţelegere profundă a condus la o reală consolidare spirituală. A fost foarte puternică, aproape inexplicabilă pentru că noi eram complet izolaţi în fortăreţe ca Aiud şi mai apoi Gherla. Aiudul şi Gherla erau fabrici de martiri în cel mai adânc sens al cuvântului. În aceste închisori am învăţat adevărata rugăciune, născută din suferinţă şi din jertfă.”

[...]
Chiar şi demonul poate fi supus de puterea credinţei



„şi aici, în această adunare de prizonieri, prima întrebare a fost: „Cine crede încă în Dumnezeu? Cine crede încă în această tâmpenie?”

Şi ştiţi, am simţit o puternică revoltă interioară. Am realizat că acesta e momentul, indiferent de ceea ce putea să mi se întâmple, chiar dacă mă trimiteau înapoi în celulă, sau într-un lagăr de muncă. Regimul era diferit: într-un lagăr de muncă era mai uşor, chiar dacă te exterminau în ambele locuri.

Când am auzit întrebarea, eu am sărit. Eu eram în spatele acestei adunări de aproximativ 120 de bărbaţi. Am ieşit în faţă, sprijinit de alţii. Toţi erau slăbiţi, eram nişte umbre, nişte fantome. Am ieşit în faţă. Omul a spus: „Vino aici!” – arătându-mi stânga lui. „Cine altcineva crede, ca acesta?”. Numai 7 au stat la locurile lor – oamenii lor - informatorii, care intraseră printre noi şi-şi trădau colegii. M-au izolat 9 zile, şi mi-au dat porţia de mâncare cunoscută: câte 200 de grame de apă sărată, seara, şi o bucăţică de pâine de 100 de grame. După ce acest tratament diabolic s-a terminat, ceilalţi m-au întrebat: „De ce ai spus că eşti preot?” Cum aş mai fi putut spune că sunt altceva? – Îmi ajunge mustrarea pentru cedarea anterioară. De data asta ar fi fost posibil să declar altă meserie doar dacă renunţam la Hristos.

Cine spune adevărul poate să piardă azi, dar să câştige pentru totdeauna, fiindcă nimic nu se face ştiinţa lui Dumnezeu; în toate e o încercare şi o dovadă de dragoste a lui Dumnezeu.

Ceilalţi au plecat la Baia Sprie, o mină la circa 160 de Km de Aiud. După 2 săptămâni, eu am fost dus acolo într-o maşină a închisorii în condiţii oribile şi am stat acolo 2 ani.

Eu nu m-am refăcut foarte bine psihic, dar mi-am răscumpărat păcatul anterior. Nu vreau să spun că acesta a fost un act de curaj din partea mea, cât că un rezultat al acestei acţiuni a fost că păcatul a fost ispăşit. Eu am spus: „Doamne, iartă-mă. Păcătuisem şi am vrut să mă dărui Ţie în acel moment periculos”. Toţi m-au observat, şi, să ştiţi că gardienii, ofiţerii şi întregul lagăr au avut un respect special pentru mine. Ei încă mă batjocoreau, dar am observat că mai puţin. Peste ani am avut ocazii de a mă reabilita în puşcărie.

Şi, am văzut, cum şi un demon poate fi supus de puterea credinţei.”





Ieromonahul Teognost – Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos





60. Părintele Iustin şi copilăria





- Părinte Iustin, care este obârşia dumneavoastră?

- M-am născut într-o familie de oameni de la munte, cu obiceiuri frumoase, şi am fost educat într-un duh de evlavie ortodoxă. Aveam o icoană cu care mă culcam şi mă trezeam înaintea ochilor: Sfântul Munte al Athosului, scăldat de Marea Egee, pe care se vedeau bărcile, pe munte se vedeau mănăstirile şi chiliile sihaştrilor, iar în înălţime era Sfânta Treime binecuvântându-i pe nevoitori. Acolo îmi era gândul veşnic. în copilărie, îi spuneam mamei din când în când: trebuie să ajung la Sfântul Munte! Şi au trebuit să treacă ani şi ani de-a rândul şi să trec printr-o mulţime de grele încercări, ca până la urmă să ajung în Sfântul Munte şi să văd cu ochii locul atât de drag şi mult visat al copilăriei.

- Părinte, ce v-a format cel mai mult duhovniceşte în copilăria Sfinţiei Voastre?

- În viaţa mea de familie, din zona asta a munţilor, ca de obicei, mamele au rolul cel mai important. Părinţii, fraţii mai mari sunt plecaţi mai mult la muncă, în dreapta, în stânga, ei sunt pe terenul de luptă. Iar mamele sunt acelea care se ostenesc cu naşterea, cu creşterea, cu formarea caracterelor, cu influenţa şi viaţa spirituală pe care o cere Biserica. Mie mi-a fost uşor să înclin înspre viaţa monahală, pentru că mama, Dumnezeu s-o ierte, aproape în fiecare zi de Duminici şi sărbători ne lua la Durău, la Mănăstirea Secu, Sihăstria, pe la Mănăstirea Neamţ. Nu erau maşini, ci se întovărăşeau 2-3 vecini, puneau caii la căruţă, merinde în traistă şi hai la mănăstire, 20, 25, 30 de km. Şi aşa, adeseori, înnoptam pe la bătrâni, pe la Mănăstirea Durău, care pe atunci era mănăstire de călugări. Mănăstirea Durău era un punct foarte important, de mare atracţie şi cu deschidere spre Bucovina şi Ardeal. Era o mănăstire rară, cu cântăreţi şi slujitori buni şi chiar dacă ai fi fost de piatră tot dădeai o lacrimă. La privegherile de sărbătorile acestea mari eram adânc impresionat, mai ales când vedeam copilaşi de anii mei îmbrăcaţi în veşminte – ipodiaconi, cum ieşeau la Vohod acolo cu preoţii cu lumânări înainte. Ei, şi aşa s-a imprimat viaţa asta a lor în mine, încât când veneam acasă trăiam toată săptămâna viaţa Durăului sau a Secului. Acolo am luat legătura cu nişte bătrâni, Părintele Dometian, Părintele Pahomie. Iar când m-au primit pe mine la mănăstirea Durău şi m-au îmbrăcat într-o seară în ipodiacon şi m-au aşezat cu sfeşnicul înaintea soborului, apoi pentru mine a fost toată lumea, pentru mine nu mai exista nimic, nici casă, nici acasă... Trăirea aceea a mea de atunci a rămas aceeaşi până azi. Şi mama împărtăşea întru totul trăirea mea. Dacă nu era mama, nu eram acolo atunci şi poate nu aş fi făcut drumul pe care l-am făcut.

Aşa am intrat eu în mănăstire.

- Părinte, sunt multe deosebiri între copilăria pe care aţi trăit-o Sfinţia Voastră şi copilăria pe care o trăim noi astăzi?

- Educaţia creştinească şi morală a copilului, astăzi, nu o mai poate oferi decât familia, şi doar dacă e sănătoasă duhovniceşte. Instituţiile de învăţământ, din păcate, s-au transformat în factori anticreştini de modelare a copilului. Te învaţă să fii în pas cu ştiinţa raţionalistă atee şi cu lumea păcătoasă, şi justifică cele mai urâte păcate, despre care este şi ruşine a vorbi. Şcolile, până şi grădiniţa, au un scop satanic, de a te dezgoli de ruşine, şi de a te abate de la linia creştină – nu cumva să ajungi Duminica la biserică, îţi găsesc ei de lucru; şcoala primară nu mai are valoarea de altă dată, de dinainte de comunism. […]

- Acum, cu sistemul ăsta democratic, profesorii nu mai au nici o autoritate...

- De fapt democraţia înseamnă anularea cunoştinţelor celor mai elementare. Copilul îşi face de cap. Când i-ai dat libertate copilului şi i-ai băgat în cap apărarea aceasta oficială, nu mai faci nimic din el. Asta este însă în defavoarea lui, că ajunge un ignorant oficial. Se va da el cu capul de pereţi, mai târziu, dar va fi mult prea târziu.[…]

Bieţii copii şi ei au fost influenţaţi iar viaţa lor a ajuns artificială, bucuriile lor sunt sărăcite de sens...

Ce? Se compară copilăria pe care am trăit-o eu cu ce trăiesc copiii de azi? Era o viaţă în sângele nostru încât nici o molimă nu se atingea de noi. Nu ne îmbolnăveam aşa uşor şi nici nu luam atâtea medicamente – droguri cum iau copiii de azi. Copilăria – aceasta a fost singura perioadă tihnită din viaţa mea, că după aceea...

Copilăria asta frumoasă şi bogată pe care am trăit-o eu m-a ajutat să îndur multe din încercările puşcăriei... Când văd pârâul ăsta îmi amintesc de frumuseţea jocurilor noastre, de pofta noastră de viaţă care te ajuta să creşti sănătos sufleteşte, o viaţă simplă, fără artificialităţile şi modernismele de azi.[...]

- Vă punea mama la post?

- Postul era post, nici nu se putea pune problema. Ce ţi se punea înainte aceea mâncai. Că mai dădeai şi de oalele cu smântână câteodată, asta era altceva. Dar să ştiţi că toate lucrurile astea din copilărie pe care nu le respectam, când îţi spuneau părinţii una şi tu făceai alta... toate consecinţele le aveai. Nu rămânea nimic neplătit înaintea lui Dumnezeu. Când mergeam cu vitele, mama îmi punea mâncare de post, dar veneau alţi copii cu brânză, cu altele, şi eu mai mâncam cu ei acolo. Dar să ştiţi că într-o săptămână le trăgeam toate; ori că stâlceam un deget de la picior, sau se-ntâmpla să cad cumva să mă lovesc la ochi..., dar nu rămâneam nepedepsit. Ei, în clipa în care pătimeai simţeai că e pedeapsa lui Dumnezeu. Mai ales că eu mai mărturiseam mamei că, uite, azi am mâncat brânză de la Ion, ş-apoi dacă păţeam ceva în cursul săptămânii, mama îmi amintea zicând: „ Ai văzut că nu-ţi ajută Maica Domnului? Te-a pedepsit! Ai mâncat miercuri de frupt, vezi, ai grijă!” […]

De jucat, noi nu ne jucam cu jucăriile astea, moderne, care de multe ori strică mintea copiilor, aveam numai socotitoare simple din sârmuliţă şi cu nişte biluţe pe ele, ca să înveţi a număra...[...]

- Jocurile copiilor de azi ce fel vremuri anunţă?

- Copiii de azi care se joacă cu calculatoarele şi cu televizorul au lepădat pacea şi liniştea copilăriei de mai înainte şi trăiesc într-un duh aerian care nu mai poate conserva viaţa duhovnicească şi care-ţi macină sufletul. Acestea prevăd un dezastru al omenirii, căderea omului, un cataclism pe care şi-l pregăteşte singur. Trebuie să intervenim de urgenţă ca să oprim mânia lui Dumnezeu, pe care o vedem revărsată asupra noastră prin ploile, inundaţiile, taifunurile, incendiile pe care le vedem astăzi în lume. Căci, precum pe vremea lui Noe oamenii mergeau cu sticluţa de apă după ei şi aceasta prevestea potopul, iar ţigara nedezlipită de la gura omului a prevestit oarecum arderea cu foc de armament din cumplitele războaie ale ultimului secol, tot aşa şi acum, televizorul şi calculatorul prevesteşte distrugerea psihicului uman prin această putere a tehnicii, pe lângă arderea cu foc prevestită de atâţia împătimiţi ai ţigării din zilele noastre.[...]

Pentru mine au contat, casa unde m-am născut, am crescut şi unde s-au legat de mine atâtea amintiri, au contat oamenii copilăriei mele, fetele şi feciorii lor, alături de care m-am înălţat, bătrânii satelor, mănăstirile cu duhul lor curat, toate locurile astea dintâi pline de frumuseţe care se leagă de începuturile vieţii mele, încât nu le pot uita nici acum, la bătrâneţe, mi-au rămas în suflet, ele pentru mine sunt ţara mea, locul meu. Aici am văzut lumina zilei şi aici am putut vedea cum trăiau oamenii cu frica lui Dumnezeu şi cu lumina în suflet. Din fetele şi feciorii lor au oameni frumoşi la suflet , curaţi. Aici am văzut respectul tradiţiei creştine şi al valorilor neamului. Că tradiţia aceasta creştină e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică care te ţine vertical şi demn, (privitor în sus), în stare să rezişti la loviturile prezentului şi viitorului;





Ieromonahul Teognost –

Părintele Iustin şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos







59. Chemare





Cuvânt acesta a fost rostit în biserica Radu-Vodă, în miercurea din Săptămâna brânzei, la 8 martie 1978

„Cuvântul cel dintâi l-am făcut,

o, Teofile, despre toate cele pe care

a început Iisus a le face şi a le învăţa”.

(Fapte 1, 1)



A venit acum vremea, tinere, să auzi un glas care te cheamă. Un glas pe care nu l-ai mai auzit; sau poate da, dar pe care nu l-ai înţeles şi nu l-ai ascultat.

Este glasul lui Iisus!

Nu tresări, nu te mira şi nu zâmbi neîncrezător, tânărul meu prieten! Glasul care te cheamă nu este al unui mort, ci al unui înviat. El nu te strigă din istorie, ci din adâncul propriei tale fiinţe. Cuvintele acestea, rostite şi scrise aici, sunt din străfundurile tale, pe care nu ţi le cunoşti. Ţi-a fost poate ruşine sau teamă să cobori în adâncul tău şi să le descoperi. Ai crezut că în tine zace o fiară, un mormânt al instinctelor din care se ridică strigoii înspăimântători ai patimilor, şi nu ţi-ai văzut faţa de înger, căci tu înger eşti. Dacă nu ţi-a spus-o nimeni până acum, ţi-o spune Iisus, şi mărturia Lui este adevărată, căci nimeni nu L-a dovedit vreodată de minciună.

Ce ştii tu, tinere, despre Hristos?

Dacă tot ce ştii ai învăţat la şcoală, la orele de ateism, ai fost frustrat cu rea-credinţă de un adevăr – de singurul adevăr care te poate face liber.

Ce ştii tu despre Biserica lui Hristos?

Dacă tot ce ştii se reduce la [cazul lui] Giordano Bruno, despre care ţi s-a vorbit la educaţia aşa-zis „ateist-ştiinţifică”, ai fost privat în mod neomenos de lumina adevăratei culturi, de strălucirea spiritualităţii, care este garanţia libertăţii tale de om.

Unde ai auzit, prietene, cuvintele acestea: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”? Dacă nu le-ai auzit niciodată, cine şi cu ce drept ţi le-a interzis? Cine ţi-a interzis să ştii că există o cale mai bună, mai dreaptă şi mai simplă decât cea pe care rătăceşti orbecăind acum? Cine ţi-a pus vălul peste ochi, ca să nu mai poţi vedea lumina cea minunată a dragostei propovăduite şi trăite de Iisus până la ultimile ei consecinţe?

Te văd pe stradă, prietene, tânăr şi frumos; şi, deodată, totul se schimbă în tine, faţa ţi se schimonoseşte, instinctele îţi răbufnesc în afară, răvăşindu-ţi fiinţa ca o dezlănţuire de stihii, şi devii violent... De unde ai învăţat violenţa, tinere? De la cine?

Ţi-am văzut mama blândă şi cu ochii în lacrimi, ţi-am văzut tatăl cu faţa împietrită de durere – şi am ştiut că nu de la ei ai învăţat-o... Atunci, de unde?

Pleacă-ţi urechea şi ascultă chemarea lui Iisus, chemarea Bisericii Lui. Afară, pentru violenţa ta nesăbuită, te aşteaptă tribunalele şi închisoarea, unde sufletul tău poate fi iremediabil ucis.

Te-am văzut cu durere înaintea tribunalelor, unde faptele tale căpătau dimensiuni de oroare. Te-am văzut speriat, sau cinic, sau bravând – şi toate aceste atitudini ale tale îmi arătau cât de aproape de marginea prăpastiei te aflai; şi m-am întrebat, încă o dată, cine este vinovat de căderea ta.

Vino la Biserica lui Hristos! Numai aici vei găsi consolare pentru fiinţa te răvăşită, numai în ea îţi vei afla certitudinea; fiindcă numai în Biserică vei auzi glasul lui Iisus spunându-ţi cu blândeţe: „Fiule, iertate îţi sunt greşelile tale, pentru că mult ai suferit. Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti!”...

Nimeni nu ţi-a spus vreodată cuvintele acestea, dar acum le auzi. Ţi s-a vorbit de ura de clasă, de ura politică, de ură şi mereu de ură. Cuvântul „iubire” ţi-a sunat străin, dar acum Biserica lui Hristos îţi arată o cale mai bună, o cale a dragostei.

Ai fost până acum sclavul instinctelor tale, trupul tău a fost un simplu instrument prin care ele s-au exteriorizat. Şi acum poţi să auzi acest glas al lui Iisus, Care grăieşte prin gura Apostolului Său: „Au nu ştii că tu eşti templul lui Dumnezeu, că în tine locuieşte Duhul lui Dumnezeu?”.

Ţi s-a spus că descinzi din maimuţă, că eşti o fiară care trebuie dresată, iar acum afli un lucru uluitor: că tu eşti templul lui Dumnezeu, că în tine sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu! Eşti rechemat, tinere, la demnitatea ta de om metafizic; eşti ridicat de acolo de unde educaţia greşită te-a coborât din sacrul oficiu de a fi templu în care să locuiască Dumnezeu.

Noi te chemăm la puritate. Dacă nu ai uitat cuvântul „inocenţă”, dacă au rămas zone de copilărie neîntinată în tine, nu vei rezista acestei chemări.

Vino în Biserica lui Hristos! Ca să înveţi ce este inocenţa şi puritatea, ce este blândeţea şi ce este iubirea. Vei afla care este rostul tău în lume, care este sensul existenţei noastre. Spre stupoarea ta, vei afla că viaţa noastră nu sfârşeşte în moarte, ci în înviere; că existenţa noastră este spre Hristos şi că lumea nu este doar un moment gol, în care să stăpânească neantul.

Vei avea o nădejde şi nădejdea te va face tare.

Vei avea o credinţă şi credinţa te va mântui.

Vei avea dragoste şi dragostea te va face bun.

Acesta este, tânărul meu prieten, cel dintâi cuvânt pe care Iisus ţi-l adresează prin tumultul lumii, prin desişul patimilor cu care nimeni nu te-a învăţat să lupţi, prin transparenţa viselor tale de inocenţă, care te mai bântuie din când în când.

Iisus te cheamă, Iisus te-a aflat!





Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa – Războiul întru Cuvânt





58. CUVINTE ALE SFÂNTULUI ILARION
Maslul



- Părinte, la Sfântul Maslu nu s-a citit Apostolul, s-a trecut direct la citirea Sfintelor Evanghelii, e bine?

- Cine i-a îndemnat pe ei să modifice, să scurteze slujba sau rugăciunile? La Sfântul Maslu sunt rugăciuni care se fac înainte să se dea binecuvântarea pentru Maslu, iar la Sfântul Maslu se citeşte Apostolul, se tămâiază de fiecare dată când se citeşte, se citesc rugăciunile toate care sunt puse acolo în carte şi orice om venit la Maslu, dacă e atent, este imposibil să nu se regăsească în cuvintele puse acolo. Aceste rugăciuni sunt folositoare. Ar fi bine să se miruiască oamenii după fiecare Evanghelie. Maslul se face numai pe nemâncate, şi omul şi preotul. Dacă e pe mâncate, păcatele oamenilor se întorc asupra preotului sau a familiei lui şi lovesc pe cel ce a greşit.

- Părinte, ce pot face cu uleiul de la Sfântul Maslu?

- Uleiul din Sfântul Maslu se foloseşte tot timpul anului. Se pot face turte din el frământate cu aghiasmă şi făina pe care ai avut-o pe masă la sfinţit. Se pot face în fiecare săptămână şi se consumă de către toţi cei din casă care au fost pomeniţi la Sfântul Maslu, timp de şapte zile, după care faci alta şi tot aşa.

- Părinte, dacă nu ajung la Sfântul Maslu de la început, se mai sfinţeşte uleiul?

- Nu, dacă ai ajuns după rostirea rugăciunişor de sfinţire a uleiului. La Sfântul Maslu trebuie să fii de la început, cu sticla de ulei fără dop pe masă pentru că atunci se cheamă Sfântul Duh să sfinţească (de şapte ori). Nu se duce la Sfântul Maslu ulei care a mai fost sfinţit. La Sfântul Maslu se vine nemâncat.

- Părinte, la noi se face Sfântul Maslu după masă, seara pe la ora 6,00 şi nu pot să stau nemâncat toată ziua aşa cum ar trebui, e bine?

- Răspunde preotul acela de acolo, dacă şi el e pe mâncate, păcatele se întorc pe el şi pe familia lui. Dacă la el nu găseşte loc de greşeală caută teren prielnic la preoteasă sau la copiii lor ca să lovească. Nu se face seara Sfântul Maslu, ci dimineaţa ca şi Sfânta Liturghie.

- Parinte, este bine ca să dai la animale din făina de la Sfântul Maslu, pentru a se face sănătoase?

- Nu este bine şi este mare păcat să dai Sfintele Taine (făina, uleiul etc.) la animale. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a lăsat Sfintele Taine pentru noi, pentru mântuirea noastră şi nu pentru mântuirea animalelor. Nu daţi cele sfinte în gura porcilor.


Mântuirea



- Părinte, turcii se mântuiesc?

- Dacă nu se împărtăşesc, în cine cred? Pentru că Mântuitorul spune: „Cine nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu, nu are parte de Mine”. Dacă nu ai parte de Dumnezeu, cu cine ai?... Dumnezeu ştie şi are grijă de mântuirea fiecăruia. Mântuitorul când este întrebat nu spune clar că se mântuiesc păgânii dar spune: „că şi păgânii din fire fac cele ale legii”.

- Părinte, cum se poate mântui un om şi cât de grea este mântuirea?

- Mântuirea nu este grea dar nici uşoară. Ca să o poţi dobândi trebuie să nu scapi nimic din ce porunceşte Dumnezeu neîmplinit. Mântuitorul este întrebat de Sfinţii Apostoli: „Şi cine poate să se mântuiască?” la care Mântuitorul le răspunde „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”. Adică, este atât de pretenţioasă mântuirea omului încat ar fi cu neputinţă s-o dobândească. Ştiind ca mântuirea poţi s-o dobândeşti prin multă sârguinţă şi jertfă şi poţi într-o clipă s-o pierzi. Datoria noastră este să ne sârguim, să ne luptăm, să nu stăm indiferenţi, să dorim mântuirea, să ne silim, ca Dumnezeu s-o facă cu putinţă. Clipa trebuie preţuită. Tâlharul pe Cruce într-o clipă s-a mântuit, cu toate că o viaţă întreagă a fost tâlhar. Sunt oameni care au dus o viaţă curată şi sfântă iar în ultima clipă a vieţii lor au căzut, au pierdut mântuirea. De ce diavolul are răbdare şi aşteaptă că nu te-a putut ispiti, chiar şi o viaţă întreagă, pentru că ar avea virtutea răbdarii? Nicidecum! Nici pomeneală de virtute la el! Pentru că atât de frică-i este să nu te scape la mântuire încât şi aşteptarea a o sută de ani nu se compară cu răul veşnic pe care ţi-l poate aduce căderea din mântuire ispitindu-te. Se teme de fericirea ta veşnică. Ca să vorbeşti de mântuire îţi trebuie o viaţă. Sârguiţi-vă să dobândiţi Împărăţia lui Dumnezeu făcând dreptatea pe pământ. Dacă n-o faceţi în viaţa aceasta aţi pierdut pentru că este unica viaţă care ţi s-a dat pentru a câştiga o alta: Viaţa veşnică.


Liturghia



- Părinte, în timpul Sfintei Liturghii, oamenii vin cu tot felul de probleme, ce să fac?

- Sfânta Liturghie nu se întrerupe pentru nimic. Cei care au nevoie să se îngrijească din vreme sau să aştepte după slujbă.

- Părinte, dacă mai lipsesc duminica din când în când de la Sfânta Biserică este păcat mare?

- Da, credinciosul nu are voie să lipsească de la Sfânta Liturghie pentru că se păgubeşte de Răscumpărarea pe care ne-a pregătit-o Mântuitorul prin jerfta Sa. Cei care lipsesc de la Sfânta Biserică în zi de duminică şi sărbători, necinstesc „Ziua Domnului” călcând porunca a IV-a, care spune: „Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte pe ea”. Cum cinsteşte un bun creştin ziua Domnului? Dormind?, Uitându-se la televizor? Făcând piaţa? Bătând bulevardele şi colindând magazinele? Mergând la pescuit şi la vânătoare? Certându-se în casă cu nevasta şi cu vecinii? Aşa se cinsteşte ziua Domnului?. Un creştin adevărat, se pregăteşte sufleteşte şi trupeşte pentru a merge la Sfânta Biserică, pentru a participa la cea mai înalţătoare rugăciune „Sfânta Liturghie”, dând slavă lui Dumnezeu şi după aceea se odihneşte.

Cei care lipsesc de la Sfânta Liturghie în duminici şi sărbatori se păgubesc de Jertfa de Răscumpărare a Mântuitorului Iisus Hristos. Pentru ei degeaba S-a răstignit Hristos şi S-a adus la Jertfă. Sfânta Liturghie este repetarea în chip nesângeros a Jertfei de Răscumpărare a Mântuitorului la care ne cheamă în fiecare duminică prin glasul clopotelor.

Cei ce lipsesc de la Biserică duminica se păgubesc de Cina Împărăţiei Cerurilor la care este chemat şi de Cina Cea de Taină. În mijlocul Sfintei Liturghii auzim rostindu-se de preot cuvintele Mântuitorului: „Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu care se frânge pentru iertarea păcatelor..., Luaţi şi beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu al Legii celei Noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”.

Aceştia se mai păgubesc de Harul lui Dumnezeu care se coboară peste Sfintele Daruri şi peste credincioşi în timpul invocării Sfântului Duh de către preot. Cei care au fost prezenţi la Sfânta Liturghie, timp de şapte zile sunt purtători de har. Purtând Harul Sfântului Duh, sunt mai întăriţi: în rugăciune, în săvârşirea faptelor bune, în împlinirea faptelor bune, în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, în lupta cu ispitele şi cu necazurile, iar sufletul lor se hrăneşte şi se încălzeşte cu dulceaţa Duhului Sfânt. De aceea cei ce merg la biserică simt nevoia să mai meargă şi să nu lipsească. Ce spune canonul? „Afurisit să fie acela care lipseşte trei duminici la rând de la Sfânta Liturghie ca cel ce se păgubeşte de Jertfa lui Hristos.

- Părinte, eu nu stau până ce se termină Sfânta Liturghie, după ieşirea cu Sfintele Daruri plec acasă, este păcat?

- Cum să nu! Degeaba ai fost la Sfânta Biserică dacă nu ai stat să iei şi Sfânta Anafură din mâna preotului. Nu ţi se socoteşte că ai fost. Matale ai plecat, dar îngerul a rămas, nu s-a dus cu matale acasă. El nu pleacă din Biserică până ce nu se termină Sfânta Liturghie. Anafura pe care trebuia s-o iei matale o va lua îngerul şi ova duce la Creatorul s-o arate că ai refuzat Jertfa Sa. La judecata sufletului matale vei avea adunată o grămadă mare de anafură, poate cât un munte. Toţi cei care pleacă din Biserică după ieşirea cu Sfintele Daruri, s-au după „Tatăl Nostru” se păgubesc. Aceştia nu ştiu că nu au voie să iasă din Biserică după ce a început Sfânta Liturghie până ce nu se termină?



Pr. Argatu V. Ioan – Răspunsuri duhovniceşti la întrebările credincioşilor ale Părintelui Ilarion Argatu





57. Efectele nefaste ale contracepţiei hormonale





Ginecologul român Petrache Vârtej asociază multe pericole unui debut precoce al vieţii sexuale: „În general, se consideră că viaţa sexuală poate începe în momentul când s-a produs maturizarea psihosomatică a organismului. (...) Viaţa sexuală începută prea devreme poate produce perturbări în dezvoltarea morfofuncţională a organismului, prin stimularea precoce a secreţiei testiculare, ovariene şi, implicit, tiroidiene şi suprarenale. Se accelerează dezvoltarea caracterelor sexuale secundare, dezvoltarea somatică fiind diminuată, cu perturbări în special la nivelul cartilagiilor de creştere.

Se recomandă ca această activitate sexuală să înceapă numai în cazul unei depline maturizări, ceea ce corespunde la 21-25 de ani la băieţi şi 18-22 de ani, la tinerele fete. Problema are importanţă în special pentru tinerele fete, debutul precoce al vieţii sexuale fiind încriminat în etiologia cancerului de col uterin (s. n.).

În stadiul actual al cunoştinţelor noastre, se consideră că procesul de cancerizare a colului uterin începe de la o vârstă foarte tânără, imediat după pubertate, ca urmare a interacţiunii între un agent carcinogen, cel mai probabil viral (Papilloma virus şi, mai puţin probabil, virusul herpetic genital uman tip II), introdus o dată cu primele contacte sexuale în epiteliul cervical incomplet maturat, în orice caz, nepregătit filogenetic pentru o viaţă sexuală permanentă.”

Actul sexual constituie, în literatura de specialitate, „un factor important în etiologia cancerului de col uterin, incriminându-se debutul precoce al vieţii sexuale, căsătoriile multiple, partenerii sexuali multipli, numărul naşterilor şi al avorturilor etc. Dintre toţi aceşti factori, debutul precoce al vieţii sexuale (sub 20 de ani) este cel mai important, conferind un risc de îmbolnăvire de două ori mai mare, în raport cu femeile la care viaţa sexuală a debutat după 20 de ani. Acest lucru trebuie pus pe seama faptului că, în cazurile în care viaţa sexuală debutează sub vârsta de 20 de ani, epiteliul cervical este incomplet maturat şi nepregătit filogenetic pentru o viaţă sexuală permanentă.”

Profesor dr. Petrache Vârtej subliniază: „Este recomandabil ca pilulele să nu fie prescrise decât după vârsta de 16 ani şi după doi ani de cicluri stabile”. O promovare exagerată a contracepţiei, care se reduce la împărţirea cu generozitate a contraceptivelor de orice fel (prezervativele sau pilulele hormonale) în şcoli şi licee, îi determină pe adolescenţi şi tineri să fie mai activi sexual, utilizând aceste contraceptive mult mai devreme.

Strategia de planificare familială, anunţată de fostul ministru al Sănătăţii, dr. Daniela Bartoş, în martie 2003, vizează câteva scopuri care contravin în mare măsură realităţii. Se urmăreşte, de exemplu, creşterea accesului şi gradului de utilizare a serviciilor de planificare familială şi a metodelor moderne de contracepţie, în vederea reducerii numărului copiilor abandonaţi şi a mortalităţii materne, determinate în principal de recurgerea la avort ca mijloc de control al naşterii. Însă multe companii producătoare de contraceptive recunosc că aceste produse au şi un grad de eşec, fapt ce contribuie la înmulţirea sarcinilor nedorite şi, implicit, a avorturilor. În aceste condiţii, se amplifică riscul infecţiilor cu transmitere sexuală. Folosirea pe scară largă a contraceptivelor hormonale conduce la creşterea numărului debuturilor precoce în viaţa sexuală a tinerilor şi implicit a numărului de parteneri. Multe studii demonstrează „influenţa negativă pe care o au anticoncepţionalele orale luate timp îndelungat, asupra aparatului genital al femeii. La nivelul colului uterin, al ovarului sau al vaginului, s-au întâlnit modificări morfopatologice, uneori şi cazuri de procese neoplazice (cancere). Apoi unele date statistice se referă la corelaţia dintre anticoncepţionalele orale şi afecţiunile cardiovasculare şi cerbero-vasculare. Hipertensiunea arterială secundară este prezentă la femeile care au luat anticoncepţionale timp îndelungat”.

Cancerul de col uterin este determinat de hormonii pilulei contraceptive, consideră dr. Amy Berrington de la Cancer Research, Oxford, fiind în acord cu autorii unui studiu, sintetizat de Agenţia Reuters. Cercetările au fost făcute pe mai multe cazuri de femei bolnave. Femeile care utilizează pilula contraceptivă au un risc crescut, de 10%, de a se îmbolnăvi de cancer, la un an de utilizare. Cu cât perioada de folosire creşte, cu atât creşte şi pericolul îmbolnăvirii. Astfel, unei perioade de utilizare de peste 9 ani, îi corespunde un risc de 60%. Folosirea pilulelor măreşte şi riscul îmbolnăvirii cu diverşi viruşi (papilomavirus, virusul herpetic, virusul hepatitei C). Se ştie că papilomavirusul conduce, în multe cazuri, la apariţia cancerului de col uterin.

Sarcina ectopică, sarcină care se dezvoltă în afara uterului şi care poate avea urmări fatale pentru femeie, este determinată din ce în ce mai mult de folosirea contraceptivelor estroprogestative şi progestative şi a dispozitivelor intrauterine.

DIU (dispozitivele intrauterine) amplifică de 10 ori riscul sarcinii extrauterine la femeile cu leziuni de salpingită latentă. Contraceptivele hormonale „modifică mişcările peristaltice ale trompelor, prin secreţiile steroidiene ovariene”.

Sir Liam Donaldson, consilierul-şef pe probleme medicale al guvernului Marii Britanii, a avertizat medicii britanici că un anumit tip de pilule „de-a doua zi”, Levonelle şi Levonelle-2, determină o rată crescută a sarcinilor ectopice. Sarcina ectopică constituie cauza cea mai des întâlnită a mortalităţii materne în Marea Britanie. Recomandarea lui Donaldson a urmat rapoartelor Comisiei privind siguranţa medicamentelor, care arătau că, din 201 femei însărcinate, după ce au luat Levonelle-2 au dezvoltat sarcina ectopică.

Guvernul SUA a anunţat recent că va introduce estrogenul pe bază de steroizi, prezent ca substanţă activă în structura anticoncepţionalelor orale şi folosit în terapiile cu înlocuitori de hormoni, pe lista „carcinogenilor umani cunoscuţi” (medicamente care provoacă tumori canceroase).

„Estrogenul a fost introdus în nomenclatorul aprobat şi elaborat de Congresul American, nomenclator care se completează pe baza analizei literaturii medicale din ultimii 2 ani”, a declarat purtătorul de cuvânt al Institutului Naţional de Ştiinţe ale Sănătăţii Mediului. Decizia a pornit de la descoperiri recente, care au scos în evidenţă faptul că terapia cu înlocuitori de hormoni ar putea creşte riscul de îmbolnăvire a femeilor de cancer de sân şi boli de inimă.

Cercetările prezentate la a treia conferinţă europeană a cancerului de sân au arătat că riscul acestei maladii era cu 26% mai mare la utilizatoarele de contraceptive, în comparaţie cu cele care nu utilizau pilulele. În acelaşi timp, femeile care luau pilule de mai mult timp aveau un risc de până la 56% de a dezvolta această boală. Riscul cel mai mare la cancer de sân îl aveau cele care utilizau pilulele din adolescenţă.

Reacţionând la faptul că în Marea Britanie pilulele „de-a doua zi” se distribuie liber, fără reţetă, directorul naţional al SPUC (The Society for the Protection of Unborn Children / Societatea pentru Protejarea Copiilor Nenăscuţi), John Smeaton, a subliniat: „Este corect ca femeilor să li se spună adevărul despre modul în care pilulele de control al naşterilor ar putea să le pună în pericol sănătatea. Pe lângă acest fapt, ar trebui să li se mai spună că aceste pilule duc la un avort precoce. Multe pilule de control al naşterilor împiedică ovulaţia, împiedicând astfel concepţia. Însă aceste pilule pot subţia endometrul, aşa încât, dacă a avut loc concepţia, embrionul nu se mai poate implanta şi este avortat. Şi nu numai pilula de-a doua zi are acest efect. Când SPUC a solicitat controlul juridic a pilulei de-a doua zi, în două dintre declaraţiile martorilor din partea companiei de medicamente, precum şi în decizia judecătorului, s-a recunoscut că metodele fără barieră de control al naşterilor pot afecta învelişul intern al uterului, unde de obicei se implantează embrionul.





Larisa Ciochină şi Constantin Iftime – O viziune asupra vieţii



56. Papa contra Dumnezeu



Şi să nu vă asemănaţi chipului veacului acestuia, ci vă schimbaţi la faţă întru înnoirea minţii voastre. (Rom. 12, 2)



La începutul eseului Eugene sublinia principiile împărăţiei lui Antihrist aşa cum sunt descrise în scrierile patristice şi în lucrările autorilor ortodocşi Soloviov şi Dostoievski. „Religia Marelui Inchizitor al lui Dostoievski”, scria el, „este religia pâinii pământeşti. Doctrina ei centrală este următoarea: Bunăstarea omului în această lume este singura preocupare religioasă comună şi indispensabilă tuturor oamenilor. Oricărui om capabil de discernământ, un asemenea umanitarism îi apare într-adevăr ca un jalnic înlocuitor al Creştinismului; dar nu este în nici un caz ceva superficial. El face apel la unele dintre cele mai înalte sentimente omeneşti; iar logica sa, o dată acceptate premisele, este de necombătut. Este de fapt cel mai profund şi mai ingenios substitut al nihilismului inventat vreodată”.

Religia Marelui Inchizitor, susţinea Eugene, ia valorile creştine fundamentale - pacea, frăţia, unirea, dragostea - şi le deformează spre a le folosi pentru promovarea unor scopuri pur pământeşti. Ea nu înlătură în mod deschis creştinismul, ci doar îl reinterpretează perfect, aşa încât creştinii sinceri ajung până la urmă să lucreze pentru aceleaşi scopuri ca şi idealiştii secularizaţi care caută să îşi clădească împărăţia cerurilor pe pământ.

Eugene identifica idealismul lumesc al epocii moderne, fie că venea din partea „creştinilor”, a ocultiştilor, a comuniştilor sau a seculariştilor occidentali, ca pe o formă a vechii erezii a hiliasmului. Pe lângă definiţia teologică de erezie creştină aparte - credinţa că Hristos va veni curând pe pământ şi va împărăţi; chiar aici, împreună cu sfinţii Săi, vreme de o mie de ani, înainte de sfârşitul lumii -, hiliasmul se poate aplica, în general, oricărei credinţe seculare într-o epocă viitoare de desăvârşită pace şi cerească binecuvântare pe pământ. Alături de nihilism (căruia îi alcătuieşte doar „latura luminoasă”), hiliasmul este cheia pentru înţelegerea spiritului vremii, căci el este centrul în jurul căruia gravitează o mulţime de elemente disparate.

În enciclicele Bisericii Romane contemporane, Eugene a văzut cele mai clare semne de „reevaluare” a valorilor creştine în direcţia hiliasmului secular El cita apelul Papei Ioan al XXIII-lea către creştinii ortodocşi de a asculta de „spiritul vremurilor” şi afirmaţia sa demnă de subliniat că „glasul vremurilor este glasul lui Dumnezeu”, relatând cum Papa îşi bătea joc de ideea că sfârşitul lumii ar putea fi aproape şi cum, dimpotrivă, expunea doctrina unei iminente „noi ordini în relaţiile umane”.

În contrast cu porunca Scripturii de a nu iubi lumea (1 In. 2, 15), Eugen cita cuvintele Papei Paul al Vl-lea: „Să iubim vremea noastră, civilizaţia noastră, tehnica şi arta noastră, sportul nostru, lumea noastră”. Aşa cum simţământul optimismului universal este o formă denaturată a adevăratei iubiri creştine; tot aşa şi conceptul de unitate al „noului creştinism” este o formă exteriorizată a unităţii duhovniceşti şi lăuntrice a credincioşilor despre care a vorbit Hristos. Papa Ioan al XXIII-lea se bucura de ceea ce numea „unanimitatea stimei şi a respectului pentru Biserica Catolică ce-i însufleţeşte pe cei ce practică religii necreştine”. În lumina acestei afirmaţii Eugene a concluzionat: „Dacă, aşa cum proclamă Roma, omenirea va ajunge la o armonie religioasă văzută aici, pe pământ, neîndoielnic ea va cuprinde nu o credinţă creştină comună, ci un fel de înţelegere întemeiată pe toleranţă şi stimă”.

„Idealismul umanitar”, scria Eugene, „este ceea ce rămâne din creştinism atunci când adevărul său specific s-a evaporat. Este singurul temei al unirii creştinilor cu necreştinii căci, deşi provine din creştinism şi îşi trage coloratura specifică din învăţătura creştină, el se adresează oricui crede în primul rând în om şi în fericirea pământească. Oricine primeşte această învăţătură poate citi în ea propria părere. Creştinii pot afla în ea latura pământească a unei învăţături care în plinătatea ei, vorbeşte şi despre Cer; necreştinii pot afla în ea o învăţătură despre om şi despre o «realitate mai înaltă», ce nu încalcă propriile idei despre ceea ce se află mai presus de om şi în afara lumii acesteia; iar anticreştinii pot afla în ea expresia înţelepciunii universale, singura care împlineşte nevoile religioase ale omului. Astfel Roma poate deveni învăţătorul omenirii, izvorul umanismului universal, pe care «orice om de bun simţ» îl poate accepta, fără a primi şi adevărata credinţă creştină din care a izvorât el”.

La doi ani după ce Eugene a scris aceste rânduri, la 4 octombrie 1965, Papa Paul al Vl-lea a ţinut o cuvântare fără precedent în faţa Organizaţiei Naţiunilor Unite. Evenimentul confirma perfect ceea ce Eugene îi spusese lui Gleb despre ONU încă din 1961, în ziua primei sale reuniuni.

„Cercetând cuvântarea Papei”, scria Eugene, „descoperim un lucru ciudat: nu se pomeneşte ţelul Bisericii lui Hristos, iar numele lui Hristos apare doar o singură dată, într-o propoziţie finală ambiguă. Poate că se presupunea că publicul ştie ce vrea să spună Papa; într-adevăr, el zice: «Voi cunoaşteţi misiunea noastră ». Dar mai apoi, când caracterizează «aspiraţia» Bisericii Romei, spune doar că ea doreşte să fie «unică şi universală», «în domeniul spiritual»!

O singură dată în cuvântarea sa se părea că Papa urmează să spună un cuvânt despre adevăratul creştinism. Citând porunca Domnului către ucenicii Săi, „mergeţi şi duceţi vestea cea bună la toate neamurile”, Papa a anunţat că el are într-adevăr «un mesaj fericit» pentru toate popoarele reprezentate la ONU.

Pentru creştini, vestea cea bună poate însemna un singur lucru: vestea cea bună a mântuirii şi a vieţii veşnice în Dumnezeu. Însă Papa avea un alt mesaj, cu totul uimitor: «Am putea numi mesajul nostru... o solemnă ratificare morală a acestui înalt forum». Iată ce anume oferă astăzi Roma în loc de Evanghelia lui Hristos!

Idealurile Papei nu provin de la Hristos, nici de la Apostoli şi nici de la Părinţii Bisericii lui Hristos, ci mai curând de la visătorii raţionalişti ai epocii moderne ce au reînviat vechea erezie a hiliasmului, visul unui mileniu pământesc. Erezia cu pricina a fost exprimată explicit în evocarea de către Papă a unei «noi vârste» (new age) a omenirii şi a unei «noi istorii - paşnice, o istorie cu adevărat umană, aşa cum a fost făgăduită de Dumnezeu oamenilor de bine».

Biserica lui Hristos n-a propovăduit niciodată o asemenea învăţătură ciudată; însă ea este o doctrină de temelie a francmasoneriei, a ocultismului şi a sectelor legate de el şi chiar a marxismului (fără a-L pomeni pe Dumnezeu). Pentru adoptarea acestei fantasme sectare în corpul doctrinei latine, Papa a fost aclamat de către presă ca un «profet».

„Fără să vrei, îţi aduci aminte de ultima lucrare a filosofului rus din veacul al XlX-lea, Vladimir Soloviev - «Povestire despre Antihrist» (din volumul Trei convorbiri) - în care, întemeindu-se în primul rând pe Sfinţii Părinţi zugrăveşte un tablou cutremurător al lui Antihrist ca «mare umanist» şi supraom, acceptat de lume ca Mesia.

„Acest Mesia cucereşte lumea scriind o carte intitulată Calea către pacea şi prosperitatea universală, care era «atotcuprinzătoare şi care-i împăca pe toţi, combinând nobila cinstire a vechilor tradiţii şi simboluri cu un larg şi îndrăzneţ radicalism în planul cerinţelor sociale şi politice... Ea făcea ca viitorul lumii să pară la îndemâna fiecăruia, încât toţi ziceau: Este exact ceea ce voiam... Minunatul scriitor îi fermeca pe toţi şi era pe placul tuturor». Cei ce se arătau îngrijoraţi, deoarece cartea nu pomeneşte de Hristos, erau asiguraţi că nici nu era necesar, fiindcă este «pătrunsă de adevăratul spirit creştin al dragostei şi al bunăvoirii atotcuprinzătoare». La iniţiativa unor oameni importanţi, s-a format o «Adunare Internaţională», spre a crea un guvern mondial; el a fost ales în unanimitate conducătorul lumii şi a publicat un manifest ce proclama: «Popoare ale lumii, pacea mea o dau vouă. Vechile făgăduinţe s-au împlinit; pacea veşnică şi universală este asigurată».

[...] Paul al Vl-lea nu este Antihrist; dar în întreaga «dramă», în care el a fost actorul principal, este deja prezent ceva din farmecul seducător al lui Antihrist. Cu siguranţă, cazul lui nu are nimic original; este, mai degrabă, culminarea a secole de apostazie”.



Ieromonahul Damaschin – Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose





55. CU PRIVIRE LA POSTUL SFINŢILOR APOSTOLI





Un tânăr teolog, luând ca prilej începutul postul Naşterii Domnului, ne-a întrebat despre scurtarea postului Sfinţilor Apostoli ce s-a făcut prin schimbarea Calendarului. În mod concret, întrebarea era: „Era îngăduită această scurtare, care s-a făcut prin îndreptarea Calendarului, a postului Sfinţilor Apostoli? Şi această scurtare, care ajunge uneori până la desfiinţarea Postului, nu constituie cumva un temei îndreptăţit pentru poziţia Vechilor Calendarişti?"

Este adevărat că introducerea Calendarului Iulian îndreptat (şi nu Gregorian, precum afirmă unii neştiutori sau de rea credinţă) în Biserica noastră a scurtat cu treisprezece zile Postului Sfinţilor Apostoli iar uneori, când Paştile cad târziu, îl desfiinţează cu desăvârşire. Totuşi, faptul acesta este departe de a îndreptăţi răscoala Vechilor Calendarişti împotriva Bisericii. Dacă ar fi voit să ţină Vechiul Calendar, păstrând totodată împărtăşirea canonică cu Biserica, nimeni n-ar fi avut ce să grăiască împotrivă. Aşa a făcut, de altfel, Sfântul Munte. Cine l-a osândit? Scurtarea postului Sfinţilor Apostoli (care, este de însemnat, nu a fost legiuit de vreun Sinod Ecumenic, ci pur şi simplu consfinţit din vechime de practica Bisericii şi ca atare este fără îndoială vrednic de cinstire) nu a fost făcută de individul X sau Y, mirean sau cleric, ci s-a făcut în chip oficial de către Biserică prin primirea îndreptării Calendarului. Iar Bisericile care au rămas după Calendarul Vechi nu au curmat împărtăşirea cu Biserica Greciei sau cu Biserica Constantinopolului, în pofida schimbării - rău făcute, precum am scris în multe rânduri - a Calendarului şi a scurtării ce a luat naştere de aici a postului Sfinţilor Apostoli, ci au continuat legăturile canonice cu ele. În lumina celor de mai sus, cine are dreptul să rupă legăturile canonice cu Biserica Greciei fără să devină SUPRA-Biserică? Dar cine se face SUPRA-Biserică se pune pur şi simplu în afara Bisericii, adică devine schismatic sau eretic.

Mă mir, mai ales, cum Vechii Calendarişti, cu felul de a gândi pe care îl au, nu... dau anatemei şi pe toţi Patriarhii, pe toţi Episcopii, pe toţi Clericii, pe toate Sinoadele, pe toate Bisericile, pe toţi Sfinţii, pe toţi credincioşii din veacul al şaptelea şi până acum. Vom fi întrebaţi: „De ce?" Foarte simplu: pentru că până atunci, adică până în veacul al şaptelea, postul Sfinţilor Apostoli nu ţinea cât ţine în ziua de astăzi, ci mult mai mult. Voi lămuri mai amănunţit: postul acesta ţinea la început o săptămână. „Fiindcă în săptămâna de după sfânta Cincizecime norodul, după ce a postit, a ieşit în cimitir să se roage". Şi „Apostoleştile Rânduieli" hotărăsc (E, XX, l4): „Aşadar, după ce prăznuiţi Cincizecimea, să prăznuiţi o săptămână şi după aceea să postiţi una (săptămână)" (V.E.P.E.S. 2, 93). Indiferent de momentul începerii postului (ce potrivit primului text se întâmplă chiar în săptămâna Cincizecimii, adică din ziua următoare acesteia, în timp ce potrivit celui de-al doilea se întâmplă cu o săptămână mai târziu), este neîndoielnic că atunci durata postului de după Cincizecime era de o singură săptămână. (Pe atunci praznicul Sfinţilor Apostoli nu fusese încă statornicit pe 29 iunie. Totuşi, postul acesta era legat de Sfinţii Apostoli, căci după Cincizecime au fost trimişi la propovăduire). În veacurile ce au urmat, postul acesta a devenit foarte îndelungat. Ţinea de la praznicul tuturor Sfinţilor şi se termina pe l4 august! El cuprindea adică şi toată luna iulie, ceea ce înseamnă că era cel mai lung post din an, întrecând cu mult însăşi Marea Patruzecime. în timp ce Marea Patruzecime, cu Săptămâna Mare cu tot, ajunge la 48 de zile, postul Sfinţilor Apostoli ajunge în cazul celui mai târziu Paşte la 55 de zile, iar în cazul celui mai timpuriu la 88 de zile! În această privinţă avem mărturia cât se poate de limpede a Sfântului Anastasie Sinaitul, care a trăit în veacul al 7-lea: „Iar postul de după Cincizecime, acesta este cel grăit în Rânduielile Sfinţilor Apostoli. În acestea se spune că «după Cincizecime să prăznuiţi o săptămână şi după aceea să postiţi»... Deci, postul acesta se postea (n.a. - în vremurile dinaintea Sfântului Anastasie) până la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, însă a fost tăiat de Sfinţii Părinţi pentru iconomie, pe de o parte fiindcă nimerea peste posturile păgâneşti,... iar pe de alta după cum mi se pare mie, şi pentru puţinătatea de suflet şi lipsa de osârdie a oamenilor - şi s-a rânduit tipic să se postească până la praznicul Sfinţilor Apostoli, iar după aceea să se dezlege; iar de la începutul lui august să se postească până la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, şi iarăşi să se dezlege..." Deci, toată luna iulie a fost scoasă din post!

Aşadar, ce hotărăsc dragii noştri Vechi Calendarişti, care nu suferă nici o prefacere în vechile datini şi predanii? Dacă sunt consecvenţi cu ei înşişi, trebuie mai întâi să readucă postul acesta la situaţia pe care o avea înainte de veacul al 7-lea, aşa încât să acopere şi întreaga lună iulie, iar în al doilea rând să afurisească toate Bisericile din veacul al 7-lea şi până astăzi, fiindcă au cutezat să scurteze un post predanisit din vechime. Nu-l vor excepta de la afurisanie, se înţelege, nici pe Sfântul Anastasie, care vorbeşte cu încuviinţare şi nu cu dezgust de cei care au cutezat... necuvioasa faptă a scurtării şi pe care, pe deasupra, îi mai numeşte - auzi! auzi! - şi „Sfinţi Părinţi”! De-ar fi vreodată cu putinţă ca nişte „Sfinţi Părinţi” să taie dintr-un post!... Stai aşa! între cei afurisiţi va fi, neîndoielnic, şi Sfântul Teodor Studitul, care: a) nu a desfiinţat scurtarea, făcută înainte de vremea sa, a postului cu pricina, şi b) mai mult, a rânduit ca în praznicele şi în sâmbetele şi în duminicile din acest post, ca şi în cele din postul Naşterii lui Hristos, în afara dezlegării la peşte să se facă şi dezlegare la brânză şi la ouă!... Iată spusele lui: „Iar în Patruzecimea Sfinţilor Apostoli peşti şi brânză şi ouă nu mâncăm, fără numai în zilele întru care ceas nu cântăm... iar în cele nelucrătoare am zis să se mănânce brânză şi celelalte... Aceeaşi rânduială şi în Patruzecimea Sfântului Apostol Filip..." (P.Q. Migne, 99, l7l3-l7l6). Deci, nu este şi acesta vrednic de... afurisanie? Cu atât mai mult este vrednic de afurisanie Teodor Valsamon, Patriarhul Antiohiei (veacul al l2-lea), care nu numai că primeşte mai vechea scurtare a postului, ci mărturiseşte că în epoca sa ea luase o asemenea întindere încât lăsase neatinse doar şapte zile, cel puţin pentru mireni. „...Iar noi, cercetând cele privitoare la acest lucru, dăm răspuns că neapărat merg postiri înaintea acestor patru praznice, adică înaintea praznicului Sfinţilor Apostoli, al Naşterii lui Hristos, al Schimbării la Faţă a lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi înaintea Adormirii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, însă de şapte zile. Că un singur post ţine patruzeci de zile, şi anume cel al Sfintelor Paşti. Iar dacă cineva, fie de voie, fie pus de tipicul ctitoricesc va mânca, nu va fi ruşinat”.

Cu acest prilej voi spune câte ceva şi despre un alt post, care cu timpul a fost desfiinţat de tot în practică, fără să lase în urmă tulburare sau opoziţie, cu atât mai mult „rezistenţe” şi schisme. Am în vedere postul dinaintea Înălţării Sfintei Cruci care era de mai multe zile. Numai mirenii posteau o zi adică însăşi ziua praznicului Crucii. Monahii aveau şi înainte de praznic post, care ţinea între 4 şi l4 zile! Iată ce mărturie dă în această privinţă Sfântul Teodor Studitul: „Aşadar, cât priveşte călugării, unii, întru slava şi lauda lemnului Crucii, păzesc paisprezece zile, alţii doisprezece, alţii patru; iar întreg norodul lui Hristos păzesc cu toţii în curăţie însăşi ziua Înălţării (Sfintei Cruci), adică a paisprezecea zi din luna lui Septembrie”. Unde e astăzi acest post de mai multe zile dinainte de praznicul Sfintei Cruci? în care sfântă mănăstire se ţine el? Care monahi au auzit măcar de el? Nicăieri nu se ţine şi nicăieri nu e cunoscut! A dispărut puţin câte puţin, fără să lase urmă...

Prin cele spuse mai înainte nu vreau nicidecum să pledez pentru desfiinţarea sau pentru scurtarea posturilor, chiar şi atunci când ele nu au fost legiuite de către un Sinod Ecumenic (aşa cum au fost legiuite postul de miercuri şi de vineri şi din Marea Patruzecime). Cred că lucrurile trebuie să rămână aşa cum sunt şi duhovnicii, folosind cu dreaptă socotinţă stăpânirea care le este dată, să-i iconomisească pe credincioşi potrivit cu puterea fiecăruia. Să lase schimbările şi prefacerile. Să nu fie provocate îndoieli şi confuzii. Să domnească priceperea păstorească. Să nu fie tulburate conştiinţele celor mai simpli. Păstorii noştri să nu uite cuvântul apostolesc: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos; toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc”. Aşadar, nu pledez pentru nici o schimbare a posturilor aşa cum sunt ele în prezent. Pur şi simplu vreau să arăt prin cele de mai sus că noi, credincioşii, nu avem voie să facem răscoale şi schisme şi dezbinări înăuntrul Bisericii noastre pentru probleme ca acestea.



Arhimandritul Epifanie Theodoropulos – Cele două extreme:

ecumenismul şi stilismul

54. ŞCOLIREA MEA





În acest număr înfăţişăm câteva experienţe şi învăţături ale Fericitului Părinte Serafim Rose:



În scrierile lui Guenon, Eugene a găsit lucruri pe care le simţise dintotdeauna, fără a fi însă capabil să le înţeleagă în totalitate şi fără a fi avut vreodată o perspectivă clară asupra lor. El simţise întotdeauna că era ceva greşit în lumea modernă; dar, de vreme ce aceasta era singura lume pe care o cunoscuse nemijlocit, îi lipseau criteriile prin care să o judece şi astfel fusese înclinat să creadă că el era cel care are probleme. Guenon l-a învăţat că nu el, ci lumea modernă era anormală.

Prin Guenon, Eugene a avut prilejul să cunoască o perspectivă cu totul stranie faţă de spiritul vremii şi faţă de filosofiile moderne pe care le studiase anterior. Iată ce nota el într-o scrisoare din vremea când citea prima oară lucrările lui Guenon: „«Şcolirea» mea vreme de şaisprezece ani m-a învăţat cum să gândesc cât mai neclar cu putinţă; în prezenţa unei gândiri atât de clare, aproape că nu mai ştiu ce să fac”, în esenţă, Guenon l-a convins că menţinerea vechii tradiţii era un lucru valid, şi nu doar semnul că eşti neluminat, aşa cum afirmă moderniştii. Pe când moderniştii văd toate lucrurile în termenii progresului istoric, Guenon le vede în termenii dezintegrării istorice. Potrivit cu spiritul vremii, cu cât un lucru e mai nou, cu atât e mai bun; după părerea lui Guenon, de obicei, e cu atât mai bun, cu cât este mai vechi.

Guenon arăta că societatea occidentală modernă se întemeia pe respingerea spiritului tradiţional al vechilor culturi.[...] Ca atare, în absenţa unei perspective tradiţionale, capabilă să confere o coerenţă întregului, ştiinţa modernă ajunge fragmentată, haotică, confuză, iar lumea modernă se îndreaptă înspre o catastrofă.

În cartea sa intitulată Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Guenon explică cum eliminarea principiilor spirituale tradiţionale a condus la o degenerare drastică a umanităţii. El demonstrează că ştiinţa modernă, cu tendinţa ei de reduce totul la un nivel exclusiv cantitativ, a corupt concepţia omului despre cunoaşterea adevărată şi i-a limitat viziunea la ceea ce este vremelnic şi material. După cum am văzut, pe când era student în primul an la Pomona, Eugene se încrezuse în concepţia ştiinţifică modernă (în lipsă de ceva mai bun, spunea el); după ce l-a studiat temeinic pe Guenon, lucrurile s-au schimbat radical. Considera încă ştiinţa modernă ca pe o metodă de cunoaştere, dar acum o vedea ca pe o „cunoaştere de cea mai joasă speţă”. Guenon scrisese într-altă parte: „în tentativa de a reduce totul la statura omului, privit ca scop în sine, civilizaţia modernă s-a scufundat treaptă cu treaptă până la nivelul celor mai de jos elemente ale sale, ţinând doar cu puţin mai sus decât satisfacerea nevoilor inerente laturii materiale a firii sale”. În tentativa de a umple golul lăsat de ştiinţă şi de materialism în epoca modernă, au apărut o serie de „pseudo-religii”, dar acestea nu au făcut decât să creeze confuzie între realităţile psihice şi cele spirituale, reuşind doar să întunece şi mai mult adevărul.[...]

„De fapt”, scria Guenon, „religia este în mod esenţial o formă a tradiţiei, astfel că spiritul antitradiţional devine în mod firesc antireligios; începe prin a denatura religia şi sfârşeşte prin a o suprima cu totul, oriunde poate. Protestantismul e lipsit de logică, pentru că, făcând tot ce-i stă în puteri pentru a „umaniza” religia, permite totuşi supravieţuirea, cel puţin la nivel teoretic, a unui element supra-uman, şi anume revelaţia; el ezită să ducă negaţia până la concluzia sa logică dar, expunând revelaţia la toate discuţiile ce se conformează unor interpretări pur omeneşti, o reduce de fapt la nimic... este cât se poate de firesc ca protestantismul, animat de spiritul acesta negativist, să fi dat naştere „criticii” dizolvante care, ajunsă în mâinile aşa-numiţilor „istorici ai religiilor”, a devenit o armă ofensivă împotriva oricărei religii; astfel, deşi pretinde că nu recunoaşte nici o altă autoritate în afara Scripturilor, protestantismul a contribuit el însuşi într-o foarte mare măsură la distrugerea tocmai a acestei autorităţi, adică la minimul tradiţiei, pe care se prefăcea că încă o mai păstrează; odată lansată, revolta împotriva perspectivei tradiţionale nu mai putea fi oprită la jumătatea drumului”.[...]

În viziunea lui, cea mai mare parte a erudiţiei moderne nu provenea din dragoste de adevăr, ci din modele academice. Apropierea de creştinismul ortodox făcuse ca Adevărul Cel veşnic să-i devină tangibil; şi cu cât se împărtăşea mai mult din El, cu atât mai de nesuportat îi apărea absenţa Lui evidentă din lumea academică modernă. La un an după încheierea studiilor la „Cal”, scria, cu o obidă izvorâtă din amara lui experienţă, aceste critici:

„Tinerilor care, până nu sunt «reeducaţi» în mediul academic, încă însetează după adevăr, li se predă în loc de adevăr „istoria ideilor” sau interesul le este deturnat înspre studii «comparative», iar atotpătrunzătorul relativism şi scepticism întipărit în aceste studii e de ajuns ca să ucidă aproape în toţi setea firească de adevăr.

Lumea academică - şi aceasta nu este deloc o afirmaţie gratuită - a devenit astăzi, în cea mai mare parte, o sursă de corupţie. Este un lucru corupător să asculţi sau să citeşti cuvintele unor oameni care nu cred în adevăr, încă şi mai corupător este să primeşti, în locul adevărului, simple teorii şi erudiţii care, atunci când sunt prezentate ca scopuri în sine, nu sunt altceva decât parodii ale adevărului căruia erau menite odinioară să-i slujească, nişte faţade în spatele cărora nu este nimic substanţial. Este, în chip tragic, corupător chiar şi numai să ai de a face cu principala virtute care i-a mai rămas lumii academice: integritatea celor mai buni dintre reprezentanţii săi - dacă această integritate nu mai serveşte adevărului, ci erudiţiei sceptice, ademenind astfel şi mai mult oamenii spre evanghelia subiectivismului şi a necredinţei ascunse de această erudiţie. În sfârşit, este corupător chiar şi numai să trăieşti şi să lucrezi într-o atmosferă total dominată de false concepţii despre adevăr, unde Adevărul creştin este socotit irelevant pentru preocupările academice de căpetenie, iar cei ce cred încă în acest Adevăr, din ce în ce mai greu îşi pot ridica vocile deasupra scepticismului promovat de sistemul academic. Desigur, răul ţine în primul rând de sistemul însuşi, un sistem întemeiat pe neadevăr, şi numai accidental de mulţimea profesorilor pe care sistemul îi lasă şi îi încurajează să-l predice”.

[...]„Cele două Împărăţii au fost clădite pe două credinţe: Împărăţia lui Dumnezeu pe credinţa în Hristos; împărăţia omului, pe credinţa în lume”. Această a doua credinţă afirma el, se bazează aparent pe propria „evidenţă” şi „necesitate” însă, la un nivel mai profund, ea creşte din dorinţa omului: „Adevărul este că omul lumesc nu doreşte nici un fel de altă lume. Căci «lumea cealaltă» introduce o adâncime şi o complexitate a existenţei pe care oamenii, în chip cu totul „firesc” (în starea lor căzută), nu vor să şi-o asume; «lumea cealaltă» tulbură toată lumeasca «pace a minţii» şi-i distrage pe oameni de la «evidenta» şi simpla datorie de «a se descurca» în lume”.

În această primă parte, Eugene spunea în continuare că, deşi poate părea că fuge de lume, creştinul, mai curând decât omul lumesc, este cu adevărat realist, deoarece numai el dă piept cu existenţa ca atare: „Durerea, suferinţa şi moartea, inseparabile de viaţă, sunt, teoretic vorbind, acceptate şi de către oamenii lumeşti, deşi, practic, ei fac tot ce le stă în puteri pentru a le anula sau cel puţin a le atenua şi a uita de ele, impunându-şi să privească partea «pozitivă» a lucrurilor; creştinul le acceptă, şi chiar le primeşte cu bucurie, pentru că ştie că fără asemenea încercări nu se poate vorbi de vreo înaintare în viaţa duhovnicească... Lumea trebuie înfruntată; dar în Hristos noi cunoaştem o putere care ne înnobilează să înfruntăm şi să biruim lumea”.

Partea a doua, intitulată „împărăţia omului în epoca modernă”, urma să includă o interpretare a mentalităţii moderniste din perspectivă creştin-ortodoxă. Una din „legile” acestei mentalităţi, la care Eugene plănuia să se refere, este cea a „simplificării”, ceea ce dovedeşte naivitatea modernă în ce priveşte lucrurile „spirituale”. Investigând, conform credinţei „ştiinţifice” moderne în ceea ce este evident, doar manifestările fizice ale lumii spirituale („fenomenele”), omul este în pericol să eşueze în ceea ce Eugene numea „epoca magiei”. Ideea fusese enunţată în Scurtă povestire despre Antihrist a lui Soloviov, unde o tehnologie viitoare era combinată în chip misterios cu fenomene similare celor din magie. „Omnivoracitatea omului modern”, scria Eugene, „apărută din nevoia de a găsi ceva care să-L înlocuiască pe Hristos - atitudine ce cuprinde atât mania pentru experiment, cât şi multlăudata lui «toleranţă» (destul de limitată, în fapt) - nu poate sfârşi în chip firesc altundeva decât în magie, perversiune morală şi ocultism, care pot fi definite drept «culmea experimentării»”.

Discutând despre natura modernismului, Eugene intenţiona totodată să judece după învăţătura creştin-ortodoxă trei dintre „idolii” lumeşti ai epocii moderne. Pe cel dintâi l-a numit „cultul civilizaţiei”. După ce schiţează câteva aspecte ale acestui idol, el indică şi felul în care creştinii pot să-i cadă în plasă, dacă ajung să facă din slujirea „umanităţii” un scop în sine; el pune aceasta în contrast cu reflecţiile asupra naturii adevăratei milostenii creştine. Creştinul răspunde unei nevoi omeneşti imediate din iubire, în numele lui Hristos; însă când începe să gândească că „dacă este bine să hrăneşti un flămând, este mult mai bine să hrăneşti o mie; unul singur nu este decât o picătură într-un ocean” - şi atunci începe să transforme creştinismul într-un sistem, să-l reducă la o ideologie. Pomenind cuvintele lui Hristos, Pre săraci pururea îi aveţi cu voi (Mt 26, 11), Eugene scria: „Hristos nu a venit să-i hrănească pe cei flămânzi, ci să mântuiască sufletele tuturor, flămânzi şi sătui deopotrivă”.







Ieromonahul Damaschin – Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose



53. De ce trebuie să merg la Biserică dacă Îl am pe Dumnezeu în suflet?



Fiecare dintre noi are cunoştinţe sau chiar rude care privesc cu nedumerire faptul că mergem la biserică. Pe chipul lor se vede o profundă neînţelegere şi uneori indignare care se exprimă din când în când în cuvinte de genul: „Hai să zicem că ţi-ai făcut o pasiune din credinţă – fie. Dar ce rost are să mergi la biserică, să pierzi atâta timp şi să risipeşti atâtea eforturi? Sunt şi eu credincioasă, rugăciunile însă le fac în suflet. Dumnezeu este în sufletul meu şi nu am nevoie de nici un ritual exterior. Aminteşte-ţi ce a spus nu de mult comicul Mihail Zadornov: „Ca să comunic cu Dumnezeu eu nu am nevoie de nici un intermediar!”

Cum poate fi explicat acestor oameni comportamentul nostru? Ca de obicei, există două modalităţi: atacul şi apărarea. Nu este dificil să formulezi o critică la adresa unei asemenea „filosofii” existenţiale. În cele din urmă, e suficient să ai puţin bun simţ ca să îţi dai seama că societatea în care măscăricii (în limbajul de azi – comicii) sunt luaţi drept experţi în domeniul teologiei şi al vieţii spirituale este grav bolnavă. Boala ei constă pe puţin în pierderea simţului umorului: societatea nu mai este capabilă să râdă de faptul că un bufon se urcă la amvonul propovăduirii... În societatea de azi se consideră drept serios un lucru de care făceau haz strămoşii noştri la lăsata secului...

Nu merită luată în serios nici declaraţia fermă a „creştinilor” noştri nebisericoşi că l-ar avea pe Dumnezeu „în suflet”. E drept, o astfel de stare constituie supremul ideal al vieţii spirituale. E ceea ce dorea pentru noi Apostolul Pavel: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi! (Gal. 4, 19); să vă dăruiască ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său în omul dinlăuntru, şi Hristos să se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre” (Ef. 3, 16-17).

Dacă aceste cuvinte: „Dumnezeu e în inima mea”, ar fi fost rostite de Sf. Serafim din Sarov, ele ar fi avut o anumită greutate, întrucât ar fi fost expresia sinceră a urmărilor nevoinţei lui. Atunci când un pustnic spune că a deprins rugăciunea lăuntrică necurmată şi de aceea distanţa până la biserica la care merge foarte rar nu i se mai pare a fi mare – cuvintele rostite de el au, de asemenea, o justificare deplină.

Atunci când auzim aceleaşi cuvinte de la un oarecare avem tot dreptul să întrebăm: în urma căror fapte duhovniceşti anume aţi obţinut un astfel de succes? Dumnezeu este în sufletul vostru? Explicaţi-ne şi nouă ce cale a urmat rugăciunea voastră? Cât de des spuneţi Rugăciunea Domnească? Aud? Nu ţineţi bine minte Tatăl nostru?... Nu-i nimic, atunci cel puţin să ne destăinuiţi cum anume trăiţi prezenţa lui Dumnezeu în sufletul vostru? Ce roade ale darului Duhului simţiţi în voi? Vă ajutăm cu o sugestie: iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Gal. 5, 22-23). Trăiţi asemenea simţăminte? Nu, nu este vorba de trăsături de caracter, ci de daruri. Darul reprezintă ceea ce nu am avut înainte, ci apare odată cu renaşterea duhovnicească şi intră în viaţa noastră, înnoind-o! Nu vă aduceţi aminte să fi avut parte de o asemenea înnoire?

Sunteţi în stare să distingeţi în experienţa voastră sufletească „prezenţa lui Dumnezeu” de manifestările umane obişnuite: simţul frumosului şi al armoniei, simţul moral, bunăvoinţa, nu sunteţi? Asta înseamnă că nu aţi observat acel moment în care Dumnezeu, Creatorul universului, a intrat în viaţa voastră şi în sufletul vostru? E cu putinţă oare să nu observi aşa ceva? Sau poate El nici nu a intrat? Nu cumva aţi confundat credinţa în Dumnezeu cu prezenţa lui Dumnezeu? Staţi puţin – sunteţi sigur că aveţi credinţă? Credinţă nu rezidă într-o simplă acceptare pasivă: „Bine, bine, sunt de acord, ceva de genul ăsta există”... Credinţa înseamnă a năzui ca ceea ce a îndrăgit sufletul să se arate ca realitate. Credinţa nu cedează în mod pasiv presiunii autorităţilor şi argumentelor, ea este un imbold puternic: „Eu vreau, am nevoie să fie aşa!”

Credinţa înseamnă acţiune. Ea constituie o năzuinţă către ceva ce se presimte deja, dar care încă nu a devenit o evidenţă. Năzuinţă care ne-a atins deja viaţa, s-a răsfrânt asupra ei, dar n-a pătruns-o în totalitate... Credinţa este dorinţa de o experienţă nouă. Cel ce spune însă că: „Eu am credinţă în sufletul meu”, pronunţă aceste cuvinte cu o privire atât de inexpresivă, încât e greu de crezut că a încercat vreodată măcar o năzuinţă către Dumnezeu.

Nu se poate iubi fără manifestări concrete de iubire, fără gesturi adresate omului iubit. Asemănător, nu se poate crede fără manifestări exterioare ale credinţei. Un trandafir care se oferă în dar femeii iubite nu este, luat ca atare, de trebuinţă. Aceasta floare îi este dragă nu prin propria frumuseţe ci prin faptul că exprimă măsura iubirii celui care o dăruieşte. Florile cumpărate şi florile dăruite înviorează camera în mod diferit. Atunci când un bărbat afirmă că iubeşte pe cineva şi, totodată, nu face nimic în numele iubirii sale – nu caută întâlnirile, nu face cadouri, nu acordă timp ca să comunice cu iubita, nu se sacrifică în nici un fel – asta înseamnă că pur şi simplu se laudă în faţa prietenilor deja îndrăgostiţi: chipurile, nu sunt mai prejos, am şi eu o iubită!

Aşadar, voi, care afirmaţi că Dumnezeu este în sufletul vostru, ce aţi făcut pentru a curăţi sufletul vostru în aşteptarea atât de miraculoasei Vizite? În ce fel şi sub ce nume L-aţi chemat? Cum Îl păstraţi în sinele vostru? Ce schimbări s-au produs în voi în urma acestei Întâlniri? L-aţi îndrăgit pe Cel cu care v-aţi întâlnit? Şi ce faceţi în numele acestei iubiri? Dacă aceste întrebări v-au deconcertat, atunci nu vă socotiţi măcar mai presus de cei care fac ceva cât de cât pentru a fi cu Dumnezeu! Voi, care staţi veşnic nemişcaţi, nu dispreţuiţi pe cei care merg, chiar dacă se poticnesc uneori!

Asemenea întrebări se pot pune celui care îşi justifică întreaga lene prin pretinsa lui spiritualitate. Dar şi noi trebuie să fim conştienţi de motivul pentru care mergem la biserică. Ce să facem acolo pentru Dumnezeu? Dar „El” nu cere nimic pentru Sine – „El nu are nevoie de nimic” (Cuvântul lui Meliton Filosoful către Cezarul Antonin). Şi atunci, înseamnă că trebuie să facem un lucru de care avem chiar noi nevoie? Să ascultăm o predică? Pentru asta este suficient, azi, să deschidem radioul. Să ne rugăm? Rugăciunea poate fi făcută oriunde şi la orice oră. Mai mult, acesta este sfatul Apostolului: „Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tes. 5, 17). Să aducem prinoase? În prezent mulţi strângători de danii se întâlnesc pe străzi. Să dăm pomelnice? Ele pot fi trimise printr-o cunoştinţă. Să punem o lumânare? Ea poate fi aprinsă în faţa icoanei din casă. În cazul acesta de ce totuşi mergem la biserică?

Unii oameni spun că pentru a se ruga se duc în pădure, la malul unui râu sau a unei mări fiindcă acolo, în Templul creat de Dumnezeu, ei simt mai bine măreţia Creatorului şi mai uşor îl pot proslăvi. „Ce rost are – spun ei – să intrăm, părăsind locaşul sfânt nemărginit, sub bolta joasă a bisericii creată de mâna omului?”

[…]ceea ce putem noi să aducem ca jertfă lui Dumnezeu se află întotdeauna în posesia noastră, iar pentru a putea să aducă jertfă, creştinul nu are nevoie de biserică. Religia conţine însă nu numai ceea ce dăruim noi. Mai important este ceea ce primim. Important este nu pentru ce Îl căutăm pe Dumnezeu, ci pentru ce ne caută El pe noi.

Pentru ce venim de mai multe ori în biserică şi adresăm lui Dumnezeu o rugăciune – acest lucru este bine cunoscut... De ce însă Dumnezeu ne caută pe noi? Vrea El să ne ia ceva? Sau să ne dea ceva? La ce îndeamnă cuvântul Lui: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi” ( Mt. 11, 28)? Îndemnul nu are o continuare de genul: „şi îmi daţi cutare sau cutare...” Această invitaţie se încheie cu o promisiune de alt gen: ea spune ce anume va aduce Dumnezeu celor care Îi vor da ascultare: „şi Eu vă voi odihni pe voi... veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 28- 29).

[…] mergem la biserică pentru a primi ceva. Biserica nu constituie decât nişte ziduri ridicate în jurul Tainei Euharistiei. Taina constă în aceea că oamenilor li se întinde o mână cu Daruri. De aceea frecventarea bisericii trebuie considerată nu o corvoadă, ci un minunat privilegiu. Ni se oferă dreptul de a fi părtaşi la Cina cea de Taină. Ni se oferă posibilitatea de a deveni părtaşi la „Fiinţa Dumnezeiască”. Ni se oferă posibilitatea să luăm contact cu acea Energie pe Care nu este în stare să O producă nici o centrală electrică din lume.

Înştiinţaţi că cineva ne aşteaptă în Piaţa Puşkin, există vreo raţiune să pornim, ca să ajungem la ora stabilită spre strada L. Tolstoi? Dacă întâlnirea nu va avea loc, cine va fi vinovat? Se înţelege – „Puşkin”? Cei ce spun că nu au nevoie de intermediari în relaţiile lor cu Dumnezeu, nu-şi dau seama că în biserică îi aşteaptă Acel Mijlocitor Care tocmai S-a jertfit în locul lor şi i-a eliberat pe oameni de nevoia de a distruge ceva în lume pentru a hrăni zeişorii cu roadele distrugerilor. Oare este aşa de greu să întinzi braţele ca să cuprinzi în ele Darurile primite?



Diac. Andrei Kuraev – Daruri şi anateme





52. Educaţia sexuală prin promovarea abstinenţei





Ministerul Sănătăţii şi Serviciilor Umane din SUA, urmărind prevenirea sarcinilor în rândul tinerelor, „promovează amânarea activităţii sexuale ca cel mai eficient mod de a preveni sarcinile printre adolescente şi bolile cu transmitere sexuală la tineri...” (Mathematica Policy Research, The Evaluation of Abstinence Education Programs Funded Under Title V Section 510: Interim Report: http://www.mathematica-mpr.com/PDFs/evalabstinenc.pdf. HHS teen pregnancy statistics and policy: US Department of Health and Human Services, HHS fact sheet, 31 ianuarie 2002, la http://www.hhs.gov/news/press/2002pres/teenpreg.html şi, Comunicat de presă, 6 iunie 2002, la: http://www.hhs.gov/news/press/2002pres/teenpreg.html). Organizaţia Mathematica Policy Research din SUA, care realizează cercetări în mod independent asupra implementării programelor de educaţie sexuală, finanţate la nivel federal, a emis recent un raport provizoriu. În acelaşi timp, Congresul SUA analizează eficacitatea programelor de abstinenţă, urmărind: reducerea activităţii sexuale în rândul tinerilor şi convingerea tinerilor că experienţa sexuală trebuie începută la timpul ei. Organizaţia a cercetat timp de 4 ani implementarea programelor de educaţie sexuală, care promovează abstinenţa sexuală în SUA.

În 1996, Congresul american a aprobat o sumă anuală de 50 de milioane de dolari pentru promovarea abstinenţei. Finanţarea a devenit disponibilă pentru toate statele, în 1998, în conformitate cu precizările Secţiunii 510 a Legii Protecţiei Sociale. Programele de educare prin abstinenţă, ce folosesc fonduri obţinute pe această cale, promovează un mesaj clar în acest sens şi nu susţin utilizarea contraceptivelor. Congresul SUA intenţionează să crească sumele de bani alocate promovării abstinenţei sexuale la adolescenţi, de la 50 de milioane de dolari, la 135 de milioane anual. În peste o treime din şcolile americane este predată educaţia sexuală, susţinându-se ideea abstinenţei sexuale până la căsătorie (!!!), în cadrul a 700 de programe, susţinute în toate statele.

Organizaţia Mathematica Policy Research a subliniat că „majoritatea participanţilor la aceste programe arătau o deschidere mare faţă de criteriile impuse” şi că „educarea prin această metodă oferă mai mult decât un simplu mesaj în favoarea abstinenţei”. Aceste programe pun accentul pe învăţarea autocontrolului, pe cultivarea valorilor şi formarea caracterului şi personalităţii, evitându-se manifestarea unui comportament riscant. „Tinerii arată mai multă receptivitate în special la personalul care dovedeşte un angajament puternic şi fără echivoc, în concordanţă cu mesajul programului”.

Evaluările scot în evidenţă că mesajele şi-au făcut efectele: comportamentul în favoarea acestei atitudini a crescut foarte mult printre adolescenţi. Numărul liceenilor, care declară că au avut relaţii sexuale, a scăzut de la 54%, în 1991, la 46%, în 2001. Rata sarcinilor printre liceene a scăzut, în schimb au crescut utilizarea prezervativului şi nivelul bolilor cu transmitere sexuală, realitate confirmată de statisticile Centrelor SUA pentru Controlul Bolilor. (Abstinence funding: Newsweek, 9 decembrie 2002, http://ar.nesbank.com/arsearch/weArchives? p_action=doc&p_docid=0F7D395248

La sfârşitul anilor ’80, a fost înregistrată o creştere constantă a naşterilor în rândul adolescentelor. În perioada 1991 şi 2001, însă, de la introducerea acestor programe, în toate cele 50 de state, fenomenul naşterilor timpurii a intrat în declin. La nivel general, din 1991, numărul sarcinilor la adolescente a scăzut cu 26%. Din analiza rezultatelor programelor „pentru virginitate”, publicate în revista The Journal of the American Medical Association, reiese că nivelul activităţii sexuale printre adolescenţii, care au adoptat un astfel de comportament, era cu 25% mai mic în comparaţie cu cei care nu şi-au asumat un asemenea model de viaţă.

Un raport al UNICEF subliniază faptul că Marea Britanie se află pe locul doi în topul ţărilor dezvoltate cu rata gravidităţii mare la adolescente. Pe lângă cauza deficienţei educaţiei sexuale, studiul arată că această situaţie a fost determinată de existenţa convenţiilor sexuale prea relaxate. Adolescenţii nu sunt pregătiţi să facă faţă presiunilor privind sexualitatea.

Numărul naşterilor în rândul adolescentelor din Marea Britanie, cu vârstă cuprinsă între 15 şi 19 ani, se ridica la 30,8 de cazuri la 1000 de naşteri în 1998. În aceeaşi perioadă, S.U.A. avea cea mai înaltă rată, de 52,1 de cazuri la 1000 de naşteri. Cifrele din 2001 arată că a existat o scădere a acestui coeficient, ajungând la 45,9 cazuri la 1000 de naşteri în SUA. Cea mai mică rată, în ţările din Uniunea

Europeană, a fost atinsă în Elveţia (5,5 cazuri la 1000 de naşteri).

Carta Albă a guvernului Marii Britanii, întitulată Graviditatea în rândul adolescentelor, arată că, în 1999, doar 10% din aceste sarcini apăreau în cupluri căsătorite. Cu douăzeci de ani în urmă, situaţia era mult mai bună, corespunzând unui procent de 60%. „Cifrele subliniază o problemă majoră: eşecul contracepţiei în rândul adolescenţilor. Creşterea constantă a numărului sarcinilor neintenţionate printre adolescente coincide cu oferta largă a mijloacelor de contracepţie, îndepărtarea controlului părinţilor asupra adolescenţilor şi promovarea unui sistem de valori care absolvă individul de responsabilitatea actului sexual. Contraceptivele nu sunt de mare ajutor pentru tineri”.



Larisa Ciochină şi Constantin Iftime – O viziune asupra vieţii,

cartea o găsiţi şi în format digital pe internet: www.provita.ro/content/view/13/29/



51. CONTRACEPŢIA





În momentul concepţiei, care trebuie înţeleasă ca începutul sarcinii, celula bărbatului penetrează celula femeii în trompa uterină. Într-un timp scurt, se formează embrionul, care se fixează în ţesutul uterin. Substanţele abortive pot ataca această formă de viaţă încă din primele momente, ce urmează după concepţie. Există dispozitive sau medicamente care împiedică fiinţa nou concepută să se fixeze în ţesutul uterin. În asemenea cazuri, ea este expulzată din uter, printr-un avort spontan. Toate substanţele sau dispozitivele contraceptive, care au un asemenea efect, care provoacă avortul, trebuie incluse în categoria celor abortive.



Utilizarea contraceptivelor în România



În România, de-a lungul timpului, au fost folosite cu precădere metodele naturale de contracepţie. Metodele moderne, la scară mare, sunt de dată recentă. Pilulele sau anticoncepţionalele orale, cu progesteron sau cu progesteron şi estrogen şi dispozitivele intrauterine (DIU), care sunt şi cele mai utilizate în România, au apărut pe piaţă în mod oficial după 1989. La 26 decembrie 1989, a fost abrogată legislaţia restrictivă, emisă în 1966 şi dezvoltată în anii care au urmat. Unele dintre metodele de contracepţie modernă au circulat pe piaţa neagră şi înainte de 1989. Prezenţa lor a fost semnalată mai ales în Transilvania, fiind aduse din Ungaria.

După cum au constatat şi numeroase instituţii, care dezvoltă programe de planificare familială, în România, informaţiile despre contracepţie sunt deficitare. Se cunosc foarte puţin riscurile pe care le implică contracepţia modernă, riscuri ce pot merge până la decesul mamei. Din statisticile organizaţiilor care militează agresiv pentru contracepţie, reiese că utilizarea acestor metode a crescut foarte mult, mai ales după 1993. Se vorbeşte de o aliniere la tendinţele mondiale, care impun contracepţia ca soluţie a scăderii numărului mare de avorturi. Toate aceste transformări însă conduc la scăderea fertilităţii an de an, într-un ritm nemaiîntâlnit în istoria României.

După datele UNICEF, la nivelul anului 1992, rata fertilităţii, la nivel mondial, înregistrase o diminuare cu 25%, în 15 ani. Utilizarea contracepţiei pe scară largă, în România, ca alternativă la avort, şi-a arătat efectele. Rata avorturilor se menţine, în continuare, la un nivel foarte ridicat. România se află în grupul restrâns de ţări cu un nivel foarte mare al numărului de avorturi. În acelaşi timp, presiunea pe care au indus-o campaniile de promovare a contracepţiei, la nivelul societăţii, au condus la minimalizarea altor puncte de vedere, mai ales cele pro-vita, astfel încât sunt total ignorate efectele acestor „produse” la nivelul sănătăţii şi al mentalităţilor, asociate actului sexual. Generaţiile tinere devin din ce în ce mai vulnerabile, din punct de vedere fizic, după un consum îndelungat de substanţe hormonale. Vulnerabilităţile de la nivelul sănătăţii, în aceste condiţii, se extind şi asupra sănătăţii morale, situaţie confirmată de sociologi, care arată o diminuare a capacităţii de asumare a responsabilităţilor. Contracepţia a devenit un concept, ale cărui consecinţe negative, în acest vârtej general, nu pot fi analizate cu luciditate. Neliniştile create de escaladarea situaţiilor avortului îi conferă rang de primă soluţie.

În 1984, Raportul Warnock, elaborat de comisia cu acelaşi nume din Marea Britanie, a deschis calea acestei „mode”. Unul din punctele de vedere ale acelui document, adică aprecierea că organismul uman nu este diferenţiat în primele 14 zile, astfel încât să-i confere acestuia statutul de persoană umană, cu toate calităţile ce decurg de aici, a căpătat o recunoaştere generală. Pe acest temei s-a impus şi dezvoltarea contracepţiei hormonale şi cercetările distructive pe embrioni.



Contracepţia de urgenţă



Sub această denumire sunt cunoscute contraceptivele care se folosesc în maxim 72 de ore (3 zile) de la actul sexual neprotejat. Substanţele, pe care le conţin aceste pilule, hormoni sintetici, îşi fac efectul după fertilizare, împiedicând implantarea ovulului în uter. Contracepţia de urgenţă, cu toate efectele pe care le presupune, include şi dispozitivul intrauterin (DIU), care, dacă este fixat în limita a cinci zile de la actul sexual neprotejat, produce efecte ca şi celelalte mijloace din această categorie. Steriletul poate fi instalat de medici în toate clinicile de planificare familială, din România, atât de stat, cât şi private”.

Atât pilula de-a doua zi, cât şi steriletul sunt incluse în programele de planificare familială. Lipsa unui sistem informaţional medical adecvat face să nu existe date precise, privind gradul de utilizare al acestor metode. O campanie amplă de promovare a acestor produse a început în anul 2002.



Pilulele „de a doua zi“



Denumirea este improprie - căci pilulele pot fi utilizate până în a treia zi după actul sexual. În ţările occidentale (în Marea Britanie, de exemplu), ele au fost disponibile începând cu anii ’90. Levonelle-2, unul dintre acestea (de generaţie nouă), care conţine 750 de mg de levonorgestrel, a devenit accesibil în mod legal, în ultimii ani, şi adolescentelor până la vârsta de 16 ani, fără reţetă medicală, în Marea Britanie.

Pilulele cu un conţinut de 750 de mg de levonorgestrel au fost contraceptivele cele mai căutate pe piaţa neagră, în România, înainte de 1989. Ele se aduceau din Ungaria, fiind utilizate pe larg mai ales în nordul ţării.

După 1989, circulaţia acestor produse de contracepţie s-a intensificat. Medicii recomandau un dozaj combinat de estro-progestin, care trebuia luat în 4 doze mici, în decurs de 72 de ore, de la actul sexual neprotejat. Dozele astfel combinate trebuiau repetate după 12 ore. Dacă se prefera doar progestinul, se indica folosirea a 2 pastile de Postinor, la un interval de 12 ore. În ultimii ani, a fost introdus un produs de contracepţie, din aceeaşi gamă, fiind înregistrat în mod oficial şi pus în vânzare. „Consilierea şi supravegherea medicală se fac în conformitate cu standardele clinice ale International Planned Parenthood Federation”.

Substanţele hormonale, prezente în doze variate, au efecte abortive. Ele previn sau întârzie ovulaţia, îngroaşă mucusul cervixului, încetinesc timpul de tranzit al ovulului, prin alterarea mişcărilor trompelor uterine sau prin afectarea endometrului. Toate aceste moduri de acţiune împiedică embrionul să se implanteze (se produce avortul).

Despre pilulele de-a doua zi, la nivelul opiniei publice, nu se cunoaşte foarte mult în România. Informaţii au apărut sporadic în presă. Se ştie, în principal, că acestea împiedică concepţia. Ele împiedică însă şi implantarea, fapt pentru care trebuie incluse în categoria metodelor abortive. De altfel, multe companii producătoare au recunoscut că acesta este efectul lor principal.

Campanii ample de promovare, cu o susţinere financiară impresionantă, au făcut ca pilulele de-a doua zi să fie foarte cunoscute şi folosite pe larg în ţările occidentale. În anul 2000, în Marea Britanie, au fost organizate peste un milion de cursuri pentru folosirea produselor din această categorie. Astfel, femeile din Marea Britanie iau două tablete de Levonelle-2, care conţine fiecare 750 de mg de levonorgestrel, substanţă din clasa progestagenelor, la un interval de 12 ore. În timpul administrării a două tablete de Levonelle-2 într-un interval de 12 ore, se consumă de 50 de ori doza zilnică (de 30 mg) a unei pilule hormonale convenţionale Norgestrel.

Contraceptivele de urgenţă comportă multe riscuri pentru sănătatea femeii. Ele nu asigură protecţia împotriva bolilor cu transmitere sexuală, boli care au fost scăpate de sub control. În cazul sifilisului şi HIV/SIDA, singurele boli cu transmitere sexuală care sunt monitorizate, situaţia a devenit dramatică, astfel că România are una dintre cele mai mari rate la sifilis din Europa iar numărul de îmbolnăviri HIV/SIDA, la adulţi, creşte exploziv (vezi capitolul „Problemele familiei”).



Dispozitivele intrauterine



Cel mai cunoscut dispozitiv intrauterin (DIU), denumit şi sterilet, constă dintr-un corp mic, flexibil, din aramă. El se introduce în cavitatea uterină, unde poate rămâne între 3 şi 10 ani. Perioada depinde, de altfel, de tipul produsului. Steriletul, care este asociat contracepţiei de urgenţă poate fi inserat într-un interval de 5 zile de la actul sexual neprotejat. Peste 106 milioane de femei din Europa şi Statele Unite apelează la această metodă de contracepţie de urgenţă.

Corpul de aramă, în mediul uterului, emite, în fiecare zi, între 5 şi 75 de mg de cupru ionic, doză care este suficientă pentru a preveni implantarea. Din 1986, a început să fie folosit un nou produs, DIU Progestasert, sterilet a cărui acţiune se bazează pe o doză de 18 mg de progesteron.13 Această substanţă, emisă zilnic, fie împiedică fecundarea ovulelor, fie blochează nidaţia (provoacă avortul). În prezent, se folosesc foarte mult dispozitivele intrauterine cu levonorgestrel, cunoscute ca dispozitivul Mirena14. Se apreciază că aproape 2 milioane de femei în Europa îl utilizează. În anul 2000 a fost aprobată comercializarea lui şi în Statele Unite. Novogestrelul, substanţă activă din gama progestagenelor, împiedică concepţia şi, în multe cazuri, provoacă avorturi premature. Cercetările făcute în Statele Unite, de către Administraţia pentru Medicamente şi Alimentaţie, au arătat că efectul principal al dispozitivului intrauterin constă în împiedicarea implantării oului fertilizat, concluzionând că DIU nu împiedică ovulaţia, ci implantarea (provoacă avortul). În 1990, un ginecolog englez, Peter Diggory, într-o scrisoare publicată în ziarul The Independent, a arătat că „aşa cum se întâmplă cu pilula care elimină numai progesteron, şi pilula «de a doua zi» şi DIU previn implantarea preembrionului (provoacă avortul). Femeile, care apreciază că acest fapt este împotriva principiilor lor, trebuie să aleagă alte metode.”

Dispozitivele intrauterine de toate genurile sunt folosite din ce în ce mai mult în România, fiind eliberate de farmacii, în condiţiile existenţei unei recomandări a medicului de obstetrică-ginecologie. Sursa principală, totuşi, o constituie spitalele publice. Montarea lui se face de obicei într-o unitate medicală.





Larisa Ciochină şi Constantin Iftime – O viziune asupra vieţii,

cartea o găsiţi şi în format digital pe internet: www.provita.ro/content/view/13/29/



50. Despre slujirea duhovnicească

(din însemnările unui duhovnic athonit)





Duhovnicul trebuie să simtă ritmul vieţii interioare al tuturora şi al fiecăruia din cei ce vin la dînsul. Pentru aceasta el se roagă ca Duhul lui Dumnezeu să-l îndrume pentru a da fiecăruia cuvîntul trebuincios. Slujirea duhovnicului este şi înfricoşătoare şi captivantă, dureroasă dar şi însufleţitoare. El este „împreună-lucrător cu Dumnezeu” (I Cor.3,9). Este chemat la cea mai înaltă lucrare la o cinste incomparabilă - să zidească în Lumina Necreată dumnezei pentru veşnicie. În toate, desigur, Hristos îi este exemplu (In. l3-l5). Iată învăţătura Lui: „Adevărat, adevărat zic vouă: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcînd; căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai. Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată toate cîte face El şi lucruri mai mari decît acestea va arăta Lui, ca voi să vă miraţi. Căci, după cum Tatăl scoală morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (In.5,l9-2l). Este greu să găseşti cuvintele potrivite pentru a comunica unui ascultător stările duhovniceşti. Este necesar ca duhovnicul să cunoască dinainte, din experienţa personală, toată scara stărilor duhovniceşti, despre care el cutează a vorbi altora. În „Cuvîntul către păstor” Sfântul Ioan Sinaitul vorbeşte aşa: „Cîrmaci duhovnicesc este acela care a primit de la Dumnezeu şi prin propriile osteneli o astfel de tărie duhovnicească, încît poate să izbăvească sufletul cuprins de orice beznă... învăţător adevărat este acela care, în mod nemijlocit a primit de la Dumnezeu cartea duhovnicească a înţelepciunii, înscrisă în minte de degetul lui Dumnezeu, adică prin lucrarea iluminării, şi nu ne trebuie alte cărţi... Este necuviincios pentru învăţători să dea sfaturi copiate din operele altora”.

Astfel de învăţături am primit şi eu, păşind pe drumul slujirii duhovniceşti. În esenţă acest lucru are în vedere naşterea cuvîntului lui Dumnezeu în inimă, prin rugăciune. Pe Cuviosul Serafim de Sarov cineva l-a numit clarvăzător, dar el a răspuns, că nu este deloc aşa, ci ca el se roagă în timpul conversaţiei şi primul gînd care îi vine în inimă, din rugăciune, trebuie să-l socotească drept dat lui de Dumnezeu.[…]



Dîndu-mi seama că sînt departe de desăvîrşire, mă rugam Domnului, cu durere în inimă, să nu-mi îngăduie să greşesc, să mă ţină în căile voinţei Sale celei adevărate, să-mi inspire cuvinte folositoare pentru fraţi. Şi chiar în timpul discuţiei cu omul mă străduiam să ţin auzul minţii mele în inimă, pentru a surprinde gîndul Dumnezeiesc şi, chiar cuvintele pe care trebuia să le spun.

Aplicarea principiului sfînt al tradiţiei ortodoxe se face cu mare greutate. Oamenii instruiţi se ţin strîns de alt principiu, al raţiunii. Orice cuvînt al preotului pentru ei este cuvînt pur omenesc şi poate fi supus raţiunii critice. Să urmezi sfaturile duhovnicului, fără nici o reflecţie, este pentru ei o adevărată nebunie. Ceea ce se vede şi se înţelege duhovniceşte, nu se însuşeşte deloc sufleteşte şi se neagă pentru că se vieţuieşte în alt plan (cf. I Cor. 2,l0,l3). Întîlnindu-mă cu oameni conduşi numai de propriile lor împulsuri şi care respingeau cuvintele date de preot - eu refuzam să cer lui Dumnezeu să deschidă celui venit sfînta şi desăvîrşita Lui viaţă. Pe o astfel de cale nu-i puneam în situaţia de a se lupta cu Dumnezeu şi comunicîndu-le doar propria mea părere, cu toate că era întărită cu trimiteri la operele Sfinţilor Părinţi sau din Sfînta Scriptură, îi lăsam liberi de lupta cu Dumnezeu, avînd chiar dreptul să refuze sfatul meu, ca fiind pur omenesc. Desigur aceasta stă departe de ceea ce căutăm noi în tainele Bisericii.



În aceste timpuri de îndepărtare masivă de creştinism, slujirea preoţească devine din ce în ce mai grea. În încercarea sa de a scoate pe oameni din iadul creat de patimile lor contradictorii, preotul se întîlneşte cu moartea care îi loveşte. Chiar senzaţia timpului capătă un caracter straniu: cînd gol - tărăgănat, cînd dispare ca inexistent, deoarece nu sînt căutări cumpănite, înţelepte.

Este cu neputinţă să cunoşti oamenii. Ei sînt fie orbi şi „nu ştiu ce fac”, fie suferă de daltonism duhovnicesc şi mintal. Adesea ei văd lucrurile într-o lumină diametral opusă, asemenea negativului fotografic... A cunoaşte astfel realitatea efectivă a vieţii este cu neputinţă; într-o astfel de situaţie nu rămîne loc nici unui cuvînt. Mişcările sfintei iubiri sînt receptate de ei cu duşmănie; smerenia răbdătoare se prezintă lor ca făţărnicie; disponibilitatea de a sluji este urmarea unci mărunte cointeresări. Caracteristic în astfel de situaţii este faptul că duhul creştinesc al neîmpotrivirii faţă de rău îi face (li se pare oamenilor aşa) excesiv de obraznici pe preoţi şi insultă nemeritat de dureros - le atribuie asemenea intenţii la care ei înşişi (preoţii) nu s-au gîndit niciodată; dispreţuindu-i fără milă, îi acuză de mîndrie - prin toate mijloacele fac jenantă prezenţa preotului şi, în acelaşi timp, îl condamnă de sustragere în a se întîlni în astfel de condiţii. Şi aşa la nesfîrşit.

Binecuvîntez pe Dumnezeu, Care mi-a deschis taina acestui fenomen. Domnul ne-a prevenit prin cuvînt, şi ne-a învăţat prin exemplul Său. Şi dacă nu ar fi fost aşa, ar fi fost cu neputinţă să nu devin jertfa deznădejdii depline. Un episcop care s-a dedicat cu multă înflăcărare slujirii celor în suferinţă mi-a scris odată: „eu am început să mă tem de iubire.” Mai tîrziu am înţeles aceste cuvinte astfel: Cei care au primit de la el un avantaj s-au legat de el şi la început l-au ajutat în slujirea sfîntă, dar apoi, căpătînd încredere şi devenind indispensabili au atentat la libertatea lui, punîndu-i pretutindeni piedici dacă el se dedica pe sine noilor veniţi. Atunci cînd am primit scrisoarea de la el, eu încă nu înţelegeam sensul înfricoşător al acestor cuvinte. El mi s-a descoperit în anii slujirii mele în Europa. Eu mi-am amintit, nu o dată, şi continui să-mi amintesc pînă acum, cuvintele paradoxale: „eu am început să mă tem de iubire.”

Împreună cu aceasta devine evident un alt aspect al slujirii noastre. Faţă de preot oamenii se comportă exact ca şi faţă de Dumnezeu - îl resping cu o uşurinţă groaznică, ca pe ceva netrebuincios, cu încrederea că atunci cînd vor avea nevoie de el, ei îl vor chema şi nu va refuza să vină. „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”.

După sosirea mea de la Sfîntul Munte în Franţa, m-am întîlnit cu oameni de care mă dezobişnuisem în cei 22 de ani ai vieţuirii mele acolo. Aceasta în special, în ultimii ani, cînd devenisem duhovnicul cîtorva sute de monahi cu diferite feluri de viaţă ascetică ai Athosului. Nu ascund faptul că am fost cu desăvîrşire „dezorientat”. Psihologia monahilor, răbdarea lor, puterea de stăpînire într-atît depăşea totul şi pe toţi, din ce am întîlnit în Europa, încît eu, pur şi simplu, nu am găsit nici cuvinte, nici forme exterioare de contact. Ceea ce monahii primesc cu mulţumire, în Europa îi zdrobea pe oameni. Mulţi mă respingeau socotindu-mă anormal de dur, chiar pînă la alterarea duhului evanghelic al iubirii. Şi eu primeam aceste păreri cu înţelegerea că „normele” asceţilor-monahi şi normele oamenilor de cultură apuseană sînt adînc diferite. […]



A duce osteneala duhovnicească, pentru un monah nu este chiar aşa de simplu. Pe de o parte, personal îi este FOLOSITOR cînd oamenii au despre el o părere negativă, deoarece condamnarea din partea oamenilor îl ajută să se smerească. Dintr-o inimă îndurerată se înalţă la Dumnezeu o rugăciune mult mai profundă. Se strigă mai uşor la Dumnezeu pentru mîntuirea întregii lumi, aşa cum şi el trăieşte în suferinţă, asemenea suferinţei atît de mari a mulţimilor de oameni de pe pămînt. Pe de altă parte, dacă el slujeşte ca părinte duhovnicesc, orice cuvînt rău despre persoana sa inspiră neîncredere unor persoane - care au nevoie de învăţăturile, mîngîierea şi ajutorul lui. Întristarea este îndoită: pentru sine însuşi, care trăieşte nevrednic faţă de chemarea sa, iar pe de altă parte pentru răul pricinuit întregii Biserici, întregii omeniri, cînd se dărîmă autoritatea sfinţiţilor slujitori. Neascultarca cuvîntului părinţilor duhovniceşti este identică cu respingerea cuvîntului lui Hristos „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte.”

Este foarte important ca faţă de preoţi sau episcopi să fie cel mai autentic respect şi cinstire. Chiar dacă sînt anumite neajunsuri la un slujitor sau altul al Bisericii (dar cine dintre oameni este desăvîrşit?). Este mai bine să inspirăm încredere credincioşilor faţă de acei sfinţiţi slujitori, la care ei ar putea alerga cu uşurinţă avîndu-se în vedere condiţiile geografice şi altele. Noi ştim din cuvintele Mîntuitorului că „pe scaunul lui Moise” stau feţe nevrednice şi cu toate acestea Hristos a vorbit poporului să-şi asculte păstorii, să respecte cele poruncite de dînşii, fără să imite faptele sau modul lor de viaţă.

Stareţul Siluan nu a avut un duhovnic anume pe tot parcursul vieţii sale mănăstireşti. Se adresa celui care la un moment dat era mai aproape sau mai liber pentru a-1 primi. El se ruga mai înainte Domnului să-i fie binevoitor şi prin duhovnic să capete iertarea păcatelor şi tămăduirea sufletului.

Cînd eu am probleme cu bolnavii, atunci atenţia mea se îndreaptă spre starea lor duhovnicească: Îl cunosc ei, oare, pe Dumnezeu şi nădăjduiesc într-Însul? Suferinţele, bolile şi chiar catastrofele vieţii trec pe planul al doilea. Oricît ni s-ar părea de neînsemnată cauza suferinţelor omului, nu o putem trece cu vederea. Deseori şi chiar foarte adesea izvorul durerilor este căutarea nepotolită a patimilor păcătoase. Chiar şi în aceste cazuri duhovnicul gîndeşte doar un singur lucru: cum este cu putinţă să fie vindecat omul acesta? La oamenii istoviţi de nevoi şi muncă chiar şi un mic motiv poate răscoli o mare durere, şi în adîncul durerii lui se îndreaptă rugăciunea duhovnicului. Compătimirea pentru orice amărăciune omenească stîrneşte, în mod firesc, în sufletul părintelui duhovnicesc rugăciunea. Şi slujitorului lui Hristos îi este caracteristică această vedere a vinei primordiale a tuturor nenorocirilor şi greutăţilor lumii. În inima lui se adună chinurile întregii lumi şi el se roagă cu inima îndurerată pentru toţi şi pentru toate.

La Sfîntul Munte eu mă întîlneam cu neasemănare mai uşor cu monahii bolnavi, decît după venirea mea în Europa cu cei ce trăiau în lume. Primii (monahii), lăuntric erau îndreptaţi spre Dumnezeu şi totul trecea în plan duhovnicesc. în Europa prevalează tensiunile psihice, datorită cărora duhovnicul este nevoit să manifeste participare în acelaşi plan pentru a ajuta oamenii. La patul unor astfel de oameni bolnavi se întîmplă să fiu părtaş cu duhul, cu sufletul şi chiar trupeşte în suferinţele lor, aşa că şi trupul meu se ruga pentru ei. Rar, dar au fost cazuri, cînd Dumnezeu primea rugăciunile mele şi îndeplinea ceea ce eu L-am rugat pe El.



Fericitul Arhimandrit Sofronie – Despre rugăciune







49. DUREREA FĂTULUI
Omul contemporan în favoarea morţii



Respectarea principiilor vieţii este una dintre cele mai dezbătute probleme ale lumii de astăzi. Omul contemporan, urmare a slăbirii încrederii în fiinţa sa înalt spirituală şi a acceptării unei vieţi dominate de comoditate, limitată la procurarea de satisfacţii materiale, manifestă o anumită înclinaţie în favoarea morţii. Viaţa, a cărei taină nu poate fi pătrunsă, nu mai este înţeleasă ca un dar divin. Omul decăzut din această mare credinţă îşi lasă raţiunea dominată de preceptele morţii şi acceptă soluţiile cele mai uşoare. Nevoile, greutăţile specifice unei vieţi, luminate de spirit, îl sperie. El vrea „confort şi binefacere”. „Răpus de nevoi, omul emană spiritualitate. Satisfăcut de confort şi binefaceri, omul se reduce pe nesimţite la animalitate. Nu este animalitatea sălbatică şi agresivă cu care ne-a obişnuit literatura detracaţilor, obsedaţilor, degeneraţilor, bolnavilor şi anormalilor. Nu. Este animalitatea calmă, politicoasă, agreabilă, profundă în ireversibilitatea ei, superficială în psihologia şi nevoile sale – animalitatea domestică şi generoasă pe care încă literaţii nu au descris-o. Noul duşman al umanităţii nu mai este, ca în trecut, bestialitatea barbarului, ci docilitatea blândă şi tâmpă a acelor animale domestice care reprezintă adevăratul tip omenesc (inuman, fireşte) pe care îl produce şi reproduce civilizaţia noastră exclusiv comoditară şi arogant materialistă”(Patapievici, Horia-Roman, Omul recent, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p.136-137).

Mergând în răspărul condiţiei sale, acceptând soluţii nedemne, minimalizatoare, omul a instituţionalizat indiferenţa şi dispreţul faţă de viaţă. Deja au prins rădăcini câteva mentalităţi care decurg din aceste tendinţe, mentalităţi ce au dus la constituirea unor structuri sociale. Cel mai evident semn al instalării culturii morţii, la aceste dimensiuni, îl constituie banalizarea actuală a avortului. Acest act brutal care, în toată istoria sa, a fost considerat o crimă gravă, se insinuează în societate sub forme rafinate (în practica juridică, până în anii ’60, embrionul a fost tratat şi considerat fiinţă umană, protejată de stat). El hrăneşte mituri false, care adâncesc dezechilibrele societăţii şi diminuează potenţialul solidarităţii umane. Copilul, astfel, a devenit un obstacol în calea fericirii mamei şi a tatălui, iar conceptul de „emancipare a femeii” se întemeiază pe cel al „sacrificării copilului”. Aceste crize, care se manifestă deja în plan social, nu pot fi înlăturate dacă omul nu-şi asumă sacralitatea naşterii sale. Ivirea sa pe lume, nedezlegată încă de raţiunea umană, nu poate fi înţeleasă decât prin intervenţia lui Dumnezeu.
Umanitatea copilului nenăscut



Naşterea unui copil constituie un eveniment însemnat în viaţa omului. Acest act, încărcat de o bogată mitologie culturală, nu poate explica începutul vieţii omului. Taina începutului vieţii nu a fost pătrunsă de ştiinţe. Progresul lor, însă, a adus multe detalii edificatoare, ce întăresc aspectul sacru al vieţii. Genetica arată că, din primele momente ale evoluţiei proceselor biochimice, ce se declanşează după actul conceperii, embrionului i se incumbă o structură cu o bogăţie de date cu nimic mai prejos decât cea a omului matur. Cuvintele proorocilor, care mărturisesc prezenţa lui Dumnezeu la concepere, conţin acelaşi mesaj ca şi cel al geneticienilor. Tehnologia modernă a permis studierea comportamentului individual al copilului în uter. Caracteristicile fătului au aceeaşi pregnanţă ca şi cele ale copilului deja născut. Toate etapele evoluţiei intrauterine constituie nu etapele oricărei fiinţe, ci ale uneia înzestrate cu suflet raţional. Ştiinţa a scos în evidenţă caracterul continuu, programat al procesului de dezvoltare a embrionului, începând de la primele sale stadii. Nu există o diferenţă substanţială între zigot, forma de viaţă căpătată imediat după concepţie, şi nou-născut. Datele biologiei ne permit astăzi să constatăm că fiinţa umană îşi începe ciclul vital de la forma zigotului, de la fuziunea gameţilor, fiind acelaşi individ biologic cu adultul de mai târziu. Desigur, datele oferite de biologie nu permit afirmarea naturii umane, căci aceasta implică prezenţa spiritului, care încarnează fiinţa umană. Atât religia, cât şi filozofia arată că persoana umană are, în acelaşi timp, o parte spirituală şi una corporală. Corpul reprezintă condiţia indispensabilă ca omul să aibă viaţă proprie în lume. Inseparabilitatea spiritului de corp arată că începutul fiinţei umane coincide cu începutul evoluţiei individului uman.

De altfel, investigaţiile geneticii au impus răspunsuri ca cele oferite de religie şi filozofie, arătând că, de la concepere, omul a primit toată zestrea genetică. Acest fapt întăreşte concluzia că embrionul este o persoană umană şi justifică aprecierile privind asigurarea demnităţii şi inviolabilităţii lui. Viaţa umană începe în momentul concepţiei, în momentul când oul este fecundat. Atunci începe o nouă viaţă, care nu este nici a tatălui, nici a mamei. Ia naştere o fiinţă umană, care se dezvoltă separat, care trebuie să se bucure de demnitate şi să-i fie asigurate drepturile ce decurg de aici.
DUREREA FĂTULUI

Avortul înseamnă până la urmă suprimarea unei vieţi omeneşti. Părintele Galeriu ne spune că: „Din momentul concepţiei, se instituie o nouă existenţă umană, care are atâta viaţă şi drept la viaţă, cât are şi un nou-născut, un copil de şcoală, un tânăr, un adult” (Părintele Constantin Galeriu, „Studiu introductiv”, în volumul lui Dr.Keneth McAll, Vindecarea arborelui genealogic, Piteşti, Editura Zodia Fecioarei, 1998, p.36). De aceea, „mama nu are voie să-l ucidă, precum nu are voie să se ucidă nici pe ea, sinuciderea fiind un păcat de neiertat împotriva Duhului Sfânt.” (Ibidem, p.36-37)

Viziunea creştină asupra concepţiei omului este confirmată şi de oameni de ştiinţă. Astfel, fiziologul Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, consideră că: „... zămislirea se face în momentul întâlnirii celor două celule sexuale, a căror unire formează oul fecundat. În acel moment, Dumnezeu trimite sufletul, adică artistul incomparabil care, supunându-se poruncii Divine, se pune imediat la lucru, ca să-şi construiască trupul care va vieţui.” Drept care avortul nu poate fi înţeles ca o acţiune de ordin uman: „Nu veţi găsi o fiară – oricât de sălbatică şi oricât de feroce v-aţi închipui-o –, care să fie în stare să calce ordinul lui Dumnezeu şi să-şi distrugă progenitura.” (Ibidem, p.39) Puţini oameni cunosc ce durere simte fătul aflat într-o asemenea situaţie.

Nici un om nu-şi aminteşte ce s-a întâmplat cu el în uter. Primul an după naştere se pierde în negură. Dar acesta nu este deloc un argument ca să trecem peste durerile unui făt ucis prin avort. Durerea, spun oamenii de ştiinţă, este simţită prin anumiţi receptori. Aceştia primesc semnale alarmante, care, prin reţeaua nervilor, ajung la măduva spinării. Nervii din măduva spinării trimit mesaje către creier, unde se înregistrează durerea.

Fătul, începând cu a 10-a săptămână de gestaţie, poate simţi fiorii durerii. Are constituite toate structurile necesare pentru aceasta. Senzorii şi nervii încep să funcţioneze încă de la a opta săptămână. Atunci sistemul nervos este extins. Mişcările fătului nu sunt lipsite total de coerenţă, ci răspund la anumiţi stimuli. Nervii, care transmit semnalele de la piele la măduva spinării, sunt formaţi până în săptămâna a 7-a.

Talamusul are structura formată deja, în luna a 9-a de gestaţie. Mesajele senzoriale înregistrate de acest organ, aflat în stadiu normal de dezvoltare, vor fi trimise către cortex. Noile cercetări au arătat că talamusul joacă un rol important în procesul formării conştiinţei. Până nu demult, se credea că funcţiile senzoriale existau doar în cortex. Cercetări şi experienţe de laborator demonstrează că acestea pot funcţiona şi în alte părţi ale creierului. Cercetătorii de la Universitatea din California, Los Angeles (SUA), au observat că şi copiii fără encefal (acefalici), simt durerea. Se înţelege că fătul reacţionează la stimuli la fel ca şi adultul. Medicii susţin că un copil reacţionează la durere în mod firesc din a 8-a săptămână. Dacă palma unui copil nenăscut ar fi înţepată cu un bold, acesta ar deschide gura de durere sau şi-ar retrage mâna.

Concluziile cercetătorilor sunt anticipate de multe ori de practica medicilor. Astfel, dr. Maria Antoaneta Ciochircă a descris cu multe amănunte în ziarul „Adevărul” modul în care un embrion simte durerea despărţirii de trupul matern:

„La trei săptămâni sunt schiţate toate trăsăturile din care vor lua naştere organele fătului. Tot atunci apare prima schiţă a sistemului nervos central, ca şi sensibilitatea la schimbările de mediu din interiorul cavităţii uterine. Aceste schiţe se dezvoltă, apar ţesuturi şi organe, iar la zece săptămâni (două luni şi jumătate) embrionul are formă tipic umană. În toată această perioadă, câmpul de sensibilitate al embrionului se lărgeşte şi acestuia i se pot produce suferinţe. Femeia care ştie că se duce să facă un avort are un stres. La rândul lui, embrionul, aflat în legătură cu mama, are o stare de anxietate. Cred că embrionul percepe schimbarea chiar în momentul în care femeia îşi pune problema avortului. În timpul avortului, embrionul are exact suferinţa pe care o are orice organism din care se taie sau care este zdrobit.” (Moisin, Anton, Ocrotirea copiilor nenăscuţi, Sibiu, 1997, pag. 19) Tot în acest articol se mai menţionează că „... începând din a 52-a zi a vieţii uterine, embrionul răspunde senzaţiilor dureroase (conform aprecierilor făcute de academicianul român Constantin Maximilian). Când simte că va muri, fătul se strânge, de parcă ar vrea să se apere. Oare dacă ar avea lacrimi, ar plânge, aşa cum fac copiii speriaţi de întuneric, de injecţii sau pentru că au căzut? Cred că dacă un ginecolog, care face avorturi, ar privi în timp şi ar vedea că embrionul sau fătul normal, pe care-l ucide, e un copil care ar putea să zâmbească sau să spună «mamă», nici unul nu ar mai face avorturi”.

Obstetricianul şi ginecologul american Bernard Nathanson a folosit filmarea cu ultrasunete în cazul avortului unui făt de 12 săptămâni (3 luni). Filmul surprinde momentul apropierii instrumentului ucigaş al avortului, atunci „fătul se mişcă într-un mod violent şi agitat; bătăile inimii cresc de la 140, la 200 pe minut; el deschide gura larg, ca într-un strigăt mut. De aceea şi filmul se numeşte Strigătul mut.” Medicina nucleară contemporană a confirmat concluziile acestui medic american, arătând că de la 7 săptămâni (50 de zile) se fac simţite undele encefalice, ceea ce, potrivit criteriilor ştiinţei contemporane, evidenţiază nivelul evoluat al fătului, specific persoanei adulte.

Foarte mulţi medici neurologi din Marea Britanie susţin că ar trebui să fie folosite anestezice în avorturi, începând cu cea de-a unsprezecea săptămâna de gestaţie. Susan Greenfield, neurolog la Universitatea Oxford, director la Royal Institution, a declarat: „Atâta timp cât o anumită fiinţă are un sistem nervos, oricât de primitiv ar fi acesta, ar trebui să o tratăm cu o mai mare atenţie.”



Larisa Ciochină şi Constantin Iftime – O viziune asupra vieţii,

cartea o găsiţi şi în format digital pe internet: www.provita.ro/content/view/13/29/





48. Măreţia chemării monastice





În veacul al trecut (al nouăsprezecelea) se afla în Kiev un însemnat nevoitor, Parthenie, prieten Mitropolitului Filaret al Kievului. Când a primit schima, el s-a rugat Maicii Domnului să-i descopere înţelesul acestei schime. Şi arătându-i-se Maica Domnului, i-a spus: ”Schimnicul este un rugător pentru lumea întreagă”.[...]

În, iertaţi-mă, viaţa mea destul de lungă, m-am întâlnit cu mulţi reprezentanţi nerozi şi chiar proşti ai monahismului. Monahismul este o cultură care, după adânca mea convingere, nu îşi are egal în lumea aceasta! Cu toate acestea, nu curând ajunge omul în stare de a-i vedea frumuseţea „şi adâncul, şi înălţimea”, precum spune apostolul Pavel; în starea despre care marele şi genialul poet , cărturarul şi nevoitorul, Cuviosul Ioan Damaschin, a spus: Chipul slavei Tale celei negrăite sânt, măcar de şi port ranele greşalelor. Ia gândiţi-vă: Ca să rostească astfel de cuvinte în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi, şi să spună lui Dumnezeu, „Eu sânt chipul măreţei Tale slave”, ce stări de rugăciune, ce stări de cercetare a Luminii Nezidite trebuie să fi premers unei astfel de rostiri poetice! Şi când i se dă a vedea această frumuseţe, atunci omului i se fac cunoscute suferinţe pe care lumea nu le cunoaşte.

Dacă a văzut monahul slava cea negrăită a lui Dumnezeu, el se vede înconjurat de patimi josnice, neînsemnate – o viaţă întunecată, departe de Lumina Dumnezeiască. Atunci, acelaşi cuvânt al lui Ioan Damaschin zice: Plâng şi mă tânguiesc când îmi amintesc de moarte. Acesta este plânsul pentru moarte – monstruoasa moarte care a lovit omenirea. Iar cela ce a văzut slava cea negrăită, când vede cele fără de slavă, cele de moarte ale noastre, plânge şi se tânguieşte.

Vorbesc astăzi despre acestea pentru că prea adesea în viaţa mea monastică mi-a fost dat să aud urâcioase expresii în legătură cu monahismul, chiar din partea celor ce vieţuiesc în obştea noastră bisericească, din partea celor ce nu au cunoscut în aceeaşi măsură ca şi Cuviosul Theodor Studitul că monahicescul chip al vieţii este ultimul şi cel mai înalt har... Că vorba este despre viaţa necontenit înaintea Feţei Dumnezeului celui Mare şi Sfânt, acolo unde unii cred că viaţa monahală este o viaţă neroadă şi nefolositoare lumii... Da, nefolositoare lumii , că e vorba de hrană pentru porci! Monahismul „găteşte mâncare” pentru îngeri. Însă, precum mi-a arătat experienţa, noi trebuie să începem cu abc-ul. Iar mai apoi Dumnezeu dă contemplarea celei mai înalte frumuseţi şi a slavei negrăite, până în ultimele ei trepte. Această contemplare nu provine din nevoinţa noastră. Mulţi cred că monahismul este numai pentru mujici analfabeţi şi femei sărace – drojdia lumii. Iertaţi-mă că mă exprim astăzi aşa de grosolan şi de tăios, dar spun acestea pe temeiul experienţei mele.[...]

Viaţa monahală este viaţa înţelegătoare. Sub lucrarea harului lui Dumnezeu, mintea omului se curăţă şi devine purtătoare a celor mai înalte viziuni, şi însăşi se numeşte minte înaltă. Şi această minte înaltă, la monahi este în neîncetată lucrare. Una dintre cele mai înalte arătări, atunci când trăim vederea minţii, este săvârşirea Liturghiei: cum este cu putinţă ca o bucată de pâine, coaptă prin munca omului şi adusă la altar , să devină Trupul Însuşi Dumnezeului Iisus Hristos? Noi credem că atunci când chemăm pe Tatăl ca să trimită Duhul Sfânt peste Darurile înainte-puse, chemarea acestor Nume şi aşteptarea plină de rugăciune către Dumnezeu se preschimbă într-un eveniment de ordin duhovnicesc. Şi. Pâinea cea văzută se, fără să-şi schimbe fenomenologic substanţa cea vizibilă cu ochii, devine fiinţial o cu totul altă realitate. Noi, bineînţeles, primim Trupul şi Sângele lui Dumnezeu Însuşi nu ca trup omenesc, aşa cum este el acum, nu ca sânge omenesc, ci sub forma Pâinii şi a Vinului. Iar noi trăim Sfintele Daruri contemplându-le prin credinţă. Astfel la Liturghie, ca aparenţă, ca „fenomen”, noi vedem trupeşte Pâine, însă ca un dat după mintea înaltă, prin credinţa noastră (căci cele pomenite sânt mai presus de înţelegerea noastră cu mintea), noi contemplăm Trupul lui Dumnezeu Însuşi.[...]

Un oarecare ignorant va zice: „Câtă mândrie la monahii ăştia!” subliniez, om ignorant, pentru că şi Însuşi Dumnezeu, cu toată măreţia Lui cea nemărginită, este smerit. iar dacă noi vom trăi adevărat în Dumnezeul cel Adevărat, atunci oricât ne-ar înălţa El, orice cunoaşteri am dobândi, noi vom rămâne smeriţi, precum minunat vorbeşte despre acesta părintele Siluan Athonitul: „Chiar dacă în fiecare zi Dumnezeu m-ar ridica la vedenia slavei cereşti, eu totuşi voi plânge pentru păcatele mele...”

Începutul vieţii monahale este lupta cu patimile, care are nevoie nu numai de minte, dar şi de înţelepciune.[...]

În nevoinţa monahală trăsătura distinctivă este înţelepciunea şi înţelegerea: iată viaţa sfântă. Oamenii nu o văd şi nu o cunosc. [...]

Tot gândul ce nu corespunde cu duhul poruncilor Evangheliei este păcat. Iar noi trebuie să fugim de el. Dar cum să fugim? – Când apare în noi lucrarea unui oarecare gând, atuncea strigăm: „Doamne, vindecă-mi mintea! Doamne, vindecă-mi inima! Doamne, vindecă-mă întreg! Tu vezi cum mă sfâşii când gândul, care nici măcar nu are vreun sens, mă munceşte ca pe un rob. Rogu-Te, ocroteşte-mă! Tu ştii că nu am altă dorire decât numai să trăiesc după poruncile Tale. Porunca Ta este cea mai înaltă lege a întregii mele fiinţe: şi vremelnică, şi vecinică. Tu mi-ai dat să iubesc poruncile Tale. Tu mi-ai dat lumina Ta, spre a vedea frumuseţea vieţii Dumnezeieşti. Iar acum mântuieşte-mă din puterea poftei pătimaşe!” Aşa putem începe cuvântul cu Dumnezeu, împotriva patimilor.[...]

Aşadar viaţa monahului este o viaţă a minţii plină de înţelepciune. Monahismul nu este împotriva firii omului, ci mai presus de firea omului. Atunci când nevoinţa se săvârşeşte în chip drept din punct de vedere ascetic şi duhovnicesc, ea nu duce la îmbolnăvire psihică. Omul creşte în cunoaşterea fiinţei în adâncurile ei. Gândiţi-vă că Părinţii au numit această înfrânare trupească „întreagă cugetare”! De ce oare nu au numit întreagă cugetare , adică întregime a înţelepciunii, cu precădere o vastă erudiţie, ci tocmai acest moment? – În dimensiunile viziunii minţii, noi în monahism biruim în Dumnezeu ceea ce este o lege cosmică (când o biruim, iar nu când cădem). Dacă omul prin nevoinţă biruieşte legea cosmică, el devine atunci mai presus de cosmos. Cu toate acestea, la monah aparenţa exterioară – „fenomenul” – (ca şi Sfintele Daruri în Liturghie) rămâne cât se poate de modestă. „Fenomenul” este ceea ce vedem; „noumen” – ul este ceea ce se află în înlăuntrul nostru. Şi deci toată viaţa noastră este pătrunsă, pe de o parte, de întâmplări „fenomenologice”, pe care le vedem, iar pe de altă parte , de ceea ce se petrece în mintea noastră („noumen”), ceea ce este cu totul altceva. De aceea, cei ce purced la a judeca monahismul, neştiind acestea toate, sânt plini de necunoaştere în privinţa monahismului. Însă această ignoranţă există, din nefericire, chiar în cercurile bisericeşti.


Povestea monahului



(un monah cu rugăciune adâncă, de la Vechiul Russikon, povesteşte Părintelui Sofronie despre copilăria lui)



Familie săracă într-un sat din Rusia (pe la sfârşitul veacului al XIX-lea); tatăl murise, fratele cel mare poartă povara familiei; feciorul cel mic (poate copilul cel mai mic), este mereu bolnav, dar... vrea să intre la mănăstire.

Fratele cel mare îi spune:

- Stai cu noi; în mănăstire n-o să te poată primi – acolo trebuie să munceşti. Tu eşti mereu bolnav... Rămâi tu cu noi...

Dar de săraci ce erau, nu mai puteau să se îngrijească de el.

Se duce mama la biserică cu pruncul, şi merge înaintea icoanei Maicii Domnului, şi ia pruncul în braţe, şi-l tinde Ei:

- Tu vezi, Stăpână..., nu mai pot să mă îngrijesc de el. Ţie ţi-l dau. De acum este fiul tău: Rogu-te, Stăpână bună, primeşte-l întru grija Ta.

În noaptea aceea visează feciorul un vis: o Doamnă, strălucind cu lumină, preaslăvită, măreaţă. Ştie că este Împărăteasă, dar ştie că este şi mama lui...

Împărăteasa îi dă o mică legătură, o basma cu ceva înfăşurat în ea, şi îi zice:

- Mergi la Împăratul şi-I dă acestea.

Se duce feciorul. Şi intră într-o sală mare, foarte lungă, plină de lumini. La capătul ei şade pe scaun – Împăratul, înconjurat de feţe domneşti, de slujitori, de ostaşi. Feciorul face câţiva paşi, dar cuprins de frică multă, cade cu faţa la pământ.

Zice Împăratul cuiva dintre cei de lângă El:

- Mergi şi ridică-i legătura, şi vezi ce cuprinde.

Slujitorul o desface.

- Două inimi zdrobite!

Împăratul se ridică şi zice pruncului:

- Atunci – tu eşti fiul Meu!

Şi se trezeşte copilul.

Din acea zi, nu a mai fost niciodată bolnav.





Arhimandritul Sofronie – Cuvântări duhovniceşti, vol.I





47. Statistici





Tot mai des, furaţi de tensiunile grobiene şi de anecdotica ieftină a scenei noastre politice, trecem uşuratic cu vederea adevăratul tablou simptomatic al realităţii româneşti , oferit, cu răceala impersonală a cifrelor, de sondajele şi statisticile întreprinse periodic în ţară sau în străinătate, nu asupra unor simple conjuncturi politice sau economice, ci asupra unor fenomene sociale organice, cu consecinţe pe termen lung (sau, cum zic oamenii deştepţi, „în durata lungă” a istoriei).



Mulţi se plâng de o anume tendinţă (care, desigur, nu este numai una românească) de a se renunţa în măsură tot mai mare la numele de botez tradiţionale, optându-se pentru nume cu aspect neologic(nou intrate în limba română), multe preluate, cu sau fără adaptări, din onomastica altor popoare. Fenomenul există, dar iată că o recentă statistică onomastică vădeşte faptul că el nu este deocamdată chiar atât de extins pe cât pare. Manifestat cu predilecţie în mediile orăşeneşti, este contracarat „sănătos”, pe cât se pare, de conservatorismul nediscursiv al mediilor săteşti (încă deosebit de extinse în lumea românească). Este, dacă vreţi, faţa bună a „troglodelii” ( căci, altminteri, ţăranul autentic a dispărut demult cu toată ordinea lui existenţială).

Numele cel mai frecvent rămâne Maria, cu aproape 900.000 de înregistrări (al doilea între numele feminine este Elena). Dacă Ion marchează un anume regres (rămânând totuşi al doilea între numele masculine), Gheorghe figurează încă în frunte, cu peste 500.000 de înregistrări.

Onomastica mărturiseşte încă şi profunda angajare creştină (chiar dacă tot mai „reziduală”) a poporului român. Dacă în privinţa prenumelor domină de departe la persoanele de sex femeiesc numele Maicii Domnului, iar la cele de sex bărbătesc numele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, în privinţa numelor de familie domină semnificativ Popa (aproape 200.000 de înregistrări) şi derivatul lui cu sufixul autohton –escu: Popescu (aproape 150.000 de înregistrări). Dacă credem că numele „nu stă degeaba pe om”, atunci suntem – cel puţin „cu numele” – încă aproape de idealizata imagine tradiţională a unei „guri de rai” sau a unei „grădini a Maicii Domnului”. Ne temem însă că nici numele nu mai sunt ce au fost.



Din păcate, cu purtătorii de nume stăm mult mai prost decât cu numele însele. Chiar dacă după anul 2000 natalitatea a înregistrat o oarecare creştere, iar anul trecut a fost primul din ’89 încoace, când numărul naşterilor l-a depăşit pe cel al avorturilor, situaţia rămâne tot sumbră. După calculele estimative recente ale Biroului de Statistică al Uniunii Europene (Eurostat), ne paşte perspectiva unei scăderi dramatice a populaţiei în următoarele decenii. În 2050, populaţia României ar putea ajunge (dacă se păstrează tendinţele actuale) la numai 17 milioane de locuitori! Chiar neîmpărtăşind perspectiva sumbră a istoricului Neagu Djuvara, care susţine de mai mulţi ani că românii manifestă simptomele tipice ale unui popor care stă să iasă din istorie (scăderea drastică a natalităţii, emigrările masive, alegerea repetată a celor mai nepotriviţi conducători, pierderea identităţii şi disperarea de sine), estimările respective s-ar cădea să ne pună serios pe gânduri.

Probabil că faptul se explică, în mare măsură, prin factori de natură economică şi socială, pe fondul exasperant al unei interminabile „tranziţii”. Este la mijloc însă şi un important factor de natură morală, de care nu putem face abstracţie din punct de vedere creştin. Când eşti, de 16 ani încoace, ţara cu cel mai mare număr de avorturi din Europa, atunci îndărătul sărăciei şi nesiguranţei se întrevede şi o criză morală fără precedent. Biserica a atras în permanenţă atenţia asupra disoluţiei psiho-morale pe care o aduce după sine promovarea unei legislaţii tot mai permisive în privinţa avortului, contracepţiei, prostituţiei sau homosexualităţii, precum şi laxitatea sistemului educaţional ( dublată şi de tot mai îngrijorătoarea inconsistenţă a familiilor ) sau a sistemului mediatic (dominat de vulgaritatea „de piaţă” a televiziunilor comerciale). Dar cine stă astăzi să mai asculte „la popi”?



Oricare ar fi cauzele, acest grav regres demografic, fără precedent în Europa, ne apare într-o lumină încă şi mai tragică dacă luăm în considerare faptul că statisticile de acest gen au în vedere întreaga populaţie, pe deasupra apartenenţelor etnice. Or, în România se petrece un fenomen pe care nu-l ignoră nimeni: cea mai numeroasă şi mai problematică minoritate etnică actuală, ţiganii, mult mai numeroşi decât îi arată „democraticele” noastre recensăminte, ne sfidează cu un ritm de înmulţire biologică net superior celui al românilor (care, dacă se perpetuează actuala stare de lucruri, vor deveni minoritari la ei acasă în mai puţin de un secol!). Iar, în paralel, ţiganii reuşesc tot mai evident să-şi impună propria „paradigmă” la nivel macrosocial: le împrumutăm vorbele (la mişto?), le credităm superstiţiile (cozile sunt astăzi la vrăjitoare şi ghicitoare!), le maimuţărim năravurile (România este de departe ţara europeană în care se fură, se înjură şi se scuipă cel mai mult!), le cântăm cântecele (manelele au devenit marcă naţională!) ş.a.m.d. Nici gând să se mai „romanizeze” ţiganii: se ţiganizează galopant românii! Şi mai nimeni nu se sinchiseşte.

Poate că ne va veni totuşi „mintea românului cea de pe urmă” mai înainte ca România să devină de facto Ţara Romilor (cum deja o şi cred chiar mulţi dintre fraţii noştri de „gintă latină”, care nu stau să-şi bată capul prea mult cu identitatea istorică şi sufletească a celor care le culeg căpşunile...).





Răzvan Codrescu – articol preluat din

periodicul Puncte cardinale pe Aprilie, 2006





45. Ponegrirea Bisericii – un negoţ profitabil



...omul obişnuit, „de pe stradă”, vorbeşte de obicei despre Creştinism cu o anume doză de respect: „Creştinismul, da, desigur, este o învăţătură înaltă şi măreaţă. Cine ar putea contesta acest lucru?” Cu această aprobare la repezeală se vorbeşte despre Creştinism, dar, în acelaşi timp, se pare că se consideră un semn de bun gust a fi într-o oarecare opoziţie, adesea chiar inconştientă, cu tot ce ţine de Biserică.

În sufletul multora reuşeşte oarecum să coexiste un anumit respect faţă de Creştinism, cu dispreţul faţă de Biserică. Astfel de oameni nu se sfiesc defel să se numească Creştini, dar nu vor să audă de Biserică şi se ruşinează să arate prin ceva o oarecare conştiinţă bisericească. Oameni care, potrivit certificatului de naştere, sânt „de credinţă Ortodoxă”, arată cu degetul realele şi, mai adeseori, închipuitele neajunsuri ale vieţii bisericeşti.

Ei nu se mâhnesc pentru aceste neajunsuri, după cum cere porunca apostolului: „Şi de pătimeşte un mădular, pătimesc toate mădulările dimpreună” (1 Cor. 12, 26). Ba dimpotrivă, arată o bucurie răutăcioasă.

În aşa-zisa presă „progresistă” sânt mulţi oameni care-şi câştigă pâinea exclusiv din ponegrirea aşezămintelor Bisericii şi reprezentanţilor ierarhiei bisericeşti. Ponegrirea a tot ce ţine de Biserică a devenit acum, pentru unii, doar un negoţ profitabil. Şi totuşi mulţi se grăbesc să creadă aceste minciuni notorii fără nici o şovăire. Oamenii lipsiţi de bunătate, auzind ceva rău despre vrăjmaşii lor, se reped să creadă totul despre răutatea lor, temându-se ca răul acestora să nu se dovedească neadevărat.

Este exact ceea ce se poate vedea mereu la oameni în relaţia lor cu Biserica. Astfel, vedem din nou cât de larg răspândită este ideea despărţirii Creştinismului de Biserică: oamenii se socotesc creştini, dar nici nu vor să audă de Biserică.

În mediile foarte îndepărtate de credinţă în general, există o neînchipuit de mare confuzie între noţiuni. Când oameni aflaţi departe de Biserică încep să o judece, se vede limpede că nu au absolut nici o idee despre esenţa Creştinismului şi a Bisericii, şi astfel înseşi virtuţile Bisericii le apar drept lipsuri.

[...]

Când Creştinismul a apărut în ochii lumii ca Biserică, această „lume” a înţeles limpede şi a recunoscut fără să vrea că Biserica şi Creştinismul sânt unul şi acelaşi lucru. Acum el nu mai este Biserică; o asemenea definiţie precisă pare să nu mai ajungă şi unitatea Bisericii nu este dorită. Acum toţi sânt puşi pe acelaşi plan, atât noi (cei din Biserică), cât şi cei care cer ei înşişi să fie excomunicaţi.

Se poate spune că într-adevăr nu mai există disciplină bisericească: nimic nu mai este obligatoriu pentru intelectualitatea laică - nici mersul la dumnezeieştile slujbe, nici spovedania, nici Sfânta Împărtăşanie. Astfel că Biserica nu are rânduieli clare şi bine definite care să o osebească de „cei din afară”.

[...]Episcopii Bisericii din vechime învăţau din „locul cel înalt”. Acum, cel ce spune despre sine că este abia în pridvor sau „lângă zidurile bisericii”, se socoteşte totuşi îndreptăţit să înveţe întreaga Biserică, inclusiv pe ierarhi. Aceşti oameni îşi adună şi îşi alcătuiesc toate părerile despre problemele bisericeşti din „cearşafurile publice” (cum numea Mitropolitul Filaret ziarele), unde articolele despre cele bisericeşti sânt scrise de preoţi răspopiţi şi de tot felul de oameni ce s-au lepădat de Biserică, sau de către batjocoritori obraznici (cum se prevede în 2 Pt. 3, 3), oameni ce nu au legătură cu Biserica şi nu simt faţă de ea nimic altceva decât duşmănie, ca de exemplu evreii.

Într-un asemenea noian de confuzie mulţi se întreabă deja: „Unde este Biserica?”

[...]Starea de lucruri pomenită mai sus impune o deosebită răspundere asupra tuturor mădularelor Bisericii din vremea noastră. Cei ce sânt mădularele Bisericii sânt foarte vinovaţi, prin faptul că nu izbutesc să arate calea în chip limpede, şi mult prea sărăcăcios luminează cu pilda lor punctul final la care trebuie să ajungă cei ce caută. Acest punct final nu este înţelegerea abstractă a Creştinismului, ci tocmai Biserica Dumnezeului celui Viu.

După pilda multor oameni ce au urmat chinuitoarea cale a căutării până la capăt, este cu putinţă a socoti că omul se apropie de o pace deplină numai atunci când ajunge să creadă în Biserică; când primeşte cu toată fiinţa ideea de Biserică în aşa fel, încât pentru el despărţirea dintre Creştinism şi Biserică să fie de neînchipuit. Atunci începe adevărata pulsaţie a vieţii bisericeşti. Omul simte că este o ramură a uriaşului şi mereu înfloritorului copac al Bisericii. El se conştientizează pe sine nu ca discipol al unei anume şcoli, ci ca mădular al trupului lui Hristos cu Care are aceeaşi viaţă şi de la Care primeşte această viaţă.

Numai cel ce a ajuns a crede în Biserică, cel călăuzit de cugetul Bisericii în aprecierea fenomenelor vieţii şi în îndreptarea vieţii personale, cel ce a simţit în sine viaţa Bisericii, acela şi numai acela este pe calea cea bună. Mare parte din ceea ce până atunci părea nedesluşit şi neclar devine vădit şi clar. Este un lucru deosebit de preţios că, în vremuri de generală nestatornicie, de rătăcire dintr-o parte în alta, de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta, fiece om cu cugetul Bisericii se simte aşezat pe o stâncă tare, veche de multe veacuri, pe care o simte neclătită sub picioarele sale.

Duhul lui Dumnezeu trăieşte în Biserică. Nu este o teză uscată şi dogmatică, păstrată numai din respect faţă de ceea ce este vechi. Nu, acesta este chiar adevărul; adevărul ce poate fi trăit şi cunoscut de către tot cel ce s-a pătruns de conştiinţa Bisericii. Graiul omenesc nu poate să vorbească decât vag şi neclar despre această viaţă plină de har.

[...]Cel ce are o viaţă bisericească ştie ce este viaţa bisericească; el nu are nevoie de dovezi. Dar pentru cel ce nu o are, ea este ceva ce nu se poate dovedi.

Pentru un mădular al Bisericii, ţelul vieţii sale întregi trebuie să fie necontenit acela de a se uni din ce în ce mai mult cu viaţa Bisericii şi, în acelaşi timp, să propovăduiască altora despre Biserică, neînlocuind-o cu Creştinismul, neînlocuind viaţa cu o învăţătură uscată şi abstractă.

Prea adeseori se vorbeşte despre insuficienţa vieţii în Biserică, despre „reînsufleţirea” Bisericii. Toată această discuţie este greu de înţeles şi sântem foarte înclinaţi a o socoti cu totul fără noimă. Viaţa în Biserică nu poate niciodată să se împuţineze, fiindcă Duhul Sfânt locuieşte în ea până la sfârşitul veacurilor.

În Biserică este viaţă, şi numai oamenii neîmbisericiţi nu observă această viaţă. Viaţa Duhului lui Dumnezeu este de neînţeles pentru omul ce pricepe doar cu mintea; ba îi poate părea chiar nebunească, fiindcă ea este accesibilă numai omului ce pricepe cu duhul. Oamenii cu un mod de gândire mai sentimental primesc mai rar simţământul unei vieţi bisericeşti conştiente; totuşi există şi acum oameni cu inimă simplă şi viaţă cucernică care trăiesc necontenit cu simţământul acesta al vieţii îmbelşugate şi pline de har din Biserică. Atmosfera vieţii şi a însuflării bisericeşti se simte mai cu osebire în mănăstiri.

[...]Din nefericire, noi înşine preţuim prea puţin Biserica noastră şi marea binecuvântare a unei vieţi bisericeşti. Nu ne mărturisim cu cutezanţă, în chip limpede şi hotărât credinţa în Biserică. Deşi credem în Biserică, parcă mereu ne cerem iertăciune pentru faptul că încă credem în ea. Citim articolul al nouălea din Simvolul Credinţei fără nici o bucurie deosebită, şi poate chiar cu un simţământ de vinovăţie.

Omul cu conştiinţă bisericească se confruntă azi cu exclamaţia poemului în proză al lui Turgheniev: „încă mai crezi? Se vede că eşti un om cu totul înapoiat!” Şi câţi oare au destulă îndrăzneală ca să mărturisească cu vitejie: „Da, cred întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolicească Biserică, aparţin Sfintei Biserici Ortodoxe, şi deci sânt omul cel mai înaintat, căci numai în Biserică este cu putinţă să ai viaţa cea nouă pentru care Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământul cel păcătos; numai în Biserică poţi ajunge la măsura vârstei plinirii lui Hristos - deci numai în Biserică este cu putinţă adevăratul progres!"

Cel mai adesea, la întrebarea „Au nu cumva şi tu eşti din ucenicii lui Hristos?” sântem înclinaţi a răspunde: „Nu-L ştiu pre El”.

Trebuie deci să socotim ca pe una din nevoile cele mai vitale ale vremii de azi mărturisirea deschisă a adevărului de netăgăduit că Hristos a făurit tocmai Biserica şi că este absurd să separi Creştinismul de Biserică şi să vorbeşti de vreun oarecare Creştinism separat de Sfânta Biserică a lui Hristos.

Acest adevăr, credem noi, va lumina pentru mulţi ţelul final al drumului istovitoarei lor căutări; el le va arăta, nu printr-o învăţătură fără de viaţă, ci prin viaţa Bisericii, unde se pot cu adevărat „trezvi din laţul diavolului, care i-a prins spre a lui voie” (2 Tim. 2, 26). Acest adevăr ne va ajuta şi pe noi să identificăm viaţa Bisericii şi „să adunăm pre despărţiţii” copii ai Bisericii, ca toţi una să fie, aşa cum S-a rugat Domnul Iisus Hristos înainte de patima Sa.

Vom încheia cuvântul nostru cu o pildă de felul celor folosite de Sfinţii Părinţi.

Biserica este ca un stejar uriaş, iar omul din afara Bisericii ca o pasăre în vijelie. Vedeţi cum se luptă nefericita pasăre, cât de zbuciumat este zborul ei? Ba zboară în sus, ba se întoarce în jos, înaintează puţin, apoi este întoarsă mult înapoi. Aşa este şi omul purtat de vânturile mincinoasei învăţături. Dar la fel cum pasărea îşi află odihna în crengile dese ale copacului şi priveşte liniştită din adăpostul ei furtuna tot mai furioasă, aşa şi omul îşi află pacea când aleargă la Biserică. Din liniştitul său adăpost el priveşte la oamenii înrăiţi, copleşiţi de furtuna din afara Bisericii, care întârzie a-şi afla adăpost sub îmbelşugatul ei har. Şi se roagă Domnului: „Uneşte pre dânşii cu Sfânta Ta sobornicească şi apostolicească Biserică, ca şi aceştia, împreună cu noi, să slăvească Preacinstitul şi de mare cuviinţă numele lui Dumnezeu, cel lăudat întru Sfânta Treime”.



Sfântul Arhiepiscop Ilarion Troiţki, Noul Mărturisitor – Creştinismul sau Biserica?







44. Răspuns unui ecumenist. Care sunt principalele deosebiri între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică?



Din punct de vedere al doctrinei, nu sunt multe deosebiri, iar acestea provin îndeosebi din cultura diferitelor regiuni ale lumii. Avem cu toţii un singur Domn, Iisus Hristos. Învăţătura Sa este, fireşte, aceeaşi pentru toate religiile creştine. Dar pot fi diferite interpretări ale Evangheliei, ale scrierilor Apostolilor. În realitate, marea deosebire vine din faptul că Biserica Romano-Catolică se consideră drept singura reprezentantă a Bisericii Universale. Acest fapt deranjează Ortodoxia: noi considerăm că trebuie să existe egalitate între toate bisericile creştine, asemenea iubirii dintre toţi Apostolii, care erau egali între ei. Papa însuşi a spus: „Suntem toţi fraţi, moştenitori ai învăţăturii lui Iisus Hristos”. Vedeţi că deosebirea dintre noi este foarte mică, neînsemnată... Se vorbeşte adeseori despre Papa ca „Suveran Pontif”. Noi credem că singurul Suveran Pontif este Hristos, şi nu Apostolii. Iisus Hristos i-a spus Apostolului Petru: „Gândul tău nu este după Dumnezeu, ci după lume”. Iată de ce ortodocşii cred că Papa trebuie să fie considerat ca Apostol, şi nu ca Suveran Pontif. Dar această deosebire este neînsemnată în raport cu doctrina.

(Interviu acordat de Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, revistei „La Gazette Diplomatique” - trim. IV 2005)



Pentru o mai bună înţelegere a celor exprimate de P.F. Patriarh Teoctist în citatul de mai sus referitor la relaţiile cu romano-catolicii, redăm mai jos câteva idei dintr-un articol al Părintelui Arhim. Epifanie Theodoropulos:



„Trebuie să înţelegem bine că papismul este interesat mai ales de două lucruri: PRIMATUL şi INFAILIBILITATEA. Aici are cea mai mare sensibilitate. Aici „îl doare” mult. Pentru toate celelalte (poate şi pentru multvestitul Filioque) va arăta multă îngăduinţă şi mult pogorământ...[...]

Aşadar să suspendăm „Dialogul cel început sub bune (mai bine zis nefaste) auspicii”? Da, dacă este vorba să continue sub prezentele condiţii teologice putrede şi în desăvârşită nepăsare faţă de poruncile Sfintelor Canoane. Nu, dacă este vorba să se desfăşoare într-un mod ireproşabil dogmatic şi canonic – şi atunci, pe lângă altele, va trebui din început să-l îndrumăm acolo unde trebuie: nu la periferie, ci în centru, nu la extreme, ci în inima papismului, în Primat şi în Infailibilitate! Dacă aici se va întrezări o mică înclinaţie spre cedare, dacă se va depista dispoziţie de îndreptare, dacă se va manifesta voinţă de lepădare a acestor două înşelări, atunci cu picior vesel şi cu inimă săltătoare vom merge mai departe şi vom discuta şi celelalte subiecte, ultimul fiind subiectul Tainei Sfintei Euharistii, care, în mod complet neteologic, s-a pus primul în tematica „Dialogului”. Fără îndoială nu s-a pus la întâmplare. Numai cei naivi nu disting ce intenţie a sugerat propunerea acestui subiect. Sunt străvezii ca pânza de păianjen intenţiile fixării ordinii subiectelor spre discuţie. Scopul este foarte uşor de distins: să ne înţelegem în cele despre Sfânta Euharistie ca să ajungem cât se poate de repede la acelaşi Potir şi după aceea vom avea timp să discutăm... până la sfârşitul veacurilor despre celelalte diferenţe dintre noi. Dar în viaţa de multe veacuri ale Bisericii Sfânta Euharistie n-a fost niciodată un mijloc de realizare a unirii, ci întotdeauna a constituit pecetea şi încununarea unirii în credinţă deja realizate. Niciodată Sfânta Euharistie n-a constituit începutul drumului spre unire, ci totdeauna sfârşitul şi capătul fericit al lui. Unirea nu începe de la Sfântul Potir, ci se termină şi se întregeşte în el. Viţelul cel îngrăşat n-a fost junghiat ca să pricinuiască întoarcerea fiului risipitor în casa părintească, ci ca să se prăznuiască întoarcerea deja făcută. Nu zidim de la acoperiş, ci de la temelie... Dacă teologii noştri vor să experimenteze contrariul, un singur lucru vor reuşi: acoperişul pe care se străduiesc să-1 construiască fără temelie se va prăbuşi cu sunet mare, strivindu-i şi pe ei...



Să iubim unirea, unirea tuturor, să ne rugăm pentru ea, să lucrăm pentru ea. Dar atenţie! Unirea - unirea întru adevăr - este bună şi sfântă, deoarece aceasta este voia Domnului, Care S-a jertfit „ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi”. Ea este bună şi sfântă, deoarece dragostea în Hristos doreşte cu ardoare intrarea tuturor în corturile cele sfinte ale Adevărului şi o doare şederea lor în mlaştinile nesănătoase ale înşelării. Pentru aceasta şi numai pentru aceasta unirea este bună şi sfântă.[...] Unirea – cea în adevăr şi nu cea în înşelare – nu este un mijloc pentru urmărirea vreunui scop oarecare, chiar şi sfânt de ar fi el. Unirea, ca reîntoarcere a fiilor rătăciţi în braţele mântuitoare ale Părintelui, este un scop în sine.[...]

Dacă papistaşii se vor întoarce la sfânta credinţă a Bisericii şi a Sinoadelor ecumenice, îi vom primi cu braţele deschise şi inimă veselă. Şi aceasta nu pentru creşterea puterii lumeşti a creştinilor (să încetăm odată a ne mai tot supune celei de a treia ispitiri a lui Hristos!), ci pentru împlinirea dorinţei Domnului, care este şi dorinţa tuturor ucenicilor adevăraţi ai Lui, adică pentru umplerea Casei Părinteşti. Dar dacă îşi păstrează înşelările lor şi continuă să rămână alipiţi de născocirile drăceşti ale primatelor şi infailibilităţilor, să lase Ortodoxia să rămână aşa cum este: săracă şi însângerată şi smerită din punct de vedere lumesc. Destul îi este ei vistieria nejefuită a adevărului. „Dar adevărul este şi mai mare şi mai puternic decât toate. Tot pământul cheamă adevărul şi cerul pe el îl binecuvântează, şi toate lucrurile se clatină şi se cutremură, şi nimic la el nu este strâmb... Iar adevărul rămâne şi este tare în veac şi trăieşte şi domneşte în veacul veacului... Aceasta este tăria, împărăţia, stăpânirea şi mărirea tuturor veacurilor. Binecuvântat să fie Dumnezeul adevărului”.”





Arhimandrit Epifanie Theodoropulos – Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul





43. Avorturile





Nu o dată, ci de multe ori în trecut am judecat legislaţiile inadmisibile din punct de vedere creştinesc, sau alte iniţiative ale grupării politice guvernamentale. În articolul meu publicat în „Presa ortodoxă” din 3.08.1979, mă refer în treacăt la aceasta, unde înfierez „schimbarea în principii a Constituţiei, la articolul 3 despre rânduielile religiei şi Bisericii”, „anularea obligaţiei din totdeauna de a cinsti pe Stăpânul Cel Prea-Înalt, precum prevede dogma ortodoxă”, privilegiile date hiliaştilor antihrişti; legile despre avorturi şi „divorţul automat”, barbarizarea limbii elene, pe care o caracterizez ca pe o „catastrofă naţională”, încheierea de legături diplomatice cu „Sfântul Scaun” etc., etc. ... Prin urmare nu mă primejduiesc să fiu luat în nume de rău că, de dragul „politicii de opoziţie, mi-aş mişca astăzi peniţa împotriva altei grupări politice, adică în mod concret, că aş fi din Partidul majoritar ce se opune acestor măsuri. De altfel nici un cleric, care se respectă pe sine, nu este cu putinţă să se avânte la orice faptă a sa din simpatie sau antipatie politică. Legea lui Dumnezeu şi numai Legea lui Dumnezeu este criteriul suprem. Din acest post de observaţie le vede pe toate şi le judecă pe toate. Aşadar:

Recent, în „Programul” grupării politice despre care ne este vorba, oficial tipărit, există şi două declaraţii-făgăduinte. Prima: Se va anula pedeapsa cu moartea. A doua: Se vor îngădui în mod liber avorturile. Să ne adâncim puţin în aceste lucruri:

Este cunoscut faptul că în Elada foarte rar se condamnă la pedeapsa cu moartea de către judecători, această sentinţă dându-se îndeosebi în cazul unor crime monstruoase.

Dar şi din pedepsele cu moartea pronunţate, se execută numai câteva, nu puţine dintre ele schimbându-se în detenţie pe viaţă.

Săvârşitorul hidoasei crime, nu numai cel presupus, cel bănuit ca vinovat, ci chiar şi cel pentru care nu există îndoială, cel prins de îndată asupra faptului, pune la dispoziţie o grămadă de mijloace, adevărate şi procedurale spre apărarea sa. Avem cercetări, depuneri de mărturii de apărare, apărarea acuzatului, eliberare de decizie, apel împotriva ei (deciziei), trimiterea cazului la tribunal, noi depuneri de mărturii de apărare, cercetarea expertizelor, altă apărare a acuzatului, pledoarii ale avocaţilor apărării, invocarea a o mie şi una de circumstanţe atenuante, pronunţarea hotărârii, apel împotriva ei, judecarea din nou a cazului, trimitere de recurs la Areopag, depunere de cerere de graţiere, avizul Consiliului de Graţieri, hotărârea suveranului etc., etc. ... Toate acestea, fără îndoială legale şi săvârşite pentru cine? Pentru un criminal dovedit! Pentru unul prins îndată asupra faptului oribilei crime! Şi totuşi, în ciuda tuturor acestora, sensibilitatea noastră nu suport omorârea acestuia. Pentru cele de mai sus nu se susţine păstrarea pedepsei cu moartea. Dacă prin hotărâri legale, aspre şi neclintite, s-ar asigura cu adevărat îndepărtarea şi scoaterea din viaţa publică a persoanelor periculoase pentru societate, aproape toţi vor dori anularea pedepsei cu moartea. Dar oricum ar fi lucrul acesta, păstrarea sau anularea pedepsei cu moartea este un subiect imens şi fiecare are dreptul să-şi alinieze argumentele sale şi să-şi facă din predominarea ideilor lui obiect de luptă. Nimeni nu îi va pune piedici. Dar ne putem oare întreba? Cel ce nu suportă omorârea unui criminal dovedit, a unui ucigaş hidos, căruia i se oferă atâtea mijloace pentru apărarea sa, cum oare suportă moartea unei făpturi nevinovate şi fără apărare, a cărei singură „crimă” este că – după imperativul legilor naturale neînduplecate şi stringente – există? Aşadar să se anuleze pedeapsa cu moartea, pentru ca nu cumva, la zece sau cincisprezece ani o dată, să fie omorâţi doi sau trei făptaşi ai hidoaselor crime. Dar să se îngăduie libertatea avorturilor ca, într-adevăr legal şi... cu demnitate, să moară cam o mie de făpturi nevinovate zilnic!... Cu adevărat „frumoasă lume, morală, plăsmuită îngereşte” cum spune poetul!...

Desigur, avorturi se fac, şi chiar în masă, dar acesta este un motiv ca practicarea lor să se şi legifereze? Atunci de ce să nu îngăduim şi libera circulaţie a drogurilor, deoarece şi ele se folosesc de mii de persoane? Şi cazuri de bigamie merg din timp in timp la judecătorii. Nu cumva trebuie să legiferăm şi poligamia, deoarece există oameni care încalcă legea monogamiei? Se fac şi furturi, şi violuri, şi falsificări de alimente, şi mii de alte rele. De ce să nu se legifereze şi acestea?

În orice caz, cei care cred că nenorocitele mame-ucigaşe au de câştigat ceva esenţial din eventuala aplicare a principiului de mai sus, sunt cel puţin naivi. Oricâtă libertate s-ar dărui spre înfăptuirea înfricoşătoarelor crime ale avorturilor, ea nu le va ajuta întru nimic pe aceste mame criminale. Se va şterge responsabilitatea penală, dar conştiinţa, „care e mai silnică decât orice în lume”, nu îşi va mai afla linişte toată viaţa. Femeile ce recurg la avorturi devin nişte ruine sufleteşti şi nu îşi mai revin niciodată. Experienţa duhovnicilor (dar şi a multor psihiatri) întăresc adevărul cuvântului. Marele Hipocrate, deşi trăia în întunericul închinării la idoli, osândea fără ezitare avorturile şi declara cu jurământ: „Pe nici o femeie n-am lăsat-o să facă avort”. Evident, noi cunoaştem „ceva” mai mult... îmi vin în minte în mod spontan şi frazele mişcătoare ale profesorului meu, Spiridon Kaliafa, care, acum 30 de ani, la oarecari cursuri ale sale (preda Pedagogia şi Psihologia) spunea, invocându-l şi pe Carl Jung (mare psihiatru şi psiholog elveţian): „Aceşti copii care nu sunt lăsaţi să se nască, devin strigoi înfricoşători. Umblă prin subconştientul mamelor lor şi nu le lasă niciodată să se liniştească. Nu vor întârzia să apară simptome de nevroză gravă, care le va chinui pe toată durata vieţii. Respingerea glasului conştiinţei morale nu rămâne nepedepsită! Această deprimare sufletească ireparabilă a mamelor ucigaşe, chiar şi a celor cu desăvârşire „libere” şi „emancipate” (vorbesc şi din experienţa personală preoţească), dovedeşte şi altceva: Cât de neîntemeiat este argumentul celor ce susţin că embrionul distrus nu este încă om (...) şi astfel nu avem ucidere!

Desigur, pentru noi nu se simte nevoia acestui argument deoarece Duhul Sfânt, Cel Ce vorbeşte prin Biserică, mărturiseşte că ucidere de om se săvârşeşte atât atunci când sunt alcătuite organele embrionului, cât şi atunci când nu sunt alcătuite. (vezi canoanele 2 al Marelui Vasile şi 91 al Sinodului VI ecumenic). Biserica noastră are sărbători de zămisliri ale sfinţilor în pântecele maicilor lor, cum este aceea a Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu şi cea a Cinstitului Înaintemergător, şi aceasta tocmai deoarece îl consideră pe om că există din clipa zămislirii lui.

Dar la ce mai trebuie şi alte dovezi, atunci când Dreptul statului recunoaşte personalitatea embrionului ce se formează deja din clipa zămislirii lui, constituind el subiect şi purtător de drepturi civile? Potrivit Dreptului Civil, cineva, de pildă, poate rândui, prin testament, ca moştenitor al lui pe acest „zămislit”, adică embrionul zămislit, care şi moşteneşte, dacă se va naşte viu, averea ce i se încredinţează. Aşadar embrionul ce se formează are recunoscute şi de neînstrăinat drepturile asupra bunurilor materiale, dar nu are nici un drept asupra bunului celui mai înalt şi primordial, dreptul la viaţă! Astfel de protecţii, protecţii strigător la cer de contradictorii şi provocator de inconsecvente are – ca să fim drepţi – nu numai gruparea politică sus-zisă, ci , vai, întreaga lume politică, afară de foarte puţine excepţii binecuvântate...


„De ce nu omori pe unul din aceştia ce îi ai?”



Un oarecare ucenic de al meu, lector la o facultate, poartă un nume rar şi neobişnuit pentru un laic, ca de pildă Amfilohie (citez un nume fictiv, nu pe cel adevărat). Cu câteva săptămâni mai înainte, fiind de faţă şi părinţii lui şi alte persoane, l-am întrebat din curiozitate cum de s-a întâmplat să-şi ia un astfel de nume. Tatăl lui, ţăran simplu şi cu puţină carte, s-a grăbit să-mi explice faptul, cu o minunată sinceritate. Transcriu aproape cuvânt cu cuvânt povestirea sa fără nici un comentariu:

„Atunci când femeia mea a rămas însărcinată cu Amfilohie, adică acum 33 de ani, începuse ca moda avorturilor să se transmită şi la sate. Deoarece mai aveam şi alţi trei copii, ne-am gândit să nu-l mai ţinem pe acesta. Am mers în oraş (notă: a se înţelege capitala judeţului) şi am vizitat un medic ginecolog, cunoscut de-al nostru. I-am spus ce voiam. Acela ne-a ascultat şi după aceea mi-a spus: „Bre, Costică (notă: şi acest nume este fictiv), dacă vrei să ai numai trei copii, căci patru ţi se par mulţi, de ce nu faci altceva? Dacă îl omorâm pe acesta o băgăm în primejdie şi pe femeia ta. Nu e oare mai bine să-l omorâm mai degrab pe unul din cei trei copii pe care îi ai, de preferinţă pe cel mai mic, şi să-l lăsăm pe acesta să se nască? Astfel vei avea tot doar trei copii, iar femeia ta nu va trece prin nici o primejdie”. (Notă: pericolul clevetirii pentru ucidere se poate preîntâmpina uşor, deoarece există multe moduri de a prezenta uciderea pruncului ca accident). Când am auzit aceasta m-am cutremurat. Credeam că mi-a căzut un trăznet în cap. Atunci am realizat ce voiam să fac.

- Bine, doctore, i-am spus. Ai dreptate. îţi mulţumesc. Vom ţine copilul.

- Şi-l voi boteza eu, a răspuns medicul.

Ne-am dat mâinile, şi când s-a născut Amfilohie al nostru şi l-a botezat medicul, i-a dat numele tatălui său, pe care s-a întâmplat să-l cheme Amfilohie. După asta, cum să ne mai gândim la avort! Astfel au venit în lume încă alţi doi copii după Amfilohie. Şi fireşte nu ne-a părut rău niciodată. Toţi copiii noştri au ajuns foarte bine, toţi s-au aranjat în cel mai bun mod. Când au crescut şi au luat calea lui Dumnezeu, ne-au ajutat şi pe noi să devenim creştini buni...”.





42. Taina fărădelegii



Catolicismul a îngăduit creştinismului apusean să se hrănească din spiritul lumesc. A cufundat gândirea creştină în raţionalism şi în dispoziţia pentru păgânism a grecilor antici. În sfârşit, o dată cu infailibilitatea papală, catolicismul a adus un element mecanic în relaţia dintre Dumnezeu şi om, propovăduind că Dumnezeu a făgăduit să vorbească prin gura unor oameni păcătoşi şi aroganţi, aşa cum au fost mulţi dintre papi. Renaşterea şi umanismul au constituit desăvârşirea turnurii pe care a luat-o lumea creştină spre idolatrie. În realitate, acestea au fost manifestări ale decepţiei oamenilor faţă de un creştinism falsificat. Astăzi, umanismul a devenit religia epocii, fiind propovăduit, din păcate, chiar şi de aşa-zişii creştini drept o civilizaţie „eleno-creştină”.

Protestantismul a dus raţionalismul romano-catolic la concluziile lui extreme. Protestantismul a respins sfinţenia Bisericii şi călăuzirea acesteia de Sfântul Duh, întrucât nu a văzut nici sfinţenie, nici adevăr în „Biserica Apusului”. Astfel a desfiinţat Tradiţia şi şi-a lăsat credincioşii fără nici un criteriu al adevărului sau al minciunii, îndepărtând pentru totdeauna harul lui Dumnezeu de împărăţia sa.

De la protestantism la ateism şi apoi la materialism nu a fost o distanţă mare. Diferite filosofii au început să revendice poziţia credinţei creştine în mintea omenească, şi în cele din urmă scientismul a cucerit lumea. A avut o putere specială de a cuceri masele, deoarece realizările sale în domeniul tehnologiei evocau uimirea şi încântarea maselor care, ducând lipsă de criterii spirituale, s-au dovedit o pradă uşoară pentru materialism. În plus, ştiinţa a dat umanităţii sensul fals al cunoaşterii. Putea să-şi schimbe concepţiile şi teoriile oricât de des, dar de fiecare dată aceste concepţii şi teorii se bucurau de „sanctitatea” cunoaşterii dovedite empiric, şi acest lucru influenţează gândirea oamenilor într-un mod magic.

În cele din urmă, când umanitatea, coborând astfel de trepte, s-a aservit pasiunii materialismului, a apărut comunismul. Când oamenii au ajuns chiar să creadă că singurul bun autentic este banul, era ceva firesc să pretindă distribuirea echitabilă a acestuia din partea unor guverne indiferente la durerea oamenilor sărăciţi. Această solicitare i-a umplut de ură şi răutate şi i-a făcut şi mai nefericiţi, deschizând prăpăstii de netrecut între oameni şi făcându-i pe mulţi să urască la fel ca şi Cain (aceasta nu înseamnă că distribuirea corectă a banilor nu este o obligaţie, şi una fundamentală chiar, a guvernului). Aşa a început războiul între capitalism şi comunism, care sunt de fapt două sisteme înrudite, la fel de materialiste şi care idolatrizează banul, separându-le doar propriile interese şi bătălia pentru distribuirea banilor. Programul amândurora este de a preface pietrele în pâine ,de a uni lumea sub influenţa lor şi de a o uimi prin realizări pe care omul nici măcar nu şi le-ar putea închipui. Astfel, omenirea a ajuns treptat la porţile exterioare ale împărăţiei Antihristului. A ajuns în punctul în care are nu numai voinţa, ci şi putinţa de a răspunde pozitiv la cele trei ispitiri ale lui Lucifer. În scurtă vreme, tot ce va rămâne de făcut va fi ca Antihristul să preia conducerea generală a statului universal, să pună capăt pentru totdeauna foametei şi sărăciei şi să-i îndestuleze pe oameni cu bunuri materiale, astfel încât în inimile lor, aduse la saţietate de plăcere şi de confort, să nu mai rămână loc pentru Dumnezeu.


Unirea religiilor



Dacă luăm în considerare toate acestea, ne dăm seama că într-o umanitate preocupată doar de propria-i linişte, pentru care nimic nu mai e sfânt în afară de propriile-i interese materialiste, într-o lume a oamenilor pragmatici, pentru care orice discuţie despre adevăr este o pălăvrăgeală inutilă, unirea bisericilor nu numai că nu este dificilă, ci, dimpotrivă, apare ca inevitabilă. Mai mult decât atât, aş îndrăzni să spun că nu numai unirea bisericilor aşa-numite creştine este inevitabilă, ci unirea tuturor religiilor în general.

În împărăţia sa, Antihristul nu va tolera discordia; nu va tolera religii ori certuri privind subiecte religioase. Va şedea în templul lui Dumnezeu ca Dumnezeu, şi toate popoarele lumii i se vor închina, pentru că „şi i s-a dat ei [fiarei] stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul. Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii” (Apocalipsa 13, 7-8). Atunci, pentru acei oameni, „ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii”, va exista o singură religie: religia lui Antihrist.

Există deja religii care pot îngloba toate religiile - predecesoare ale religiei lui Antihrist. O astfel de religie este francmasoneria. A fost deja adoptată de cei mai progresişti dintre liderii lumii. Cu sincretismul ei, poate reconcilia în minţile unor proşti toate antitezele religioase ale umanităţii şi poate depăşi toate obstacolele şi greutăţile din calea unirii cu care se vor confrunta diferitele religii. Într-adevăr, la ce bun să depui atâta efort pentru a găsi soluţii acceptabile pentru diferenţe dogmatice şi de alt fel între diferitele confesiuni, iar apoi pentru diferenţele dintre religii, şi să nu înaintezi direct către unirea religiilor, către un fel de francmasonerie universal funcţională?

Dându-şi seama de acest lucru, majoritatea liderilor religioşi din ziua de azi, cel puţin cei mai mari şi cei mai „importanţi”, s-au zorit (progresişti cum sunt) să devină masoni, fără ca acest lucru să-i împiedice să-şi poarte sutanele sau odăjdiile, ori să-şi celebreze liturghiile. Însă, întrucât laicii încă nu sunt pregătiţi, este necesar ca primii să păstreze aparenţele şi să realizeze mai întâi unirea bisericilor, şi abia apoi unirea religiilor...



Dr. Alexandros Kalomiros – Împotriva falsei uniri bisericeşti







41. P.S. Ioan Selejan: „Judeţele Harghita şi Covasna au ajuns o Insulă a Şerpilor în centrul României”





Venind spre dvs., am luat în maşină trei tineri secui, sperând să aflu câte ceva despre autonomia lor culturală. Din păcate, nu ştiau o boabă româneşte. Erau soldaţi, veneau în permisie de la Bârlad, dar habar n-aveau de limba d-lui Călin Popescu Tăriceanu. Ce învăţătură se poate trage de aici, Preasfinţite?

Că autonomia culturală este o stare de fapt, că separarea şcolilor maghiare de cele române a fost o decizie a orbilor, ce a condus la crearea, pe acelaşi teritoriu naţional, a unei lumi paralele cu lumea românească. Este rezultatul unei politici falimentare, care se duce în primul rând împotriva intereselor maghiarului de rând. O politică din vremuri apuse, când mic copil fiind, am umblat din sat în sat să găsesc o şcoală românească în fosta Regiune Mureş Autonomă Maghiară. Această autonomie, pe care o vor ei atât de mult, va duce la o separare totală a maghiarilor de români, deşi interesul tuturor este convieţuirea şi solidaritatea în faţa greutăţilor ce vor veni după integrarea europeană. Au înfiinţat deja o universitate maghiară la Miercurea Ciuc, dar nu cred că tinerii locului au avut această iniţiativă, ci vârfurile politice care au creat astfel o formă fără fond, o entitate care s-a născut moartă. Pur şi simplu, la această universitate privată, care cere tot mai multe fonduri de la stat, nu rămân copiii buni, pentru simplul motiv că fiecare maghiar îşi doreşte ca fiul său să înveţe într-un centru universitar de renume. Orice tânăr doreşte să pipăie vârfurile ştiinţei şi culturii de la Cluj, Timişoara sau Târgu Mureş. Nu se poate face cultură săpând la târnăcop, după cum nu se poate face cultură sub o cetină de brad. Ce vor face aceşti tineri mâine-poimâine, când nu vor reuşi să facă faţă exigenţelor europene? Ei sunt nişte sacrificaţi şi devin, fără voia lor, fii de rangul doi ai României, căci viteza schimbărilor îi va lăsa de căruţă, doar pentru că aşa doreşte astăzi o anumită pătură de politicieni.

Vă propun spre analiză un caz publicat în presă: profesori maghiari din Miercurea Ciuc îl propun pentru funcţia de director pe un profesor român, deosebit de bine pregătit. Toată şcoala îşi dă acceptul, dar organizaţia UDMR se opune, astfel că director ajunge un maghiar, chiar dacă este mai slab din punct de vedere profesional. Care este morala acestui caz, Preasfinţite?

Nu e greu de ghicit. Astăzi se opune partidul, dar mâine, cu o vigoare şi mai mare, se va opune proiectatul Consiliu al autonomiei, prevăzut în Legea Statutului, ca un veritabil parlament etnic. Autonomia culturală funcţionează deja, în defavoarea românilor. Pe români nu-i întreabă nimeni nimic, n-au cui se plânge, sunt ca nişte deportaţi în Siberia. Credeţi că dacă mâine se prezintă la concurs un român şi un maghiar pentru a ocupa, spre exemplu, postul de inspector general în învăţământ, va câştiga românul? Oricât de pregătit ar fi, va pierde. Politicul îi barează calea. De altfel, dacă urmăriţi anunţurile publicitare din ziare, veţi vedea că n-ai nici o şansă, ca român, să-ţi găseşti o slujbă în cele două judeţe, dacă nu vorbeşti limba maghiară. Mi-au fost arătate anunţuri în care se spunea clar că nici muncitor necalificat nu poţi fii dacă nu vorbeşti ungureşte.

Ne aflăm, totuşi, sub jurisdicţia unui stat recunoscut în lume ca fiind statul român unitar, naţional şi indivizibil. E drept, recunoscut la Bruxelles, dar nu şi la Odorhei - acest Tiraspol din Carpaţi, în care primarul se închipuie un mic Smirnov şi nu-i dă voie marelui rapsod Tudor Gheorghe să se urce pe scenă la 1 Decembrie. De ce se întâmplă toate acestea, Preasfinţia Voastră?

Pentru că statul român nu are nici o strategie pentru acest spaţiu, care se află chiar în inima ţării, după cum nu are strategie nici pentru românii din Harghita şi Covasna. Parcă n-am fi integraţi încă în România! Mai bine zis, statul are o strategie zero în acest sens. Judeţele Harghita şi Covasna sunt o Insulă a Şerpilor în centrul României, care nu prezintă nici un interes pentru Bucureşti. Ce-i drept, suntem numai 100.000 de români în cele două judeţe şi oferim voturi cam puţine. Când am pierdut adevărata Insulă a Şerpilor, în jurul căreia musteşte petrolul, statul român n-a făcut nimic, că n-a putut. Nimic nu face nici acum, deşi poate. Câtă lume ştie de rezervele uriaşe de uraniu care se află în nordul Harghitei? Cu toate că ne îndreptăm către noi tehnologii, mai curate, de producere a energiei, uraniul va rămâne zeci de ani de acum înainte o avere importantă. Pierzând controlul asupra „Insulei Şerpilor” din Carpaţi, statul pierde controlul şi asupra acestor zăcăminte, ca şi asupra uriaşelor rezerve de apă de aici. Să nu uităm că din cele două judeţe izvorăsc Mureşul, Oltul şi Trotuşul, plus nenumărate izvoare de ape minerale. România nu importă la ora actuală apă minerală datorită acestui spaţiu binecuvântat de Dumnezeu. Imaginaţi-vă ce se întâmplă dacă aceste resurse nu mai sunt româneşti. De aceea, mă întreb: oare politicienii români nu au învăţat nimic din pierderea Insulei Şerpilor? N-au învăţat din pierderea altor teritorii care nu mai sunt la ora actuală în România? Oare nu ştiu că orice palmă de pământ al ţării are, la un moment dat, o valoare inestimabilă? Uitaţi-vă în Orient şi în partea de nord a Africii. Se duc acolo lupte pentru pustiu. Un european nu înţelege cum de se bat acolo atâţia oameni pentru o imensitate de pustiu. Ei, iată, au simţit că acela este pământul lor şi trebuie apărat. Abia mai târziu au aflat că stau pe o imensă mare de petrol.

După 1989, guvernul Năstase a făcut câteva încercări de a înţelege ce se întâmplă în Harghita şi Covasna, trimiţându-şi miniştrii în vizită şi reuşind apoi să direcţioneze ajutoare financiare pentru episcopie, şcoli şi centre culturale. Cum vă ajută guvernanţii actuali, cât de bine cunosc ei situaţia din zonă?

Cu părere de rău v-aş propune să mergeţi într-o zi, în calitate de jurnalist, la guvern, şi să-i întrebaţi pe miniştri unde se află Covasna şi Harghita. Să mai faceţi o întrebare simplă: care judeţe sunt mai aproape de Bucureşti, Covasna sau Dolj, Iaşi sau Harghita? S-ar putea să aveţi surprize la nivel guvernamental. Întrebaţi-mă dacă, într-un an de mandat, din noul guvern a trecut vreun ministru român pe aici, să se intereseze ce se mai întâmplă în centrul României. Vă răspund: nici unul! Mai întrebaţi de ajutor din partea guvernului. Iată, Banca Naţională a României avea o clădire în Sfântu Gheorghe, pe care a abandonat-o ca rezultat al restructurării. Printr-o hotărâre a fostului guvern Năstase, clădirea ni s-a repartizat nouă, episcopiei. Doream s-o închiriem, iar din banii astfel obţinuţi, să ajutam săracii şi familiile cu copii mulţi din zonă. Biserica nu poate face asistenţă socială fără anumite fonduri, mai ales o eparhie săracă şi bătută de vânturi, precum cea a Harghitei şi Covasnei. Biserica nu doreşte să se îmbogăţească, ea este o instituţie a darului către cei în nevoie. Din păcate, hotărârea nu a putut fi pusă în aplicare, guvernul Tăriceanu emiţând o nouă hotărâre peste cea dintâi, prin care clădirea ne-a fost luată şi dăruită Consiliului Judeţean Covasna. Dacă miniştrii maghiari din guvernul de la Bucureşti au dorit-o neapărat pentru interesele administraţiei lor, în dauna Bisericii Ortodoxe, e oarecum de înţeles. Dar cum au putut miniştrii români să semneze o asemenea hotărâre? Cum de nu le-a tremurat mâna? Guvernul Tăriceanu va intra în istorie ca primul guvern care ia de la Biserică, în loc să dea. Nici un guvern al României, în afară de cele comuniste, n-a luat de la Biserică, ci cât s-a putut a dat. Ce a făcut guvernul actual e ca şi cum ar fi luat din mâna unui orfan o bucată de pâine, pentru că şi noi, românii din zonă, suntem efectiv orfani aici. N-avem mamă, România ne-a abandonat, aşa cum a făcut-o mereu în istorie, lăsându-ne să ne pierdem limba şi numele de români.Sunteţi singurul episcop din România care păstoreşte români „cu limba tăiată”, după cum spuneaţi undeva. Colectaţi ajutoare deopotrivă pentru români şi secui, propovăduiţi buna înţelegere între fraţii creştini. Cu toate acestea, bisericile ridicate de dvs. au fost considerate „pumnale înfipte în pieptul maghiarimii”. Lucraţi, într-adevăr, la cucerirea acestui teritoriu prin „turlele în formă de ceapă” (cum scriu ei în ziare) ale bisericilor ortodoxe, părinte episcop?

Lucrăm la emanciparea românimii, deşi este aproape imposibil să redai limba celor ce le-a fost într-adevăr tăiată. Mă gândesc la românii maghiarizaţi din satele celor doua judeţe, care se roagă în limba română, cântă psalmii româneşte, dar gândesc şi vorbesc între ei ungureşte, au nume ungureşti. Cum credeţi că se simt ei când nu pot comunica cu proprii lor copii în limba strămoşilor, în limba română? Oamenii aceştia sunt nişte deportaţi. şi sunt sate întregi de deportaţi români în Harghita şi Covasna, dar şi în fosta regiune Mureş Autonomă Maghiară. Noi nu cerem autonomie culturală, dar cerem statului român sprijin pentru a ne păstra identitatea. În privinţa ajutoarelor, acţionăm strict în spiritul preceptelor biblice, fiind cu toţii fraţi întru Iisus Domnul. Biserica Ortodoxă nu poate separa suferinţa şi sărăcia după etnia credinciosului. În fabrica de confecţii a episcopiei lucrează muncitoare maghiare, în şcolile, orfelinatele şi spitalele maghiare am trimis alimente şi medicamente de câte ori am avut posibilitatea. Numai în iarna 2004/2005 am distribuit ajutoare de 4,5 miliarde de lei, în funcţie de nevoi, nu de etnie. Noi nu milităm pentru separatism, doar unii politicieni visează la o astfel de aberaţie. Pe maghiarul de rând, ca şi pe român, nu-l interesează decât o slujbă mai bună, o maşină mai puternică, drumuri fără gropi, gaze în casă, într-un cuvânt, o viaţă mai bună. În acest context, cu atât mai anacronică mi se pare pretenţia de autonomie culturală a unor lideri cu capul înfierbântat. În epoca globalismului, doar la câteva sute de metri sub pământ te mai poţi izola de influenţele şi interconexiunile cu celelalte culturi. Este limpede că modul de gândire la nivel politic maghiar este unul vetust, din alte vremuri de tristă amintire.



Ion Longin Popescu - interviu cu P.S. IOAN SELEJAN,

Episcopul Covasnei şi Harghitei





40. Hinduismul – un ambalaj „ştiinţific”



Ashramul din Mongyr dispunea de o bibliotecă pentru uzul membrilor săi. Majoritatea cărţilor din dotare erau cele ale gurului, traduse în diverse limbi. Existau foarte puţini alţi autori în afara celor din cercul restrâns al gurului. Una dintre excepţii era swami Vivekananda. Nu ştiu dacă îl numărau printre înaintaşii lor spirituali sau îi apreciau pur şi simplu scrierile.

Aşadar, acest swami Vivekananda a devenit celebru în Occident, cu precădere în Anglia şi America, la începutul secolului XX. Şi-a petrecut viaţa conferenţiind despre hinduism oriunde era solicitat. S-a străduit să întemeieze şi câteva centre hinduse, bucurându-se de ceva mai mult succes în America. Această misiune i-a fost încredinţată ca şi datorie a vieţii sale de către maestrul său, gurul Rama Krishna, un mare „sfânt" al hinduismului. A murit în jurul anului 1930.

Citisem câteva din cărţile sale, fapt pentru care mi-a stârnit un viu interes testamentul lui, pe care 1-am găsit într-unul din rafturile bibliotecii. O carte cu puţine pagini, pe care însă n-o mai văzusem, şi nici nu mai auzisem vreodată despre ea. De altfel, n-am mai întâlnit-o până astăzi nicăieri altundeva. Am început deci să o citesc. Foarte curând, am rămas stupefiat de conţinutul ei! Era mărturisirea existenţei unui efort sistematic, concertat cu precizie de-a lungul mai multor etape, cu scopul schimbării politice şi, în cele din urmă, a cotropirii lumii occidentale creştine de către concepţiile orientale. Punctul terminus al acestui plan era distrugerea definitivă a creştinismului.

Vivekananda vorbea de o riguroasă strategie care fusese iniţiată cu câteva generaţii înainte de el şi care se afla deja în curs de aplicare. În stadiul actual, se urmărea pregătirea mentalităţii occidentale pentru asumarea concepţiilor orientale despre lume şi Dumnezeu. Planul în sine era conceput de nişte fiinţe spirituale superioare, în orice caz nu de către oameni, din câte lăsa să se înţeleagă textul. Vivekananda se socotea un umil slujitor al acestui plan, şi se plasa pe sine într-o serie de nume aparţinând altor oameni care îşi puseseră în trecut viaţa în slujba aceluiaşi scop. Era satisfăcut de felul în care se achitase de partea sa de datorie, şi părăsea această viaţă „împlinit”.

M-a impresionat, pe de o parte, mărturisirea făţişă a faptului că există o veritabilă strategie de cotropire religioasă a lumii occidentale, iar pe de altă parte, caracterul atât de pervers al acestui plan.

Cine ar fi bănuit, de exemplu, că ştiinţa psihiatrică a fost utilizată în acest scop? Părintele psihiatriei contemporane, Karl Jung, nu face nici o descoperire novatoare, aşa cum ar fi multă lume tentată să creadă. El colectează pur şi simplu toate „revelaţiile” hinduismului despre sufletul omenesc, despre structura şi funcţionarea lui, converteşte definiţiile sanscrite într-un limbaj personal, simplu şi accesibil, le cosmetizează cu o terminologie ştiinţifică şi le prezintă societăţii occidentale ca pe nişte noi descoperiri. Pe măsură ce ele sunt receptate cu entuziasm în medii tot mai largi, Jung elaborează lucrări al căror caracter metafizic devine din ce în ce mai explicit, pentru ca la sfârşitul vieţii să-şi mărturisească public ataşamentul faţă de hinduism. Câtă lume a fost avizată asupra farsei jucate de Jung? Un cititor pasionat al cărţilor sale este deja influenţat, acomodat cu o întreagă suită de concepţii hinduse. Este un exemplu tipic de infiltrare ocultă a unor anumite tipuri de idei...

Demersul acesta continuă cu succes în zilele noastre: îmbrăcarea hinduismului într-o haină „ştiinţifică” îl face mai uşor digerabil. Nu sunt prea mulţi oamenii care se întreabă serios ce poate avea ştiinţific în ea o concepţie incontrolabilă prin raţiune şi experienţă. Cât de ştiinţific poate fi un sistem care se bazează pe teoria karmei, sau pe teoria reîncarnării? Este nimic altceva decât metafizică pură, credinţă pură, adică religie.

Din păcate, lumea se lasă uşor înşelată de acest ambalaj „ştiinţific". Astăzi, la ani de zile după vizita mea, actualul guru Niranjananda şi-a botezat ashramul „universitate”, s-a autoproclamat „rector” al ei, şi a demarat inclusiv o serie de programe „postuniversitare”. Pe deasupra, pretinde cu emfază că „această universitate este cea dintâi de acest fel din lume” (nr. 3/1999 al propriei reviste, p. 24). El „uită”, desigur, că alţii de teapa sa i-o luaseră deja înainte, întemeind aşa-numita „Universitate Spirituală Mondială Brahma Kumaris”. Întregul proiect s-a izbit atunci de opoziţia O.N.U. şi a Universităţii din Hamburg.

Totuşi, atracţia occidentalilor faţă de spiritualitatea hindusă este astăzi o realitate, în contextul în care catolicismul şi protestantismul, aceste devastatoare erezii, au reuşit să distrugă în Apus autentica tradiţie spirituală creştină. Însetând după ceva mai profund, oamenii descoperă întâi yoga, iar apoi sfârşesc prin a deveni hinduşi. Există regiuni, precum nordul Americii, în care yoghinii din ashramuri au fost duşi chiar şi la mânăstiri catolice cu scopul de a-şi propovădui „ştiinţa”. I-au invitat înşişi călugării catolici, care au pus la dispoziţie spaţiul monastic şi toată logistica necesară, au adresat invitaţii publicului larg şi au susţinut inclusiv financiar „cursurile” de yoga! De vreme ce L-au pierdut pe Hristos, fireşte că se hrănesc acum cu roşcove...

Al doilea lucru care m-a impresionat a fost legat de ceea ce am descoperit într-un alt periodic pe care îl tipărea aşezământul. Existau aici relatări despre diverse evenimente din viaţa gurului. Iată ce povestea la un moment dat el însuşi:

„Când eram mai tânăr, călătoream prin satele Indiei, într-un sat oarecare, un om pe care îl ajutasem foarte mult s-a oferit să mă înveţe cum să chem spiritele din lumea de jos. [...] Am mers apoi într-o seară la cimitir cu câţiva ucenici de-ai mei, şi am aplicat cele pe care le învăţasem. Dar când au venit spiritele, nu le-am putut ţine piept, aşa încât le-am îndreptat asupra uneia dintre discipolele mele, pe care au luat-o în stăpânire. A fost chinuită foarte tare şi în cele din urmă a murit. Pentru a mă purifica de această faptă, am stat trei zile şi trei nopţi în apele Gangelui”.

Ce ar trebui să mire pe cineva mai întâi în această relatare? Vizita nocturnă la cimitir? Invocarea spiritelor? Dirijarea lor împotriva tinerei fete? Cum se cheamă aceasta: spiritism, magie, satanism? Oricum ar sta lucrurile, în nici un caz ştiinţă! Iar în ce priveşte spiritele din lumea de jos, ce altceva puteau fi ele, dacă nu demonii despre care ne previne Evanghelia?

La fel de şocantă este şi calitatea morală a gurului, care pentru a se salva pe sine îşi sacrifică discipola care îi încredinţase trupul, sufletul, mintea şi întreaga ei viaţă! Apoi individul îşi „spală” calm şi imperturbabil crima morală în... apele Gangelui! Apropo, calitatea apei unui râu de a spăla conştiinţele înnegrite şi vinovate este un fapt dovedit ştiinţific, sau o concepţie pe de-a-ntregul religioasă? Din câte cunosc, râul Gange este considerat sfânt numai de către hinduşi. Nici musulmanii, nici buddhiştii, nici taoiştii, nici creştinii nu împărtăşesc o asemenea credinţă. Cu atât mai puţin oamenii de ştiinţă. Orice practicant al „ştiinţei” yoga se comportă în realitate ca un credincios, ca un hindus.

Ne putem întreba de ce aceste cercuri de oameni de factura lui Vivekananda încearcă să ne submineze credinţa în mod indirect şi ocult, de ce îşi prezintă oferta sub o aparenţă ştiinţifică şi de ce nu se încumetă să ne propună deschis şi onest credinţa lor, dându-ne posibilitatea de a o supune în cunoştinţă de cauză comparaţiei cu credinţa creştină. Evident că oamenii vicleni nu înţeleg să folosească decât mijloace de acţiune pe măsură. Rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi, vor merge din rău în mai rău..., spune Scriptura (II Tim. 3, 13).



„Nici un om responsabil spiritual nu poate urmări distrugerea creştinismului”

Einstein





din Dyonysios Farasiotis – Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie,

capitolul Ce am descoperit în biblioteca lor





39. Cine ridică piatra contra Sinodului





[...]Atacul Mitropoliei de la Sibiu este o introducere a duhului lumesc, de care se şi servesc, în argumentaţia teologică debilă a poziţiei lor faţă de hotărârea Sfântului Sinod. O puternică trupă de mercenari. adunaţi de oriunde, cu existenţă reală sau inventaţi s-a dezlănţuit. De la ziarişti gălăgioşi, flecari, uzând de un limbaj caragialesc, sau nu ştiu care diplomat sau politician din Vest de care nimeni nu a auzit vreodată - şi care să fi scos un singur cuvânt împotriva situaţiei din ţară pe vremea comunismului -, până la fabricarea de către fostul preşedinte Constantinescu a „călugărului Vasile”, un fel de „uite popa. nu e popa”, care apare la timpul oportun să dea sentinţe absolute împotriva Sfântului Sinod, numindu-1 indirect „tâlhăresc”, prin fraza grosolană „au mai fost sinoade tâlhăreşti”. Şi dacă acest călugăr rătăcitor, care apare şi dispare ca un spiriduş este de la Sf. Munte (cum afirmă fostul preşedinte), de ce se tot plimbă hojma prin lumea noastră păcătoasă în loc să stea acolo, în Grădina Maicii Domnului, ducându-şi viaţa îngerească? Este evident că nu se împacă deloc cu Stăpâna Sfântului Munte. Sunt şi eu în legătură cu câţiva sfinţi părinţi din Athos, pe care i-am întrebat dacă ştiu ceva de acest cuvios care îşi alege cuvintele, probabil, dintr-un dicţionar al expresiilor mahalageşti. Mi-au răspuns că sunt mulţi monahi în Athos cu numele de Vasile, dar nici unul nu corespunde monahului lansat de oamenii preşedintelui Constantinescu.

L-am pomenit numai pentru că a scris un articol ruşinos. A ieşit şi el la vânătoare. folosind arma murdară a minciunii şi pumnalul schismei în codrul imposibil al imprecaţiilor duhovniceşti ale Mitropoliei Sibiului. Dumnezeu să-i închidă gura, amuţindu-i-o pentru o vreme. [...]



Ospăţul neascultării



Dacă vreunul din cititori se va întreba: Dar Părintele Calciu nu a trădat ţara şi Biserica română, nu a huzurit în timp ce Românii sufereau ?, le dau un răspuns tare: Eu nu am plecat din ţară şi din Biserică. Eu am fost expulzat, şi din tară, şi din Biserică. Dar venind în America nu mi-a tihnit nici somnul, nici mâncarea. Am protestat la posturile de radio din străinătate, am călătorit prin lume vorbind despre suferinţa Bisericii noastre, am fost audiat de trei ori de Congresul American, am fost primit de doi preşedinţi, de ziua drepturilor omului - Reagan şi Bush senior - am organizat demonstraţii în faţa Casei Albe şi a Congresului, şi, mai mult decât orice, am stat în închisoare 21 de ani, din care, un an în domiciliu obligatoriu cu toată familia mea, fiind păzit de 45 de agenţi ai Securităţii, ostaşi şi poliţişti, ziua şi noaptea. Nu port nici un fel de ranchiună nimănui, ierarhi, preoţi, angajaţi ai Patriarhiei, securişti sau gardieni. Dumnezeu i-a pus în jurul meu pentru ispăşirea păcatelor mele, pentru a-mi arăta puterea Lui şi pentru a mă face să înţeleg că nimic nu am fost şi nimic nu sunt nici acum. Dar nu voi închide gura mea niciodată atunci când este vorba de adevăr.

Aşadar, cine le dă dreptul acestor ardeleni să se amestece spunând lucruri neadevărate sau aducând argumente false şi neconfirmate de istorie pe această estradă a ambiţiilor ierarhiceşti sau academice (teologice) care cheamă bârfitorii, persoane laice care nu au habar de deontologia profesională, indivizi care până mai ieri erau duşmanii declaraţi ai Bisericii Ortodoxe, „ecumenişti” care calcă în picioare canoanele bisericii, transfugi clerici şi laici pentru care orice neadevăr, orice insultă, orice expresie murdară este argumentul nevalabilităţii noii Mitropolii? De unde s-a adunat această ceată de „viteji” ai măsluirilor? Cine i-a poftit la o cină, care ar fi trebuit să fie de Taină dar care s-a transformat într-un dezmăţ verbal? Toţi aceştia au venit la un ospăţ al neascultării, pentru că i-a chemat Mitropolia Sibiului.



Arhimandritul webmaster (stăpânul plasei de păianjen)



Mărturisesc cinstit că, deşi trăiesc în America, am puţină spaimă de computer şi de alte maşini inteligente. Mă intimidez în faţa unor termeni ca link, site şi unele titluri legate de aceste maşini neobişnuite. Am văzut că toate încălcările regulilor bisericeşti de subordonare către ierarhul suprem, P.F. Patriarh Teoctist şi către Sfântul Sinod al BOR, folosind un limbaj linguşitor şi perfid şi multe expresii incompatibile cu poziţia înaltă a unei Mitropolii, exprimate vulgar de autori cunoscuţi sau necunoscuţi, curg continuu pe site-ul Mitropoliei Sibiului. Cineva semnează ca autor sau administrator al spaţiului acesta. Este un arhimandrit care adaugă şi un alt titlu: webmaster (stăpânul plasei de păianjen). M-am sculat în picioare auzind acest titlu de origine „cerească”, dar din alte ceruri (văzduhul demonilor) decât ale noastre. Am întâlnit mulţi arhimandriţi, unii mi-au fost învăţători şi spoveditori, care m-au scăpat de Iad, dar când am văzut scris cu litere mai groase webmaster, am dat pe dinafară de respect.

Aproape că aş pune rămăşag că preacuviosul a fost şcolit la universităţile protestante eretice din Occident, unde a prins gustul webmaster - atului. Pe aşa un titlu poţi oricând să-ţi vinzi sufletul diavolului.



Falsele primejdii şi catastrofa comunismului



Gălăgia cea mare era că scindarea aceasta a Mitropoliei scindează unitatea Bisericii şi a naţiunii. Atunci înseamnă că în momentul în care România Mare a fost împărţită în provincii şi judeţe, s-a scindat unitatea ţării şi dobrogenii au fost cuceriţi cu arme de moldoveni (care, oricum, erau mulţi), oltenii i-au înghiţit pe bănăţeni, ca să nu mai vorbesc de ardeleni, care i-au înghiţit pe toţi ceilalţi. Şi mitropoliile şi eparhiile, la fel. De astfel de jalnice argumente s-a slujit retorica sibiană şi academicienii Mitropoliei. Mi se pare că trăiesc o comedie de prost gust când se anunţă pompos: un profesor de teologie (se înţelege, plin de faimă) declară că scindarea Mitropoliei Ardealului va fi o catastrofă naţională. Preacucernice Părinte Profesor, chiar foarte faimos, nu a fost o catastrofă naţională dăinuirea comunismului şi colaborarea preacuceniciilor voastre cu acest regim? Căci a tăcea este colaborare. Nu am auzit niciodată cuvântul dumneavoastră tăios de faimos profesor - şi ce bine ar fi fost - protestând împotriva încălcărilor pe care le ştim. Nu am auzit nici măcar vreun student afirmând că profesorul a strecurat fie şi un cuvânt cu subînţeles antiregim într-o convorbire particulară. Ştiu câţiva profesori reputaţi - Dumnezeu să-i odihnească! - şi care făceau astfel de aluzii, sau chiar mă susţineau în acţiunea mea. Şi ce s-a ales de catastrofa comunistă? Biserica a triumfat, chiar atunci când preacucernicia voastră lăudaţi regimul sau eraţi complice cu el, prin eludarea adevărului. Acum constataţi că toate crimele comuniste nu au fost o catastrofă, dar o orânduire fixată de Sf. Sinod, ineluctabilă prin prezenţa Duhului Sfânt, este, pur şi simplu, o catastrofă naţională (?!?). Pentru cine? Pentru un arhiereu care n-a stat nici o zi în mânăstire? Pentru acoliţii lui şi webmasterii arhimandriţi?



Tulburarea o fac ierarhii fără viaţă de mânăstire



Am urmărit cu multă atenţie ce se întâmplă în BOR în ţară, ca şi ce se întâmplă în America şi Europa. Cei care îmi citesc articolele ştiu că nu am cruţat niciodată răutăţile şi îngrozitoarele abuzuri. Un ziarist român din America, gudurător, a scris repede o linguşire, prin care propunea transportarea mea în Afganistan, pentru că am protestat împotriva abuzurilor deprimante folosite de America în Abu Graib şi Guantanamo, „Noul Piteşti”.

Prea Fericite Părinte Patriarh, înalţi Prea Sfinţiţi şi Prea Sfinţiţi mitropoliţi şi Episcopi, nu aţi observat că majoritatea tulburărilor sunt făcute de ierarhi înălţaţi în scaun fără o zi de călugărie? Şi, mai abitir, de cei fără călugărie şi studiind la universităţi eretice?

După înţeleapta hotărâre de a înfiinţa Mitropolia Ardealului de Nord, cred că următoarea înţeleaptă hotărâre sinodală ar fi ca să se ceară viitorului postulant la scaunul arhieresc cel puţin zece ani de vieţuire duhovnicească în mânăstire şi să se cerceteze viaţa lui spirituală din mânăstire. Atunci Biserica ar fi mai ferită de rebeliuni, ascultarea ar fi prezentă şi ierarhii ar lucra mereu sub îndrumarea Sfântului Duh. Şi nu ne vom teme când Mitropolia Sibiului, sau altă Mitropolie va striga prin guri năimite că Sinodul cutare a fost tâlhăresc, sau că Duhul Sfânt nu a vorbit prin Sinod, ci prin inventatul monah Vasile, sau prin nu ştiu care corector de ziare sau de la TV.

Biserica nu funcţionează prin democraţie, ci prin teocraţie, prin hotărârea Mântuitorului. Democraţia noastră este credinţa nestrămutată în Iisus Hristos, în dragostea Lui şi în prezenţa Sfântului Duh la toate Sinoadele neeretice.

Binecuvântaţi şi iertaţi, Prea Fericite!



Nota bene: Părintele Bleahu scrie într-un articol postat pe internet că îl cunoaşte bine pe monahul Vasile (şi pe alţii), că acesta îşi face doctoratul prin cele străinătăţuri (adică la eretici, ceea ce explică poziţia lui şi exprimarea). Dar care este legătura dintre viitorul doctor la universităţile protestante şi misteriosul monah al fostului preşedinte al României? Sunt sute de monahi Vasile, dar numai unul vine când vrea de la Sf. Munte şi chiar în momentele cele mai potrivite pentru situaţii ca aceasta de care ne-am ocupat. Sau asta e multipla faţă a lui Vasile?



Părintele Gheorghe Calciu–Dumitreasa – articol din revista Rost /februarie, 2006





38. DREAPTA CREDINŢĂ A NEAMULUI ROMÂNESC



Să ştiţi că rădăcina şi viaţa poporului nostru, înaintea lui Dumnezeu, este credinţa cea dreaptă în Hristos, adică Ortodoxia. Noi ne-am încreştinat de aproape două mii de ani, din timpul Sfântului Apostol Andrei.

Coloniştii romani, carora le-au predicat Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel la Roma şi cei din Grecia, când au venit aici cu legiunile romane, au adus credinţa ortodoxă. Eram daci pe atunci; strămoşii noştri dacii şi romanii, de la care am rămas noi românii. De atunci, de când am primit sfânta şi dreapta credinţă în Dumnezeu, poporul nostru a avut viaţa. Până atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viaţa poporului român este dreapta credinţă în Iisus Hristos. Băgaţi de seamă! Ca popor creştin de două mii de ani de când suntem noi, am avut toată administraţia noastră şi toată tradiţia noastră sfântă. Să ţinem cu tărie la credinţa Ortodoxă.

Aţi văzut dumneavoastră, de la primii voievozi creştini ai românilor, de când sunt cele trei Ţări Române, Moldova, Muntenia şi Ardealul, toţi au fost creştini ortodocşi.

Aţi văzut pe Mihai Viteazul? Mama lui a fost călugăriţă. Du-te la Mânăstirea Cozia şi vei vedea lângă Mircea cel Bătrân, care a întemeiat această mânăstire că-i înmormântată acolo, o lespede de piatră pe care scrie: "Aici odihneşte Monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul". Ai auzit? El domn peste trei principate şi mama lui călugăriţă. Apoi şi Ştefan cel Mare. Du-te la Mânăstirea Probota, unde este îngropat Petru Rareş, făcută de el. Vei vedea lângă dânsul scris: "Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu, Monahia Maria Oltea, mama lui Ştefan cel Mare". Ei domni şi mamele lor călugăriţe ! Vedeţi voi câtă unire era între credinţă şi conducere atunci? Cel ce conducea ţara avea mama călugăriţă şi frate călugăr. Aşa trebuie să murim !

Au cunoscut că totul este deşertăciune. Da, erau adevăraţi domni. Oricât ar fi, viaţa asta este umbră şi vis! Este o scurtă trecere! Dar eu când mor, mă duc la o viaţă care nu are sfârşit. Cine are să se roage pentru mine? Aşa cugetau înaintaşii.

Ai văzut că toţi îşi făceau câte o mânăstire şi mormânt în mânăstire? Fericiţi şi de trei ori fericiţi au fost domnii noştri ortodocşi: Ştefan cel Mare şi Sfânt, la Putna; Ieremia Movilă şi Gheorghe Movilă, la Suceviţa; Petru Rareş, la Probota; Lăpuşneanu, la Slatina; Alexandru cel Bun, la Bistriţa; Mircea cel Bătrân, la Cozia. Ai auzit unde era inima lor ? Unde este inima ta, acolo va fi şi comoara ta. Pentru aceea au făcut ei mânăstiri, ca să fie pomeniţi sute de ani la Sfânta Liturghie.

Ştefan cel Mare n-a fost baptist! Mircea cel Bătrân n-a fost evanghelist sau adventist! Alexandru cel Bun n-a fost martorul lui Iehova; nebunii ăştia care au ieşit acum. Nici o sectă nu exista în ţara noastră pe atunci. Aceştia vin din străinătate, plătiţi de masoni, să ne strice dreapta credinţă şi originea noastră şi rădăcina noastră de popor ortodox.

Ce spune Sfântul Efrem Sirul? "Cu omul eretic să nu vorbeşti, în casa ta nu-l primeşti, la masă să nu stai cu dânsul, bună ziua să nu-i dai". Aceştia sunt înaintemergătorii lui Antihrist. Că Mântuitorul a spus la Efeseni, prin Apostolul Pavel: Biserica este Trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos. Fiecare sectar care s-a despărţit de Biserică, s-a despărţit de Hristos. Este om al satanei.

Evanghelia spune: În vremea de apoi vor ieşi hristoşi mincinoşi şi pe mulţi vor înşela. Păziţi-vă de sectari, care dau broşuri prin trenuri, prin gări şi prin cutiile de poştă şi unde văd oameni, dau gratuit otrava lor. Când vei vedea o carte că nu are aprobarea Sfântului Sinod şi nu are cruce pe ea, dă-o pe foc, chiar Biblie dacă este! Dacă-i sectară şi scrie să nu va mai închinaţi la icoane, dă-o pe foc! Nici un păcat nu ai! Aceasta este otravă semănată de înaintemergătorii lui Antihrist. Toate sunt otravă.

Să ţineţi credinţa pe care aţi supt-o de la piepturile maicilor voastre! Să ţineţi credinţa pe care o avem de două mii de ani! Nu vă luaţi după slugile satanei, care vin din Apus cu milioane de dolari. Ei cumpără pe cei proşti şi nelămuriţi în credinţă, să rupă unitatea şi sufletul poporului român şi vor să facă cele mai mari erezii şi nebunii în ţara asta.

Păziţi-vă de nebunii aceştia! Au case de rugăciuni, dar acolo-i casa satanei. Unde nu sunt preoţi şi arhierei, nu este Hristos. Că Mântuitorul a spus aşa la Apostoli: Luaţi Duh Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi. Iar cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Nu la sectari le-a spus acestea, ci la Apostoli, la episcopi şi la preoţi. Căci Apostolii, prin punerea mâinilor şi prin succesiunea apostolică, au dat darul Duhului Sfânt la toţi preoţii din lume, prin hirotonii.

Deci, băgaţi de seamă, că sectarii nu au ierarhie canonică; n-au pe Duhul Sfânt în ei; n-au cele şapte Sfinte Taine, nu cinstesc pe Maica Domnului şi Sfânta Cruce şi nu au mântuire. Auzi ce spune Apostolul Pavel? Luaţi aminte de voi şi de turma voastră, întru care v-a pus pe voi Duhul Sfânt păstori, zice la preoţi şi la arhierei.

Celor doisprezece Apostoli, pe care i-a ales Hristos, când S-a înălţat la cer, le-a spus: Staţi în Ierusalim până va veţi îmbrăca cu putere de sus! Şi la Duminica Mare, după zece zile, a venit peste ei Duhul Sfânt de sus, în chip de limbi de foc. Pe urmă, vorbeau toate limbile de sub cer. Şi după ce i-a îmbrăcat cu putere de sus, i-a trimis, zicând: Mergând, propovăduiţi Evanghelia la toată lumea, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cine nu, se va osândi. Deci, Biserica lui Hristos are ierarhie canonică, Duhul Sfant este în Biserica şi cap al Bisericii este Hristos. Toţi sectarii care s-au rupt de Hristos şi nu merg la Biserică, sunt fiii lui Antihrist şi înaintemergătorii satanei. Să nu vă luaţi după ei! Să nu spuneţi că nu v-am arătat adevărul!

Să ţinem credinţa noastră pe care au ţinut-o toţi voievozii noştri şi toţi protopărinţii noştri şi toţi românii cei adevăraţi. Dacă vrei să fii fiu adevărat al lui Hristos şi al Ţării Româneşti, să ţii credinţa cea dreaptă, ortodoxă, care o ţinem de două mii de ani. Dacă nu, nu eşti fiu al lui Hristos şi al Bisericii, şi eşti străin de neamul românesc. Nu poţi fi cetăţean creştin şi român, dacă nu ai dreapta credinţă în Hristos. Eşti străin. Nu eşti fiu al ţării. Că fiu adevărat al României este cel care-i ortodox, pentru că Biserica Ortodoxă predomină în ţara noastră de două mii de ani. Iar pe cei care-s sectari să nu-i primim în casele noastre.

Iar cei care au confesiuni aprobate de stat, cum sunt catolicii şi lipovenii, treaba lor. Aceia sunt cu credinţa lor. Dar aceştia care s-au rupt din Biserica Ortodoxă şi s-au făcut sectari, nu sunt fii adevăraţi ai ţării noastre, nici ai Bisericii, ci sunt înaintemergători ai satanei. Aşa să ştiţi. Sunt prooroci mincinoşi care vor să vă rupă credinţa şi să ducă la pierzare, poporul nostru blând. Ţineţi dreapta credinţă şi nu ascultaţi de ei!

Ţara noastră româneasca a fost ortodoxă dintotdeaunua şi trebuie să ţină linia Ortodoxiei. Ortodocşi ne-am născut de la origine, de la colonizarea Daciei, ortodocşi am trăit timp de două mii de ani şi ortodocşi trebuie să stăm până la moarte. Asta este adevărata credinţă ortodoxă a României. Nu primiţi nimic din afară, că toţi vor să ne strice unitatea neamului, a credinţei şi a Bisericii. Toţi aceştia sunt vrăjmaşii Crucii lui Hristos.



Ne vorbeşte Părintele Cleopa







37. „Minunea” unui fachir şi Rugăciunea lui Iisus



În acea minunată dimineaţă tropicală, vasul nostru tăia valurile Oceanului Indian în direcţia Insulei Ceylon. Pasagerii, în cea mai mare parte englezi care mergeau la posturile sau afacerile lor din colonia indiană, erau vioi şi nerăbdători să vadă pământul de vis pe care îl aveau în faţă, insula misterioasă ale cărei basme minunate le încântaseră copilăria. Încă nu se vedea insula, când vasul era deja învăluit de mireasma grea şi îmbătătoare adusă de briză, a arborilor aromaţi de la ţărm.

La un moment dat un nor albastru cuprinse orizontul, mărindu-se din ce în ce mai mult pe măsură ce vasul se apropia. Deja începeau să se vadă clădirile de la ţărm îngropate în verdeaţa palmierilor maiestuoşi şi se vedea şi mulţimea multicoloră care aştepta sosirea vasului.

Pasagerii, care deja se împrieteniseră în timpul călăto­riei, duceau conversaţii animate admirând peisajul insulei de poveste care se desfăşura în faţa ochilor lor. Vaporul se legăna încet, pregătindu-se să ancoreze în portul oraşului Colombo.

Aici vasul se oprea să încarce cărbune, aşa încât pasagerii aveau timp suficient să iasă la ţărm. Ziua era atât de caniculară, încât mulţi se hotărâseră să nu iasă din cabină până seara, când fierbinţeala zilei avea să fie înlocuită cu o răcoare plăcută. Aşa încât, spre seară, un grup de opt persoane, cărora m-am alăturat şi eu, ghidaţi de colonelul Elliot, care mai fusese la Colombo şi cunoştea bine oraşul şi împrejurimile, a pornit la explorarea frumu­seţilor insulei.

Colonelul chiar a făcut o propunere foarte ispititoare: „Doamnelor şi domnilor, ce-aţi spune de o vizită la câteva mile în afara oraşului spre a-i vedea şi noi pe vestiţii fachiri magicieni de prin părţile locului? Poate vom avea posibilitatea unor experienţe interesante!” Toţi au accep­tat cu entuziasm propunerea colonelului.

Pe când străzile zgomotoase ale oraşului rămaseră mult în urma noastră, seara se lăsase deja de-a binelea iar drumul nostru şerpuitor prin jungla minunată era luminat de milioane de licurici. La un moment dat drumul s-a lărgit brusc şi ne-am aflat deodată în interiorul unui luminiş înconjurat de junglă. La marginea lui se afla un copac înalt sub care se vedea o colibă şi un om subţire, bătrân, cu turban pe cap, ce şedea turceşte şi privea fix la un foc mic ce ardea în faţa lui.

În pofida sosirii noastre zgomotoase, bătrânul nu s-a clintit din nemişcarea sa şi nu ne-a acordat nici cea mai mică atenţie. De undeva a apărut un tânăr care s-a îndreptat către colonel şi l-a întrebat încet ceva. Imediat după aceea a adus câteva scaune pe care grupul nostru s-a aşezat în semicerc nu prea departe de foc. Am simţit în jurul nostru un miros de fum plăcut parfumat. Bătrânul era în aceeaşi poziţie, neobservând pe nimeni şi nimic, din câte puteam să ne dăm noi seama. Pătrarul de lună care răsărise mai împrăştia întrucâtva întunericul nopţii şi în lumina aceea fantomatică toate contururile căpătau un aer ireal. Toţi au tăcut fără să vrea, aşteptând să vadă ce o să se întâmple.

Miss Mary a şoptit la un moment dat cu însufleţire:

„Priviţi acolo sus, pe copac!”. Ne-am uitat cu toţii într-acolo. Şi într-adevăr, vârful coroanei copacului sub care stătea fachirul parcă se topea în lumina moale a lunii şi copacul pur şi simplu dispărea treptat de sub ochii noştri, şters parcă de o mână nevăzută, până când nu a mai rămas nici o urmă de copac şi în faţa noastră a apărut marea. Îi vedeam valurile rostogolindu-se unele după altele şi rândurile de spumă albă; pe cerul, devenit deodată al­bastru, pluteau nori uşori. Eram uluiţi.

Apoi la orizont a apărut un vapor alb. Din cele două hornuri ale sale ieşea un fum gros. Se apropia cu repeziciune de noi, tăind valurile. Spre uluirea noastră am văzut că este propriul nostru vas, cel cu care sosiserăm la Colombo! Un murmur a trecut printre noi, când am citit la pupa chiar numele vasului nostru, „Luiza”, cu litere mari, aurii. Dar lucrul cel mai uluitor a fost că pe vapor ne vedeam chiar pe noi înşine! Vă reamintesc că la acea oră nu se pomenea de cinematografie, şi asemenea efecte nu erau de conceput.

Deci fiecare dintre noi se vedea pe el însuşi pe punte, printre oamenii care râdeau şi conversau unul cu celălalt. Dar lucrul cel mai uluitor era că ne vedeam nu numai pe noi, ci până şi cele mai mici detalii de pe punte, ca şi când ne-am fi aflat într-un elicopter ceea ce hotărât că nu era în realitate. Eu de exemplu m-am văzut pe mine printre pasageri, pe marinari lucrând la capătul celălalt al vasului, pe căpitan în cabina sa şi până şi pe maimuţica Nelly, favorita tuturor, mâncând banane pe catargul mare. Toată lumea comenta în şoaptă şi era emoţionată la culme de ceea ce vedea.

Eu aproape că uitasem cu totul de mine, de faptul că eram la urma urmei un preot monah ortodox şi că n-ar prea fi fost locul meu acolo, într-o aşa situaţie. Vraja era atât de puternică, încât inima şi mintea mea erau ca paralizate. Pulsul mi s-a accelerat deodată, ca în faţa unei primejdii, şi m-a cuprins o spaimă de moarte.

Am început să-mi mişc buzele şi să rostesc: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. M-am simţit deodată uşurat. Parcă s-ar fi desfăcut şi ar fi căzut de pe mine nişte lanţuri grele, in­vizibile. Rugăciunea mea a devenit mai concentrată şi odată cu ea sufletul meu s-a liniştit. Priveam în continuare copacul, când, deodată, tabloul mării dispăru, suflat parcă de vânt. Nu se mai vedea decât copacul scăldat de lumina lunii, fachirul şezând tăcut lângă foc şi însoţitorii mei, care continuau să privească marea, ce pentru ei încă nu dispăruse. Dar la un moment dat fachirul însuşi păţi ceva: se răsturnă într-o parte şi tânărul, alarmat, alergă să-l ridice. Spectacolul se întrerupse brusc.

Adânc mişcaţi de ceea ce văzuseră, spectatorii se ridicară, împărtăşindu-şi cu însufleţire impresiile şi neînţelegând de ce totul se terminase atât de brusc şi de neaşteptat. Tânărul a explicat că din cauza epuizării fizice a fachirului, care acum şedea ca şi mai înainte, cu privirea îndreptată în jos şi neacordând nici o atenţie celor prezenţi.

După ce l-am răsplătit cu generozitate prin intermediul tânărului, mulţumindu-i pentru că ne dăduse ocazia acestui uluitor spectacol, şi când deja ne porniserăm cu toţii să plecăm, mi-am întors fără să vreau capul pentru a-mi im­prima mai bine întregul tablou. Atunci am întâlnit privirea plină de ură a fachirului. Nu a durat decât o secundă, pentru că imediat şi-a întors capul în poziţia obişnuită; dar acea privire de o secundă, mi-a fost de-ajuns pentru a înţelege odată pentru totdeauna a cui fusese puterea care produsese acel „miracol”.



Ieromonah Serafim Rose – Ortodoxia şi Religia viitorului



36. De ce se sting luminile în discoteci?



Ceea ce ne călăuzeşte spre virtute, ca un fir al Ariadnei, este sentimentul ruşinii, care, după părerea Sfinţilor Părinţi, este glasul lui Dumnezeu din noi. Ruşinea nu este prezentă la copii, atîta timp cît aceştia se află în starea de inocenţă fericită, care este dincolo de virtute. Ea apare însă o dată cu primele mişcări spre păcat, cînd copilul află ce este binele şi răul.

Fetiţa care pînă mai ieri îţi sărea în braţe cînd te vedea, după ce a văzut un film cu triunghi roşu, roşeşte şi devine foarte timidă. Această ruşine este ceea ce o opreşte să ajungă la păcat, o dată cu vîrsta, numai dacă nu se va potrivi emisiunilor care o îndeamnă să-şi „învingă” timiditatea. Această ruşine ar fi salvat-o şi de alte situaţii jenante şi, de ce nu, tragice, redînd-o nevătămată viitoarei sale familii, copiilor şi soţului. „Ruşinea femeii opreşte păcatul”, spunea unul din Părinţii pustiei.

Ruşinea este starea tuturor oamenilor de după cădere. Atunci cînd noi ne împotrivim ruşinii, pentru a săvîrşi păcatul, noi ne împotrivim glasului lui Dumnezeu. care umblă în răcoarea serii şi strigă: Adame, unde eşti? (Facere 3, 9)

Noi toţi am moştenit această fire, şi cei care cred în Dumnezeu şi cei care nu cred. Dacă vreţi, aceasta este o dovadă că Dumnezeu există, că Biblia este adevărată. Urmăriţi aceasta pe tinerii care vin din provincie la studii în oraşe. Minunaţi-vă de timiditatea lor de care rîd prezentatorii emisiunilor deşucheate de la TV. Minunaţi-vă de roşeaţa din obraji atunci cînd îşi cumpără un pachet de ţigări într-un bar aglomerat. Minunaţi-vă de modestia cu care stau pe tuşă în discotecile barbare, aşteptînd să vină un blues ca să-şi invite la dans fata de care s-au îndrăgostit.

V-aţi întrebat vreodată de ce se sting luminile în discoteci şi de ce aceşti tineri se ruşinează să danseze? V-aţi întrebat de ce adolescentele se închid în cameră şi se învaţă una pe alta acele mişcări nefireşti? V-aţi întrebat de ce studentele din anul I nu se dau scoase din cameră atunci cînd îşi vopsesc pentru prima oară părul sau îşi schimbă freza? Poate pentru că sînt încă nişte biete copile, care n-ar fi făcut asta niciodată, dacă nu ar fi cerut-o timpul.

Tînărul trăieşte numaidecît acest conflict: pe de o parte, toţi îi spun că aceasta este bine, pe de alta, el simte o puternică împotrivire în adîncul fiinţei sale, pe care nu o poate explica. Glasul lăuntric îi spune că e o neghiobie ca o mulţime de oameni să se adune într-o hală mare şi să se mişte unul în faţa altuia; pe de altă parte, asta-i provoacă plăcere. Atunci, pentru a le împăca pe amîndouă, se sting luminile în discoteci, iar cei începători cu totul se ameţesc cu vin ca să alunge senzaţia penibilă. Rămîne doar plăcerea aceea înfricoşătoare, goală.

Începătorii săvîrşesc păcatul cu lumina stinsă. Ei nu numai că se ruşinează unul de altul, dar, fără să-nţeleagă, se ruşinează de blîndeţea omniprezentă a Ziditorului. Obiceiul de a stinge lumina ni se trage de la Adam, acesta, îndată după săvîrşirea păcatului, a fugit să se ascundă la umbra unei tufe din Grădina Raiului. De atunci noi repetăm gestul bietului Adam.

Noaptea se săvîrşesc furturile, violurile, e vremea prielnică pentru păcat. Tot noaptea a ieşit şi Iuda de la Cina cea de Taină ca să-L vîndă pe Iisus, după cum ne descrie Evanghelistul Ioan: Deci, după ce a luat acela bucăţica de pîine, a ieşit numaidecît. Şi era noapte. (Ioan 13, 30) Iuda, mergînd să-1 vîndă pe Iisus, ţinea în mînă bucăţica de pîine pe care Acesta i-o întinse la masă. Ca să înţelegem frumuseţea acestui gest, trebuie să ştim că în tradiţia iudaică gazda întindea prima bucăţică oaspetelui celui mai iubit. Asta a vrut să arate şi Hristos cînd i-a întins bucăţica lui Iuda, cu atît mai mult că aceasta nu era o pîine simplă, ci pîinea euharistică, adică însuşi Sfîntul Trup al lui Hristos, Care S-a jertfit pentru răscumpărarea noastră, inclusiv şi pentru Iuda. Insistînd asupra acestui amănunt, Sfîntul Ioan ne atrage atenţia asupra gradului mare de neruşinare a lui Iuda, la care a ajuns din cauza patimei.

Lupta cu ruşinea este lupta cu noi înşine. Să nu ne închipuim că dacă rămînem fără un picior sau fără ochi ne numim handicapaţi, iar dacă lăsăm să ni se distrugă unul din sentimentele de bază ale fiinţei noastre ne vom numi atlanţi. Tot handicapaţi ne vom numi, dar nişte handicapaţi monstruoşi, de care nu va mai vrea nimeni să îngrijească.

Este înfiorător că această luptă cu ruşinea le reuşeşte celor carc o poartă. Dacă-mi îngăduiţi să mă exprim mai exact, celui care o poartă, adică diavolul. Da, este cu putinţă să învingem ruşinea şi o dată cu ea orice urmă a chipului lui Dumnezeu Care este în noi. E nevoie, ce-i drept, de ceva efort, dar nu e imposibil. Noi avem puterea şi libertatea de a ne transforma în nişte monştri care îşi sfîrtecă cu răceală proprii copii în numele unei absurde izbăviri de complexe.

Pentru cei care au căpătat obiceiul de a se lupta cu ruşinea există totuşi o posibilitate de a şi-1 satisface. Luptaţi cu ruşinea pe care o simţim atunci cînd nu reuşim să părem ceea ce am fi vrut în faţa celorlalţi, aceasta este o ruşine păcătoasă, izvorîtă din mîndrie. Luptaţi cu ruşinea care ne vine atunci cînd trebuie să mergem la duhovnic să ne mărturisim păcatele de care nu ne-am ruşinat cînd le făceam. Luptaţi cu ruşinea veninoasă care ne sufocă atunci cînd trebuie să spunem celuilalt: „iartă-mă, n-am avut dreptate.”

În rest, lăsaţi ruşinea să vă şoptească cele ce aveţi să faceţi, şi aşa veţi scăpa de ruşine.

În ce priveşte complexele, acestea sînt faptele şi gîndurile tainice care ne cresc pe faţă şi pe ochi, oricît nu ne-am lupta cu ele. Cum vrei să n-ai complexe dacă te masturbezi, te aprinzi de poftă cînd vorbeşti cu o fată, eşti zgîrcit şi vrei să pari mai mare decît eşti? Lasă-te de acestea şi vei scăpa de complexe. Fă faptele luminii, că Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decît Lumina, pentru că faptele lor erau rele. Că oricine face fapte rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vadă. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui. (Ioan 3, 19-20)

Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua. (Romani 13, 12-13)

E cam greu, ce să faci? Lumea toată se transformă într-o discotecă cosmică. Luminile sînt stinse. Totul este gata, în întuneric, un glas cunoscut ne strigă pe nume.



Protosinghel Savatie Baştovoi – Între Freud şi Hristos



35. Cea mai înfricoşătoare ispită a vremurilor de pe urmă





Un vestit cuvios din veacul al IV-lea de pe lângă Constantinopol a profeţit cu privire la vremurile cele de pe urmă:

“La apogeul acestor suferinţe şi al haosului din lume va apărea Antihrist. El va veni ca un făcător de pace , un conducător bun şi înţelept, care poate aduce lumea în rânduială. Cu toate acestea, de fapt, el va fi un vrăjmaş al tuturor, un urâtor a tot ce este bun, un tiran şi făcător de rău, un distrugător a toate; asemenea lui lumea n-a văzut pe nimeni niciodată şi nici nu va vedea vreodată. Fiecare persoană va fi pecetluită; fiecare element al muncii sale şi al vieţii acesteia, ba şi fiecare cuvânt, fiecare mişcare a facultăţilor mintale va fi sub supraveghere neîncetată, astfel încât ea (persoana) nu va mai avea obiceiul de a cugeta la sine de temă ca nu cumva înfăţişarea feţei să reflecte fără voia sa ceva nepotrivit cu autoritatea conducătorului lumii, adică a Antihristului. Toată lumea va purta măşti de piatră. Toată munca, fiecare metru pătrat de pământ, fiecare bob de grâu va fi sub controlul lui Antihrist. Vor fi dezastre naturale: valuri chinuitoare de căldură vor alterna cu perioade de ger aspru, seceta cu inundaţiile; tornade şi furtuni cumplite vor pricinui distrugeri înspăimântătoare, erupţii vulcanice, cutremure şi boli între oameni, animale şi plante; toate acestea vor fi atât de îngrozitoare, încât îi vor duce pe oameni la disperare. Pământul, nemaiprimindu-şi binecuvântarea pentru a da roade, va fi lovit de foamete îngrozitoare, şi astfel se va sărăci cu totul. Şi numai celor care au primit pecetea Fiarei, adică a Satanei, li se va îngădui să existe pentru o vreme, deşi în cele mai slugarnice şi josnice condiţii de sărăcie totală şi dispreţ pentru demnitatea umană, pe care omul a primit-o de la Făcătorul său. Toate se umplu de Antihrist: pământul, marea, aerul. Toate se vor face cu singurul scop de a înlătura cu totul numele lui Hristos din inima omului. Aceasta va fi cu adevărat o împărăţie drăcescă pe pământ. Vor veni nenorociri cum n-au mai fost, un timp de agonie intensă nu numai pe pământ, ci în tot universul, căci ele (stihiile) sunt împreunate într-un singur plan al creaţiei, iar tot acest univers urmează să piară pentru ca după aceasta să poată fi îmbrăcat în nestricăciune, în statornicie, în veşnicie...”



fragment din cartea Cugetările unei inimi smerite, pag. 13-14



Această proorocie s-a împlinit în parte în timpul comunismului. Iată cea mai teribilă tortură aplicată vrăjmaşilor comunismului:

„Tortura care ni s-a aplicat în ultimele luni, înainte de a pleca din Piteşti, a fost tipică monstrului bolşevic Macarenko. Metoda opera strict psihologic.”Deţinuţii de la Piteşti erau puşi să stea ore în şir într-o poziţie fixă incomodă (în şezut cu picioarele înainte şi cu mâinile şi privirea aţintită la vârfurile picioarelor) sub supravegherea unui torţionar. Acesta îi băteau dacă se mişcau. Totul pentru a le impune modul lor de a gândi. Cum stăteai pe prici în poziţia fixă, îţi treceau prin minte fel de fel de gânduri, dintre care, pe unele le consideram de-a dreptul ispite diavoleşti, pe care le aveam şi în condiţii normale. Acum însă, nu mai aveam nici o putere de a ne controla şi a le alunga de pe ecranul conştiintei. De pildă, unul din comitet, mai posedat decât tine, se oprea brusc în faţa ta şi, prin surprindere, te întreba la ce te gândeai. La această întrebare, gândurile satanice se amestecau şi se învălmăşeau în conştiinta ta în aşa hal cu alte gânduri, că de multe ori nici nu ştiai ce să spui; parcă ţi-ar fi luat cineva minţile. În această dezordine de gânduri, fiind lipsit de cea mai elementară voinţă, se ajungea la următoarele situaţii:

– dacă îţi spuneai gândul şi acesta nu era împotriva demascărilor, ci pe linia lor, scăpai de ciomăgeală, pentru că faţa ta nu trăda nelinişte;

– dacă te ascundeai, se vedea pe faţa ta o paloare şi, în cazul acesta ciomăgeala era sigură, tu fiind considerat în continuare un mare bandit;

– dacă ziceai că nu te gândeşti la nimic, şi în acest caz mimica îţi trăda minciuna, erai din nou considerat un mare bandit, nesincer şi înrăit, foarte periculos chiar, iar ceea ce te aştepta era o tortură insuportabilă. Rareori s-a găsit printre noi vreunul care să fi scăpat de ciomăgeală, în intervalul de o lună, cât a durat această tortură pentru „citirea” gândurilor. [...] “Citirea gândurilor” a încheiat tortura prin care trecusem timp de nouă luni, conform ameninţării: „O să vă citim şi o să vă cunoaştem şi gândurile”. Sufletele noastre erau schilodite şi înfrânte iar noi ne manifestam şi ne comportam ca nişte roboţi. Parcă nu mai era nimic viu în noi, iar omul raţional dispăruse şi el de mult din lăuntrul nostru. Din când în când însă se mai ivea totuşi câte o licărire raţională în sufletele noastre. Aceasta însă ne îngrozea, pentru că prăbuşirea ce-i urma era inevitabilă. Şi de aceea afirm cu toată convingerea că tortura continuă, intensă şi fără nici o perspectivă pentru cel torturat, duce la distrugerea a tot ce are fiinţa umană mai de preţ.” «Acel tip de tortură, zisă „poziţia fixă”, fiind continuă 17 ore pe zi, arunca cel mai repede în deznădejde, pentru că singura armă împotriva ei era rugăciunea neîncetată, care a avut puţini lucrători în iadul temniţelor. »(n.ed.)





Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării

Despre Biserica Ortodoxă şi Apus



Pentru întărirea în Biserica Ortodoxă, aş aminti cuvîntul unui teolog rus care spunea că Biserica Ortodoxă nu atît convinge, cît seduce, adică atrage inima şi sufletul omului întreg. Eu aş confirma cuvîntul lui, spunînd că aceasta a fost şi experienţa mea. V-am vorbit de criza prin care am trecut eu, care este mai mult decît o convingere intelectuală şi trebuie să vă spun că această criză este o trăire, deşi eu atunci căutam criterii intelectuale.

Criterii mi-a dat Dumnezeu, dar pe altă cale. Şi calea este trăirea. Cînd se descoperă „în duh şi în adevăr", adevărul seduce, adică convinge toată firea, pînă în măduva oaselor. Şi aceasta este puterea Ortodoxiei, pe care am văzut-o de multe ori. Ortodoxia nu are un adevăr relativ sau un adevăr micşorat, nici unul scîlciat sau deviat, cum am găsit astfel de adevăruri în toate confesiunile şi religiilc de care am auzit cîte ceva, cu intuiţii de multe ori extraordinare, ci adevărul deplin care, negreşit, duce la mîntuire.

Deci, una din trăsăturile Ortodoxiei este această seducţie, este convingerea omului întreg. Mai întîi sînt atrase inima şi sufletul şi în cele din urmă şi mintea. Că în duhovnicie mintea se converteşte cel mai înce. […]

Da, sîntem mai mici şi mai sărăcăcioşi ca alţii poate, dar mă gîndesc şi la cuvîntul Domnului care spune că, deşi drojdia în aluat este puţină şi mică, dospeşte tot aluatul şi fără de ea pîinea nu se poate face. Tot aşa să nu ne poticnim în privinţa noastră, văzînd cît de smerită este Biserica Ortodoxă. Chiar dacă aparent lucrarea lui Dumnezeu în Ortodoxie este mică, în realitate ea este o lucrare mare, numai că omul nu o vede.[…]

Am văzut în multe feluri cum ceea ce se întîmpla aici (în România comunistă - n.n.), ceea ce se întîmpla în Rusia, s-a întîmplat şi în Occident, de bunăvoie însă. Că Apusul n-a avut privilegiul de a fi ortodox. Neavînd Ortodoxia, duhovnicia, Apusul n-a avut putere să reziste lumii şi de aceea în Apus s-au închis biserici de bună-voie, au fost transformate în magazii, au fost dărîmate... Şi într-un fel, de departe, dar esenţial totuşi, cred că vă pot înţelege din puţinul pe care 1-am trăit cu voi în copilăria mea şi din experienţa pe care am avut-o în Apus. Căci nici acolo nu este uşor.

În Apus s-a creat mentalitatea că poţi să faci orice, dar aceasta te împiedică să fii al lui Hristos Cel adevărat. Noua Eră (New Age – n.n.), de exemplu, promovează ideea că totul este îngăduit, de la satanism pînă la filosofiile cele mai înalte; numai smerenia, pocăinţa şi altele ca acestea sînt lucruri interzise. Psihologic sînt interzise; numai Hristos Cel adevărat este interzis. Căci sînt mulţi hristoşi – şi nu vorbesc numai de antihriştii care înşală pe mulţi — ci şi idei greşite despre Hristos Cel adevărat.

Trăim în această lume: Apusul vine şi la noi cu toate ale lui, dar aici aveţi o întemeiere pe care eu am simţit-o, deşi n-am trăit, în copilăria mea, foarte aproape de Biserică. Biserica ne dă, aş zice, nişte energii prin care înţelegem singuri anumite lucruri. Singur am înţeles (pînă la vîrsta de 13 ani am fost în România) că nu era nici o contradicţie între viziunea biblică despre creaţie şi ideile ştiinţifice, în măsura în care acestea din urmă erau adevărate (că nu sînt neapărat adevărate, că sînt doar teorii, ca evoluţia de exemplu, am înţeles mai tîrziu). Apusul însă n-a înţeles aceste lucruri. S-a smintit la fiecare teorie „ştiinţifică”, s-a smintit la fiecare pas al ştiinţei omeneşti şi, astfel, oamenii s-au smintit şi au căzut din credinţa lor. Dacă ar fi fost ortodocşi, nu s-ar fi putut întîmpla asta. Căci Ortodoxia dă duh şi viaţă şi, cum spune Sfintul Apostol Ioan, „Viaţa era lumina oamenilor”. Apusul este mai mult studiu şi intelect. Lumina omului este însă viaţa, vieţuirea. De aceea, Părinţii, după cuvîntul Domnului, caută mai mult către vieţuire decît către înţelegerea intelectuală.[...]

Cred că Sfîntul Atanasie Grecul a spus, după ce a mărturisit cum crede credinţa Ortodoxă, că cel care nu crede în felul acesta. – noi ne referim la toate religiile (el vorbea de celelalte confesiuni creştine) – în afară de multe smintiri în viaţa aceasta, riscă pierzania cea veşnică. Şi mi-a plăcut cuvîntul acesta „riscă”. Nu este un fapt absolut; noi nu ştim cum poate Dumnezeu să mântuiască pe fiecare om, dar riscul este acolo, la concret, în Apus. Afişarea de orişice este numai afişare şi riscă să ducă la pierzanie. Pe de altă parte, o trăire neadîncită destul, neînţeleasă destul, riscă şi ea pierzania. Şi am văzut, Dumnezeu să mă ierte dacă e o obrăznicie, cum într-o oarecare măsură Apusul, cu trăirile lui, pe care Părinţii noştri le-au numit erezii şi-a dat arama pe faţă. Sînt erezii în mod obiectiv. Vorbesc despre oameni şi cu oamenii, dar în om, de multe ori, sînt compensaţii pe care el însuşi nu le înţelege. Şi la mine au fost compensaţii, în rătăcirile mele. Aş zice că am văzut cum gîndirea fîlosofică, trăirea duhovnicească, în Apus, a dat faliment. Şi am văzut clar cum Apusul caută acum tot mai mult către Ortodoxie. Spunea şi Prea Sfinţitul Serafim că sute şi poate mii de oameni (şi într-adevăr mii) se convertesc la Ortodoxie. Sînt şi cei care nu se convertesc, dar caută cu drag către Ortodoxie, ori caută cu şmecherie şi vampirizează Ortodoxia, ca să mai dea sînge proaspăt trupului lor anemic, leucemic, lipsit de viaţă. Şi mă iertaţi că spun aşa obraznic, dar cred că totuşi trebuie spus. Aşa am văzut-o, aşa am trăit-o.

Evident, afişarea este de fapt o smintire a Ortodoxiei. Duhul Ortodoxiei nu este afişare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie şi revin la ideea aceasta: atenţie la cuvîntul liturgic, la cuvîntul de rugăciune. Deci, duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie. Amintiţi-vă cuvîntul: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!”. Şi noi, păcătoşii, încercăm, smeriţi, să gustăm şi să vedem că bun este Domnul în locul în care ne-a pus, lîngă „rîurile" acelea ale Babilonului apusean, şi gustăm şi vedem şi bem.



extrase din: Ierom Rafail Noica – Celălalt Noica, pag.51-58



33. Milostenia dată în silă rămâne fără folos



„Să nu ucizi”. De ucis, ucid, printre alţii, şi doctorii cei ce nu pun diagnostic exact şi îi prescriu bolnavului medicamente contraindicate. Ucid şi cei care refuză să se trateze sau îi refuză vreunui bolnav asistenţa medicală. Ucid şi cei care îi tulbură şi îi agită pe bolnavi, deşi ştiu că prin aceasta le pot provoca moartea, de pildă, făcând aşa cu un bolnav de tuberculoză şi grăbindu-i sfârşitul. Ucid şi cei care, din zgârcenie sau din motive reprobabile, nu-i asigură la timp medicamente unui bolnav sau pâine unui flămând.

De câte ori nu întâlnim oameni cu inimi perverse, denaturate! În timpul oficierii Tainelor stau fără credinţă, insensibili, nepututincioşi moral, sau îi umflă râsul, sau se agită, sau tremură de o frică diabolică. Boala vreunuia dintre apropiaţi naşte, de asemenea, în ei nesimţire, ba chiar şi un fel de satisfacţie drăcească: încep să-1 considere pe bolnav ca pe o fiinţă inutilă şi să gândească în sinea lor: „dacă moare ăsta, o să mă simt în largul meu”, fără să le treacă prin minte că şi ei, ca oricare alţii, pot muri chiar a doua zi şi nimeni nu îi va regreta şi nu îi va compătimi, după cum nici ei nu-1 compătimesc pe bolnav acum.

Un om supărăcios şi fără minte, dorind să facă să funcţioneze un obiect sau un aparat oarecare şi nefiind în stare să-1 folosească din nepricepere, văzându-se deci în imposibilitatea de a-1 utiliza, aşa cum ar fi dorit, de cele mai multe ori se înfurie, îşi iese din fire, aruncă acel obiect sau îl distruge, ca şi când ar fi o fiinţă vie şi s-ar opune intenţiilor sale. Se întâmplă ca ceva să nu meargă, sau să se înţepenească, sau să se rupă, sau să funcţioneze altfel decât se aştepta, sau să nu i se potrivească locul, şi omului i se pare că totul se ridică împotriva lui şi este gata mai-mai să înceapă să plângă de ciudă. Dar dacă în locul nepriceputului vine un meşter, totul intră în normal. De ce? Fiindcă meşterul se apucă de treabă cu cap, raţional, cu pricepere şi cu suflet. Către ce mă îndreaptă aceste reflecţii, care privesc lucruri atât de obişnuite, modul nostru de a ne purta cu obiectele? Către constatarea că pretutindeni mintea, sau mai exact spus, spiritul raţional al omului, domneşte asupra materiei. Nimic nu se poate face de la sine, fără contribuţia minţii nici măcar o singură mişcare mecanică corectă. Nici un obiect nu se poate adapta de la sine scopului pentru care a fost creat, deoarece scopul respectiv nu poate fi atins decât urmând anumite reguli, sau prin modalităţi determinate, cunoscute, iar acestea sunt produsul minţii, al inteligenţei. Iată câteva exemple din univers. De unde provine acea ordine extraordinară care domină materia neînsufleţită şi lumea animalelor necuvântătoare? De unde vine acea frumuseţe fară seamăn, acea minunată transformare a materiei amorfe, lipsite de viaţă, în ceva plin de armonie şi de viaţă? De unde vine acea adaptare perfectă a unor elemente lipsite de viaţă la mii şi mii de scopuri, dintre cele mai diverse, într-un mod atât de raţional şi de simplu, ştiut fiind că prin ele însele acele elemente n-ar putea să-şi „propună” un scop şi nici să-1 atingă? Cine este nevăzutul Stăpân al tuturor acestor forme ale materiei? Ce Minte îşi vădeşte preaminunata-I înţelepciune în materia neînsufleţită şi în mulţimea vieţuitoarelor necuvântătoare? Cine este Artistul şi Sculptorul perpetuu, Cel ce îşi realizează opera în mod nevăzut înaintea ochilor noştri? Tu eşti Unul, Doamne, Făcătorul a toate! Ochii inimii mele Te văd în fiecare linie a spaţiului. Tu le-ai făcut şi le faci pe toate, împreună cu Fiul Tău şi cu Duhul Tău cel Sfânt. Inima mea Te sărută, oriunde Te-ai afla, şi mă închin Ţie, Te laud, şi Te cânt.

Cei care dau semenilor lor înfometaţi sau lipsiţi pâine sau bani cu părere de rău, cu ochi viclean şi cu inimă nesătulă, fac ca şi cum ar pune otravă în pâinea pe care le-au dat-o sau în milostenia făcută, deşi otrava rămâne nevăzută, fiind doar una sufletească. Daca dai ceva, trebuie să o faci cu dragoste, cu respect faţă de persoana aproapelui, de bunăvoie, cu bucurie, fiindcă iubirea cere bucurie; te bucuri atunci când ajuţi pe cineva pe care îl iubeşti. Milostenia dată în silă nu face doi bani, fiindcă de fapt partea materială a milosteniei nu-ţi aparţine, ea vine de la Dumnezeu, omului îi rămâne doar să o împartă şi să o facă din toată inima. De aceea multe milostenii rămân aproape fără folos, fiindcă au fost date în silă, cu părere de rău, cu lipsă de respect faţă de persoana aproapelui. Cam aşa se întâmplă şi cu cei ce, primind musafiri, îi privesc de sus şi cu făţărnicie. O asemenea ospitalitate nu aduce nici un folos. Jertfele pe altarul dragostei faţă de aproapele să le aducem din toată inima. Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună (2 Corinteni 9, 7).



Sfântul Ioan de Kronstadt- Viaţa mea în Hristos





30. CINSTIREA MAICII DOMNULUI





Dintre toţi sfinţii, pe care trebuie să-i cinstiţi, să cinstiţi mai tare pe Maica Domnului! Auziţi cum laudă Biserica pe Maica Domnului? Scaun de Heruvimi, Fecioara. Ai auzit axionul Marelui Vasile? Aţi auzit "că pântecele tău mai desfătat decât cerul a lucrat!" Comoara şi vistieria tuturor darurilor Duhului Sfânt a fost Maica Domnului!Prin Maica Domnului, Dumnezeu S-a pogorât până la noi şi firea noastră s-a ridicat până de-a dreapta măririi întru cele înalte, până de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Firea cu care este îmbrăcat Hristos astăzi, adică firea omenească fără de păcat, a luat-o din preacuratele sângiuri ale Maicii Domnului.

Iată, ea este scara lui Iacov pe care, ai văzut, se pogorau şi se suiau îngerii lui Dumnezeu, pe care a văzut-o Iacov când dormea, când mergea spre Laban Sirianul. Că Dumnezeu S-a pogorât pe această scară prin întrupare până la noi, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din preacuratele sângiuri ale Fecioarei Maria şi a ridicat firea noastră până de-a dreapta măririi întru cele înalte, de unde era căzută toată firea lui Adam în fundul iadului, cu toţi patriarhii şi proorocii.

Să aveţi mare evlavie, fraţilor, la Fecioara Maria şi fericită este casa şi familia aceea care are în casă icoana Maicii Domnului şi în fiecare dimineaţă îi citeşte Acatistul şi cinstitul ei Paraclis şi toţi ştiu rugăciuni către Maica Domnului.

Mult pot şi sfinţii lui Dumnezeu, dar nici unul cât Maica Domnului. Dacă nu era Maica Domnului în ceruri, intre Sfânta Treime şi noi, lumea asta se pierdea de mult. Ea pururea stă în genunchi şi se roagă Preasfintei Treimi. este a patra faţă duhovnicească din ceruri. Întâi este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, adică Sfânta Treime, apoi a patra este Maica Domnului.

Auziţi cum cântă Biserica: Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii... Aţi auzit? De ce? Ea a purtat în pântecele ei pe Cel ce a zidit serafimii şi heruvimii din nefiinţă. Ea n-a purtat un sfânt în pântecele ei; ci pe Fiul lui Dumnezeu, pe Cel ce a făcut heruvimii şi serafimii numai cu gândirea, pe care L-a purtat în pântecele ei, şi ea n-are împărtăşire de Dumnezeu cu participare, cum au heruvimii sau serafimii sau preafericitele tronuri.

Dumnezeu se odihneşte pe tronuri cu darul, nu cu fiinţa. Iar în preacuratele sângiuri, adică în pântecele Maicii Domnului şi în braţele ei preasfinte, Dumnezeu nu se odihneşte cu darul, ci cu fiinţa. Toată dumnezeirea S-a unit cu toată omenirea din preacuratele sângiuri ale Maicii Domnului! Pentru că Cel ce era în braţele ei nu era numai om, era Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit. De aceea Biserica înţelege că"...pântecele tău s-a făcut mai desfătat decât toate cerurile". Dumnezeu nu încape în toate cerurile, că nu-L cuprinde nici o fiinţă dar a încăput în pântecele Preacuratei Fecioare.

Ştiţi voi cine-i Maica Domnului? Ea este Împărăteasa Heruvimilor, împărăteasa a toată făptura; cămara întrupării lui Dumnezeu Cuvântul! Uşa Luminii, că lumina cea neapropiată gânditoare prin ea a venit în lume. Uşa vieţii, că Viaţa Hristos prin ea a intrat! Poarta cea încuiată prin care n-a trecut nimeni decât Domnul, cum spune Proorocul Iezechiel (cap. 44, 2).Scară către cer, pod către cer; porumbiţa care a încetat pierderea sau potopul păcatelor, precum porumbiţa lui Noe a adeverit încetarea potopului. Cădelniţă dumnezeiască, că a primit focul dumnezeirii şi Biserică a Preasfântului Duh.

Cine este Maica Domnului? Este Mireasa Tatălui, Maica Cuvântului, şi Biserica Duhului Sfânt.

Ştiţi voi cine-i Maica Domnului?

Când auzi un blestemat de sectar că nu crede în Maica Domnului, fugi, că acesta este fiu al iadului. Vor vedea în ziua judecăţii ceea ce spune la Psalmul 44: De faţă a stătut împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată (vers. 11).

Maica lui Dumnezeu, Împărăteasa cerului şi a pământului, câtă milă are de cei care au crezut în ea şi au lăudat-o, şi câtă urgie are să vină peste cei care n-au crezut în ea!

Ce vor face sectele care nu cred în Maica Domnului şi popoarele care n-o cinstesc? Când ea stă de-a dreapta măririi, stă de-a dreapta Sfintei Treimi! şi câte miliarde de suflete care au credinţă şi nădejde în Maica Domnului vor trece uşor vămile văzduhului şi din moarte la viaţă, pentru că au cinstit-o pe Maica Domnului. Deci, vă rog să nu lipsească din casă Acatistul Maicii Domnului, Paraclisul şi alte rugăciuni către Maica Domnului! şi la icoana ei să ardă candela permanent.

Când vezi icoana Maicii Domnului cu Pruncul Hristos în braţe, tu ştii ce vezi acolo? Cerul şi pământul! Cerul este Hristos, Cel mai presus de ceruri; Ziditorul cerului şi al pământului; şi Maica Domnului reprezintă pământul, adică toate popoarele de pe faţa pământului, că ea este din neamul nostru. Este din seminţie împărătească şi arhierească.

Braţele Maicii Domnului sunt mult mai puternice decât umerii heruvimilor şi ale preafericitelor tronuri. Deci pe cine ţine Fecioara Maria în braţe? Voi ştiţi pe cine ţine? Pe Cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate cele văzute şi nevăzute.

Ştiţi voi cine este Maica Domnului şi câtă cinste, câtă putere şi câtă milă are? Este mama noastră, că are milă şi de săraci şi de văduve şi de creştini. Pururea se roagă Mântuitorului Hristos pentru noi toţi.

De când i-a spus arhanghelul puterilor cereşti, Gavriil, care venise în Nazaret la ea cu crin, cine este Cel Care Se va naşte, zicându-i: Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu tine (Luca 1, 28), ea fiind fecioară, neştiind de bărbat, l-a întrebat pe arhanghel: Cum va fi aceasta să nasc, că eu nu ştiu de bărbat? şi i-a spus chipul zămislirii, că prin auz va fi. Duhul Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceasta şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 34, 35).

Ea s-a umplut de toate darurile Duhului Sfânt devenind cămară. Daca un om credincios înţelege tainele mari dumnezeieşti, cu atât mai mult Maica Domnului. Ea şi-a dat seama că este cămara lui Dumnezeu-Cuvântul. Şi gândiţi-vă, când Îl purta în braţe pe Hristos şi-L alăpta, să sugă laptele de la ea: " Pe cine m-am învrednicit eu să nasc şi să port în braţe?" De aceea ea s-a numit "roaba" (Luca 1, 38).

Iată cât har avea Maica Domnului! şi fecioria, că era de neam împărătesc, al lui David, şi arhieresc, al lui Aaron, şi nu făcea nimic, dacă nu era smerită. Când a văzut ce misiune are ea pe pământ, i-a spus îngerului: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! S-a numit "roaba".

Dar a proorocit, când s-a dus ea la Ierusalim: Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile! (Luca 1, 48) Ea îşi dădea seama. A devenit maica după trup a lui Dumnezeu-Cuvântul. "Toate popoarele şi îngerii şi heruvimii, toate mă vor slăvi de-acum. Aşa a voit Dumnezeu să mă aleagă din toate fecioarele de pe faţa pământului".

Şi atunci, cum spune istoria, când Mântuitorul era mic, ea îl alăpta, îl punea într-o faşă curată, albă şi începea a face sute de metanii la El şi-i săruta picioruţele. Că ea îşi dădea seama: "Acesta pe care Îl vezi prunc, este Dumnezeu cel mai înainte de veci", cum cântă Biserica: Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera, Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc, că pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci. Îşi dădea seama pe cine naşte şi pe cine poartă în braţe.



Pr. Arhim. Cleopa Ilie





În ce condiţii ne putem împărtăşi?



În linii mari, Dumnezeu intervine în viaţa noastră prin Cuvântul Său, prin dezlegarea de păcate dată de preotul Său, prin diversele slujiri consacrate ale membrilor Bisericii Lui, prin iradierea energiilor divine ale Harului Său multiform, dar mai presus de toate prin împărtăşirea euharistică.

În cele ce urmează, vom schiţa în ce condiţii se poate împărtăşi un credincios în Biserica Ortodoxă Română.

În general, Biserica noastră ortodoxă este dominată, în această privinţă, de o dublă grijă:

a). să ofere totdeauna, tuturor fiilor săi de credinţă ortodoxă, comuniunea cu Pâinea Vieţii, după porunca Domnului (Ioan 6, 53-59);

b). să facă în aşa fel încât cei care iau parte la Pâinea Vieţii să nu fie „nişte monştri care se împărtăşesc" (ca Iuda), tot după Cuvântul Domnului (Matei 7, 6).

De aici nevoia unei discipline, a unor condiţii de acces la Sfânta Împărtăşanie.



1. Prima condiţie: Dezlegarea duhovnicului

În principiu, nimeni nu se împărtăşeşte în BOR fără a trece în prealabil pe la duhovnicul său şi fără dezlegarea expresă a acestuia pentru fiecare împărtăşire.

Printre recomandările adresate preoţilor, la sfârşitul Liturghierului român există într-adevăr, în această privinţă, şi următoarea dispoziţie scrisă a Bisericii, menţionată limpede: „Preoţii de popor să înveţe pe poporenii lor ... că toţi creştinii care sunt de o credinţă, de o Biserică, care n-au asupra lor îndepărtare şi blestem şi aduc prin mărturisire pocăinţă curată, care trăiesc în dreapta credinţă şi de duhovnicul lor nu sunt opriţi pe o vreme, toţi aceştia cu Trupul lui Hristos şi cu Sângele Lui să se împărtăşească, cu cuvenita cinste ... mai înainte gătindu-se, după rânduială, prin mărturisirea păcatelor". E ceea ce, pe un ton de poruncă, mitropolitul Antim spune: