Intrare • Obstea • Slujba • Istorie • Biblioteca • Media • Apicultura • Centru medical • Noutati

C 1-123

Pentru a va abona la noutatile site-ului Manastirii Turnu faceti click pe butonul RSS:   

Aceasta optiune va va crea automat semne de carte la ce e nou pe site direct pe calculatorul dumneavoastra.

c123

SE MÂNIE OARE DUMNEZEU?

De ce să Se mânie Dumnezeu? La această întrebare ciudată şi stăruitoare pe care şi-o pun unii neştiutori dăm un răspuns scurt din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi.

Obârşia dumnezeiască o omului arată libertatea sa de alegere, de opţiune. Cuvântul dumnezeiesc potrivit căruia „Dumnezeu n-a făcui moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13) arată că nu s-a pus niciodată problema mâniei sau a condamnării.

Dumnezeu revendică făptura Sa deoarece aceasta îşi are începutul la El şi nu poate să existe şi să lucreze fără El, fiind cauzată şi depinzând de El, Care este prima Cauză. Porunca lui Dumnezeu nu a fost un aci de impunere tiranică din partea Lui, ci un sfat de folosire raţională a elementelor fireşti ale vieţii. Dacă omul ar fi urmat acest sfat nu ar fi existat stricarea legilor de fiinţare a lucrurilor.

Aşadar, pricina anomaliei este gândirea iraţională, hotărârea, alegerea şi folosirea dreptului omului de a se separa de Cauza veşnic vie, Dumnezeu, şi prin aceasta să devină muritor. Omul singur s-a rostogolit în moarte şi a tras toate consecinţele stricăciunii şi ale caracterului muritor, care s-a răspândit în toată firea omenească. În afară de latura sa materială, omul a răspândit şi în lumea duhovnicească pierzania şi zdrobirea. În afară de dureri, de frică şi de necazuri, a mai dobândit şi cugetul care este plecat spre cele rele încă de la naştere. Întreaga lume dimpreună cu comoara raţională şi măreaţă care se sprijină pe chipul lui Dumnezeu a fost pervertită şi a căzut aproape întru asemănarea diavolilor (Ps. 48, 21).

De aici au apărut şi consecinţele autodeterminării, care conduc la un sfârşit dezastruos. Deoarece omul, această grăunţă nemernică, s-a rupt pe sine de Pricinuitorul său Cel pururea viu, a rămas ca o victimă a stricăciunii desăvârşite în care s-a stins lumina şi înţelepciunea raţiunii.

Primul simptom al căderii este răzvrătirea omului împotriva lui însuşi şi împotriva Ziditorului şi Făcătorului său. Dihania stricăciunii, diavolul, a stins lumina raţiunii făcând ca omul să prefere în locul necesităţii pofta, punând în locul ordinii şi al armoniei dezordinea şi minciuna şi în locul bunei rânduieli şi al bunei comportări egoismul şi ura. Robit, în iraţionalitatea generală, omul căzut nu poate să lucreze cu înţelepciune nici ca persoană, nici ca şi comunitate.

A devenit astfel un răzvrătit şi un purtător periculos al distrugerii armoniei zidirii.

Iconomia iubitoare de oameni şi pogorârea lui Dumnezeu-Cuvântul au adus tămăduirea acestei stricăciuni, însă nu s-au impus cu forţa persoanei umane. Deoarece printr-o alegere greşită făcută cu voia omul şi-a câştigat stricăciunea şi moartea, trebuie ca tot printr-o alegere cu voia omul să revină în dependenţa sa raţională şi firească de Dumnezeu, prima Cauză, ca să refacă legătura de viaţă şi de nestricăciune pe care a pierdut-o.

Iată de ce Dumnezeu cere supunere şi dependenţa faţă de făpturile Sale. Dependenţa nu este un element al stăpânirii tiranice a Făcătorului, ci o necesitate ontologică şi fiinţială a făpturilor. Fără ea, atât viaţa cât şi existenţa făpturilor sunt întrerupte. Aşadar, dependenţa de primul început şi cauză, Dumnezeu, este o lege firească şi o condiţie a existenţei şi a susţinerii tuturor fiinţelor.

Omul tăgăduieşte realitatea însănătoşirii pe care a primit-o de la Mântuitorul Dumnezeu şi rămâne plin de pizmă din neputinţa înrobirii, supus legii şi sistemului iraţional, astfel încât singur îşi lucrează condamnarea.

Prin prezenţa Lui în mijlocul nostru, iconomia iubitoare de oameni a lui Dumnezeu nu doar că a şters întâia noastră vină, ci i-a încununat cu prisosinţa harului pe toţi cei care vor să se tămăduiască şi să se întoarcă la starea cea dintâi. Schimonosirea în care a căzut omul îl forţează însă spre ceea ce este mai rău. Aici     mintea     omului,     dezbrăcată     de     lumina dumnezeiască şi de iluminare, devine demonică. Însă prin întruparea Sa, preabunul nostru Mântuitor şi Izbăvitor a arătat că omul căzut nu şi-a pierdut voinţa şi dreptul de a alege; prin urmare, poate să se însănătoşească şi să reuşească să se rezidească, pentru că harul pierdut prin cădere a fost recâştigat de Hristos. Şi nu numai atât! Mântuitorul nostru Hristos Dumnezeu ne-a câştigat spre înfiere şi ne-a dat bunătăţuri „către care şi îngerii doresc să privească” (I Petru 1, 12).

Domnul nostru, ca izbăvitor al firii noastre căzute, a arătat prin viaţa Sa că a tămăduit toată neputinţa şi boala noastră şi că l-a înălţat pe om mai sus de starea pe care a avut-o înainte de cădere. Prin urmare, omul contemporan poate să-şi tămăduiască propria persoană, să vină la starea „după chip şi asemănare” cu prisosinţă, câtă vreme „celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Şi, după cum au arătat milioanele de eroi ai credinţei noastre care au urmat şi au copiat preavirtuoasa Lui viaţă, „adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tată”(Ioan 14, 12).

Când omul va reveni la vrednicia obârşiei sale dumnezeieşti va auzi de la Mântuitorul: „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti” (Ioan 12, 26) şi, prin urmare, problema   judecăţii  şi  a mâniei nu există.  Desigur, există mânie afară şi departe de Dumnezeu pentru demoni, care în mod voit stăruie în rău. Dumnezeu nu Se mânie pe oamenii care rămân lângă El, păzind rânduielile firii. Mai degrabă îi încununează cu înfierea şi îi face moştenitori ai împărăţiei veşnice.

Toţi cei care ajung în iadul pregătit diavolului sunt aceia care prin voinţa lor s-au răzvrătit împotriva legilor fireşti ale naturii lor. Sunt cei care rămân plini de pizmă în starea iraţională a diavolilor. Sunt cei care întreaga lor viaţă stăruie în stricăciune şi refuză să se întoarcă prin pocăinţă.

Cunoscând Dumnezeu boala omului, a dat pocăinţa ca un tratament care durează toată viaţa. Toţi cei care rătăcesc şi se supun neînţelepciunii diavolului pot să-şi îndrepte greşeala întorcându-se prin pocăinţă la temelia înaintării lor. Îndreptarea şi întoarcerea la viaţa după Dumnezeu şi la rânduielile moralei prin pocăinţă sunt dovedite de multe pilde din Scriptură şi din viaţa oamenilor. Aşa au dobândit fericirea şi binecuvântarea dumnezeiască toţi cei care la un moment dat s-au îndepărtat de calea cucerniciei. Din păcate, cei mai mulţi dintre oameni rămân neîndreptaţi sau cu desăvârşire rătăciţi, făcându-se şi pentru alţii pilde de apostazie şi de cădere din viaţa lui Dumnezeu.

Din nefericire, pe marginea problemei mântuirii circulă diferite învăţături provenite din aşa-zisele „Biserici” ale Apusului, învăţături pline de rătăciri care au pervertit-o pe cea creştină ortodoxă. Mântuirea omului, aşa cum ne arată descoperirea dumnezeiască, nu este o recompensă şi schimbarea stării sau a locului său dintr-unul rău într-unui mai bun sau mutarea sa într-un loc mai plăcut. Epicentrul scopului existenţei omeneşti este redobândirea stării „după chip şi asemănare”. Principalul scop al întrupării Cuvântului lui Dumnezeu este unirea ipostatică cu omul. De aceea Părinţii noştri, ca purtători puri ai acestei calităţi, au vorbit despre unirea omului cu Dumnezeu ca despre o obligaţie şi despre scopul practic al credinţei. Tocmai acest lucru îl arată şi cuvintele: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17, 21-23) şi: „Celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu”(Ioan 1, 12), şi aceasta este esenţa creştinismului. Nu este îndrăzneţ să spunem că dacă unirea cu Dumnezeu nu ar fi principalul scop al credinţei creştine, atunci aceasta n-ar mai merita nici o atenţie şi nici o osteneală din partea noastră.

În capitolele anterioare ale acestei cărţi am accentuat importanţa ascezei atotcuprinzătoare ca mijloc necesar pentru a redobândi cele pe care le-am pierdut. Am arătat că pricina destrămării persoanei umane este stricăciunea cugetului înclinat spre cele rele după separarea de Dumnezeu. Fără tămăduire, omul   în   zadar   se   osteneşte.   Mântuitorul   nostru, Tămăduitorul, ne-a predat în mod concret metoda vindecării. El însuşi a împlinit, fără să aibă nevoie, asceza atotcuprinzătoare şi lupta duhovnicească, pentru a convinge propria noastră învârtoşare că fără osteneală şi străduinţă nu pot fi adunate cele care s-au risipit. Când omul se luptă şi se împotriveşte legii stricăciunii şi diavolului, prin care se caracterizează viaţa pătimaşă, şi, prin urmare, se află în starea sa primară, atunci este îndreptăţit să se unească şi să vieţuiască veşnic cu Făcătorul său. În rugăciunea arhierească Domnul a cerut această rămânere a oamenilor în veşnicie cu El: „Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17, 24). Prin pilda Sa, Domnul ne îndeamnă să-L urmăm: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16).

Prin urmare, Dumnezeu nu-i condamnă pe cei care s-au schimonosit şi au lepădat rânduielile raţionale ale firii, urmând stricăciunii şi demonismului. Ei singuri s-au tăiat de la acestea şi de la vrednicia care decurge de aici. Deşi bunătatea dumnezeiască doreşte întoarcerea din rătăcire a păcătoşilor şi-i primeşte dacă se pocăiesc şi se întorc, aceştia nu acceptă pocăinţa şi nici să-şi schimbe viaţa putredă şi cugetul lor. Prin propria lor alegere au preferat viaţa de putrefacţie, de crimă şi de ură, pe care au dus-o până la moarte! Cum să-i judece Dumnezeu câtă vreme ei înşişi, prin libera lor hotărâre, au preferat răutatea şi stricăciunea? Nu ar fi oare o nedreptate dacă i-ar obliga să părăsească alegerea lor după moarte? Nu ar fi o nedreptate să-i rânduiască într-un loc opus voinţei şi preferinţei lor? Există şi dreptatea desăvârşită a lui Dumnezeu, care dă fiecăruia după faptele şi după înclinaţiile lui. În viaţa de aici au domnit prietenii şi lucrătorii faptelor celor rele şi ticăloase. Cu sila i-au forţat pe cei morali şi atenţi. Le-au făcut rău şi i-au omorât. Lucrătorii diavolului au omorât milioane dintre aceştia fără să ajungă la nici un rezultat, numai şi numai pentru că au crezut în adevăr şi au păzit rânduielile morale. Care este părerea dumneavoastră? Trebuie ca aceştia să fie împreună cu aceia în bucuria şi pacea iubirii celei veşnice?

După moarte, potrivit Scripturii, starea omului este definitivă şi, prin urmare, ceea ce a fost fiecare în viaţa de aici va fi şi în veşnicie. Aşadar, toţi cei care de aici au fost ticăloşi şi făcători de rău şi în viitor vor rămâne în preferinţa şi în vieţuirea lor de aici şi nu va fi cu putinţă să trăiască cu cei buni şi cu lucrătorii paşnici ai bunătăţii şi ai iubirii. Aşadar, Dumnezeu nu judecă omenirea, ci pregăteşte fiecăruia să ducă în veşnicie ceea ce preferă.

Iată, aşadar, timpul ca fiecare să-şi pregătească propriul viitor.

Iosif Vatopedinul – „Asceza, maica sfinţeniei” 

c122

Piteşti după Piteşti

-  Privind acum, după mai bine de cinsprezece ani de la evenimentele din '89, situaţia din România, ce părere aveţi? Oare cu încetarea regimului co­munist a încetat şi regimul satanic? Să nu uităm că în aceşti patruzeci şi cinci de ani ei au câştigat o anumită experienţă în lucrarea cu sufletul omului. Oare n-o mai aplică în continuare?

- Da' ce crezi, că dacă noi am ieşit de la Piteşti, s-a terminat cu războiul?! Oho! Toată lumea asta este satanică. Toată lumea! În America eşti cercetat şi controlat şi ce gândeşti. Dacă-ţi ia cartea de credit, vede şi ce ai cumpărat. Se poate şti tot ce ai în casă. E ceva imposibil, nu mai ştii unde să te ascunzi!

- Legat de controlul acesta asupra individului, se vorbeşte din ce în ce mai mult în ţările ortodoxe de problema cipurilor. Sfinţia voastră cum vedeţi asta, ca pe o acţiune demonică?

- Da. Dar cred că un lucru demonic prinde putere atunci când tu îi dai putere. Adică dacă îmi implantează în organism un cip prin care mă controlează, oare o să îmi las eu controlat şi sufletul? Ei o să ştie pe unde am umblat, ce am vândut, ce am făcut, dacă am comis o crimă sau altceva. Dar îmi poate cipul acela imprima în minte altceva decât ce vreau eu să gândesc, decât credinţa mea?! Mie mi se pare că dracul nu are putere dacă tu nu-i dai. Şi apoi, nu am un înger la dreapta mea? Oare îl am numai pe drac în stânga? Şi atunci, de ce să mă tem de dracul, dacă am şi înger? Că dracul nu câştigă fără mine. Dar nici îngerul nu câştigă fără mine. Eu sunt acolo comandantul suprem. Eu zic către unul sau că­tre celălalt: „Tu câştigi!”. Eu nu mă sperii aşa...

- Recunoaşteţi în societatea de azi metode care s-au aplicat la Piteşti?

- Da. Ce s-a petrecut în Irak, de pildă. Ce s-a întâmplat la Piteşti nu s-a întâmplat numai la Piteşti, aşa, ca o excepţie de care să nu se fi ştiut. S-a ştiut. Toate au fost gândite de sus. Şi în Irak la fel, n-au fost numai nişte soldaţi care au avut instincte criminale. Nu. De sus s-a por­nit. Acestea sunt procedee satanice care se vor aplica tot timpul, câtă vreme Dumnezeu va îngădui şi nu va pune capăt acestei lumi.

- Dar ca lucrare demonică asupra sufletului, astăzi faţă de Piteşti...

-  Sunt alte metode. Uită-te la muzica asta satanică, ucigătoare, care vine şi la noi! Uită-te la tinerii aceştia care au luat-o razna dintr-o dată! Cel puţin acolo, în America, aşa e peste tot. Dar mă uit la tinerii de la noi, din România, care au preluat atât de rapid sistemul acesta cu be­ţia, cu desfrânarea, cu „eu răspund pentru mine”, „n-am nevoie de Dumnezeu” şi aşa mai departe...

- Deci acestea sunt rezultatele unor experimente care s-au aplicat?

- Sigur. Vă dau un exemplu. După ce a fost atacul din America asupra celor două turnuri gemene, la Capitoliu - Capitoliul e cum ar fi aici Parlamentul - s-a făcut o seară de rugăciune. În America este inter­zis să te rogi, să pomeneşti numele lui Dumnezeu sau să pui vreo icoană într-o instituţie publică. Dacă ai spitalul tău, poţi să faci asta. Dar dacă e spital de stat, n-ai voie. La şcoală, la fel: n-ai voie să te rogi, n-ai voie să citeşti Biblia... Totuşi, rugăciunea asta s-a făcut. S-a încălcat Constituţia Americii şi s-a făcut. Şi nu oriunde, ci în incinta celei mai importante instituţii a Statului. Însă n-a fost o rugăciune creştină. A fost o rugăciune iudaică. Nu s-a pomenit deloc numele lui Hristos. Nu în mod expres, să se spună „Hristos” sau „Mântuitorul”, dar nici măcar prin aluzie. Ca şi cum Mântuitorul nici n-ar fi existat. S-au citit numai psalmi şi profeţii. Nici preotul care a fost acolo nu a pomenit numele lui Hristos. Era un preot catolic, ortodocşii n-au venit. Deci dintr-o dată îţi dai seama că America oficială nu este creştină. America neoficială, ea e creştină şi oa­menii pomenesc des numele lui Dumnezeu. Dar sunt protestanţi, nu al­tceva, însă aşa cum în Constituţia Europeană nu se vorbeşte despre Dumnezeu şi creştinism, aşa în America oficială nu ai voie să foloseşti aceste cuvinte. Aşa nu se va pomeni de ele în România, dacă preoţii şi călugării - ar trebui să pun călugării întâi, pentru că ei sunt sacrificaţii, ei sunt „la Piteşti”- nu ţin caldă inima pentru Dumnezeu şi aprinsă can­dela credinţei!

Comunitatea Europeană

- Intrarea în Comunitatea Europeană este un pericol pentru Biserică?

- Da. Iar faptul că Biserica se roagă pentru intrarea în Europa este un păcat al ei, fiindcă încercăm de fapt pe toate căile să intrăm în iad, ceea ce e o mare înşelare. În loc să intrăm în Rai, căutăm porţile ia­dului. Pentru că ştim despre Occident că nu are nici un fel de credinţă, nici un fel de morală, că acolo toate sunt permise, toate sunt îngăduite şi toate le sunt chiar de folos, în sensul lor, nu în sensul nostru...

- Totuşi mulţi români, în majoritate creştini, doresc intrarea în Europa.

-  Eu asta pot să le spun: nu râvniţi la imperiul satanei! Ştiu că omul zice: „Părintele Calciu trăieşte în America, o duce bine - pe când noi, aici, răbdăm de foame - şi mă îndeamnă pe mine să fiu bun şi să mă mulţumesc cu patria mea!”. Realitatea însă e asta: capitalismul e foarte crud. Noi ne-am obişnuit cu viziunea comunistă, dar capitalismul nu este mai bun. Sunt, de pildă, întreprinderi care au nevoie de cinci sute de oameni o dată. Angajează cinci sute de oameni cu salarii bune. Nu mai e nevoie de cinci sute? Pe toţi cinci sute îi dă afară a doua zi! Nu există cruţare. Alt aspect e că nu ai cu ce să plăteşti. Toată lumea în America are datorii. Îţi cumperi casă, de exemplu, şi achiţi un anumit procent lu­nar. Dacă n-ai plătit şase luni, te dă afară. Pentru cazul acesta sunt cămine. Du-te la cămine! Căminele te ţin trei zile şi te dau afară. În Ame­rica se moare de frig pe stradă. Sunt acei homeless, oameni care nu vor să se ducă la cămin sau la azil. Nu le convine. A doua zi îi vezi morţi pe stradă, iarna. Deci sunt nişte aspecte...

-  Pe care majoritatea românilor nu le cunosc, pentru că la noi nu se mediatizează faţa aceasta întunecată a Americii.

- Dar ea există. Eu cred că aspectul sărăciei de la noi e mai decent decât aspectul sărăciei din America. Acolo îi vezi ca pe nişte nebuni. Au câte un cărucior din acesta de cumpărături, în care îşi pun plapuma, şi unde găsesc loc se culcă şi dorm. Îi vezi că stau rupţi, murdari. Ar putea să se îmbrace, că fiecare e dispus să le dea ceva. Dar nu primesc. Preferă să umble zdrenţăroşi. Poate fac din asta un protest împotriva societăţii, nu ştiu. Oricum, sărăcia are acolo un aspect mizerabil. În România, în schimb, am văzut oameni care sunt foarte săraci, dar nu cerşesc. Bine, nu mă refer la ţigani, că ei sunt mai îndrăzneţi. Am văzut oameni care stau îmbrăcaţi cu haine vechi, dar curate şi care nu întind mâna, dar tu ştii că au nevoie. Vedeţi, parcă e mai decent aici. În America, şi în Occident în general, toate lucrurile sunt în extremă. Desfrâul e în extremă. Revolta e în extremă. Cerşetoria e în extremă. Sărăcia este în extremă. Şi oamenii sunt puţin dezechilibraţi.

- La noi Occidentul e zugrăvit altfel, se vorbeşte de avantaje, de câştig...

- Ştiu, toată propaganda aceasta care se face acum cu Uniunea Europeană... Dar nu vedeţi ce se întâmplă de fapt? Uniunea Europeană spune: creşteţi valoarea caselor! Până nu ajungeţi cu casele la valoarea cutare, nu vă primim. Cu înzestrarea armatei, la fel. Dar armata noastră poate fi înzestrată la nivel european? Toate acestea necesită cheltuieli enorme! A venit odată un comandant de la Pentagon, pensionar, la noi la biserică şi am vorbit puţin în legătură cu ce se întâmplă în România. Şi ne-a spus: „Nu vă bucuraţi aşa! Dumneavoastră credeţi că noi vă putem înghiţi cu tot ce aveţi, cu blană cu tot? Trebuie să vă curăţăm de blană! Trebuie să vă schimbaţi sistemul!”. Or, toate aceste acţiuni se plătesc. Nu zic că România nu va intra în Comunitatea Europeană. Va intra, pentru că Dumnezeu a îngăduit. I-a dat un moment de libertate satanei. Un moment de libertate, ştiţi ce înseamnă la Dumnezeu? Doamne fereşte! Poate să dureze o mie de ani. Dar chiar dacă vom merge acolo, noi tre­buie să încercăm pe altă cale opoziţia noastră.

- Prin păstrarea identităţii?

- Da. Opoziţia noastră faţă de Uniunea Europeană să fie credinţa, păstrarea valorilor naţionale, a sufletului românesc. Altfel ne înghit eu­ropenii. Dacă noi ne facem datoria faţă de copiii noştri, faţă de tineret, faţă de toţi românii, ca să-şi păstreze credinţa, limba, morala şi toate co­morile spirituale ale neamului nostru, vom rezista. Şi să ştiţi că şi euro­penii, ca şi americanii, sunt foarte naţionalişti, sunt xenofobi. Uite, când a fost atacul acela de la World Trade Center, s-au vândut miliarde de steguleţe. Fiecare avea câte patru steguleţe americane la maşină. Pe când la noi... Cineva din Alba mi-a zis: „Părinte, am vrut să cumpăr un dra­pel, să-1 pun la casa unde stau părinţii mei. N-am găsit nici un drapel de cumpărat. Am intrat din magazin în magazin. N-aveau”. În America, naţionalismul este foarte mare, dar ei zic despre noi: „A! Naţionaliştii! Românii sunt naţionalişti, rasişti!”, şi aşa mai departe...

„Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu” – Ed. Christiana, Bucureşti 2007

C121

Rugăciunea fără evlavie

Nu există păcat mai mare decât să se roage cineva fără frică de Dumnezeu, fără luare-aminte şi evlavie.

Cel ce se roagă sau psalmodiază fără lua­re-aminte şi cu nesimţire, e evident că nu ştie cine este Dumnezeu. Dumnezeu iarăşi, ca un milostiv, vrea să-l miluiască pe acel om şi nu poate. Este mai bine, îndrăznesc să spun, ca cineva să nu se mai roage deloc decât să se roage fără luare-aminte.

Rugăciunea corectă este cea care se face nu doar cu gura, ci şi cu mintea şi cu inima. Cel ce nu se roagă cum se cuvine, de fapt nu săvârşeşte rugăciune, şi va da socoteală pentru asta în faţa lui Dumnezeu. Cel ce se roagă fără participarea minţii şi a inimii sale, în adânc îl nesocoteşte pe Dumnezeu. Şi cum vom fi miluiţi de Acela, când ne rugăm cu vorbe goale şi când mintea noastră se întreţine cu diavolii? Cum să nu-L mâniem pe Domnul, când pe de o parte ne adresăm Lui iar pe de altă parte mintea noastră cugetă lucruri prisositoare, deşarte sau chiar ruşinoase? O astfel de minte nu aparţine lui Hristos şi nu I se va încredinţa nicicând Aceluia.

Însă cum putem să ne rugăm cu luare-aminte, cu frică de Dumnezeu, evlavie şi cucernicie? Cum putem să ne rugăm cu participarea statornică şi lucrătoare a minţii şi a inimii noastre?

Nu vom reuşi singuri asta. La rugăciunea desăvârşită vom ajunge numai dacă vom cere de la Domnul însuşi să ne lumineze cu Duhul Său Sfânt, pentru a dobândi cunoştinţa nesfârşitei Lui măreţii, ca să simţim în faţa cărui Dumnezeu înfricoşător stăm. Şi încă, dacă îl rugăm fierbinte nu pentru lucruri zadarnice şi trecătoare, ci pentru curăţirea noastră de patimi şi pentru dobândirea unui cuget smerit. Adevărat, cel ce cunoaşte infinita bunătate a lui Dumnezeu nu poate decât să se smerească adânc în faţa îndelungii Sale răbdări.

Aşadar este cu neputinţă ca mintea să se roage cu desăvârşire - şi prin urmare cu neputinţă este ca inima să devină cucernică - dacă nu va primi mai întâi iluminarea şi lucrarea Sfântului Duh, lumina tainică a cunoaşterii dumnezeieşti, care se dă doar într-un singur fel: prin stăruitoarea şi neîntrerupta chemare a Domnului şi a milei Sale.

Cum poate cel ce a învăţat carte şi s-a educat mult să citească în cărţi dacă n-are lumină? Are cărţile. Însă, dacă n-are lumina, cum le va studia? La fel se întâmplă şi cu rugăciunea. Cum îl vom „studia” şi cunoaşte pe Dumnezeu, fără lumina tainică a cunoaşterii dumnezeieşti? Această lumină nu este decât o putere suprafirească, trimisă de Dumnezeu, care înconjoară şi adună mintea, o împiedică să plece şi să se risipească spre cele pământeşti şi o ţintuieşte spre odihnitoarea privelişte şi comuniune cu Dumnezeu.

Atâta vreme cât lumina Sfântului Duh nu luminează mintea noastră, rugăciunea pe care o facem este nestatornică şi neroditoare. Iar mintea, cugetând lucruri zadarnice - chiar şi cele pe care oamenii le consideră necesare - rătăceşte, fără să-şi dea seama că devine sclavul tiranului închipuit, care-o târăşte încolo şi-ncoace, în griji, treburi, probleme „ale lumii acesteia”.

Să ne luptăm deci din toate puterile noastre pentru a-l învinge pe diavolul cel „săditor de zâzanie”, care prin dorinţe viclene şi gânduri deşarte ne fură nepreţuita roadă duhovnicească a rugăciunii şi ne ţine sufletul în întuneric. Să-L rugăm fierbinte pe Domnul, „lumina lumii”, să trimită Sfântul Său Duh şi să topească cu lumina nezidită a Lui acest întuneric al sufletului nostru, care numai aşa se va putea uni cu Dumnezeu, „Care pretutindeni este şi pe toate le împlineşte”.

Cum să răbdăm ispitele

Cei ce sunt prieteni ai lui Dumnezeu, cei care L-au închis înlăuntrul lor pe Domnul ca pe o comoară preţioasă, primesc cu multă bucurie calomniile şi necinstirile, şi-i iubesc cu inimă curată, ca pe nişte binefăcători, pe cei care-i nedreptăţesc.

Hristos cel fără de păcat a fost pălmuit pe nedrept de către un rob şi astfel ne-a devenit tuturor model de îngăduinţă, măreţie şi îndelungă-răbdare. Dar numai pălmuit a fost? Dacă luăm de la început evenimentele iconomiei întrupării Sale, vom vedea că aceasta nu este nimic altceva decât un lanţ de umilinţe şi chinuri. Mai întâi, Domnul, Dumnezeu fiind, a primit să vină pe pământ „chip de rob luând", şi să trăiască printre noi ca un neînsemnat şi sărman „fiu de tâmplar". Până la vârsta de treizeci de ani 1-a ajutat pe bătrânul Iosif în modestul meşteşug al tâmplăriei. Apoi, câtă vreme a propovăduit şi a săvârşit minuni, a răbdat defăimările, calomniile şi atacurile fariseilor şi cărturarilor. Iar la urmă a fost prins, batjocorit, biciuit, pălmuit şi răstignit. Cine? Cel nevinovat de către cei păcătoşi. Cel care săvârşea binefaceri de către cei care le primeau. Dumnezeu de către oameni! Şi de ce s-au întâmplat toate acestea? Mai întâi pentru ca noi să ne mântuim, după cum ştim cu toţii. Şi apoi pentru a ne da o pildă, cum scrie apostolul Petru: „Pentru că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă spre a călca pe urmele Lui”. Aşa cum Acela a răbdat toate ispitele şi încercările vieţii, şi desigur nedreptatea şi nerecunoştinţa celor care au primit binefacerile Sale, la fel trebuie să răbdăm şi noi. „Fiindcă e un dar acesta, ca de dragul lui Dumnezeu să sufere cineva întristare şi să rabde pe nedrept”, scrie iarăşi minunatul Apostol. „Căci ce laudă este dacă răbdaţi sau sunteţi bătuţi pentru greşeli? Dar dacă răbdaţi suferind când faceţi bine, aceasta-l este plăcut lui Dumnezeu”.

Este ca şi când Hristos ar spune fiecăruia dintre noi: „Dacă vrei, omule, să trăieşti veşnic împreună cu Mine şi să devii «Dumnezeu după har», smereşte-te de dragul Meu, precum şi Eu m-am smerit de dragul tău. Aruncă de pe tine mândria diavolească şi nu-ţi fie ruşine să rabzi batjocoriri şi să suferi orice rău pentru poruncile mele. Altfel mă voi ruşina şi eu pentru tine în ziua Judecăţii. „Căci cine se ruşinează de Mine şi de cuvintele Mele, atunci şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Lui şi a Tatălui şi a Sfinţilor îngeri”. Şi le voi porunci atunci îngerilor Mei: „Alungaţi-l pe acest necuvios, ca să nu vadă slava Domnului”.

Aşadar, dacă nu răbdăm ispitele, atunci şi Domnul ne va alunga la a doua venire a Lui, pentru că am preferat slava oamenilor şi n-am vrut să urmăm pilda Sa. Cum vrem să împărăţim şi să fim slăviţi împreună cu El în împărăţia cerurilor, dacă nu primim să fim umiliţi de către un alt om, noi, care suntem „praf şi cenuşă”, de vreme ce Hristos, Dumnezeul infinit şi ziditorul universului, S-a umilit de voie, a lăsat slava Lui cerească şi a devenit om desăvârşit? Noi nu primim să fim umiliţi în faţa fratelui nostru, care poate că este mai presus decât noi, pe când Hristos a devenit rob şi a îndurat atâtea umilinţe şi chiar moarte pe cruce, de la robii Săi!

Să presupunem că mergem pe drum împreună cu Hristos. Şi ne întâlnim cu un om care-1 pălmuieşte şi pe El şi pe noi. Stăpânul Hristos nu se împotriveşte şi nu se revoltă. Ne putem gândi în ce situaţie urâtă ne-am afla noi dacă ne-am revolta?

Domnul este pilda noastră. Şi totuşi, Acela este batjocorit şi nu se revoltă, iar noi ne răsculăm. Acela primeşte crucea şi moartea umilitoare, iar noi nu putem îndura nici măcar un cuvânt înjositor. Aşadar cum vom deveni părtaşi ai slavei Sale, de vreme ce nu primim să devenim părtaşi ai patimilor şi chinurilor Lui? Zadarnic ne luptăm, zadarnic nădăjduim în viaţa veşnică, dacă nu suntem hotărâţi să ridicăm crucea, precum Hristos.

Nu ne rămâne decât să-L urmăm, cu încredinţarea că „necazurile vremii acesteia sunt neînsemnate în faţa slavei viitoare care ni s-a descoperit nouă”.

Sf. Simeon Noul Teolog – „Miezul înţelepciunii Părinţilor”

                            Cuvantul 120

Întru această zi, Cuvânt despre Teodor negustorul, care luând împru­mut, a dat chezaş chipul lui Hristos, făcut pe poartă, cu vopsea

În Constantinopol a fost un negustor Teodor. Iară după o întâmplare i s-a înecat lui corabia şi şi-a pierdut toata averea sa. Însă, avea prieteşug cu un evreu bogat. Şi, venind, a început a-l ruga pe el să-i dea lui aur din destul pentru negustorie. Iar evreul i-a zis lui: „Dă-mi mie zălog şi vei lua ceea ce pofteşti”. Iar creştinul îl ruga pe el, neavând ce sa-i dea. Şi, mergând cu dânsul pe cale, a căutat şi a văzut chipul lui Hristos pe poartă, zugrăvit cu vopsea, şi a zis către evreu: „Pe acest chip a lui Hristos, Dumnezeul meu, îl am mai cinstit decât toate şi, mai mult decât viaţa mea, pe acesta îl pun ţie chezaş”. A răspuns evreul: „Cu adevărat, crezi tu într-însul? Iată îţi dau ţie cât aur voieşti”. Şi, întorcându-se la casa sa, i-a dat lui o mie de litre de aur. Iar Teodor, cumpărând cele trebuincioase, s-a dus în Alexan­dria şi toate bunurile sale, precum a voit aşa le-a vândut.

Şi se întorcea cu alte cumpărături la Constantinopol, şi, încă neajungând acolo, i s-a înecat corabia lui. Deci, auzind acel evreu de venirea lui Teodor şi neştiind de înecare, a venit la dânsul, aşteptând să-şi ia partea sa, cu dobândă, şi l-a aflat pe el, plângând în casa sa. Deci, înştiinţându-se de pierderea lui, îl mângâia ca să nu se întristeze, ci să creadă în Hristos, care se pusese chezaş pentru dânsul. Încă l-a luat evreul în casa sa, iarăşi, i-a mai dat o mie de litre de aur şi, ducându-l pe el la poartă, a pus martor pe acelaşi chip al lui Hristos. Iar Teodor, cumpărând smoala, s-a dus în Egipt şi a schimbat smoala pe plumb şi, de acolo, s-a dus la Efes şi a schimbat plumbul pe aramă, şi, multă bogăţie dobândind, mergea bucurându-se. Şi iarăşi neajungând el, iarăşi i s-a spart corabia şi a pierdut toate ce le câştigase şi, venind la casa lui, şedea plângând.

Iar evreul acela, înştiinţându-se din nou de pierderea aurului său, l-a chemat pe Teodor şi a început a-l ocărî, batjocorind pe Hristos: „Vezi, zicea cum vă înşelaţi voi, crezând în Acela ce nu este Dumnezeu. Dacă ar fi fost Acela Fiul lui Dumne­zeu, spre care tu nădăjduieşti, nu ai fi căzut, iată, acum, pentru a treia oară, în ispita înecării”. Iar Teodor cu multe lacrimi, zicea păgânului: „Nu, prietene, nu huii pe Dumnezeu cel adevărat, că pentru păcatele mele mi s-au întâmplat mie toate acestea şi pentru aceea a îngăduit ca să-mi facă nedreptate valurile mării. Dar mă rog ţie, mai dă-mi încă şi a treia oară şi cred că, pentru hulele tale, mă voi mântui şi pe toate ale tale cu dobândă ţi le voi întoarce”. Iar evreul i-a dat şi a treia oară o mie de litre de aur şi l-a dus pe el la acelaşi Chip ai lui Iisus Hristos, cel de pe poartă şi i-a zis: „Pe Tine, dar, şi acum te primesc martor şi chezaş, că dacă eşti Fiul lui Dumne­zeu, mântuieşte-l pe el, şi pe mine cu dânsul, ca eu să cred, iar de nu, apoi să nu se mai înşele cei ce cred întru Tine.” Şi Teodor, luând aurul şi cumpărând cele de trebuinţă, s-a dus în Calabria. Iar de acolo, cumpărând grâu în Gundal şi a luat acolo câte un galben măsura şi, vânzând grâul, a cumpărat vin, cu câte un argint măsura. Şi venind în Antiohia, a vândut aceiaşi măsură cu câte un galben.

Deci, numărând patru mii de litre de aur şi punându-le într-un sipet, a scris o epistolă aşa: „Eu, Teodor creştinul, scriu făcătorului meu de bine, lui Avram. Iată, patru mii de litre de aur am pus în sipet şi, încredinţându-le chezaşului meu Hristos, socotesc că El le va pune pe acestea în mâna ta”. Şi, le-a aşezat în sipet pecetluindu-l, şi, intrând la capul corabiei dinainte, l-a aruncat în mare, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Tu, precum ştim îndreptează acest sipet şi îl dă aceluia ce mi-a dat mie împrumut”. Deci, s-a făcut un vânt cumplit în mare, nu numai acolo într-un loc, ci în toată lumea, cât şi pe sub mal corăbiile, care stăteau în Constantinopol, se spăr­geau de furia valurilor. Şi cum toţi din cetate au ieşit la mare să o vadă, a ieşit şi evreul acela să vadă marea. Şi, fiind el pe mal, iată s-a desfăcut un val şi a aruncat sipetul cu aurul înaintea lui. Iar el, luându-l pe acela, l-a dus în casa sa şi, deschizându-l a aflat deasupra scrisoarea cea pentru aur, de la Teodor, către dânsul. Şi pe scrisoare era scris: „Eu, Iisus Hristos, de la Teodor creştinul ţi-am adus ţie aurul cu dobândă, ca să nu Mă huleşti pe Mine. Că, iată, de chezăşuire M-am dezle­gat şi Mă crezi pe Mine cu adevărat”.

Iar, după o vreme, a venit Teodor sănătos, cu multă bogăţie. Deci, luând daruri multe, a mers la evreul acela, iar el, luând darurile, l-a întrebat de aurul cel împrumutat. A răspuns Teodor „Cred în Hristos, Cel ce m-a luat pe mine în chezăşie, că ţi-a dat ţie aurul şi-l ai pe el în casa ta”. Iar evreul, ispitindu-l, a răspuns: „Nu l-am luat de la nimeni”. Atunci Teodor i-a zis lui: „Nu am cu tine nici o pricină. Dacă n-ai luat sipetul cu patru mii de litre de aur, având deasupra scrisoarea cea cu mâna mea scrisă, iată să ştii că tot aurul tău, în sipet aşezându-l l-am dat în mare ca Dumnezeul meu şi chezaşul tău să aibă a-l pune în mâinile tale. De nu l-ai luat, acum să mergi cu mine la chipul lui Hristos şi să te juri că nu l-ai luat.” Iar păgânul temându-se, a luat scrisoarea care a fost în sicriaş deasupra aurului şi a zis către Teodor: „Oare cunoşti aceasta?” Deci a văzut Teodor scrisoarea sa, încă şi altă scrisoare. Şi amândoi minunându-se de scrisoare, au proslăvit pe Dumnezeu. Şi din­tru această pricină evreul a crezut în Hristos şi, mergând, s-a botezat cu toată casa sa.

PROLOAGELE (Vieţile sfinţilor şi cuvinte

de învăţătură pe luna OCTOMBRIE)

†

c119

Despre două feluri de beţii: a vinului şi a viciului

„ Nu vă îmbătaţi de vin,

întru care este desfrânarea”

(Efeseni 5, 18)

Să îndreptăm astăzi limba noastră împotriva beţiei şi să răsturnăm la pământ acest fel de vieţuire ruşinoasă şi fără de rânduială! Voim a pârî pe cei ce s-au dedat ei, nu pentru a-i arunca în ruşine, ci pentru a-i slobozi din ruşine; nu pentru a le face jigniri, ci pentru a-i îndrepta; nu pentru a-i da defăimării obşteşti, ci pentru a-i apăra de defăimarea cea înfricoşată şi a-i scăpa din mâinile sa­tanei. Căci cine trăieşte în beţie, desfătare şi necumpătare a căzut sub tirania satanei. Fie ca sfătuirile noastre să poată aduce oarecare folos!

Noi numim destrămaţi pe acei tineri care îndată ce au primit moştenirea părintească o cheltuiesc fără a gândi cui şi când trebuie să dea; care risipesc haine, aur şi argint cu desfrânatele şi cu tovarăşii cei răi. Tot aşa se întâmplă şi cu beţia. Ea se năpusteşte asupra judecăţii beţivului ca asupra unui tânăr destrămat, face mintea lui roabă şi îl sileşte a cheltui toate comorile duhului fără prevedere şi fără chibzuire.

Beţivul nu ştie ce şi când trebuie să vorbească şi când să tacă, ci gura lui stă deschisă pururea şi buzele sale n-au nici uşă, nici zăvor. Beţivul nu ştie a-şi econo­misi cuvintele sale, nici a stăpâni comoara duhului său; el nu ştie a păstra pe unele, nici a cheltui pe altele, ci el cheltuieşte şi le risipeşte pe toate. Beţia este o smintire de bună voie, o trădare a propriilor sale gânduri, o boală vrednică de râs, o patimă care se ia în râs, un satan pe care cineva şi-1 alege lui însuşi. Patima aceasta este mai rea decât nebunia.

Voieşti să vezi cum beţivul este mai ticălos decât un îndrăcit? Pentru un îndrăcit oricine are compătimire, dar pe cel beţiv noi îl urâm; pe acela îl jelim, iar pe acesta suntem supăraţi şi mânioşi. De ce aceasta? Boala unuia este o nenorocire, iar a celuilalt este o uşurătate de minte, supusă pedepsei.

Beţivul are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel în­drăcit. El, de asemenea, se clatină în toate părţile, tot aşa este smintit, tot aşa cade la pământ, tot aşa zgâieşte ochii, tot aşa bate cu picioarele după ce a căzut, şi tot aşa spumegă cu gura. Un beţiv este prietenilor săi spre îngreţoşare, vrăjmaşilor săi spre râs, slugilor sale spre dispreţ, muierii sale spre ponos, tuturor nesuferit şi mai dispreţuit decât dobitocul cel fără de minte, pentru că un dobitoc bea numai atât cât are sete şi pofta sa se alină odată cu trebuinţa sa; însă acesta, cu necumpătarea sa, trece peste pofta cea firească şi este mai fără de judecată decât făpturile cele fără de minte. Şi ce este mai rău: o desfrânare însoţită de aşa multe rele şi de o aşa de mare vătămare nu se mai socoteşte păcat, ba încă la mesele bogaţilor se fac chiar şi rămăşaguri cu această ruşine şi se întrec unul cu altul, care mai mult se va necinsti, care mai mult îşi va îmbolnăvi nervii, care mai mult îşi va slăbi puterile, care mai mult va putea ataca pe Domnul Dumnezeu. Acesta este un rămăşag şi o întrecere chiar din iad.

Un beţiv este mai ticălos decât un mort. Mortul zace fără simţire şi nu poate să facă nici bine, nici rău; beţivul, însă, este în stare să facă rău. El şi-a îngropat sufletul ca într-un mormânt şi se zbuciumă cu un trup mort. Vezi tu, oare, că cel beţiv este mai ticălos decât îndrăcitul şi mai fără simţire decât mortul?

Dar vrei tu să auzi ceva mai trist decât toate? Be­ţivul nu poate intra în împărăţia cerului. Cine spune aceasta? Sfântul Pavel, când zice: „Nu vă înşelaţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii de avere, nici beţivii, nici ocărâtorii, nici răpitorii, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10). Auzit-ai în ce ceată pune Apostolul pe beţiv? El îl pune la un loc cu desfrânaţii, cu închinătorii la idoli, cu prea­curvarii, cu hulitorii şi cu răpitorii.

Aşadar, beţia, iubiţilor, este o boală foarte primej­dioasă şi grea, şi de aceea eu nădăjduiesc că sufletul vostru se va slobozi de această boală şi voi veţi ţine minte cuvintele Apostolului: „Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este desfrânarea”. Vinul umple sufletul cu războiul patimilor şi cu furtuna gândurilor destrămate şi totodată nimiceşte puterile trupului.

Însă nu vinul învinovăţim noi, ci reaua lui întrebu­inţare, căci nu întrebuinţarea lui cea bună, ci nemăsurarea pricinuieşte beţia, care este rădăcina tuturor relelor. Vinul provine de la Dumnezeu, beţia de la diavol. Vinul ni s-a dat pentru vindecarea slăbiciunilor trupului, iar nu pentru stricarea puterilor sufletului; pentru nimicirea bolii trupului, iar nu pentru şubrezirea sănătăţii duhului. De aceea nu întrebuinţa rău darul lui Dumnezeu şi nu da motiv de păcat oamenilor nebuni şi fără de minte.

Însă este şi o beţie fără de vin, căci cineva se poate îmbăta de mânie, de o dorinţă fără de rânduială, de zgâr­cenie şi de lăcomie, de deşertăciune şi de mii de alte pa­timi. Adică, beţia nu este altceva decât o pierdere tempo­rară a dreptei cugetări, tulburare şi răpire a judecăţii cele sănătoase. Pentru aceea, cu dreptate se poate numai beat, nu numi cel ce toarnă în sine vin mult, ci şi cel ce hrăneşte înlăuntrul său vreo patimă nesilnică.

De pildă, cel ce este aprins de poftă către o femeie străină şi umblă după fetele cele stricate, acela este beat. Precum cel îmbătat de mult vin aruncă vorbe necuviin­cioase şi nu mai poate să vadă drept, aşa şi cel îmbătat de patimile cele necurate, nu poate scoate nici un cuvânt sănătos, ci numai vorbe de ruşine, pierzătoare şi necu­viincioase; el nu mai vede drept şi este orb în toate lucrurile. Pretutindeni vede femeia pe care pofteşte a o necinsti, şi oriunde s-ar afla, în societate sau la ospăţ, şi de ar vorbi cu dânsul mii, el nu-i aude, căci gândirea lui este aţintită la acea femeie, şi el îşi imaginează păcatul. Toate îi stârnesc presupunerea şi frica, şi este ca o fiară prinsă în cursă, plin de o pătimaşă nelinişte.

Tot aşa, şi mâniosul este un beţiv. Şi lui i se umflă faţa şi glasul îi este nesilnic; ochii lui sângerează, jude­cata i se întunecă, pătrunderea se împilează, limba îi tremură, ochii i se învârtesc, urechile nu aud bine, căci mânia îi apasă creierii mai cumplit decât beţia şi ridică în sufletul lui o furtună şi o vijelie care nu voiesc a se domoli.

Însă dacă desfrânatul şi mâniosul sunt nişte beţivi, apoi cu atât mai vârtos beţivul este smintitul cel fără Dumnezeu,  care huleşte pe Dumnezeu,  dispreţuieşte legea lui Dumnezeu, care niciodată nu voieşte să se îndrepte şi este mai ticălos decât un destrămat şi decât un ieşit din minţi, când nu simte boala sa. Căci tocmai aşa se întâmplă la beţie, că omul nu mai bagă în seamă purtarea sa cea ruşinoasă.

Noi am amintit mai sus cuvintele Apostolului Pavel către efeseni: „Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este desfrănare”, dar el mai adaugă: „ci vă umpleţi de Duhul Sfânt” (Efeseni 5, 18). Aceasta este o beţie nobi­lă, slăvită! Umple sufletul tău de Duhul Sfânt, ca să nu te umpli de beţie. Amanetează duhul tău şi gândurile tale mai dinainte Duhului Sfânt, pentru ca acea prihană ruşinoasă să nu găsească la tine loc. De aceea, Apostolul n-a zis: „să fiţi părtaşi Duhului Sfânt”, ci „să vă umpleţi de Duhul Sfânt”, adică umple duhul tău ca pe un pahar, cu Duhul Sfânt, cu psalmi, cu cântece şi cântări duhov­niceşti, pentru ca acolo diavolul să nu se mai poată în­dulci cu nimic.

Cu această beţie, iubiţilor, să ne îmbătăm, iar de la cealaltă să ne înfrânăm, fiindcă duce omenirea la ruşine.

Sfântul Ioan Gură de Aur – Predici la duminici şi sărbători

                                                                  (Editura Bunavestire - Bacău)

† 

C118

„OSEMINTELE” LUI IISUS SAU MORMÂNTUL LUI HRISTOS?

(Partea a III-a)

[...] Cunoaşterea existenţială a lui Hristos se poate constitui atât din înţelegerea divină a cuvântului Lui cât şi din înţelegerea proniei Lui, din situaţiile-limită, situaţiile şocante sau evenimentele presante prin care trece, vrând-nevrând, orice om într-o viaţă întreagă. Realizând lumea ca suferinţă, absurd şi ne-fiinţă, în contrast cu sine ca sens şi fiinţă, omului normal i se impune realitatea lui Dumnezeu ca sens prezent şi eficace lângă om, ca Persoană istorică şi totuşi absolută. Or, o singură persoană istorică s-a arătat absolută: Iisus Nazarineanul, Iisus Hristos.

Se impune însă aici o observaţie foarte importantă: cunoaşterea existenţială începe ca o cunoaştere raţională, dar aceasta nu trece automat în calitatea existenţială. Cu alte cuvinte, trebuie să observăm că un om poate dispune de cercetare istorică suficientă, poate analiza la infinit cuvântul lui Iisus Hristos şi poate trece prin situaţiile cele mai şocante în viaţă şi totuşi prin aceasta nu ajunge de la sine, necesar sau obligatoriu la cunoaşterea existenţială a lui Iisus Hristos-Dumnezeu. Cunoaşterea raţională poate asigura, îl poate duce pe om până la veridicitatea divinităţii lui Iisus din Nazaret, dar nu este constrângătoare, nu poate impune certitudinea. Trecerea de la calitatea raţională la cea existenţială se reuşeşte numai atunci când omul ajunge să realizeze limita, insuficienţa, „iraţionalul” şi „absurdul” celei raţionale, adică să simtă omul, lumea şi fiinţa ca mister.

Gânditorii au ajuns să înţeleagă şi să recunoască insuficienţa, nesiguranţa şi chiar improprietatea cunoaşterii raţionale. Se ştie astfel că metoda raţională se bazează pe trei legi ale logicii: legea identităţii, legea contradicţiei şi legea terţului exclus. Experienţa ne arată însă că aceste trei legi, care ar trebui să asigure precizia şi siguranţa cunoaşterii, se dovedesc până la urmă nişte cuşti ale logicii care închid cunoaşterea, pentru că ele nu permit gândirii să iasă din ele şi să aprecieze şi acele realităţi care depăşesc aceste legi. A gândi şi a cunoaşte raţional înseamnă a afirma o noţiune sau un adevăr pe baza altor noţiuni, pe baza unui lanţ de afirmaţii „raţionale” presupuse certe, indiscutabile. Dependenţa oricărei afirmaţii de cele precedente, insuficienţa şi relativul lanţului raţional în sine arată însă slăbiciunea raţionalismului ca metodă de cunoaştere. Raţiunii îi scapă de fapt domeniul cel mai important al observaţiei şi cercetării: experienţa. Or, experienţa înfăţişează omul, lumea şi fiinţa ca realităţi supra-raţionale, paradoxale, misterioase. De fapt, pe calea strict raţională, omul, lumea şi fiinţa sunt ininteligibile; raţiunii îi scapă tocmai esenţa, adică misterul lor.

Calea raţională, ştiinţifică sau naturală se dovedeşte adecvată numai pentru domeniul corespunzător ei, adică natura. Ea poate reuşi şi oferi cel mult veridicitatea şi niciodată certitudinea. „Siguranţa” cunoaşterii raţionale nu stă în ultimă instanţă pe datele naturale, ci se întemeiază pe altceva, mai adânc, pe o credinţă: identitatea mamei mele nu mi-o asigură nici un dat natural, nici un ADN, ea este exclusiv experienţă existenţială şi credinţă. Cercetătorul care a probat slăbiciunea cunoaşterii raţionale faţă de forţa celei existenţiale şi a credinţei ştie că dacă toţi savanţii şi toţi teologii lumii ar dovedi autenticitatea unor „oseminte” ca fiind ale lui Iisus, singurul răspuns just şi obligatoriu este acesta: «Minţiţi împotriva existenţei şi a fiinţei, împotriva lui Dumnezeu,   împotriva   evidenţei»   (cf. Ga 1, 8).   Este  uimitor  că  oamenii  nu   ajung

    la concluzia firească: departe de a fi cea mai concretă şi mai sigură, calea raţională

    este cea mai limitată, cea mai imprecisă şi cea mai nesigură.

Calea raţională explică şi satisface legile logicii şi omul ca raţiune întrebătoare dar nu explică şi nu satisface experienţa şi omul ca adânc spiritual şi mister capax infiniţi. Încercarea căii raţionale, imixtiunea ei în realitatea supra-logică se dovedeşte improprietate, impostură şi fals. Ea este precum încercarea astronautului Iuri Gagarin care, pentru că nu l-a întâlnit pe Dumnezeu în cosmos, a stabilit că nu există, sau precum a medicilor care au stabilit că omul nu are suflet întrucât este de negăsit în corpul uman. Uităm adesea sau nu înţelegem că fiecare domeniu de cercetare are instrumentele lui specifice, care nu se pot confunda. După cum nu are ce căuta echerul în muzică sau bemolul în fizică, tot astfel nu pot fi investigate realităţile spirituale decât cu instrumente spirituale: numai mintea înţelege mintea, numai inima simte inima, numai sufletul primeşte sufletul.

Limita, improprietatea şi impostura căii raţionale impun aşadar depăşirea ei. Filosoful german H.G. Gadamer a remarcat că, întrucât raţiunea noastră este în mod firesc grevată de limite şi prejudecăţi, fiind „amăgită”, este nevoie de o lucrare inversă amăgirii raţionale, în care „înţelegerea este un proces în care suntem dez-amăgiţi”(Cf. Andrew Louth, Desluşirea Tainei, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 212). Condiţia este existenţială impune omului misterul persoanei şi al fiinţei şi, prin aceasta, realitatea şi prezenţa puternică a Absolutului personal.

Cunoaşterea existenţială înseamnă înţelegerea şi simţirea lui Dumnezeu prin presiunea evenimentelor vieţii. Dar nici ea nu este absolută; se poate spune că forţa ei este direct proporţională cu forţa evenimentului care-l presează pe om. Există însă o cunoaştere superioară şi ei, o cunoaştere absolută.

Calea credinţei

Gândirea comună priveşte credinţa ca pe cunoaşterea cea mai teoretică, imaginară, închipuită, ne-argumentată, ireală şi falsă. Credinţa se bazează într-adevăr pe misterul fiinţei dar nu pe mister ca ignoranţă, incognoscibil, apodicţie, arbitrar sau intangibil ci ca adânc al fiinţei care, chiar cunoscută şi experiată, rămâne necuprinsă. Credinţa nu este negarea raţiunii ci depăşirea ei. Departe de a fi teoretică sau a refuza argumentele naturale şi ştiinţifice, credinţa nici nu acceptă decât ceea ce a experimentat. Pentru creştinul matur, obiectul credinţei sale există întrucât este gustat realmente, este experimentat şi asimilat fiinţial, organic. Oricât ar părea de misterioasă şi inconsistentă, credinţa nu este absurdă. Dimpotrivă, ea se impune tocmai datorită slăbiciunii sau „absurdului” raţiunii: «Credo quia absurdum» (Tertullian), adică «Cred, pentru că raţiunea se dovedeşte imposibilă, absurdă!». De altfel, este de observat că nu numai cunoaşterea teologică ci orice cunoaştere (ştiinţifică, artistică sau filosofică) îşi găseşte convingerea, temeiul ultim sau certitudinea absolută tot numai în credinţă. Căci informaţia şi calculul sunt numai baza pe care se construieşte convingerea, dar aşa-zisa certitudine este de fapt o decizie total interioară a eului, un fel de acord al eului cu sine însuşi. Convingerea este mai presus de veridicitate, este o aderare a eului, o acceptare a fiinţei, un act suveran al persoanei  mai  presus  de  informaţiile  sau  datele  dinafară. În acest sens, putem

înţelege că dacă raţiunea poate fi numită veridicitatea fiinţei, atunci credinţa este certitudinea fiinţei.

Cunoaşterea credinţei începe prin experienţa existenţială, căci «credinţa vine prin auz» (prin experienţă) şi nu prin deducţie, informaţie, calcul, argumentare sau imaginare. Experienţa sau cunoaşterea existenţială impune supra-logicul existenţei şi mai ales saltul în supra-logică şi supra-mundan. Ca existenţială, credinţa înseamnă descoperirea omului şi a sinelui ca spirit şi abis, dar este mult mai mult. Ea nu este o afirmare sau o înţelegere principială a supra-logicului ci este chiar experierea sau gustarea lui, cunoaşterea ne-mediată, „de-a dreptul”, cum zice psalmistul: «Gustaţi şi vedeţi, că este bun Domnul!» (Ps 33, 8).

În măsura în care este experienţă şi gustare, fără îndoială că credinţa poate fi cea mai deplină şi mai sigură cunoaştere. Faţă de ideea şi atitudinea celor care neagă sau nu înţeleg credinţa - imputându-i că este numai închipuire sau iluzie, pentru că realităţile ei sunt neexperimentabile logic şi material - putem să răspundem că esenţa

omului   şi   realităţile  fundamentale  ale  existenţei  (precum  gândirea,  simţirea,   decizia,   libertatea,  judecata,   asumarea   etc)   sunt   toate inexprimabile şi intangibile şi totuşi nu le poate nega nimeni.

Ca şi Dumnezeu însuşi, sufletul uman nu poate fi identificat, cunoscut sau măsurat cu datele naturale sau ştiinţifice, dar poate fi experiat, cunoscut, analizat şi descris pe altă cale, cu instrumente spirituale specifice. Tot astfel, Trupul lui Iisus Hristos nu poate face obiectul cercetării naturale dar poate fi oricând cercetat, cunoscut şi experiat cu instrumentele spirituale, întrucât «întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii» (Col 2, 9). Credinţa şi Dumnezeu sunt în chip propriu şi exact numai Iisus Hristos, pentru că numai El este chipul primordial şi final, chipul deplin al omului, singurul care-l face pe om inteligibil şi real (Vezi Jean-Michel MALDAME, Christos pentru întreg universu, Ed. Cartimpex, Cluj, 1999).

În concluzie, noi credem şi stăm în Iisus Hristos, unicul Dumnezeu şi Mântuitor, pentru că ni-L impun atât experienţa noastră istorică, cât mai ales experienţa noastră existenţială şi experienţa credinţei noastre.

Revista  „Studii Teologice”,

seria a III-a, anul III, nr.1, Ianuarie-Martie 2007, Bucureşti.

C117

„OSEMINTELE” LUI IISUS SAU MORMÂNTUL LUI HRISTOS?

(Partea a II-a)

[...] Relatările Sfintelor Evanghelii ne arată fără dubiu că trupul lui Hristos după înviere era şi nu era cel de dinainte. Pe de o parte el era cu totul altfel, pentru că ştim că nu se mai supunea limitelor materiei, naturii şi lumii, ci le depăşea. Dar pe de altă parte era totuşi acelaşi de dinaintea învierii, căci ştim că Mântuitorul însuşi a insistat şi «le-a arătat mâinile, picioarele şi coasta Sa» (Lc 24, 39-43; In 20, 27), adică le-a arătat semnele cuielor şi suliţei, semnele rănilor, semnele care stabileau categoric identitatea cu trupul dinainte de înviere. Prin urmare, trupul înviat este pe de o parte acelaşi, pentru că-şi conştientizează el însuşi identitatea, se ştie şi se simte acelaşi, iar pe de altă parte este altul, în sensul că se ştie şi se simte cu totul altfel, adică deosebit calitativ. De altfel, nu numai credinciosul creştin ci orice cercetător care ia în considerare învierea morţilor trebuie să înţeleagă că nu se poate vorbi în nici un fel de vreo înviere şi nu poate fi înviere decât a ceea ce a murit, adică a trupului. De asemenea, şi mai important este pentru creştini să rememoreze şi să valorifice faptul că numai învierea aceluiaşi trup care a trăit înainte de înviere este mântuire reală şi viaţă veşnică. Aşadar nu carnea şi sângele istorice, ci „carnea şi sângele” transfigurate moştenesc împărăţia lui Dumnezeu.

A afirma că Iisus Hristos a înviat cu alt trup şi că nu a înviat şi S-a înălţat la cer cu trupul cel dintotdeauna înseamnă de fapt a nega întruparea şi mesianitatea lui Iisus Hristos, înseamnă a-L nega total. Căci autenticitatea şi esenţa lui Iisus Hristos înseamnă exclusiv a afirma că Dumnezeu S-a făcut materie, ca să vindece, să tămăduiască şi să sfinţească, adică să transfigureze materia. Aceasta este esenţa lucrării şi voinţei lui Hristos şi esenţa credinţei creştine: mântuirea şi eternizarea materiei, pentru că ea, deşi pare inferioară sufletului, este creatura lui Dumnezeu «bună foarte» (Fc 1, 31) şi, prin urmare, destinată dintru început sfinţirii şi vieţii veşnice. Conştiinţa creştină are această înţelegere excepţională a lumii, omului şi fiinţei, afirmând transformarea şi înveşnicirea trupului şi materiei, atunci când exclamă, prin poetul Ioan Alexandru: „Când umbra pală-n cer se logodea / Cu carnea mea cea liberă şi sfântă” (I. Alexandru, Cununie).

A afirma pe Iisus Hristos înseamnă a mărturisi că El este şi rămâne în veci Dumnezeul-Om, Alfa şi Omega, «Cel ce a murit şi este acum viu, Cel ce este, cel ce era şi Cel ce vine» (Ap 1, 17-18). Persoana Lui înseamnă nu numai spirit ci şi trupul uman înduhovnicit, transfigurat, pentru că acesta a fost motivul întrupării şi esenţa lucrării lui Iisus Hristos. Prin atotputernicia Sa, Dumnezeu putea să ne mântuiască şi fără să Se întrupeze: este limpede că El S-a întrupat tocmai pentru că numai întruparea este mântuirea adevărată, deplină, adică vindecarea şi transformarea materiei. Toate religiile vorbesc de mântuire şi sfinţire, dar specificul şi esenţa creştinismului afirmă eternizarea materiei în identitatea ei, chiar dacă se vindecă şi se sfinţeşte. Cine cunoaşte istorie ştie că tot efortul Bisericii creştine, al religiei şi credinţei creştine în general, timp de 2.000 de ani, a avut în vedere tocmai înţelegerea şi mărturisirea umanităţii eterne a lui Hristos, cu toate însuşirile ei umane precise şi specifice, în Persoana Sa  divino-umană.  Dacă  Persoana Sa  ar  pierde  ceva  din  umanitate,  atunci

acţiunea mântuitoare a Persoanei Sale n-ar mai privi condiţia umană întreagă; s-ar pune sub semnul întrebării însăşi mântuirea umanităţii. Este limpede că a nu afirma pe Iisus Hristos ca umanitate completă înseamnă a-L nega; indiferent că negăm ceva din dumnezeirea sau din umanitatea Lui, orice atentat înseamnă negarea lui Iisus Hristos. Să nu uităm esenţialul: adevărul şi puterea creştinismului nu constau atât în argumentarea cea mai înaltă, în ideea religioasă mai subtilă, mai frumoasă şi mai bună ci în învierea lui Iisus Hristos din morţi: «Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră» (1 Co 15, 14).

A cerceta Persoana lui Iisus Hristos înseamnă a înţelege faptul că El constituie obiectul oricărei cercetări, dar cu o observaţie extrem de importantă. Întrucât este divino-umană, Persoana Sa poate fi cercetată istoric, natural, ştiinţific, raţional în dimensiunea ei umană; dimensiunea divină a lui Iisus Hristos poate fi şi ea cercetată, dar cu instrumente adecvate, adică spirituale. De aici, oricine trebuie să înţeleagă că a căuta vestigii materiale ale părţii ne-materiale (aşa cum este trupul înviat, transfigurat şi înălţat la cer) a lui Iisus Hristos este impropriu, absurd şi ridicol. Mormântul lui Iisus Hristos este şi rămâne într-adevăr loc precis şi identificabil al învierii lui, dar el înseamnă şi «să nu căutaţi pe Cel Viu între cei morţi» (Lc 24, 5). Este evident că aceia care pun problema „osemintelor” lui Iisus pornesc deja de la prezumţia ne-divinităţii sau imposturii lui Iisus Hristos, înainte de a mai aştepta rezultatele altor cercetări; căci, după cum vom vedea, sunt posibile şi extrem de relevante o mulţime de alte cercetări.

Aşadar, în ceea ce priveşte Persoana istorică a lui Iisus, care sunt vestigiile care pot face obiectul cercetării istorice, materiale? Fără îndoială, toată lumea în care a trăit şi a lucrat Iisus Hristos: locul naşterii Sale, locul copilăriei, localităţile, casele şi locurile pe unde a trecut şi, mai ales, locurile de la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, adică Grădina Ghetsimani (unde a fost prins), pretoriul lui Pilat (unde a fost judecat), colina Golgotha (unde a fost răstignit), mormântul unde a fost pus (Sfântul Mormânt de astăzi). Tot ceea ce se leagă de Persoana Sa istorică face obiectul cercetării istorice, poate fi apreciat, măsurat şi judecat ştiinţific; în această privinţă, cercetarea istorică poate confirma sau infirma datele istorice moştenite până la un moment dat. Aici este însă extrem de important să nu uităm că toată istoria, toată Tradiţia, toate datele Bibliei şi ale Bisericii au fost confirmate de cercetarea istorică de până acum.

Dar mai există un vestigiu al Persoanei lui Iisus Hristos: cuvântul Său. El ne poate mijloci trecerea la cunoaşterea existenţială a lui Iisus Hristos.

Calea existenţială

Critica istorică a stabilit cert şi definitiv un anumit număr de cuvinte din cele 4 Evanghelii canonice, care trebuie atribuite cu siguranţă (atât cât poate fi sigură orice cercetare ştiinţifică în general) lui Iisus Hristos, numite Loghia (Vezi, în acest sens, Jacques Duquesne, Isus,  Ed.  Humanitas, Bucureşti, 1995 şi Originile creştinismului, Ed. Polirom, Iaşi, 2002); orice cercetător riguros şi onest ştie aceasta. Având în vedere că manuscrisele Sf. Evanghelii păstrate până azi sunt cele mai credibile şi mai sigure din toată antichitatea, aşa cum observam la început, este evident   că   aceste   cuvinte  păstrate  ale  lui  Iisus Hristos  capătă  o  importanţă

copleşitoare, absolută. Ele ne apar de fapt drept adevăratele vestigii istorice, materiale ale Persoanei lui Iisus.

Cunoaşterea cuvintelor lui Iisus înseamnă cunoaşterea Persoanei Sale. Experienţa ne arată că lexemul, cuvântul nu se identifică în totalitate cu autorul lui, dar reuşeşte să exprime specificul acelei persoane; cuvântul oricărei persoane este specific. Prin urmare, cuvântul lui Iisus trebuie să arate calitatea Persoanei Lui. Dacă Persoana lui Iisus este divină, Cuvântul Lui trebuie să prezinte oricărui cercetător ceva divin.

Într-adevăr, cuvântul lui Iisus din Nazaret are două calităţi pe care nu le are nici un cuvânt uman: proprietatea şi suveranitatea. Cuvântul lui Iisus este singurul cuvânt propriu din toată istoria, din tot universul. Toate cuvintele experimentate de oameni se arată improprii sau mincinoase, din cauză că între cuvântul uman (infinit ca promisiune, căci orice cuvânt uman promite infinitul) şi puterea limitată a respectivei persoane se cască o prăpastie mare: aceasta este impostura sau minciuna cuvântului uman. Ca fiinţe slabe, fiinţe „de nimica”, fiinţe alunecând în moarte, în neant, fiinţe „fără fiinţă”, oamenii promit totul deşi sunt nesiguri de cuvântul lor: sunt, adică, impostori şi mincinoşi. Singura persoană care n-a minţit fiinţial niciodată este Iisus Hristos; la El nu mai există nici o diferenţă între cuvântul ca promisiune şi cuvântul ca putere. Numai aşa se explică de ce Iisus Hristos este singurul întemeietor de religie care şi-a permis să spună: «Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece!» (Mt 24, 35). A spus aceasta tocmai pentru că era sigur în mod fiinţial pe cuvântul Său, pentru că se baza nu pe veridicitate ci pe puterea personală. Constantin Noica îi reproşa lui M. Heidegger că n-a pretins, măcar pentru unele izbânzi filosofice, expresia aceasta: «Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece!». C. Noica se miră degeaba. Nouă ne este clar de ce n-a vorbit aşa Heidegger: pentru că, fiind şi teolog, el era conştient tocmai de proprietatea divină indiscutabilă şi exclusivă a acestei expresii.

A doua calitate divină a cuvântului lui Iisus Hristos este suveranitatea. Nici un cuvânt, din tot universul, nu s-a arătat vreodată suveran. Chiar întemeietorii de religii au recunoscut că ei sunt slujitorii Cuvântului şi Adevărului, nu stăpânii lui. Iisus Hristos este singura persoană experimentată de istorie care a avut suveranitatea cuvântului. El este singurul om care a îndrăznit să spună: «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa! » (In 14, 6), «Cine ascultă cuvintele Mele nu va muri în veci» (In 5, 24); căci «îi învăţa ca Unul care are putere» (Mt 7, 29; In 7, 46). Cuvintele lui Iisus Hristos, vestigiul material cel mai concret şi mai sigur păstrat din El, sunt la îndemâna oricărui om. Cercetarea onestă şi completă îl duce pe om în mod firesc la simţirea divinităţii lor, adică a lui Iisus Hristos. O astfel de experimentare a dumnezeirii lui Iisus se poate numi cunoaşterea existenţială a lui Iisus Hristos. (Va urma!)

Revista  „Studii Teologice”, seria a III-a, anul III, nr.1, Ianuarie-Martie 2007, Bucureşti

C116

OSEMINTELE” LUI IISUS SAU MORMÂNTUL LUI HRISTOS?

(Partea



Materialul de faţă este motivat şi se justifică prin două imperative: una imediată şi alta principială. Este necesară acum o explicare a problemei autenticităţii, respectiv a divinităţii lui Iisus Hristos, pentru că asistăm în zilele noastre la mediatizarea intensă a unei mulţimi de „documente”, informaţii şi provocări noi care neagă dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, adică esenţa creştinismului. După „Codul lui da Vinci” şi „Evanghelia lui Iuda”, filmul „documentar” al regizorilor James Cameron şi Simcha Jacobovici pretinde descoperirea „osemintelor”, adică a rămăşiţelor pământeşti ale lui Iisus din Nazaret, întemeietorul credinţei creştine. Evident că autenticitatea acestei descoperiri ar fi identică cu negarea învierii lui Iisus Hristos şi cu anularea adevărului creştin.

Angajarea noastră este deci justificată în primul rând din motivul imediat al urgenţei răspunsului. Este necesar un răspuns urgent şi suficient la aceste atitudini anti-creştine, oricât de inconsistente, neserioase, slabe şi ridicole, tocmai din cauză că oficialii Bisericii au reacţionat necorespunzător, bagatelizând şi expediind cu suficienţă subiectul şi situaţia de fapt. Teologul n-are voie să expedieze acest subiect niciodată, faţă de nici un apelant şi nici o situaţie. Celor care nu înţeleg această urgenţă şi deplinătate a răspunsului le reamintim că Mântuitorul însuşi n-a neglijat şi n-a evitat nici măcar pe tatăl minciunii, pe diavol, ci s-a angajat cu el în polemică, răspunzându-i urgent şi complet. Creştinul trebuie să răspundă complet oricui şi oricând, tocmai pentru că el îi ia cel mai în serios pe toţi oamenii, chiar pe cei mai neserioşi şi mai răi, împlinind cuvântul Sf. Ap. Petru care ne cere (exact în sensul şi situaţia de astăzi) să fim «gata totdeauna să răspundem oricui ne cere socoteală despre nădejdea noastră» (1 Ptr 3, 15). Tatăl este părinte, profesorul este dascăl şi teologul este creştin tocmai pentru că preţuieşte, iubeşte, consideră şi se ocupă total de orice om, mai presus de nebunia sau răutatea lui. Nici o religie nu preţuieşte persoana, precum creştinismul. Creştinul şi creştinismul sunt unici şi incomparabili pentru că numai ei preţuiesc persoana în mod absolut şi, de aceea, o tratează la modul absolut adică cu răbdare şi asumare fără de sfârşit. Numai creştinismul crede că din întuneric poate apărea lumina, din boală sănătatea, din ignorant cunoaşterea, din moarte viaţa. De aceea, numai creştinismul este credinţă, speranţă, iubire şi şansă reală, fără de sfârşit.

Al doilea motiv al cuvântului nostru de aici este cel principial. Răspunsul creştin complet este necesar nu numai pentru rezolvarea aici şi acum, ci mai ales cu conştiinţa că sunt inevitabile şi sigure provocări mult mai tari şi mai bine făcute, „noutăţi” foarte bine „argumentate" ştiinţific, filosofic şi chiar „teologic". A conştientiza adevărul creştin înseamnă a înţelege mai ales inevitabilul acestor „noutăţi” şi a le da răspunsul corespunzător definitiv, valabil în eternitate. Falsitatea şi imposibilul „descoperirilor” anti-creştine pot fi dovedite definitiv numai prin experimentarea dumnezeirii lui Iisus Hristos, întemeietorul credinţei creştine şi singurul Dumnezeu verificat. Dumnezeirea lui Iisus Hristos poate fi înţeleasă şi experimentată pe trei căi, în trei moduri: 1. calea raţională; 2. calea existenţială; 3. calea credinţei.





Calea raţională

Calea raţională de a afla şi înţelege pe Iisus Hristos constă în cercetarea, analizarea şi argumentarea istorică, naturală, „ştiinţifică”, „materială” şi logică a datelor pe care le avem despre Persoana Lui istorică. Calea raţională este calea datelor istorice, a probelor documentare sau demonstraţia şi argumentarea cu probe „materiale” şi logice (Vezi dintre nenumăratele titluri următoarele lucrări: E. Schillebeeckx, Jesus, Herder, 1975; Arthur NISIN, Die Geschichte von Jesus dem Christus, Verlag Styria, 1966; Romano Guardini, Der Herr, Herder, 1980; Meletie Kalamaras, Cine este Hristos?, Ed. Symbol, Bucureşti, 1995; Jaroslav Pelikan, Iisus de-a lungul secolelor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000; Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943; Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993; Armand PUIG, Iisus. Un profil biografic, Bucureşti, 2007). Ea este socotită în general nu numai cea mai simplă ci şi cea mai concretă, mai tare, mai întemeiată, mai doveditoare şi mai convingătoare. În ceea ce priveşte aplicarea ei asupra Persoanei lui Iisus Hristos, este extrem de important să observăm dintru început că arheologia, documentaţia şi istoria de până astăzi confirmă întru totul afirmaţiile Bibliei şi ale Bisericii. Specialiştii şi cercetarea istorică recunosc categoric ca întemeietor al credinţei creştine pe Iisus din Nazaret, Persoană descrisă în cele 4 Evanghelii creştine şi certificată de documentele istorice contemporane. Autenticitatea lui Iisus din Nazaret ca întemeietor al credinţei creştine este recunoscută de cei mai minuţioşi cercetători, astfel încât poate fi denumită drept certitudine absolută, în măsura în care un document sau o probă istorică pot fi apreciate ca absolute (Vezi şi J.M. Maldame, Christos pentru întreg universul, Ed. Cartimpex, Cluj, 1999; Jacques DuQUESNE, Isus, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995; Originile creştinismului, Ed. Polirom, Iaşi, 2002).

Dimensiunea divină a Persoanei Sale sau descrierea Lui poate fi susţinută istoric şi raţional prin opera Sa («După roadele lor îi veţi cunoaşte» - Mt 7, 16), aşa cum a precizat El însuşi, adică prin consecinţele istorice ale activităţii Sale. Dimensiunea divină a cuvântului lui Iisus poate fi afirmată şi înţeleasă datorită calităţii logicii Sale, adică faptului că logica sau cuvântul lui Iisus sunt cu totul „ne-logice” şi „ne­umane”, ele sunt o logică şi un cuvânt „pe dos” faţă de cuvântul şi logica umană comună, depăşindu-le tocmai pentru că sunt expresia unei alte lumi şi ordini, ordinea supraumană sau divină. Orice cercetător observă şi trebuie să recunoască faptul că logica lui Iisus este nu numai cu totul nouă faţă de cea umană comună ci chiar inversă, „pe dos”. Iisus Hristos ne spune că viaţa se obţine numai prin moarte, că suferinţa este fericită, că cel mic (smerit) este mare şi cel mare este mic, că infinitul devine limită şi limita devine infinit, că absolutul devine relativ şi relativul devine absolut, că veşnicia devine timp şi timpul veşnicie, că nemurirea moare şi moartea devine viaţă veşnică. Oricât de deştept, de profund şi subtil a fost vreun gânditor vreodată, niciodată n-a contrazis şi n-a depăşit cadrele şi măsurile umane. Cercetătorul onest trebuie să observe că o singură persoană, în toată istoria gândirii şi umanităţii, a făcut acest lucru: Iisus din Nazaret, Ieşu Nizareth.

Iar consecinţele lucrării Sale care pot înfăţişa în modul cel mai concret divinitatea lui Iisus se constituie din noutatea absolută a calităţii adepţilor, respectiv a sfinţeniei creştine. Creştinii, adepţii lui lisus Hristos care-şi identifică viaţa cu El, prezintă o calitate fiinţială absolut nouă pe pământ: sfinţenia. Sfinţenia este afirmată în toate religiile, dar trebuie să observăm că în religiile ne-

creştine ea este numai o convenţie şi este proprie numai în creştinism, pentru că numai aici se constituie într-un absolut fiinţial dobândit definitiv. Sfinţenia creştină nu este cel mai înalt umanism, nu este omul cel mai reuşit şi mai împlinit ci este o nouă specie biologică. Ea se deosebeşte esenţial de orice altă „sfinţenie”, pentru că este singura specie care depăşeşte şi biruieşte moartea. Această calitate fiinţială este probată în moaştele sfinţilor creştini ca măsură a unei dimensiuni biologice şi fiinţiale noi. Desigur că discuţia despre calitatea absolută a sfinţeniei creştine şi improprietatea sfinţeniei din alte religii este o aporie, adică ne-rezolvabilă şi ne-constrângătoare logic. Noi susţinem totuşi că această calitate unică şi absolută poate fi experimentată şi înţeleasă prin faptul că este exclusiv rezultatul mărturisirii şi trăirii adevărului creştin.

Un alt vestigiu material care se referă la divinitatea lui Iisus Hristos este mormântul Său. Este foarte important să observăm, dintru început, că „osemintele” Lui n-au constituit niciodată obiectul vreunei cercetări. Din partea creştină, lucrul este de la sine înţeles, pentru că autenticitatea lui Iisus şi adevărul creştin se identifică total cu învierea şi înălţarea Lui cu trupul la cer şi exclud, aşadar, ideea rămăşiţelor pământeşti sau a „osemintelor”. Este însă şi mai important şi extrem de semnificativ faptul că nici anti-creştinii, musulmanii de exemplu (care au stăpânit şi controlat Ţara Sfântă timp de peste 13 secole), n-au întreprins şi nici măcar n-au avut ideea cercetării sau afirmării rămăşiţelor pământeşti ale lui Iisus, deşi chiar numai ideea în sine le-ar fi servit de minune ca obiecţie anti­creştină. Cum se explică această rezervă musulmană în special şi anti­creştină în general? Nu cumva ea înseamnă conştiinţa unanimă sau conştiinţa istorică irepresibilă că trupul lui Hristos scapă istoriei, nu face obiectul ei şi numai mormântul Lui poate fi discutat, şi nici măcar autenticitatea acestuia nu poate fi negată?( Vezi AUXENTIOS al Foticeii, Lumina sfântă de Paşti de la Ierusalim, Ed. Deisis, Sibiu, 1996).

Imposibilitatea descoperirii „osemintelor” lui Iisus Hristos este evidentă pentru creştini. Ştim totuşi că unii creştini (iehoviştii şi alţi neo-protestanţi), recunosc „divinitatea” Mântuitorului, dar afirmă că trupul lui Iisus Hristos n-a înviat, că El ar fi înviat cu alt trup, un „trup duhovnicesc” iar trupul Lui pământesc, iniţial, a putut rămâne în mormânt! Ideea lor se întemeiază pe expresiile Sf. Ap. Pavel din 1 Co 15, 43-49, în care acesta arată într-adevăr că omul poate avea două feluri de trup, că trupul dinainte de moarte este „trupesc” iar după înviere este „duhovnicesc”. Sectanţii cred că ideea lor ar fi confirmată de adaosul Sfântului Pavel, când afirmă: «carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricâciunea» (1 Co 15, 50). Trebuie să ştim însă că exegeţii biblici au stabilit de mult că Sf. Ap. Pavel nu avea în vedere o deosebire totală între trupul dinainte de moarte şi cel înviat, că nu nega conştiinţa identităţii, ci ţinea numai să sublinieze deosebirea lor ontologică, calitatea fiinţială cu totul nouă sau sfinţenia de după înviere. Faptul că învierea înseamnă tocmai învierea aceluiaşi trup care a murit real (căci nu sufletul moare ci trupul, şi nu poate învia decât ceea ce a murit, adică trupul) este dovedit de însuşi trupul lui Hristos înviat, de calităţile lui. (Va urma!)





Revista „Studii Teologice”, seria a III-a, anul III, nr.1, Ianuarie-Martie 2007, Bucureşti.





115



ÎNTOARCEREA PĂCĂTOSULUI





[...] Altădată, fericitul Pavel cel simplu, ucenicul Sfântului An­tonie, a povestit părinţilor un lucru ca acesta. Mergând la o mănăstire pentru cercetarea şi folosul fraţilor, după vorba cea obişnuită între dânşii, au intrat în biserică să săvârşească sfânta slujbă. Iar fericitul Pavel lua seama la fiecare din cei ce intrau în biserică, să vadă cu ce fel de suflet intră la slujbă; că avea şi acest dar dat lui de Dumnezeu, ca să vadă pe fiecare cum este la suflet, precum vedem noi obrajii unii altora.

Şi intrând toţi cu faţa luminată şi cu obraz vesel şi văzând pe îngerul fiecăruia bucurându-se de dânsul, pe unul l-a văzut negru şi întunecat la tot trupul şi toţi dracii ţinându-l de amândouă părţile şi trăgându-l spre sine şi căpăstru în nasul lui punând şi pe sfântul lui înger departe mergând după dânsul, posomorât şi trist. Iar Pavel, lăcrimând şi bătându-şi cu mâna pieptul, şedea înaintea bisericii, plângând foarte pe cel ce i s-a arătat lui aşa.

Deci, cei ce au văzut lucrul cel de mirare al bătrânului şi schimbarea lui cea grabnică care l-a pornit spre lacrimi şi plâns, îl întrebau, rugându-se, să le spună pentru ce plânge, socotind nu cumva, deznădăjduindu-se de tot, face aceasta. Îl rugau să intre şi la slujbă cu dânşii. Dar Pavel, scuturându-se de dânşii şi lepădându-se de aceasta, şedea afară tăcând şi tânguind mult pe cel ce i se arătase lui. După puţin, isprăvindu-se slujba şi toţi ieşind afară, iarăşi lua aminte Pavel la fiecare, ştiind cum au intrat şi vrând să cunoască cum ies.

Deci, a văzut pe bătrânul acela, care avea mai înainte tot trupul negru şi întunecat, că iese din biserică luminat la faţă, alb la trup şi pe draci departe mult, mergând după dânsul, iar pe înger aproape de el, urmărindu-l şi bucurându-se de dânsul foarte. Atunci Pavel, sărind de bucurie, striga, binecuvântând pe Dumnezeu şi zicând: „O, nespusă iubire de oameni a lui Dumnezeu! O, îndurările Lui cele dumnezeieşti şi bunătatea Lui cea peste măsură!”

Apoi alergând şi suindu-se pe o piatră înaltă, zicea: „Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, cât sunt de înfricoşate şi de toată spăimântarea vrednice! Veniţi şi vedeţi pe Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină! Veniţi să ne închinăm şi să cădem la El şi să zicem: Tu singur poţi să ridici păcatele!” Deci alergau toţi cu sârguinţă, vrând să audă cele ce se zic. Şi după ce s-au adunat toţi, a povestit Pavel cele ce văzuse dânsul mai înainte de intrare în biserică şi după aceasta iarăşi. Şi îl ruga pe bărbatul acela să spună pricina pentru care i-a dăruit Dumnezeu lui o schimbare minunată ca aceasta.

Iar omul, vădit fiind de Pavel, înaintea tuturor a povestit fără de sfială cele despre sine, zicând: „Eu sunt om păcătos şi de multă vreme vieţuiam în desfrânare până acum. Iar acum, intrând în sfânta biserică a lui Dumnezeu, am auzit pe Sfântul Prooroc Isaia citindu-se, sau mai bine zis pe Dumnezeu grăind printr-însul: Spălaţi-vă şi vă curăţiţi. Scoateţi vicleşugurile din inimile voastre înaintea ochilor Mei şi învăţaţi-vă a face bine, şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi! Şi de veţi voi şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca! Iar eu desfrânatul, de cuvântul proorocului umilindu-mă la suflet şi suspinând în inima meu, am zis către Dumnezeu:

«Tu, Dumnezeule, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, Cel ce acum prin proorocul Tău ai făgăduit acestea, cu lucrul împlineşte-le şi la mine păcătosul şi nevrednicul, că iată de acum îţi dau cuvântul şi mă făgăduiesc şi din inimă mă mărturisesc Ţie, că nu voi mai face acest fel de rău şi mă lepăd de toate fărădelegile şi îţi voi sluji de acum cu curată ştiinţă. De astăzi o, Stăpâne, şi din ceasul acesta, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc şi cad înaintea Ta şi mă depărtez de acum înainte de tot păcatul!» Cu aceste făgăduinţe am ieşit din biserică, hotărând în sufletul meu să nu mai fac nici un rău înaintea ochilor lui Dum­nezeu. Şi auzind toţi, strigau cu un glas către Dumnezeu: Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut!”

Cunoscând dar, o, creştinilor, din dumnezeieştile Scripturi şi din sfintele descoperiri, câtă bunătate are Dumnezeu către cei ce curat năzuiesc la Dânsul şi prin pocăinţă greşelile lor cele mai dinainte le îndepărtează şi cum că dă iarăşi bunătăţile cele făgăduite, nepedepsind pentru păcatele cele mai dinainte, să nu ne deznădăjduim de moştenirea noastră. Că precum prin Isaia proorocul S-a făgăduit să spele pe cei noroiţi în păcate şi ca lâna şi ca zăpada să-i albească, şi de bunătăţile Ierusalimului celui ceresc să-i învrednicească, aşa iarăşi prin Sfântul Prooroc Iezechil, cu jurământ ne încredinţează că nu ne va pierde pe noi. Căci zice: Viu sunt Eu, zice Domnul, că nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu!





Vieţile Sfinţilor pe luna Martie









114





Scrisoare către o tânără văduvă (continuare)



[...]Asumă-ţi acest lucru şi acum, nu pentru o împărăţie de pe pământ, ci pentru cea din ceruri, nu pentru a-l [redobândi] purtând haină aurită, ci haină de slavă, nestricăcioasă şi nemuritoare, aşa cum este firesc să aibă cei ce petrec în ceruri. [...]Dar, de vreme ce jeleşti şi pierderea siguranţei pe care ţi-o oferea el mai înainte, şi poate chiar a speranţelor de sporire a rangului, căci am auzit că în scurt timp avea să fie investit în funcţia de prefect - ceea ce cred că îţi tulbură sufletul mai mult decât orice -, gândeşte-te la cei care au căpătat ranguri şi mai mari decât el şi şi-au sfârşit viaţa într-un chip vrednic de milă. [...]

Căci gloria lumii nu diferă întru nimic de cea a scenei sau de vremelnicia florilor de primăvară. Fiindcă trece chiar mai înainte să apară. Şi, chiar de rămâne pentru scurtă vreme, degrabă se ofileşte. Ce este, aşadar, mai zadarnic decât cinstea şi slava aduse de mulţime? Ce rod are ea? Ce câştig? La ce rezultat bun duce? Şi de-ar fi numai ăsta răul! Fiindcă cel care are această capricioasă stăpână nu are nimic bun de câştigat, decât numai multe dureri şi vătămări. Căci îi stăpâneşte pe cei ce o au şi, pe cât mai mult este linguşită de cei ce o slujesc, pe atât îi are la mână şi îi ţine supuşi prin porunci aspre. Dar împotriva celor care o dispreţuiesc şi o trec cu vederea nu are cu ce să se răzbune. Astfel, este mai crudă decât orice tiran sau fiară. Căci tiranul sau fiara mai pot fi îmblânzite prin îndelung dresaj, însă aceasta se sălbăticeşte cu cât i ne încredinţăm mai mult, şi, dacă găseşte pe cineva care să o asculte şi să o urmeze în toate, nu există mai apoi ceva la care să renunţe să poruncească. Are şi un aliat, pe care n-ar fi greşit să îl numească cineva fiica ei. Căci atunci când [mândria], după ce a fost hrănită, a crescut şi a prins rădăcini în noi, naşte sminteala, lucru care nu este cu nimic mai prejos în puterea de a duce în prăpastie sufletele celor ce au dobândit-o.

Deci, spune-mi, pentru acestea jeleşti? Că Dumnezeu te-a scăpat de această cruntă robie, că a stăvilit orice năvală a acestor nimicitoare boli? Căci, pe când încă îţi trăia soţul, gândurile nu conteneau să răsară în sufletul tău, însă după moartea lui nu mai au de unde să-ţi cuprindă sufletul. În aceasta trebuie să arăţi o purtare dreaptă, adică să nu plângi îndepărtarea acestora şi nici să nu cauţi stăpânia lor amară. Căci când suflarea acestora se înteţeşte, le răscolesc pe toate din străfunduri şi le nimicesc. Şi, asemenea multora dintre curtezane, care, deja trecute la chip şi respingătoare, se folosesc de sulemeneli şi de farduri, aţâţând sufletele tinere, uşor de [cucerit] şi, odată ce au pus stăpânire pe ele, se poartă cu ele mai josnic decât cu cel din urmă sclav, tot aşa şi aceste patimi - şi slava deşartă, şi sminteala -, pângăresc sufletele mai mult decât orice altă necurăţie.

De aceea şi bogăţia pare multora un lucru bun. Însă, golită fiind de slava ei, nu va mai fi atât de îndrăgită. Oricum, cei care prin sărăcie puteau să ajungă la slava adusă de mulţime, nu mai căutau să se îmbogăţească, ci dispreţuiau grămezile de aur care li se ofereau. [...] Să nu plângem, aşadar, faptul că Dumnezeu ne-a scăpat de această tiranie ruşinoasă şi ridicolă şi plină de ocări. Căci străluceşte numai cu numele, însă în realitate face din cei ce o au contrariul a ceea ce exprimă numele său şi nu există om care să nu-l ia în râs pe cel care aleargă după slavă. Şi poate deveni cu adevărat vestit numai cel care nu este orientat şi fixat spre aceasta. Iar cel ce pune mare preţ pe slava acestei lumi, îndurând şi făcând tot ce-i stă în putinţă pentru a o obţine, mai ales acela va eşua în a ochi şi a nimeri ţinta, şi va avea parte în schimb de batjocură, acuză, ironii, respingere şi ură.

Dar aceasta nu se întâmplă numai cu noi bărbaţii, ci şi cu voi, femeile, şi mai ales cu voi! Căci femeia simplă ca fire şi la mers şi în veşminte, ca una care nu caută să fie admirată de cineva, stârneşte mirarea celorlalte femei, care o fericesc şi îi urează să aibă parte numai de lucruri bune. Însă, cea cuprinsă de slavă deşartă, este respinsă şi urâtă de celelalte şi fug de ea ca de o fiară sălbatică şi spun pe seama ei mii de bârfe şi de vorbe de ocară. Iar noi, refuzând slava pe care ne-o aduce mulţimea, ne ferim nu numai de aceste rele, ci câştigăm şi unele virtuţi foarte mari, care au fost deja pomenite, învăţaţi fiind puţin câte puţin să ne înălţăm şi să zburăm spre cer şi să dispreţuim toate cele de pe pământ. Căci cel care nu are trebuinţă de slava oamenilor, tot binele pe care-l face, îl va face în siguranţă şi nici suferinţele, nici bucuriile acestei vieţi nu îi vor pricinui vreo pagubă. Fiindcă nici cele dintâi nu-l pot scufunda, nici cele de pe urmă nu-l pot face să se umfle în pene şi să se mândrească, ci rămâne neschimbat în mijlocul vâltorilor şi al tulburărilor acestei vieţi. Ceea ce aştept să se întâmple degrabă şi cu sufletul tău, care, dezbărat fiind de mulţimea grijilor lumeşti, să ne arate vieţuirea cerească; iar această slavă după care jeleşti acum, în scurtă vreme o vei lua în râs, dezvăluindu-i deşertăciunea şi zădărnicia măştii ei.

Dacă tânjeşti după siguranţa pe care ţi-o oferea [soţul tău], buna păstrare a averii, şi lipsa intrigilor din partea celor care sunt gata să se repeadă asupra nenorocirilor celorlalţi, «Aruncă grija ta înspre Domnul şi El te va hrăni»(Ps 54,25). Căci zice: «Uitaţi-vă la neamurile cele din început, şi vedeţi cine şi-a pus nădejdea în Domnul şi a fost ruşinat sau cine a chemat numele lui şi l-a trecut cu vederea sau cine a rămas în poruncile Lui şi a fost părăsit?»(Sir 2,10-11). Căci Cel ce ţi-a adus o nenorocire atât de greu de suportat şi care te ţine acum liniştită, tot El te va izbăvi şi de cele ce au să vină. Fiindcă o rană mai grea decât aceasta nu vei mai suferi şi eşti de acord cu noi. Tu, care ai suportat atât de vitejeşte ceea ce s-a abătut asupră-ţi, şi asta în ciuda lipsei tale de experienţă, cu atât mai mult dacă, vreodată - dea Domnul să nu se fie aşa! -, se va întâmpla ceva din cele ce nedorite de noi, le vei suporta cu uşurinţă. Caută cele cereşti şi toate câte aduc viaţa de acolo, şi nimic din acestea nu te va putea vătăma, nici stăpânitorul întunericului acestei lumi, atâta vreme cât nu ne facem rău noi înşine. Chiar de ne-ar lua cineva averea, chiar de ne-ar sfârteca trupul în bucăţi, nimic nu are importanţă pentru noi, atâta timp cât sufletul ne rămâne sănătos.

Pe scurt, dacă vrei ca averea ta să rămână în siguranţă şi să sporească din nou, îţi voi arăta şi felul şi locul, acolo unde nu are dreptul să intre nimeni dintre cei ce uneltesc împotriva ta. Care este deci locul? Cerul! încredinţează-i [averea] bunului tău soţ şi nici fur, nici cel ce unelteşte, nici altceva din cele ce ar putea să o distrugă nu se va năpusti asupra ei. De îţi vei săpa averea acolo, multă roadă vei afla apoi. Căci cele pe care le sădim în ceruri, fac rod însutit şi mai bun; iar tu, dacă vei face întocmai, vei vedea de ce fel de bunuri te vei bucura. Mai întâi de viaţa veşnică şi de cele făgăduite celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, «pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit»(1 Co 2,9), şi apoi de împreună-petrecerea în veşnicie cu bunul tău soţ; acolo sus te vei lepăda de toate grijile şi fricile şi primejdiile şi intrigile şi duşmăniile şi ura. Cât timp vei trăi înconjurată de bunuri, poate se vor afla oameni care vor vrea să pună stăpânire pe ele. Însă, de le vei muta în ceruri, vei trăi o viaţă sigură, lipsită de primejdii, plină de linişte, în care îţi va fi de ajuns buna credinţă.

Nu este oare o mare nebunie atunci când, vrând să cumpărăm un pământ, căutăm să fie fertil, dar când ni se oferă cerul, unde putem căpăta un loc, rămânem pe pământ, în osteneala lucrării lui, şi a celor ce ne stârnesc să păcătuim. Căci, adesea ne înşală aşteptările. Şi, de vreme ce sufletul tău se tulbură şi suferă cumplit la gândul că adesea ai aşteptat ca el să fi fost ales în funcţia de prefect, iar această nădejde a fost spulberată dintru început, gândeşte-te mai întâi la aceea că, şi dacă această nădejde a fost foarte întemeiată, a fost totuşi o nădejde omenească, de multe ori înşelătoare. Si câte asemenea vedem că se întâmplă în viaţă! Căci cele pe care le aşteptăm cel mai mult să se întâmple, nu se întâmplă, iar cele care nici măcar nu ne trec prin cap, adesea se săvârşesc; fie că este vorba de funcţiile de conducere, de puterea regală, de moşteniri, de căsătorie, şi de orice alt eveniment, vedem pretutindeni că acesta este mersul lucrurilor. Şi, oricât de aproape ar fi vremea potrivită [săvârşirii lor], după spusa proverbului, «Este drum lung de la pahar la gură». Şi Sfânta Scriptură zice: «De dimineaţa până seara se schimbă vremea»(Sir18). Şi tot aşa: «Împăratul astăzi este şi mâine va muri»(Sir 10,10). Şi, iarăşi, ca să arate ceea ce este dincolo de aşteptările noastre, ne zice înţeleptul: «Mulţi tirani au căzut pe pământ, însă cel la care nu se gândea nimeni a purtat coroana».

Că nu este lucru sigur că ar fi obţinut acea funcţie dacă ar fi fost în viaţă soţul tău. Pe de o parte incertitudinea viitorului şi multe alte motive ne-ar fi dat prilejul să ne îndoim. De unde este evident pentru noi că dacă ar fi trăit ar fi obţinut acea funcţie? Sau că nu s-ar fi întâmplat exact invers, şi chiar obţinând funcţia, ar fi căzut răpus de vreo boală sau lovit de invidia şi de intriga celor care voiau să prospere mai mult decât el, sau de orice alt lucru greu de purtat? Să zicem, însă, dacă vrei ceva sigur, că, dacă ar fi trăit mai mult, ar fi ajuns în vârf şi atunci, pe cât mai mare ar fi fost rangul, pe atât mai mare şi primejdia şi responsabilităţile şi intrigile [pe care ar fi trebuit să le înfrunte]. Dar [să zicem că] nu ar fi fost aşa, ci că ar fi străbătut marea [vieţii] în linişte, ferit de primejdii. Şi, spune-mi, care ar fi fost rezultatul? Nu tot acesta de acum, sau poate nici măcar ăsta, ci unul mai nedorit şi mai respingător. Mai întâi ar fi ajuns să vadă cerul şi pe cele cereşti mult mai târziu, ceea ce este o mare pagubă pentru cei care sunt încredinţaţi de cele ce au să vină. Şi apoi, oricât de curată ar fi fost viaţa lui, lungimea vieţii şi responsabilitatea acelei funcţii de conducere, nu l-ar fi lăsat să plece de aici atât de curat cum a plecat. Căci nu se poate şti dacă nu ar fi trecut prin multe schimbări şi, până să-şi dea ultima suflare, nu ar fi alunecat în delăsare? Acum îndrăznim să spunem că, prin harul lui Dumnezeu, a zburat înspre acel loc de odihnă, căci nu a avut întru nimic îndrăzneala nesăbuită a [acelor greşeli] care te opresc să intri în împărăţia cerurilor, de vreme ce, petrecând mult timp în afacerile publice, ar fi putut foarte mult să se pângărească. Şi, înconjurat de rele atât de mari, a rămâne drept este un lucru care nu se întâmplă multora, însă a greşi cu voie sau fără voie, este dintre lucrurile posibile şi care se petrec mereu. Dar acum noi ne-am lepădat de această temere [în privinţa lui] şi suntem pe deplin încredinţaţi că în ziua aceea va veni cu multă strălucire, luminând lângă împăratul şi premergându-i lui Hristos alături de îngeri, îmbrăcat în negrăita slavă, şi stând laolaltă cu împăratul care va să judece, şi care i-a încredinţat a săvârşi lucruri înalte.

Pentru aceea, lăsând jelaniile şi văicărelile, păstrează acest fel de vieţuire, ba încă unul şi mai înalt, ca, ajungând la aceeaşi virtute cu el, să te sălăşluieşti împreună cu el în acel cort (corturile lui Avraam, simbolul împărăţiei cerurilor) şi să te poţi uni cu el pentru acele nesfârşite veacuri, nu prin legătura căsniciei, ci printr-una cu mult mai puternică. Căci cea de aici este doar o împletire a trupurilor; însă cea de acolo este o unire a sufletului către suflet, mai înaltă şi cu mult mai desfătătoare şi mai puternică.



Sfântul Ioan Gură de Aur – Scrisoare către o tânără văduvă

113



Scrisoare către o tânără văduvă



Că ai primit o rană grea şi ai fost străpunsă de moarte prin săgeata trimisă de sus, toţi mărturisesc deopotrivă şi nu neagă nimeni, nici chiar dintre cei care sunt foarte aplecaţi spre dragostea de înţelepciune. Dar, de vreme ce răniţii nu trebuie să-şi petreacă toată vremea în jale şi în lacrimi, ci să se îngrijească îndeosebi de vindecarea rănilor, ca nu cumva, din pricina lacrimilor, să neglijeze rana, să o adâncească şi să sporească flacăra durerii, bine este [ca şi tu] să iei aminte la cuvintele de mângâiere şi, înfrânându-te, cel puţin pentru scurtă vreme, de la vărsarea lacrimilor, să te laşi în seama celor care încearcă să-ţi aducă mângâiere. De aceea noi nu te-am deranjat nici atunci când erai în culmea durerii, nici atunci când s-a abătut fulgerul. Ci, aşteptând o vreme, atât cât să-ţi îngăduim să jeleşti cât ţi-a fost nevoie, acum, că eşti în stare să priveşti cât de cât prin ceaţă şi să-ţi deschizi urechile către cei ce încearcă [să-ţi aducă mângâiere], am adăugat nişte cuvinte la cele spuse deja de slujnicele tale.[...]

De altfel, neamul femeiesc este mai înclinat spre împreună-pătimire [cu cel aflat în suferinţă. Dar când este vorba de tinereţe şi de o văduvie timpurie şi de o lipsă de experienţă în aceste lucruri şi de o mulţime de griji, după un timp petrecut odinioară în bunăstare şi în bogăţie, nenorocirile se înmulţesc şi, dacă cea aflată în suferinţă nu găseşte un sprijin de sus, orice gând venit pe nepregătite o poate doborî; şi socotesc aceasta ca pe o primă şi foarte însemnată dovadă a marii purtări de grijă a lui Dumnezeu faţă de tine. Căci faptul că nu te-ai înecat în oceanul durerii, în mijlocul atâtor nenorociri care au venit pe neaşteptate, nu ţine de vreo virtute după fire a sufletului sau de vreun ajutor omenesc, ci de mâna pururea puternică a conştiinţei căreia nu este număr, a înţelepciunii care nu poate fi cercetată (Ps 146,5), «a Părintelui îndurărilor, şi Dumnezeul a toată mângâierea (2 Cor 1,3). Căci Acesta ne-a rănit, zice, şi ne va tămădui; ne va lovi şi va lega rănile noastre, şi ne va face sănătoşi»(Os 6,1).

Câtă vreme a fost cu tine acel fericit bărbat, te-ai bucurat de cinste şi de ocrotire şi de îngrijire din partea lui. Te-ai bucurat de cele de care se poate bucura omul. Dar, după ce l-a luat la Sine Dumnezeu, El i-a luat locul. Şi nu este al meu acest cuvânt, ci al fericitului prooroc David; căci zice: «Pe orfan şi pe văduvă îi va sprijini»(Ps 145,9). Şi iarăşi îl numeşte pe El «Părinte al celor orfani şi Judecător al văduvelor»(Ps 67,5); şi vei vedea că în multe locuri El se îngrijeşte îndeosebi de această categorie de oameni.

Dar, fiindcă deasa pomenire a numelui de văduvă ar putea să rănească sufletul tău, mai ales că s-a abătut asupra ta în floarea vârstei, vreau să vorbesc mai întâi despre acest nume şi să arăt că nu este unul al nenorocirii, ci unul de cinste, ba încă de cea mai mare cinste.

Într-adevăr, nu părerea celor mulţi, rătăcită, trebuie să o aduci drept mărturie, ci pe cea a fericitului Pavel sau mai degrabă legea pusă de Hristos. Fiindcă ceea ce grăia acela [Pavel], Hristos le rostea prin el, după cum a şi spus: «sau oare căutaţi dovadă că Hristos este Cel care grăieşte în mine?» (2 Co 13,3). Căci ce zice? «Să nu fie înscrisă între văduve cea care nu are mai puţin de şaizeci de ani»(1 Tim 5,9); şi iarăşi: «De văduvele tinere fereşte-te»(1 Tim 5,11). În ambele cazuri vrea să ne înfăţişeze măreţia văduviei. Căci pentru episcopi nu stabileşte vreo limită de vârstă, însă în acest caz o face cu multă acrivie. De ce, dar? Nu pentru că văduvia este mai mare decât preoţia, ci pentru că [văduvele] trec printr-o încercare mai mare decât a preoţilor, fiind cuprinse din multe părţi de o năvală de afaceri publice şi private. După cum o cetate fără ziduri este lipsită de apărare în faţa celor care vor să o cucerească, tot aşa este şi o tânără care îşi duce văduvia şi care are în jurul ei o mulţime din cei care uneltesc nu numai cum să-i ia averea, ci şi dintre cei care râvnesc să-i distrugă înţeleapta înfrânare. Dar nu numai acestea, ci putem afla multe alte pricini care să o împingă spre cădere. Şi, înconjurată de slujitori care o dispreţuiesc şi care-şi neglijează îndatoririle, lipsită de cinstea de mai înainte şi văzând că cele de o vârstă cu ea o duc bine, şi de multe ori râvnind luxul, se lasă convinsă spre [săvârşirea] celei de-a doua căsătorii. Însă unele nu vor să trăiască cu bărbaţi după legea nunţii, ci fac aceasta în ascuns; fac acest lucru ca să culeagă faima văduviei.

Astfel [văduvia] nu numai că nu este un lucru de ruşine, ba chiar unul vrednic de cinste în ochii oamenilor, şi nu numai în rândul creştinilor, ci şi al celor necredincioşi. Chiar eu, tânăr fiind, mi-aduc aminte de dascălul meu - care întrecea toţi bărbaţii în superstiţii păgâne - şi de cât de mult s-a minunat de mama mea. Căci, întrebându-i pe cei ce şedeau în jurul lui al cui sunt, după cum obişnuia, şi spunându-i cineva că eram fiul unei văduve, a vrut să afle de la mine vârsta mamei mele şi de câţi ani era văduvă. Şi când i-am spus că avea patruzeci de ani şi că erau douăzeci de ani de când îl pierduse pe tatăl meu, s-a minunat şi a strigat: O, ce femei sunt printre creştini!

Aşadar, un astfel de lucru se bucură de admiraţie şi de laudă nu numai printre noi, ci şi printre păgâni. Cunoscând toate acestea, fericitul Pavel zicea: «Să nu fie înscrisă între văduve cea care are mai puţin de şaizeci de ani». Dar nici vârsta nu este pentru el o mărturie atât de importantă încât să îngăduie unei văduve să fie înscrisă în această sfântă ceată, ci adaugă şi altele, zicând: «Dacă are mărturie de fapte bune: dacă a crescut copii, dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă a venit în ajutorul celor strâmtoraţi, dacă s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun» (1 Tim 5,10). Vai, câtă încercare şi câtă trudă, câtă virtute se cere de la o văduvă şi câtă acribie în această probă! Căci nu ar fi vorbit despre acestea, dacă nu i s-ar fi încredinţat ei un lucru de cinste şi nobil. Şi: «De cele tinere - zice -, fereşte-te». Si adaugă si de ce: «Căci atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite» (1 Tim 5,11); prin această spusă ne lasă să înţelegem că, odată ce rămân fără soţii lor, Hristos ia locul acelora.

Apoi, arătând cât de blândă şi de îngăduitoare este această unire, adaugă, zicând: «Căci atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite», ca şi când aparţin unui bărbat blând, care nu-şi manifestă autoritatea asupra lor, ci le îngăduie să trăiască în libertate. Şi nu-şi opreşte cuvântul aici, ci şi în alt loc îşi arată grija faţă de acestea, zicând: «Cea care trăieşte în desfătări, deşi este vie, este moartă» (1 Tim 5, 6); «iar cea cu adevărat văduvă şi rămasă singură are nădejdea în Dumnezeu şi stăruieşte în cereri şi în rugăciuni, noaptea şi ziua»(1 Tim 5,5). Iar în Epistola către Corinteni spune: «Mai fericită este dacă rămâne aşa»(2 Co 7, 40). Ai văzut câtă laudă este adusă văduvei! Si asta în Noul Testament în care a strălucit şi virtutea fecioriei! Oricum, strălucirile fecioriei nu au putut acoperi strălucirea văduviei care constă într-o virtute numai a ei.

Când te pomenim, deci, în rândul văduvelor, să nu te consideri mai prejos, nici [să nu vezi în asta] un lucru de ocară. Căci, dacă ar fi aşa, cu cât mai mult ar fi [de ocară] fecioria? Dar nu este aşa, nicidecum, şi nici să nu fie! Căci, de vreme ce admirăm toate femeile care trăiesc în înfrânare având încă soţi, cum să nu fie nevoie să arătăm bunăvoinţă, să lăudăm şi să ne minunăm de cele care trăiesc astfel după plecarea soţilor lor din această viaţă? Cât ai trăit, cum am spus, cu fericitul Therasios, te bucurai de cinste şi de purtarea lui de grijă, după cum era şi firesc să primeşti din partea unui soţ bun. Însă acum Îl ai în locul lui pe Dumnezeu, Stăpânul a toate, Care ţi-a fost întâistătător şi mai înainte şi Care acum Se va îngriji de tine mai mult şi cu mai mare râvnă. Iar purtarea Lui de grijă nu este puţin lucru, după cum am spus, şi deja ne-a dovedit aceasta prin faptul că te-a păzit nevătămată şi sănătoasă în cuptorul grijilor şi al durerii şi nu te-a lăsat să pătimeşti lucruri nedorite. Iar faptul că nu a îngăduit un naufragiu într-o asemenea vâltoare, înseamnă că, odată ce-ţi vei recăpăta liniştea, va păzi cu atât mai mult sufletul tău şi va face văduvia ta uşor de purtat, dimpreună cu neajunsurile care par să vină din ea.

Dar pe tine nu numele de văduvă te tulbură, ci pierderea unui asemenea soţ despre care, mărturisesc şi eu că, în toată lumea asta, este dintre puţinii care, prins fiind în afacerile lumeşti, a reuşit să fie atât de iubitor, de îngăduitor, de smerit, de sincer, de sârguincios şi de credincios. Dacă ar fi pierit cu totul şi ar fi dispărut în neant ar fi fost un motiv de tulburare şi de durere. Dar faptul că el a plutit spre limanul cel bun, s-a strămutat la Cel ce cu adevărat este împărat, nu trebuie să ne întristeze, ci să ne bucure. Căci aceasta nu este moarte, ci plecare şi strămutare din cele rele la cele mai bune, de pe pământ la cer, de la oameni la îngeri şi arhangheli, la Stăpânul îngerilor şi al arhanghelilor.

Pe vremea când se afla încă pe pământ, slujindu-l pe împărat, era înconjurat de primejdii multe din partea celor care unelteau din invidie. Şi, pe cât creştea faima lui, pe atât creşteau şi intrigile duşmanilor. Dar acum, că s-a mutat din această lume, nu mai poate fi vorba de acestea, încât, pe cât jeleşti că a luat la El Dumnezeu un bărbat atât de bun şi de virtuos, pe atât trebuie să te bucuri că a plecat din această lume în siguranţă şi în slavă, şi, izbăvindu-se de tulburarea primejdiei de faţă, se află acum în multă linişte şi pace. Oare nu este straniu a mărturisi că cerul este un loc cu mult mai bun decât pământul, şi totuşi a-i jeli pe cei ce se strămută acolo? Dacă acel fericit bărbat ar fi fost unul dintre cei care trăiesc în chip ruşinos şi departe de ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, ar fi trebuit să nu încetezi a jeli, nu numai după plecarea sa, ci şi în viată fiind.

Dar, de vreme ce el a fost unul din prietenii lui [Dumnezeu], trebuie să ne împărtăşim de bucuria lui, nu numai pe când era în viaţă, ci şi acum că a plecat dintre noi. Căci ai auzit cuvintele fericitului Pavel: «a te despărţi [de trup] şi a fi cu Hristos, este cu mult mai bine»(Flp 1,23). Dar poate tânjeşti să asculţi cuvintele lui şi să te bucuri de dragostea pe care o revărsai asupra lui şi cauţi obişnuinţa [de a fi cu el] şi renumele pe care îl aveai de pe urma lui, strălucirea şi cinstea şi siguranţa şi poate pierderea tuturor acestora întristează şi întunecă viaţa ta. Dar dragostea pe care o aveai faţă de el trebuie să o păstrezi şi acum, la fel ca mai înainte. Căci aşa este puterea iubirii; care îi cuprinde nu numai pe cei ce sunt prezenţi şi aproape unul de altul, ci şi pe cei ce se află departe, şi îi apropie şi îi leagă; şi nici lungimea timpului, nici distanţa, nici altceva de acest fel nu poate să destrame şi să împartă puterea de a iubi a sufletului.

Iar dacă vrei să-l vezi la faţă - că ştiu că asta îţi doreşti foarte mult - păstrează-i aşternutul neatins de alt bărbat, şi sârguieşte-te să arăţi o vieţuire ca a lui şi te vei strămuta în locul în care este el, nu pentru cinci ani, ca aici, nici pentru zece, nici o sută, nici o mie, nici două mii, ci pentru nemărginite şi nesfârşite secole sălăşluindu-te împreună cu el. Iar acele locuri de odihnă nu se moştenesc prin rudeniile trupeşti, ci prin asemănarea felului de vieţuire. Căci pe Lazăr, deşi neştiut de Avraam, l-a adus în acelaşi loc cu el, în acele sânuri, vieţuirea lui asemănătoare cu a lui [Avraam], precum pe mulţi de la Răsărit şi de la Apus; loc al odihnei care te va primi şi pe tine alături de Therasios, dacă vei arăta aceeaşi viaţă cu a lui. Atunci îl vei vedea pe el nu cu frumuseţea trupului, cu care a plecat din această lume, ci cu o altă frumuseţe, mai scânteietoare şi luminând mai strălucitor decât razele soarelui. Căci acest trup, chiar dacă se ridică la înălţimile [cereşti], este totuşi stricăcios. Dar trupurile celor plăcuţi lui Dumnezeu se vor îmbrăca într-o asemenea slavă încât nu va putea fi privită cu aceşti ochi. Iar Dumnezeu ne-a pregătit câteva semne şi vagi urme ale acestor lucruri şi în Vechiul şi în Noul Testament. Căci acolo [= în Vechiul Testament] faţa lui Moise a strălucit cu o asemenea slavă încât ochii israeliţilor nu se puteau apropia de ea (Iş 34,29-30). Iar în Noul Testament faţa lui Hristos a strălucit mai mult decât a lui Moise. Căci, ia spune-mi: dacă cineva ţi-ar fi făgăduit că [soţul] tău va fi făcut împărat al întregului pământ, dar ţi-ar fi poruncit în schimb să stai departe de el douăzeci de ani, pentru ca apoi să „ţi—l aducă înapoi [purtând] coroană şi hlamidă iar tu să fii repusă în aceeaşi cinste cu el, oare n-ai fi suportat despărţirea cu blândeţe şi cu înţeleaptă cumpătare care i se cuvenea? Oare nu ai fi fost mulţumită cu darul şi nu l-ai fi socotit un lucru vrednic de dorit?

(continuare în numărul următor)



Sfântul Ioan Gură de Aur – Scrisoare către o tânără văduvă







112





„COPILAŞII MEI, IUBIŢI-VĂ!...”



Mai înainte de plecarea sa (Sfântul Apostol Ioan) din ostrovul acela (din insula Patmos), a înconjurat cetăţile şi satele cele dimprejur întărind pe fraţi în credinţă. Şi i s-a întîmplat lui a fi într-un sat, în care un jertfitor al lui Zeus, anume Euharis, avea un fiu orb, care de mult dorea să vadă pe Ioan. Deci, auzind de Ioan că a venit în satul lor, a alergat la dânsul, rugându-l pe el ca venind în casa lui, să-i tămăduiască fiul. Iar Ioan, văzând că are să câştige suflete omeneşti, a mers în casa jertfitorului şi a zis fiului celui orb: „în numele Domnului meu Iisus Hristos, vezi!” Şi îndată a văzut. Auzind aceasta Euharis, a crezut în Hristos şi s-a botezat cu fiul său.

În toate cetăţile acelui ostrov sfântul Ioan a aşezat bine sfintele biserici, punându-le lor episcopi şi preoţi, şi învăţându-i pe ei cu îndestulare, i-a mulţumit pe toţi şi s-a întors la Efes. Şi l-au petrecut pe el credincioşii cu plângere şi cu tânguire multă, nevrând să se lipsească de un soare ca acela, care cu învăţătura sa a luminat ţara lor. Iar el, intrând în corabie şi dându-le pace tuturor, s-a dus în căsuţa sa. Apoi ajungând el la Efes, l-au întâmpinat credincioşii cu negrăită bucurie, strigând şi zicând: „Bine este cuvîntat cel ce vine întru numele Domnului” şi l-au primit cu cinste. Şi aici petrecând n-a încetat niciodată lucrul, învăţând totdeauna poporul şi povăţuindu-l la calea mântuirii.

Încă nu se cuvine a tăcea şi pe aceasta, pe care ne-o mărturiseşte Clement Alexandrinul († 215). Apostolul, pe când umbla în Asia prin cetăţi, a văzut odinioară un tânăr pornit din fire a face binele, pe care luându-l l-a învăţat şi l-a botezat. Apoi, vrând să se ducă de acolo în altă parte la propovăduirea Evangheliei, înaintea tuturor a încredinţat pe tânărul acela episcopului acelei cetăţi, ca să-l înveţe pe el la tot lucrul bun. Iar episcopul luând pe tânăr, l-a învăţat pe el Sfînta Scriptură. Dar nu se îngrijea de dânsul, aşa precum îi era datoria, nici nu-i da o învăţătură ca aceea care se cuvine tinerilor, ci l-a lăsat în voia lui şi după puţină vreme a început tânărul a vieţui rău, a se îmbăta şi a fura.

Apoi s-a apucat de tovărăşie cu tâlharii, care luându-l, l-au dus în pustie şi suindu-l în munte, l-au făcut căpitan al bandei lor şi făceau război cu puterea la drumul mare. Iar după cîtăva vreme, întorcându-se Ioan, a venit în cetatea aceea şi auzind de tânăr că s-a îndărătnicit şi s-a fâcut tâlhar, a zis către episcop: „Să-mi dai amanetul pe care ţi l-am lăsat spre pază, ca în nişte mâini credincioase. Să-mi aduci tânărul pe care înaintea tuturor ţi l-am încredinţat ca să-l înveţi frica lui Dumnezeu”. Iar episcopul a zis cu plîngere: „A pierit tânărul, a murit cu sufletul, iar cu trupul face tâlhărie pe la drumuri”. Iar loan a zis episcopului: „Oare aşa se cădea ţie să păzeşti sufletul fratelui tău? Să-mi dai un cal şi un om ca să mă ducă să-l caut pe acela pe care tu l-ai pierdut”. Şi plecând, când a sosit Ioan la tâlhari, i-a rugat pe ei ca să-l aducă la căpitanul lor. Şi-l duseră. Văzând tânărul pe Sfîntul Ioan s-a ruşinat şi, sculându-se, fugea în pustie. Iar loan, uitându-şi bătrâneţile sale, alerga după dânsul strigând: „Întoarce-te fiul meu la părintele tău, şi nu te deznădăjdui de greşala ta, primesc eu păcatele tale asupra mea. Deci, stai şi mă aşteaptă, că Domnul m-a trimis la tine”.

Apoi întorcându-se tînărul, cu cutremur şi cu ruşine mare, a căzut la picioarele sfântului, neîndrăznind a căuta la faţa lui. Iar Ioan arătându-i părintească dragoste, l-a cuprins pe el, sârutîndu-l şi luându-l l-a dus cu bucurie în cetate, căci a aflat oaia cea pierdută.

Apoi l-a învăţat pe el mult, povăţuindu-l la pocăinţă, în care bine ostenindu-se tînârul, a plăcut lui Dumnezeu. Şi câştigând iertare de greşelile sale, s-a mutat cu pace la Domnul.

În aceeaşi vreme era un creştin, care ajunsese în mare sărăcie, şi neavând cu ce să plătească datoria datornicilor săi, s-a hotârît din prea mare nelinişte să se sinucidă, rugând pe un fermecător evreu să-i dea să bea ceva de moarte. Acela, ca un vrăjmaş al creştinilor şi prieten al diavolilor, i-a dat acea băutură aducătoare de moarte. Iar creştinul, luând de la dânsul otrava purtătoare de moarte, a mers la casa lui, dar sta la îndoială şi se temea, neştiind ce să facă. Mai pe urmă, însemnând cu crucea paharul, l-a băut, dar nimic nu s-a vătămat din dînsul, pentru că semnul Crucii a luat din pahar toată otrava. Atunci se mira mult în sine că e sănătos şi nu simte nici o durere. Însă, neputînd suferi supărările de la datornici, iar a mers la evreul acela ca să-i dea o otravă mai puternică, pe care luând-o, a mers la casa lui. Gândindu-se mult, iar a făcut semnul sfintei Cruci asupra paharului aceluia şi l-a băut, dar nimic n-a pătimit. Şi iar a alergat la evreu, arătându-i-se lui sănătos şi ocărându-l că este neiscusit în meşteşugul său. Iar evreul, cutremurându-se, l-a întrebat ce făcea când o bea. El îi zise: „Nimic altceva decât numai cu sfânta Cruce am însemnat paharul”. Atunci evreul a cunoscut că puterea sfintei Cruci alungă moartea, însă vrând să afle adevărul, a dat din aceeaşi otravă unui câine, care bând din ea îndată a murit înaintea lui.

Văzînd aceasta evreul a alergat la Apostolul cu acel creştin, spunându-i cele ce li s-au întîmplat lor. Sfântul l-a învăţat pe evreu să creadă în Hristos şi l-a botezat. Iar creştinului celui sărac i-a poruncit să aducă o sarcină de fân, pe care Apostolul cu semnul Crucii şi cu rugăciunea prefăcu în aur fânul, poruncindu-i ca din acel aur să-şi plătească datoriile sale la cămătar, iar cu restul să-şi hrănească pe cei ai casei lui. Apoi s-a dus apostolul la Efes, şi petrecea în casa lui Domnos, unde a adus o mare mulţime la Hristos şi a făcut nenumărate minuni.

Împlinindu-se toţi anii lui o sută şi câţiva, a ieşit din casa lui Domnos cu cei şapte ucenici ai săi şi, mergând la un loc oarecare, le-a poruncit să şadă acolo. Şi era spre ziuă. Iar el, ducându-se ca la o aruncătură de piatră, s-a rugat. După aceea, săpând ucenicii un mormânt în chipul Crucii de lungimea staturei sale, precum le-a poruncit, a zis lui Prohor să meargă la Ierusalim şi acolo să petreacă până la sfârşitul său. Învăţîndu-şi ucenicii şi sărutându-i le-a zis: „Trăgând pământul, mama mea, acoperiţi-mă”. Şi l-au sărutat ucenicii, acoperindu-l până la genunchi. El iar sărutându-i pe ei l-au acoperit până la grumaji, şi a pus pe faţa lui o basma, şi aşa l-au sărutat, plângând foarte tare, apoi l-au acoperit cu totul.

Auzind de aceasta fraţii din cetate au venit şi, dezgropând mormântul, n-au aflat nimic. Plâns-au foarte mult si rugându-se s-au întors în cetate. Apoi, în tot anul, din mormântul lui se arăta praf subţire, în opt zile ale lunii mai, şi tâmăduiri bolnavilor se dau cu rugăciunea Sfîntului Apostol Ioan spre cinstea lui Dumnezeu, celui în Treime lăudat în vecii vecilor. Amin.

Despre anii câţi a vieţuit sfîntul Apostol Ioan nu se şţie exact. Unii scriu că a trait 120 ani, iar alţii zic 105 şi şapte luni; se ştie însă că a trăit mai mult de o sută de ani.





Vieţile Sfinţilor pe septembrie







111



DISCIPLINA CĂLUGĂREASCĂ



Ieromonahul Dionisie Lungu face să apară din nou gazeta „Glasul monahi­lor”, pe care, în râvna sa de a contribui la renaşterea monahismului, o scrie şi o împarte fără nici un ajutor.

Nu cunosc personal pe Dionisie Lungu. L-am văzut o dată, mai demult, la o staţie de tramvai, discutând aprins cu o înaltă faţă bisericească. Era amărât şi mânios. Faţa arsă de o nelinişte lăuntrică, ochiul încruntat şi nesigur. În faţa liniştei reflectate şi stăpânitoare a celuilalt, glasul lui căpăta înmlădieri stranii, dar din când în când vorbele plesneau ca un bici. Era neliniştitor, ca orice om care nu-şi poate înfrânge voinţa; dar era şi epic; ceva din neamul chinuit al Ne­bunului întru Hristos străfulgera în rătăcirea lui neînfricată.

De atunci l-am întâlnit de multe ori, prin locuri de adunare nevoită a mulţi­milor; prin gări, prin trenuri, prin piaţă; împărţind peste tot cuvântul mântuirii - prin viu grai, sau de-a dreptul în cărticelele tipărite de Institutul Biblic.

Îl ştiu astăzi, chiar dacă cu puteri reduse, ca un neînfrânt atlet al restaurării vieţii călugăreşti. Dar, iată, mă îndoiesc dacă drumurile lui sunt cele bune.

Criza monahismului o cunoaştem cu toţii, în tot tragicul ei. Mănăstiri ajunse localuri de petrecere, atunci când nu se năruie sub părăsire aproape desăvârşită; monahii, bieţi oameni necăjiţi, umiliţi de zarva vieţii lumeşti, nesiguri de ei înşişi, fără nici un fel de cultură şi fără viaţă interioară, terorizaţi de mai marii lor imediaţi, ţinându-se în umbra schiturilor nu din râvnă religioasă, ci din inca­pacitate organică de a-şi avea un rost în viaţă, adunaţi, deci, acolo ca într-un azil de infirmi.

Rezultatele acestei stări de lucruri se fac simţite în chip dureros de îngrijoră­tor în chiar fiinţa formală a Bisericii noastre. De câte ori se iveşte o vacanţă la episcopat, lipsesc candidaţii; în aşa grad, încât, dacă nu s-ar îndura Dumnezeu să văduvească din când în când vreun preot mai de seamă, scaunele vlădicilor noştri ar rămâne neocupate.

(Iată un amănunt la care ar trebui să se gândească cei pe care îi nemulţu­mesc alegerile episcopale.)

Deci, situaţiile sunt cunoscute şi necesitatea unor schimbări radicale în tag­ma noastră călugărească, general resimţită.

Dar, pentru a reacţiona, ieromonahul Dionisie Lungu alege calea presei şi a revoltei. De două ori fals.

Prima, pentru că marele public, necunoscător al împrejurărilor reale, şi gata întotdeauna a acuza - deşi foarte rar pregătit a înţelege - nu are nici un cuvânt de spus în această afacere.

Al doilea, pentru că revolta, în sânul Bisericii, este o aberaţie pur şi simplu. Un revoltat în cele bisericeşti nu poate avea, a priori, dreptate. Afirmaţie cam bizară pentru lumea noastră, trăind sub egida individualismului, subiectivismului şi a liberului examen, dar reprezentând o realitate spirituală şi istorică - singura fecundă! - pentru cei învăţaţi a judeca în alte categorii decât cele ale iacobi­nismului contimporan.

De aceea, părinte Dionisie, râvna dumitale o preţuim după cuviinţă; dar ţi-am dorit-o disciplinată: pentru liniştea dumitale şi pentru rodnicia frământărilor în cari trăieşti.



Părinte Dionisie, am cetit cu luare-aminte ultimul număr din „Glasul mona­hilor”, în care îmi adresezi „o justificare” şi îmi ceri „un răspuns”. Şi, după repetată cetire, iată, nu am nimic de schimbat în tot binele sau răul pe care l-am spus cu alt prilej asupra trudei şi râvnei Cucerniciei tale.

Dar, de bună seamă, în cele scrise nu am fost destul de răspicat; şi nu ne-am înţeles. Să încerc, deci, să mă lămuresc acuma.

Raţionamentul Cucerniciei tale e simplu şi clar:



situaţia monahismului e tragică; dacă ea continuă, monahismul dispare;



să împiedicăm această dispariţie a monahismului (care ar fi fatală Biseri­cii) atrăgând atenţia chiriarhilor asupra primejdiei;



Ergo: „Glasul monahilor” cu proteste, cu strigăte de alarmă, cu înfăţişare de lucruri grave, cu stabilire de responsabilităţi etc.



Se poate obiecta ceva împotriva acestui raţionament, aşa de logic, aşa de solid? Iată, însuşi d-l advocat Popescu Tudor va scrie în numărul viitor al gazetei „Glasului monahilor”, „răspunzând celor publicate în ziarul «Cuvântul» de d-l Nae Ionescu, dacă călugării au dreptul sau nu să se apere prin presă”.

Părinte Dionisie, ştiu că vei fi mai bucuros să capeţi răspunsul meu acuma. Iată-l. Raţionamentul Cucerniciei tale este, pentru un cetăţean al statului, fără cusur. Pentru un călugăr, el este însă fundamental fals.

Ai uitat, părinte Dionisie, că există o disciplină călugărească: aspră, absurdă centru noi, cei din afară, dar singura mântuitoare! Iţi dai seama că vorbeşti neîntrebat? Şi poţi să măsori adâncimea neagră a păcatului acesta în care - din râvnă călugărească, totuşi - ai căzut? Cine te-a aşezat pe Cucernicia ta judecător peste oameni şi fapte - mai ales când aceşti oameni fac parte din ierarhia Bisericii lui Hristos? Nu se poate trăi cu trei lei pe zi? Ştiu şi eu că nu se poate! Unii ierarhi compromit Biserica? Ştiu şi eu că o compromit. Dar de ce te simţi Cucernicia ta chemat să crezi că poţi purta sfintei noastre Biserici mai mult de grijă decât îi poartă Dumnezeu însuşi? Sau poate te socoti însăşi trâmbiţa cu care Dumnezeu scutură din amorţire şi din pierzanie toată ierarhia Bisericii noastre româneşti?

Cum îţi îngădui, părinte Dionisie, să te ridici deasupra patriarhului însuşi şi să-l judeci - fie chiar lăudându-l? Zici: „Toată lumea ştie că am o mare admira­ţie faţă de I. P. S. sa Patriarhul”; sau: „l-am lăudat şi am spus tuturor...”. Vai, părinte Dionisie, îţi închipui atitudinea asta judecată în cadrul disciplinei călu­găreşti catolice?

Reforma vieţii monahale? Desigur. Dar să începem fiecare cu reforma noastră înşine. Ce să faci, părinte Dionisie? Întâi, şi mai apoi să fii Cucernicia ta mo­nah; dar monah adevărat.

Iar grija problemelor mari ale Bisericii noastre las-o în seama celor cărora le cade, prin canoane, această povară... Şi în nădejdea lui Dumnezeu!...





Nae Ionescu – „Teologia”









110





DESPRE PURTAREA CRUCII



Crucea personală a fiecăruia, când se uneşte cu Crucea lui Hristos, puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvârşit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întâlni nici un mântuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este înconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se ostenească căutându-şi crucea şi ca să fie aproape de puterea mântuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune şi aşa: uită-te în jurul tău şi înlăuntrul tău, descoperă-ţi crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos şi vei fi mântuit! Cu toate că fiecare îşi poartă crucea şi fără să vrea şi, de cele mai multe ori, crucea nu este uşoară, ci anevoie de purtat, totuşi nu fiecare o priveşte în lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune în slujba lucrării mântuirii sale. De aceea, crucea nu este mântuitoare pentru fiecare.

Să luăm la rând toate crucile posibile şi să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca ea să capete putere mântuitoare. Sunt multe cruci, dar felurile lor sunt trei: primele sunt crucile exterioare, alcătuite din suferinţe şi necazuri şi, în general, dintr-o nefericită soartă pământească; a doua categorie o reprezintă crucile interioare, născute din lupta cu patimile şi cu poftele, pentru a câştiga virtuţile; a treia categorie o reprezintă crucile harice (de duh şi de har), care sunt primite prin totala predare în voia lui Dumnezeu.

Vă voi spune acum câteva cuvinte despre crucile exterioare. Acestea sunt cele mai complexe şi mai felurite cruci. Ele sunt răspândite pe toate drumurile noastre şi se întâlnesc aproape la fiecare pas. Aici putem include supărările, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiaţi, necazurile de la serviciu, tot felul de privaţiuni şi de pagube, neplăcerile familiale, relaţiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supărările, pierderile şi, în general, soarta pământească, mai mult sau mai puţin anevoioasă pentru fiecare. Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogăţia, nici slava, nici o mărire pământească nu ne scutesc de ele. Ele s-au împletit cu viaţa noastră pământească din clipa în care s-a închis raiul pământesc şi nu se vor desprinde de ea, până când nu se va deschide raiul ceresc.

De vrei ca aceste cruci să-fi fie mântuitoare, foloseşte-te de ele aşa cum le-a rânduit Dumnezeu pentru mântuirea omului, în general, şi a ta, în particular. De ce a rânduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pământ fără necazuri şi strâmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pământ ca un băştinaş în patria sa, ci ca un călător şi ca un venetic într-o tară străină şi să caute întoarcerea în adevărata sa patrie. Când omul a păcătuit, a fost imediat izgonit din rai şi, în afara raiului, a fost înconjurat de necazuri şi de lipsuri şi de tot felul de greutăţi, ca să ţină minte că nu se află la locul său, ci este pedepsit, şi ca să se îngrijească să caute miluire şi revenire la rangul său. Astfel, nu te mira văzând necazuri, nenorociri şi lacrimi, ci rabdă fără să te necăjeşti. Nu îi şade bine criminalului şi neascultătorului deplina bunăstare şi fericire. Primeşte acest gând în inimă şi poartă-ţi soarta cu seninătate.

„Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai puţin?”, vei spune. „De ce pe mine mă strâmtorează necazurile, iar altuia îi merge bine aproape în toate? De ce eu mă frâng de durere, iar altul se mângâie? Dacă aceasta este soarta tuturor, măcar să se împartă în mod egal fiecăruia, fără excepţii.” Dar chiar aşa se şi împarte. Uită-te mai bine şi vei vedea. Ţie ţi-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau îi va fi mâine, iar astăzi îi îngăduie Domnul să se odihnească. De ce te uiţi la ceasuri şi la zile? Priveşte întreaga viaţă, de la început până la sfârşit, şi vei vedea că tuturor le este greu, chiar foarte greu. Găseşte pe unul care să jubileze de bucurie întreaga viaţă! Până şi regii, adesea nu dorm nopţile din pricina greutăţii ce le apasă inima. Ţi-e greu acum, dar înainte n-ai avut parte de zile de bucurie?! Dumnezeu îţi va mai da şi vei vedea şi alte zile de bucurie. Rabdă, deci! Cerul se va lumina şi deasupra ta. În viaţă este ca în natură, sunt ba zile întunecoase, ba zile senine. S-a întâmplat vreodată ca un nor de furtună să nu treacă?! Şi este cineva pe lume care să creadă că nu va trece? Gândeşte şi tu la fel despre supărarea ta, şi te vei mângâia de bună nădăjduire. Îţi este greu. Dar este, oare, aceasta o întâmplare fără motiv? Pleacă-ţi cât de cât capul şi adu-ţi aminte că există Dumnezeu, care Se îngrijeşte de tine ca un părinte şi nu te scapă din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a întâmplat decât cu îngăduinţa Lui şi cu voia Lui. nimeni altul decât El ţi-a trimis-o. Iar El ştie foarte bine ce, cui şi când să-i trimită, iar când trimite, trimite spre binele aceluia care primeşte suferinţa.

Aşadar, uită-te în jurul tău şi vei vedea, în nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu vrea să-ţi cureţe vreun păcat sau să te îndepărteze de vreo treabă păcătoasă sau, printr-un necaz mai mic, să te ferească de un altul mai mare, ori vrea să-ţi dea ocazia să-ţi arăţi răbdarea şi credinţa în El, pentru ca apoi să-Şi arate în tine slava milostivirii Sale. Desigur că ceva dintre acestea ţi se potriveşte. Caută deci ceea ce ţi se potriveşte şi oblojeşte-ţi cu aceea rana, aşa cum foloseşti un plasture, şi se va răcori arsura ei. De altfel, dacă nu vei vedea clar ce anume vrea să-ţi dăruiască Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ţi în inimă credinţa generală şi neiscoditoare că tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, şi tâlcuieşte-i sufletului tulburat: aşa a binevoit Dumnezeu. Rabdă! Pe cine pedepseşte Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!

Mai bine opreşte-ţi privirea la starea ta morală şi la starea din veşnicie care îi corespunde. Dacă eşti păcătos - cum eşti de altfel - bucură-te că a venit focul năpastei care-ţi va arde păcatele. Tu priveşti suferinţa numai dinspre pământ. Dar mută-te cu gândul la cealaltă viaţă. Treci de partea Judecăţii. Priveşte focul cel veşnic, pregătit pentru păcatele noastre. Şi, de acolo, priveşte-ţi suferinţa. Dacă acolo vei fi osândit, câte necazuri nu ţi-ai dori să fi suportat aici, numai ca să nu fi căzut sub acea osândire?! Spune-ţi în sinea ta: „După păcatele mele îmi sunt trimise aceste lovituri” şi mulţumeşte-I Domnului că bunătatea Lui te îndrumă spre pocăinţă. Apoi, în loc să te întristezi fără rost, află care-ţi este păcatul, pocăieşte-te şi nu mai păcătui. Când vei cugeta astfel, vei spune, desigur: „încă este puţin ceea ce am primit! Căci, după păcatele mele, mult mai rău merit.”

Aşadar, indiferent de porţi soarta amară a tuturor ori suferinţele şi necazurile personale, rabdă-le cu inima împăcată, primindu-le cu recunoştinţă din mâinile Domnului, ca pe un leac împotriva păcatelor ori ca pe o cheie care deschide uşa în împărăţia Cerească. Nu cârti, nu invidia pe altul şi nu te lăsa pradă tânguirii zadarnice. Căci aşa se întâmplă în nenorocire: unul începe să se tânguiască şi să cârtească, altul se pierde de tot cu firea şi cade în deznădejde, iar altul se cufundă în necazul său şi doar suferă, fără a se mişca cu mintea şi fără să-şi înalţe suferinţa inimii spre Dumnezeu. Toţi aceştia nu se folosesc cum se cuvine de crucile care le sunt trimise şi pierd, astfel, momentul prielnic şi ziua mântuirii.

Domnul le dă în mâini conlucrarea mântuirii, iar ei o resping. I-a ajuns necazul şi suferinţa. Oricum, îţi porţi deja crucea. Fă, aşadar, ca această purtare să-ţi fie spre mântuire, iar nu spre pierzanie. Pentru aceasta nu trebuie să muţi munţii din loc, ci să aduci o mică schimbare în mişcarea gândurilor şi în stările inimii tale. Deşteaptă-ţi recunoştinţa, smereşte-te sub mâna puternică, pocăieşte-te, îndreptează-ţi viaţa. Dacă te-a părăsit credinţa în pronia lui Dumnezeu, readu-ţi-o în suflet şi vei săruta dreapta lui Dumnezeu. Dacă ţi-ai pierdut simţul legăturii cu propriile păcate, ascute-ţi ochiul conştiinţei şi le vei vedea, îţi vei plăti păcatul şi vei umezi uscăciunea necazului cu lacrimile pocăinţei. Dacă ai uitat că amarul soartei pământeşti răscumpără şi mai amarnica soartă veşnică, viază-ţi în minte acest gând şi, cu inimă împăcată îţi vei dori suferinţe, pentru ca, pentru micile suferinţe de aici, să te întâmpine acolo milostivirea veşnică a Domnului. Este mult, oare? Este greu? Dar, în acelaşi timp, aceste gânduri şi sentimente sunt legăturile care leagă crucea noastră de Crucea lui Hristos, din care se revarsă pentru noi puteri mântuitoare. Fără acestea, crucea rămâne tot în spatele nostru şi ne apasă, dar nu are putere mântuitoare, fiind despărţită de Crucea lui Hristos. Atunci nu mai suntem purtătorii de cruce care se mântuiesc şi nu ne mai putem lăuda în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos.



Sfântul Teofan Zăvorâtul – Despre purtarea Crucii









109





DESPRE VORBIREA ÎN LIMBI



Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi (Fp. 2:2-4).

În fiecare predică vorbim despre pogorârea Sfântului Duh, despre efectele lui şi despre darurile pe care le-a dat lumii, prin Apostoli, până la noi şi până la sfârşitul lumii. Preocuparea mea în acest studiu nu este atât cercetarea darurilor enumerate într-o formă generală în fraza anterioară, ci, mai ales, cum se reflectă astăzi în lumea contemporană problema vorbirii în limbi şi cum este ea practicată de secte şi grupări harismatice cu apartenenţă la tot felul de confesiuni. Deşi problema vorbirii în limbi a stârnit controverse şi dispute încă din vremea Apostolilor (vezi Sf. Pavel), practicarea acestei vorbiri a continuat de-a lungul istoriei mai frecvent sau mai puţin evident.

La începutul secolului nostru, apare o sectă numită a penticostalilor sau a spiriţilor. Fondatorul ei este Carol Parham, un American din California, care a început să propovăduiască, în diferite cercuri, o profeţie prin care afirma că va fi o nouă revărsare a Sfântului Duh şi că, de fapt, Sfântul Duh s-a şi coborât pe data de 3 Februarie, 1901, peste 13 persoane (P. I. David, Sectologie, Ed. Arhiepsc. Tomis, 1998, p. 74).

Această idee apărea într-o epocă de tulburare atee, prin descoperirile ştiinţifice ale secolului anterior, care aruncau îndoială generală în inima oamenilor şi măreau setea după minuni şi manifestări reale sau imaginate ale puterii divine.

Când în Europa a apărut criza culturală, în anii 50-60 ai secolului nostru, prin negarea valorilor literare, artistice şi culturale (în general) ale societăţii burgheze, ideea harismatică, preluată de la penticostali, s-a extins în societatea europeană şi, mai ales americană, într-un ritm şi o rapiditate nemaiîntâlnită până atunci, în special, în lumea intelectuală. Mulţi catolici, preoţi şi chiar monahi catolici făceau parte din grupuri numite harismatice care cuprindeau şi persoane aparţinând mişcărilor protestante şi neo-protestante.

La venirea mea în America şi în călătoriile mele prin Europa spre a prezenta situaţia Bisericii din România sub regimul comunist, am întâlnit astfel de grupuri harisma­tice, care însă se separaseră pe confesiuni, dar practicau vorbirea în limbi, uneori chiar în adunările religioase catolice. în Canada, am fost sponsorizat de un ordin călugăresc catolic numit Trinitarieni, devotaţi Papei şi plini de credinţă. Am fost surprins să văd că unul din ei, cel mai pios, în timpul misei catolice, a întrerupt liturghia şi a început să vorbească în limbi, adică, într-o limbă necunoscută, constând din silabe care totuşi aveau o anumită ritmicitate. Mai târziu, l-am întrebat de ce vorbeşte în limbi. Mi-a spus că aşa îi dă duhul să vorbească. Atunci i-am citat din Sfântul Pavel, Epistola întâi către Corinteni, care spune ca să nu vorbeşti în limbi dacă nu şi traduci tu sau un altul, căci altfel ce sens ar avea vorbirea dacă nu comunică nimic. Mi-a repetat din nou că aşa îl împinge Duhul.

Vorbind odată în Franţa într-o casă de rugăciuni penticostală, la un moment dat, pastorul a anunţat: „Acum, timp de zece minute, vorbiţi în limbi, după cum vă dă Duhul”. Cei circa două sute de credincioşi, ca la comandă, au început să vorbească în limbi, de parcă Duhul atât aştepta, permisiunea pastorului. Se făcuse o hărmălaie, pentru că fiecare vorbea tare, ca să fie auzit sau, poate, ca să se audă el însuşi. După 10 sau 12 minute, pastorul a strigat tare: Gata, acum! Duhul a ascultat, a plecat din adunarea baptistă, credincioşii s-au liniştit şi treburile au continuat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâm­plat. Mi s-a părut că procedeul acesta straniu al pen­ticostalilor subordona Duhul vorbirii în limbi autorităţii pastorului, mai ales că nu se făcuse nici un fel de rugăciune ca Dumnezeu să le trimită duhul vorbirii.

În capitolul doi din Faptele Apostolilor, unde ni se relatează pogorârea Sfântului Duh şi vorbirea în limbi, constatăm că Duhul vorbirii în limbi a venit fără pregătire prealabilă, cu vuiet mare şi a stat peste Apostoli sub formă de limbi de foc. Acest eveniment confirmă ceea ce Iisus îi spune lui Nicodim, care venise noaptea la el, în privinţa Duhului: „Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul” (In. 3;8).

Fenomenele acestea auditive - vuietul ca de vânt puternic -, apoi vizuale - limbile ca de foc oprite peste Apostoli - au fost circumstanţiale, pentru momentul acela şi nu nişte fenomene permanent necesare. Atunci toate aceste fenomene au apărut, pentru ca mulţimea de iudei veniţi din toată lumea să vadă miracolul divin al pogorârii Sfântului Duh, pregătindu-i astfel pentru predica Sfântului Petru şi pentru convertirea iudeilor, în scopul înfiinţării Bisericii văzute. Toată această pregătire pedagogică prin elemente vizibile pentru pogorârea Duhului au creat o stare de receptivitate în sufletele iudeilor care au alergat la casa unde se aflau apostolii adunaţi, conduşi de vuietul mare creat de pogorârea Duhului Sfânt şi, probabil, de focul care a pogorât peste casă şi s-a despărţit în limbi de foc, oprindu-se peste fiecare Apostol. Rezultatul imediat al acestei acţiuni divine a fost vorbirea în limbi, fenomen care a uimit pe ascultătorii iudei, care veniseră la sărbătoarea Cincizecimii din toată lumea şi care vorbeau limba popoarelor unde fuseseră aruncaţi de diaspora forţată după dărâ­marea templului de către Romani, sub Titus (anul 70-71).

„... S-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc, toţi, galileeni? Şi cum auzim noi, fiecare, limba noastră în care ne-am născut? Părţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene şi romani, în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu. Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta?” (Fp. 2;6-12).

Textul ne explică o serie întreagă de lucruri, fenomenele sensibile pentru oameni şi vorbirea în limbi, dar rămânem şi noi la fel de perplecşi ca şi participanţii la minunea Cincizecimii, fiindcă nu ştim cum s-a petrecut fenomenul vorbirii. Cum era şi firesc, Apostolii vorbeau despre „minunile lui Dumnezeu”, nu despre lucruri omeneşti şi fiecare îi auzea în limba lor.

În ciuda textului sfânt care spune că ucenicii vorbeau în limbile celor care erau de faţă - şi noi aşa înţelegem - anumite obscurităţi ale textului ne uimesc aşa cum erau uimiţi ascultătorii de atunci. Erau 12 ucenici şi limbile numărate sunt vreo 17. Deci nu fiecare a vorbit într-o limbă, cel puţin unii au vorbit în două limbi. Din moment ce era mulţime mare, şi fără amplificatoare ca astăzi, toţi vorbeau tare şi trebuie să fi fost mare gălăgie, limbile se amestecau, şi, probabil, ca şi într-o biserică penticostală unde toţi vorbesc odată, nu se înţelege nimic. Cu toate acestea, reiese limpede din citatul de mai sus, că fiecare auzea clar în limba lui tot ce vorbeau Apostolii.

Putem presupune că Duhul Sfânt crea canale de la fiecare Apostol care vorbea în una sau mai multe limbi spre cei cărora le era destinată vorbirea, deoarece fiecare auzea în limba lui „faptele minunate ale lui Dumnezeu”.

Şi totuşi, unii dintre ascultători au început să cârtească şi să-i batjocorească pe apostoli că sunt plini de must, adică sunt beţi. Aceasta ne duce iarăşi spre presupunerea că Duhul Sfânt, fie că direcţiona cuvântul vorbit spre cei care înţelegeau limba respectivă, fie că traducea din ebraică (sau aramaică) instantaneu textul pentru fiecare limbă în parte, nu transmitea cuvântul apostolicesc chiar fiecăruia, deoarece unii dintre ascultători nu înţelegeau nimic şi-i socoteau pe Apostoli beţi (în afară de cazul că aceşti detractori ai Apostolilor erau de rea credinţă şi se prefăceau că nu înţeleg).

„Şi stând Petru cu cei unsprezece a ridicat glasul şi le-a vorbit: bărbaţi iudei şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscut şi luaţi în urechi cuvintele mele: că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă, căci este al treilea ceas din zi, ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil: iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna Duhul meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa” (Fp. 2:14-17).

După cât se pare, în clipa în care Sf. Petru a luat cuvântul, vorbirea în limbi a încetat şi el a vorbit în ebraică (sau aramaică), pentru că adresarea este către „bărbaţii iudei şi către cei ce locuiesc în Ierusalim”. După câte înţeleg din cele petrecute şi explicate, vorbirea în limbi a avut loc pentru o scurtă durată şi cu intenţia limpede de a acapara atenţia iudeilor care veniseră la sărbătoare din toată lumea. A fost un fel de „captatio” a atenţiei şi, într-o măsură, şi a buneivoinţe. Această captatio este prelungită de Sf. Petru când vorbeşte şi combate ideea emisă de unii iudei că Apostolii ar fi fost beţi, continuând cu citatul din proorocul Ioil.

În predicaţia apostolică, era o parte de început care - în greacă, se numeşte kerigma, adică anunţare - prin care se făcea ascultătorilor un fel de pregătire pentru vestea cea bună, după care venea predica adevărată. În privinţa aceasta, predica lui Petru este un model clasic.

Vorbirea în limbi a preocupat pe primii creştini într-un mod foarte serios. Ei veneau din păgânism, mulţi dintre ei aduceau o morală liberală care intra în conflict cu morala nouă creştină şi Sf. Pavel a avut mult de luptat cu aceste vechi mentalităţi. Mai mult decât evreii, care aveau o tradiţie sobră, creştinii proveniţi dintre păgâni voiau ceva spectaculos şi vorbirea în limbi era un astfel de spectacol. Dar nici Apostolii, nici creştinii temeinici nu credeau că vorbirea în limbi este un argument absolut constructiv în instituirea unei Biserici creştine. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât exagerările s-au înmulţit, fiecare voia să vorbească în adunare, care devenea din ce în ce mai mult o adunare gălăgioasă, nelucrătoare în suflet şi pricină de ignoranţă a doctrinei creştine.

Primul care atacă neorânduiala vorbirii în limbi este Sf. Apostol Pavel, nemulţumit de gălăgia sterilă a celor care se credeau vizitaţi de Duhul Sfânt. Interesant este că, în Evanghelii şi în epistolele apostolilor, aceştia nu pomenesc nimic despre vorbirea în limbi a lor, ulterioară Cincizecimii, iar Pavel, care atacă problema, o face spre temperare şi chiar spre interdicţia ei, dacă trecem dincolo de o anumită îngăduinţă din epistola lui. Să mergem la Epistola întâi către Corinteni, capitolul 14. Din citirea epistolei, ne dăm seama că vorbirea în limbi din comunităţile creştine primare nu mai avea nimic din vorbirea în limbi de la Pogorârea Sfântului Duh de Rusalii. Atunci, fiecare ascultător auzea vorbirea în limba lui, discursul avea un sens ziditor, vorbind despre „faptele minunate ale lui Dumnezeu”, pe când în perioada imediat următoare, vorbirea consta, ca şi astăzi la aşa zişii harismatici, din înşiruirea unor silabe fără sens, care nu comunica nimic din faptele lui Dumnezeu, ci era numai o „minune” şi neînţeleasă, şi nefolositoare pentru cei ce o auzeau. Dacă adăugăm şi gălăgia asurzitoare de atunci, ca şi cea de acum (când vorbesc mai mulţi deodată), ne dăm seama că minunea la nimic nu folosea.

Foarte interesant, Sf. Pavel spune că vorbirea în limbi este un semn pentru necredincioşi (ceea ce a fost atunci pentru iudeii care nu ştiau nimic despre creş­tinism), dar proorocirea este pentru credincioşi. În pri­vinţa gălăgiei nebuneşti care se face la grăirea simultană a persoanelor din biserică, iată ce spune Apostolul Pavel: „Deci dacă s-ar aduna biserica toată laolaltă şi toţi ar vorbi în limbi şi ar intra neştiutori sau necredincioşi, nu vor zice oare că sunteţi nebuni?” (1 Cor. 14;23).

Şi, în concluzie, spune Apostolul neamurilor, „Mulţumesc lui Dumnezeu că vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi. Dar, în biserică, vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea (adică inteligibile, n.n.), ca să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în limbi” (1 Cor. 14:18-19).

Cu alte cuvinte, fără a nega realitatea vorbirii în limbi, Sf. Pavel o socoteşte nefolositoare (faţă de folosinţa adusă de proorocire), ceea ce vorbitorii în limbi din vremea noastră nu vor să înţeleagă dintr-o trufie inadmisibilă. Căci a spus acelaşi Apostol: „Dacă cineva grăieşte în limbi, să se roage ca să şi tălmăcească... Iar dacă nu e tălmăcitor, să tacă în biserică şi să-şi grăiască numai lui şi lui Dumnezeu” (1 Cor. 14:13, 28). Nu cred că este nevoie de o mai limpede interdicţie.

Biserica Ortodoxă este, în sine, harismatică, prin harul pe care Mântuitorul 1-a dat Apostolilor Săi prin suflarea peste ei, după învierea Sa şi prin Pogorârea Sfântului Duh. Ea nu are nevoie de grupuri harismatice, ca un corp străin în adunarea credincioşilor sau ca nişte grupuri paralele.

Dacă protestanţii şi neoprotestanţii simt această nevoie, pentru că le lipseşte harul lui Dumnezeu, atunci ei pot s-o facă, dar să ştie că, făcând-o, încalcă o poruncă a Sfintei Scripturi căci „cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile. Căci Cel ce a zis: Să nu săvârşeşti adulter, a zis şi să nu ucizi. Şi dacă nu săvârşeşti adulter, dar ucizi, te-ai făcut călcător al legii” (Iac. 2:10-11).Nu vă lăsaţi deci ademeniţi de ispita vorbirii în limbi pentru a nu vă face călcători de poruncă.







Părintele Gheorghe Calciu – „Mărturisitorul prigonit” (predici, eseuri şi meditaţii religioase)







108



EPISCOPUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ



Episcopul este capul unei comunităţi sau al unui Trup, el a fost sfinţit ca să cârmuiască. Prin urmare, demnitatea arhierească este cea mai înaltă din Biserică. Această demnitate sau treaptă există prin voia lui Hristos, întemeietorul Bisericii. Menirea episcopului este de a învăţa, de a propovădui şi de a conduce credincioşii în actul de cult - Sfânta Euharistie. (Prin urmare, preotul paroh este doar un trimis al episcopului într-o biserică anume, din cadrul jurisdicţiei sale. Preotul slujeşte în numele episcopului, dar nu-l înlocuieşte pe acesta). Episcopul Îl închipuie pe Hristos în calitatea sa de cap al turmei: el este icoana Domnului, semnul vizibil al prezenţei reale a lui Hristos în Biserică. Prin urmare, aşa cum a spus Sf. Ignatie al Antiohiei, unde este episcopul, acolo este şi Biserica şi fără acesta nu mai putem vorbi de Biserică.

Acest lucru înseamnă că treapta arhierească este o demnitate cerească. Existenţa acestei trepte, sau a oricărei alte trepte, (demnitate sacerdotală) nu se datorează aprobării credincioşilor. Ea a fost instituită de către Hristos şi are autoritatea cârmuirii. Chiar dacă Biserica Ortodoxă îngăduie într-o oarecare măsură participarea laicilor la conducerea bisericii, această conducere nu se întemeiază pe oameni. Ortodoxia nu este un organ democratic, ci unul ierarhic. În limbaj teologic, forma ei de conducere este episcopatul monarhic. De exemplu: dacă dioceza ortodoxă sirian-antiohiană din America are un Consiliu de Conducere, acesta nu este asociat în mod indispensabil cu Mitropolitul, ci el există doar prin bunăvoinţa ierarhului. El poate dizolva Consiliul cu un singur cuvânt.

Desigur, autoritatea episcopului nu este absolută. Ea operează doar în cadrul Bisericii şi numai atunci când slujeşte menirii treptei sale. Episcopul se supune dogmelor, normelor morale şi canonice ale Bisericii. Dacă le încalcă pe acestea, poate fi acuzat de către enoriaşii săi şi poate fi depus de un sinod de membri egali în demnitate. Nici un episcop nu poate obliga pe membrii bisericii căreia îi aparţine să creadă în ceva ce nu face parte din învăţătura Bisericii Universale, nici nu poate lipsi pe vreunul dintre credincioşii săi de drepturile sale, fără o cauză dreaptă. Tot aşa, episcopul nu poate acorda privilegii nimănui, pentru nimic în lume, pentru lucruri care nu au temei în credinţa dogmatică sau canonică. Este adevărat că, în anumite împrejurări, episcopul poate interpreta dreptul canonic cu mai multă largheţe şi îl poate pune în aplicare mai îngăduitor, dar nu îl poate încălca. Dispensa episcopului nu înseamnă nesocotirea canoanelor, ci o abordare a lor cu iconomie. Există şi situaţii în care episcopul nu poate să facă nici măcar acest lucru, de exemplu, nu poate da o dispensă unui heterodox ca acesta să primească o Taină a Bisericii. Sfintele Taine sunt doar pentru cei din Biserică.

Mai mult, episcopul nu este infailibil, nici toţi episcopii luaţi împreună nu sunt infailibili, nici Patriarhul - episcopul cu cel mai mare titlu - nu este infailibil şi nici toţi Patriarhii. Singurul lucru infailibil este învăţătura Bisericii, credinţa Bisericii, Adevărul, aşa cum sunt ele păstrate în Sfânta Scriptură, în sinoadele ecumenice, în învăţăturile unanime ale Sfinţilor Părinţi. Infailibilitatea nu ţine de om, ci de Duhul Sfânt, care se sălăşluieşte în Biserică şi o călăuzeşte spre tot Adevărul (In. 15:26). Prin urmare, dacă episcopul învaţă ceea ce i-a fost dat să înveţe şi propovăduieşte ceea ce i-a fost îngăduit să propovăduiască, adică credinţa Bisericii, el nu poate fi contrazis, pentru că, în această ipostază, el este reprezentantul tradiţiei ortodoxe universale. Orice neascultare a unui episcop bun este un păcat şi poate duce imediat la excomunicare, la excluderea imediată din Biserică.

Din tot ce s-a spus, ar trebui să înţelegem că este falsă şi dăunătoare tendinţa contemporană a unor ortodocşi de a transforma Biserica într-o instituţie democrată pentru că aceştia compară Biserica cu o instituţie politică şi îl reduce pe episcop la ceva ce seamănă unui preşedinte. Dar în democraţie, preşedintele şi rangul său există ca urmare a unei structuri omeneşti, pe când în Biserica ortodoxă, demnitatea arhierească există prin voia lui Dumnezeu. Este adevărat că, în ortodoxie, enoriaşii au un cuvânt de spus, în privinţa celui care îi va conduce, dar acest fapt nu denotă votul democratic, ci unitatea Bisericii. Şi, repetăm, episcopul are puterea de a conduce, pentru că Duhul Sfânt i-a conferit harisma puterii (darul duhovnicesc). Biserica ortodoxă este un organism ierarhic, episcopul este cel mai înalt membru al bisericii sale - el este capul bisericii sale, omul care slujeşte lui Dumnezeu în numele Bisericii şi Bisericii în numele lui Dumnezeu. El este icoana Domnului Iisus.

Ceea ce urmează sunt considerentele mele spirituale legate de preoţie.

Preotul este reprezentantul episcopului, dar nu-l înlocuieşte. Atât timp cât rămâne pe linia episcopului, în toate cele stabilite de Sfintele Sinoade, de Sfinţii Părinţi, preotul are puterea de la Episcop în biserică, la nivelul său preoţesc. Dacă se abate de la ceea ce trebuie să facă, din punct de vedere al dogmelor, preotul poate fi suspendat sau caterisit, după gravitatea faptelor. La rândul său, preotul are dreptul să se despartă de episcopul său dacă acesta cade în erezie, sau schismă (schisma înseamnă despărţirea episcopului de sinodul la care este afiliat şi rămânerea în neafiliere).

Episcopul are dreptul de a îndulci regulamentul sau de a-l înăspri, acţiune care se numeşte iconomie, dar nu are dreptul să desfiinţeze un canon. Şi preotul poate face acelaşi lucru la nivelul îngăduit lui, pentru că el ştie sufletul celor pe care îi păstoreşte, mă refer la cei care se spovedesc, le ştie şi păcatul, dar le ştie şi pocăinţa, părerea de rău şi îndreptarea.

Preotul primeşte harul conducerii, învăţării şi sfinţirii de la arhiereu, când este hirotonit. El poate primi şi însărcinări speciale, temporare sau permanente, prin hotărâri speciale ale episcopului. În baza acestui har, preotul are dreptul să desfiinţeze asociaţii din parohie care se abat de la linia ierarhică, după ce îl înştiinţează pe episcop şi acesta aprobă, fie că trimite un delegat de la Episcopie, fie că nu. În cazuri de persoane, preotul are libertatea s-o facă fără a mai anunţa pe episcop, întrucât cazul personal are caracter local.





Părintele Gheorghe Calciu – „Mărturisitorul prigonit” (predici,

eseuri şi meditaţii religioase).









107



Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei

(continuare)



[...]Totodată, confesiunile protestante care au ajuns până la lepădarea dogmelor fun­damentale de credinţă (istoricitatea învierii, fecioria născătoarei de Dumnezeu şi altele) şi acceptarea unor moravuri antievanghelice (căsătoria homosexualilor ş.a.m.d) sunt puse pe acelaşi nivel cu Sfintele Biserici Ortodoxe locale în cadrul Consiliului Mon­dial al Bisericilor. Teoria mistificării, „teolo­gia morţii lui Dumnezeu”, hirotonia femei­lor în diferite trepte preoţeşti, săvârşirea căsătoriei homosexualilor fără nici o îndo­ială că nu constituie elemente ale identi­tăţii noastre creştine.

Protestantismul a sfârşit într-o profundă criză de credinţă. Frank Schaeffer, cunos­cutul protestant american care, după o căutare asiduă de mai mulţi ani, a devenit ortodox, în cartea sa Dancing Alone, The Quest for Orthodox Faith in the Age of Fal­se Religion (Dansând singur, Căutarea Cre­dinţei Ortodoxe în epoca falsei religii), dă multe date interesante care vădesc căderea protestantismului din adevărul Bisericii ce­lei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti.

Prelungirea şi consecinţa de neînlăturat a sincretismului intercreştin o constituie sincretismul interreligios, care recunoaşte posibilitatea mântuirii şi acelor care aparţin religiilor monoteiste. Un episcop ortodox a scris că „în esenţă, o biserică şi o moschee ţintesc înspre o aceeaşi înălţare spirituală a omului”. Mai mult, sincretismul interreli­gios nu ezită să admită căi mântuitoare în toate religiile lumii. Cu câţiva ani în urmă, un profesor al Universităţii din Atena scria că poate să aprindă o lumânare înaintea icoanei Maicii Domnului la fel de bine ca şi în faţa statuii uneia dintre zeiţele hinduis­mului.

Din păcate, unii episcopi, clerici şi teo­logi ortodocşi au fost influenţaţi de acest mod de gândire sincretist. Prin părerile lor teologice, pe care de obicei conducătorii şi intelectualii pătrunşi de duhul lumesc le receptează şi le iau ca ortodoxe, fac în aşa fel încât această mentalitate să depăşească graniţele înguste ale propriilor lor concepţii şi să alcătuiască „o linie directoare” cu obiective şi tendinţe specifice. În această perspectivă, dragostea, fără să fie legată de adevărul dogmatic, este considerată crite­riul unităţii creştinilor, în timp ce străduinţa pentru păstrarea poziţiilor teologice orto­doxe este dezaprobată şi numită intoleran­ţă religioasă şi fundamentalism.

În ceea ce priveşte felul în care mentali­tatea ecumenistă creează modelul unei identităţi creştine de suprafaţă a Europei, sunt semnificative „angajamentele” luate de reprezentanţii bisericilor creştine care au semnat Charta Ecumenica la 22 aprilie 2001. Dar această identitate „creştină” a Europei este foarte departe de adevărata identitate creştină a popoarelor europene.

Trebuie să subliniem faptul că Europa este nedreptăţită atunci când îi atribuim o identitate care nu este cu adevărat creşti­nă, ci numai una de suprafaţă. Acest creş­tinism bolnăvicios şi „diluat” nu mai este creştinismul catacombelor Romei, al Sfân­tului Irineu de Lugdunum, al monahilor ortodocşi din Scoţia şi Irlanda, în general cel al primului mileniu. Un creştinism falsi­ficat nu poate apăra Europa de intrarea în societăţile ei a concepţiilor şi etosurilor ne­creştine.

Deja este cunoscut faptul că mulţi eu­ropeni au obosit de atâta raţionalism sec. Tânjesc după mistica pierdută şi de aceea îmbrăţişează mahomedanismul, budismul sau hinduismul, se predau ezoterismului sau caută experienţe metafizice în mişcă­rile new age-iste. Se menţionează că numai în Italia funcţionează în jur de 500 de mos­chei, în timp ce în Franţa 5% din populaţie este musulmană.

Biserica Ortodoxă deţine Adevărul. În centrul ei îl are pe Hristos. În ea toate sunt teandrice, deoarece toate cele ce sunt adu­se ca prinos Dumnezeu-Omului devin tean­drice, umplându-se de Harul necreat al Sfântului Duh. De aceea ea poate odihni sufletele care cu bună intenţie îşi caută libertatea, îşi caută scăparea din strânsoarea asfixiantă a raţionalismului, scientismului, materialismului, idealismului şi tehno­craţiei. De aceea Ortodoxia nu trebuie să se lase târâtă în cloaca sincretistă; nu tre­buie ca această nădejde a lumii, care este Ortodoxia, să se piardă.

Ca păstori ortodocşi şi creştini orto­docşi avem datoria să păstrăm moştenirea sfântă a Credinţei Ortodoxe. Apostolul nea­murilor porunceşte preoţilor din Efes şi păstorilor Bisericii din totdeauna: „Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu însuşi Sângele Său” (Fapte 20, 28). Tot el spune poporului credincios din Tesalonic şi totodată tuturor credincio­şilor de pretutindeni: „Fraţilor, staţi neclin­tiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat” (II Cor. 2, 15).

Bătrânul Continent în domeniul credin­ţei a eşuat. New Age (Noua Eră) ameninţă deja pe fată societăţile europene cu descreştinarea. Aceasta nu este de mirare, fiindcă Europa a întors spatele lui Hristos, cândva L-a izgonit, aşa cum foarte bine au observat Dostoievski, în Marele Inchizitor, şi Sfântul Nicolae Velimirovici.

Biserica Ortodoxă are datoria să-şi pună în lucrare harisma şi să-şi îndeplinească misiunea ei, aceea de a propovădui popoa­relor Europei că, dacă mai există ceva care să poată salva Europa în această perioadă critică a istoriei ei, aceasta este Ortodoxia. Să nu văduvim noi înşine Biserica noastră Ortodoxă de posibilitatea transmiterii aces­tui mesaj mântuitor popoarelor Europei, punând erezia pe acelaşi nivel cu Credinţa Ortodoxă, în perspectiva confuză şi în vizi­unea neclară a Ecumenismului sincretist.

Putem contribui la formarea unui ecumenism sănătos, cu desăvârşire ortodox, descoperind creştinilor eterodocşi taina Dumnezeu-Omului şi a Bisericii Sale şi pro­povăduind împreună cu fericitul mărturisi­tor, Sfântul Iustin Popovici:

„Ieşirea din toate fundăturile umaniste, ecumeniste, papistaşe, este Dumnezeu-Omul istoric, Domnul Iisus Hristos, şi edifi­ciul Său istoric, teandric, Biserica, al cărei Cap veşnic este El şi care este Trupul Lui veşnic. Credinţa Ortodoxă Apostolică, Pa­tristică, a Sfintei Tradiţii, a Sfintelor Sinoade, Universală este medicamentul învierii din toate ereziile, orişicum s-ar numi aces­tea. Căci, la o ultimă analiză, orice erezie e de la om şi „după om”; fiecare din ele aşează pe om în locul Dumnezeu-Omului, înlocuieşte pe Dumnezeu-Omul cu omul, şi prin asta tăgăduieşte şi leapădă Biserica...

Singura mântuire din aceasta este Cre­dinţa apostolică şi teandrică, adică întoar­cerea cu desăvârşire la calea teandrică a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Aşa­dar, asta înseamnă întoarcerea la Credinţa lor Ortodoxă cea nepătată în Dumnezeu-Omul Hristos, la harica lor viaţă teandrică în Biserică, prin Duhul Sfânt, la libertatea lor cea întru Hristos...

Altminteri, fără să ţinem seama de ca­lea apostolească şi patristică, fără a urma Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi, în urma Ace­luia care este singurul şi adevăratul Dum­nezeu în toate lumile, şi fără de închinarea înaintea singurului şi adevăratului şi veşnic viului Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului şi Mântuitorului Hristos, este neîndoielnic că omul se va afunda în marea moartă a ido­latriei europene civilizate, şi, în locul viului şi adevăratului Dumnezeu, se va închina idolilor mincinoşi ai veacului acestuia, întru care nu este mântuire, nici înviere, nici îndumnezeire pentru fiinţa cea nenorocită, care se cheamă om”.

Sfântul Munte, 24 martie 2006





Arhim. Gheorghe Kapsanis – „Ortodoxia: Nădejdea

popoarelor Europei”







106



MAICA DOMNULUI - DOAMNA CASEI



MINUNEA a 32-a

Pentru copilul irinicului (sau paşnicului) care s-a izbăvit din apele râului



În părţile Lombardiei era un bătrân cu soţia sa, cu fapte foarte bune, având multă evlavie către Preasfânta Fecioară.

Şi din multa dragoste pe care o avea, cheltuind mulţi bani, a zugrăvit pe un perete al casei lor icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, foarte frumoasă şi prea minunată. Deci, ori de câte ori treceau pe dinaintea sfintei icoane, în oricare zi sau ceas, se închinau zicând închinăciunea cea îngerească. Iar Preacurata, pentru a lor bună obişnuinţă, le trimitea darul ei, toate cele bune, cum şi toată veselia. Şi petreceau ei cu aşa fapte bune şi erau aşa de liniştiţi, necertându-se unul cu altul şi nici cu vecinii lor, încât toţi i-au numit zicându-le „paşnici”.

Deci aveau ei un prunc de trei ani, care văzând pe tatăl său şi pe maica sa că stau de multe ori înaintea sfintei icoane şi se roagă cu evlavie, a luat şi el obişnuinţă a face aşa. Şi de câte ori trecea pe acolo se închina, urmând pe părinţii lui.

Iar când a început a vorbi, învăţându-l pe el închinăciunea cea îngerească, o zicea ori de câte ori trecea pe lângă sfânta icoană şi se ruga, nu din evlavie, ci din obişnuinţă. Şi ca un prunc ce era, văzând pe Sfânta stând pe scaun (după cum era zugrăvită), socotea că aceea ar fi fost Doamna casei; pentru aceasta se temea şi se închina Ei, după cum vedea pe părinţii lui că făceau.

Deci, într-una din zile, jucându-se cu alţi copii la ţărmurile râului, din lucrarea urătorului de bine a căzut în apă, iar ceilalţi copii mergând au vestit maicii lui că s-a înecat fiul ei.

Atunci a alergat ea plângând, cu toţi vecinii şi ajungând la râu, pentru că era foarte adânc, s-au dezbrăcat doi oameni şi s-au dat la fund, căutând cu sârguinţă, dar nu l-au aflat. Iar femeia uitându-se în altă parte, mai în jos, a văzut pe copil stând deasupra apei, în mijlocul râului, ca şi cum ar fi şezut pe un scaun prea minunat.

Deci întrebându-l: „Fiul meu, cum te afli?” el i-a răspuns zicând: „Bine, maica mea, că Doamna mă ţine şi nu mă tem.” Iar femeia, de bucurie, n-a înţeles despre cine a zis. Deci ridicându-l oamenii l-au dat maicii lui, care bucurându-se s-a dus la casa ei, unde tocmai sosise şi bărbatul său. Şi auzind el de întâmplare, l-a întrebat să-i spună cum a scăpat. Iar pruncul a răspuns aşa: „După ce am căzut în râu, a alergat Doamna aceea a casei noastre (şi a arătat cu degetul icoana Născătoarei de Dumnezeu) care m-a răpit din apă şi m-a ţinut deasupra până când m-au luat oamenii.”

Auzind acestea cei ce erau de faţă, mult s-au minunat, mai ales când au văzut pe prunc că arată cu degetul icoana şi căzând la pământ s-au închinat. Şi au slăvit darul Ei tăcând toată noaptea priveghere. Căci oricine îl întreba pe copil de acea întâmplare, el răspundea spunându-i pricina curat; când era vorba de altceva, zicea cuvintele strâmbe şi îngânate, ca toţi copiii mici, iar când istorisea despre minune, spunea cuvintele aşa de lămurit şi aşa de bine întocmite că se minunau toţi de un lucru ca acesta.

Aşadar, toţi aceia care cinstesc sfintele icoane cu evlavie, ca şi pruncul acela, se izbăvesc din tot felul de primejdii vremelnice şi se învrednicesc de bucuria şi veselia cea netâlcuită. Pe care, o! de-ar da Dumnezeu să o dobândim noi toţi, întru Iisus Hristos Domnul nostru, căruia I se cuvine slava în veci. Amin.



MINUNEA a 62-a

Pentru copilul pe care nu l-a ars focul



O femeie oarecare ce avea multă dragoste şi evlavie către pururea Fecioara Măria, săracă fiind de bogăţia trupească însă bogată de cea sufletească, avea un copil mic de un an.

Şi într-o zi, vrând să se ducă cu de mâncare la bărbatul său care lucra în ţarină, neavând ea pe nimeni în casă cu cine să lase pruncul s-a rugat Maicii lui Dumnezeu zicând: „Stăpâna mea, sub acoperământul şi paza Ta las pe fiul meu, că n-am pe altcineva ca să-l păzească, decât numai darul Tău ceea ce eşti Maica sărmanilor.”

Astfel rugându-se cu credinţă, s-a dus la slujba ei. Iar dacă a plecat, s-a întâmplat de a luat foc o casă a unui vecin şi de acolo s-a întins văpaia şi la casa ei.

Deci auzind ei din ţarină au alergat în grabă plângând moartea copilului lor. Şi ajungând acasă au aflat toată locuinţa prefăcută în cenuşă, afară de zidărie şi pardoseală.

Atunci socotind femeia cum că a ars copilul, plângea nemângâiată zicând: „O, preafericită Stăpână! Eu am dat cu credinţă pe fiul meu sub acoperământul şi ajutorul Tău; deci cum nu l-ai păzit nevătămat, Maică a milostivirii, ci l-ai lăsat de a pierit?”

Însă căutându-l pe el l-a aflat viu, şi mult s-au înspăimântat pentru că nici un lemn sau haină din casă nu a rămas nears. Şi toţi cei de faţă au slăvit pe Dumnezeu, mulţumind pururea Fecioarei Măria, Maica sărmanilor care-i acoperă îi păzeşte şi-i izbăveşte din multe primejdii.



MINUNEA a 68-a

Pentru cei doi copii care dărâmându-se casa peste ei de cutremur

au rămas nevătămaţi



La anii una mie cinci sute şapte de la Patima cea Mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, în luna lui Mai s-a întâmplat în Creta un mare cutremur şi s-au surpat multe casa şi nenumărate prăvălii înăuntrul şanţului, adică în cetatea cea mare. Şi era în târgul cel mai din afară o prăvălie de cizmărie pe al cărei zid era zugrăvită Sfânta Fecioară, la care aveau multă evlavie cizmarii care lucrau acolo. Căci în fiecare seară, înainte de a pleca, îi aprindeau luminări şi o tămâiau, apoi se duceau pe la casele lor, lăsând acolo doi copii pe care îi încuiau înlăuntru ca să păzească prăvălia.

Iar în noaptea când s-a întâmplat cutremurul, a alergat meşterul să deschidă ca să scoată copiii, însă văzând că toată prăvălia era dărâmată a socotit că de bună seamă au fost omorâţi de dărâmături.

Deci apucându-se să dezgroape trupurile lor, pe când săpa, i-a auzit pe dânşii vorbind dedesubtul pietrelor şi scoţându-i la lumină într-un chip îndemânatic i-a întrebat pe dânşii cum s-a făcut de au scăpat cu viaţă. Atunci ei au răspuns aşa: „Când am auzit cutremurul am plâns înaintea sfintei Icoane aceleia şi ne-am rugat Născătoarei de Dumnezeu să ne ajute. Şi aşa rugându-ne, am văzut că a ieşit din icoană un acoperământ, care s-a aşezat deasupra noastră. Şi căzând pietrele şi lemnele peste acoperământul acela, au rămas acolo şi de noi nu s-a apropiat nimic. Iar Preasfânta arătânduni-se tocmai aşa după cum era zugrăvită, zicea către noi, să nu ne temem; şi a rămas cu noi până în ceasul în care ne-aţi dezgropat.”

Acestea auzindu-le cei ce erau de faţă, au slăvit pe Preasfânta Fecioară şi au propovăduit în toată cetatea minunea aceasta. Iar preastrălucitul şi prea înţeleptul Ieronim Donat, ducele Cretei (un mare învăţat în limbile latineşti şi greceşti) scriind-o, a poruncit de s-a zidit în locul acela o Biserică, iar icoana aceea a rămas în sfânt lăcaşul acela, pentru că zidul pe care era zugrăvită Preasfânta nu s-a dărâmat.

Şi au pus de s-a făcut cu meşteşug, alt zid lângă peretele acela şi nu s-a stricat pictura sfintei Icoane aceleia, ci a rămas după cum a fost mai dinainte. Şi aşa se află şi în ziua de astăzi, căci se sărbătoreşte praznic în cinstea Preasfintei în fiecare an în 9 a lunii lui Mai, întru aducerea aminte a acestei faceri de minuni.

Şi se numeşte biserica aceea Doamna târgului, şi se găsesc atârnate în ea chipurile cu minunile cele preaslăvite şi de mult preţ.

Că nu numai această facere de minune ci şi altele nenumărate a săvârşit şi în fiecare zi săvârşeşte împărăteasa cea Atotputernică.

Căci pe mulţi înecaţi de mari furtuni pe mare i-a scos de la înec, pe nenumăraţi tăiaţi şi răniţi de moarte i-a izbăvit, pe bolnavi şi pe slăbănogi i-a ridicat, şi din felurite nenumărate primejdii pe multă lume a mântuit, după cum se poate vedea în biserica cea mai sus zisă, în care sunt zugrăvite toate facerile de minuni pe care le-a săvârşit întru slava Dumnezeului nostru Care S-a născut dintr-însa negrăit, Căruia I se cuvine toată cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!



Minunile Maicii Domnului







105





Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei



Europa Unită a secolului XXI îşi caută propria identitate. „Identitatea euro­peană” nu constituia subiectul unei proble­matici serioase, de vreme ce era modelată numai de factori economici şi politici. Însă, din momentul în care factorii culturali şi mai ales cei religioşi au trebuit să fie luaţi în considerare pentru căutarea ei, s-au ivit discuţii serioase, dezacorduri pronunţate şi certuri aprinse în jurul raportării sau nu a Constituţiei Europene la identitatea creşti­nă a Europei.

Dar ce înseamnă „identitatea creştină a Europei” pentru popoarele noastre ortodo­xe? Cât de creştină este „identitatea creşti­nă a Europei”?

Toţi cei care se nevoiesc cu bună inten­ţie pentru întărirea identităţii creştine a Eu­ropei vorbesc de obicei despre aceasta ca şi cum ar fi vorba despre un fapt istoric sau despre un cod de principii şi valori creşti­ne, spre care pot tinde popoarele creştine cu ajutorul contactelor ecumenice şi a dia­logurilor intercreştine. Creştinii Europei ur­măresc să o asigure din punct de vedere instituţional, deoarece se tem de eventuala decolorare religioasă a continentului lor, de modificarea identităţii ei specific creştine, pricinuită de mişcările de populaţie (emi­grări etc.) sau de excluderea organizaţiilor creştine „interbisericeşti” din centrele de luare a deciziilor în Europa. Urmând ace­eaşi logică, şi propunerile reprezentanţilor ortodocşi oficiali se concentrează asupra întăririi unei prezenţe creştine de ordin in­stituţional în Europa.

În prezentul referat se cuvine să se semnaleze că însăşi conştiinţa de sine orto­doxă nu ne îngăduie să trecem cu vederea faptul că Ortodoxia nu poate constitui îm­preună cu Creştinismul Apusean o „identi­tate creştină” unitară, ci, dimpotrivă, con­ştiinţa noastră ne obligă să accentuăm că Ortodoxia este credinţa primară a Europei dată uitării de către Europa, credinţă care va trebui cândva să constituie din nou identitatea ei creştină.

Trăind în mediul Sfântului Munte şi în atmosfera duhovnicească pe care acesta o creează, ne dăm seama că moştenirea noastră ortodoxă nu trebuie să fie măsu­rată cu măsurile acestei lumi. În ultimii ani suntem martorii evlaviei şi credinţei pro­funde ale închinătorilor Sfântului Munte, dintre care mulţi vin cu multă osteneală şi mari cheltuieli din ţările ortodoxe din Bal­cani şi din Rusia.

În conştiinţa tuturor acestor evlavioşi creştini ortodocşi, dar şi a acelora din ţara lor pe care ei îi reprezintă, Ortodoxia nu are de obicei înţelesul pe care i-l dau toţi cei care o văd sau o abordează cu criterii ideologice sau sociologice; adică cei care obişnuiesc să vadă în Răsăritul nostru ar­curi de luptă „ortodoxe” îndreptate împo­triva Occidentului, asemenea celor musul­mane, sau înţeleg Ortodoxia ca pe o putere naţionalistă a popoarelor care o îmbrăţişea­ză, însă, oricât am crea noi, ortodocşii, ast­fel de impresii, din pricina nedesăvârşirilor personale sau ale nereuşitelor noastre colective, avem adânc înrădăcinată în conşti­inţa noastră încredinţarea că Ortodoxia es­te ceva mult mai substanţial, ceva ceresc, veşnic: este darul nepreţuit al lui Dumne­zeu Cel în Treime pentru lume, „credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iu­da 3), pe care Biserica noastră Ortodoxă o păstrează nealterată, fără falsificări eretice şi pe care cu multe jertfe am păzit-o în vremuri grele, pentru ca să nu pierdem nădejdea vieţii veşnice.

Noi, popoarele ortodoxe, am primit ma­rea binecuvântare de la Prea Bunul Dum­nezeu să purtăm pecetea Sfântului Botez ortodox, să fim părtaşi ai Sfintei Euharistii ortodoxe, să urmăm cu smerenie învăţă­tura dogmatică a celor şapte Sinoade Ecu­menice ca una ce este singura cale de mântuire şi să păzim „unitatea Duhului în­tru legătura păcii” (Efes. 4, 3). Purtăm în chip mărturisitor moştenirea preţioasă a Credinţei Ortodoxe „in vase de lut” (II Cor. 4, 7), moştenire care constituie în acelaşi timp, cu harul lui Dumnezeu, cuvântul „nă­dejdii celei dintru noi” (I Petru 3, 15).

Biserica noastră Ortodoxă nu este pur şi simplu chivotul moştenirii istorice a nea­murilor noastre. Este, înainte de toate şi în chip esenţial, Biserica cea Una, Sfântă, So­bornicească şi Apostolească.

Pentru a nu-şi pierde nădejdea mântuirii celei veşnice întru Hristos, popoarele orto­doxe din Balcani au păstrat, în vremuri gre­le, Credinţa lor Ortodoxă, prin jertfa a mii de neomartiri, împotrivindu-se atât islamizării, cât şi trecerii la Uniaţie. De aceea, recenta revigorare a Uniaţiei, după prăbuşi­rea regimurilor ateiste, şi activitatea confe­siunilor neoprotestante desfăşurată printre ortodocşi constituie provocări foarte seri­oase pentru noi; şi ele trebuie combătute ca atare, deoarece pun în primejdie mântu­irea sufletelor simple „pentru care a murit Hristos” (vezi Rom. 14, 15).

De altfel, în societăţile occidentale cu tradiţie romano-catolică şi protestantă, în care există şi funcţionează parohii ortodo­xe, prezenţa ortodoxă trebuie să fie o măr­turie cuviincioasă a creştinismului autentic, de care de mai multe veacuri s-au lipsit aceste societăţi din cauza abaterilor papistaşe şi protestante de la Credinţa Aposto­lică. De fiecare dată când nostalgica căutare a Credinţei creştine nealterate culmi­nează cu întoarcerea creştinilor eterodocşi în sânul Bisericii Ortodoxe celei Una, Sfin­te, Soborniceşti şi Apostoleşti, se vădeşte caracterul misionar al Bisericii. Eterodocşii, întorcându-se la Biserica Ortodoxă, nu pă­răsesc o biserică pentru a intra în alta, aşa cum în mod greşit se consideră. În realitate ei părăsesc o formă bisericească antropo­centrică şi regăsesc Biserica cea Una a lui Hristos, devenind mădulare ale trupului lui Hristos şi reorientându-se pe calea ce duce la îndumnezeire.

Din păcate, o direcţie contrară urmează Ecumenismul sincretist pe care îl promo­vează organele instituţionale ale Mişcării aşa-zis Ecumenice şi exponenţii ecumenismului papal. Întrucât trec cu vederea eclesiologia ortodoxă şi susţin teoria protes­tantă „a ramurilor” sau teoria mai nouă a romano-catolicilor despre „Bisericile surori”, consideră că Adevărul Credinţei Apostolice, sau o parte din el, se păstrează în toate bisericile şi confesiunile creştine. De aceea îşi direcţionează eforturile pentru realizarea unei unităţi de suprafaţă a creştinilor, care nu este legată sau nu are nevoie de o ade­vărată unitate în Credinţă.

Sub acest înţeles, „teologia” ecumenistă pune pe picior de egalitate Botezul orto­dox (întreita afundare) cu stropirea romano-catolică, consideră erezia lui Filioque echivalentă din punct de vedere dogmatic cu învăţătura ortodoxă despre purcederea Duhului Sfânt numai din Tatăl, interpre­tează primatul de stăpânire al Papei de la Roma ca fiind primat de slujire, numeşte teologumenă învăţătura ortodoxă despre deosebirea dintre fiinţa şi energiile lui Dumnezeu, despre Harul dumnezeiesc ne­creat şi altele.

Este vorba, aşadar, de un ecumenism superficial, despre care bine scria pururea pomenitul Părinte Dumitru Stăniloae: „Da­torită marii dorinţe pentru unire, se creează adeseori un entuziasm conciliant care cre­de că prin căldura sa sentimentalistă poate «să lichefieze realitatea» şi apoi să o remodeleze fără greutate. De asemenea, se cre­ează şi o mentalitate diplomatică concili­antă care crede că poate împăca, prin concesii reciproce, poziţii dogmatice sau stări de fapt mai generale care ţin bisericile despărţite. Aceste două moduri prin care se înfruntă - sau se trece cu vederea reali­tatea - arată un fel de elasticitate sau o anumită relativizare a valorii ce este atribu­ită unor articole de credinţă ale bisericilor. Relativizarea aceasta oglindeşte poate în­semnătatea foarte mică pe care unele gru­pări creştine - în totalitatea lor sau în unele din cercurile lor - o dau respectivelor articole de credinţă. Legat de acestea, ei pro­pun, din entuziasm sau dintr-o mentalitate diplomatică, schimbări şi concilieri, tocmai pentru că nu au nimic de pierdut din asta. Însă aceste compromisuri constituie o ma­re primejdie pentru Bisericile Ortodoxe, care dau o importanţă vitală articolelor de credinţă în cauză. Pentru aceste Biserici, propunerile unor astfel de târguri şi com­promisuri sunt echivalente cu atacul pe faţă”( Dumitru Stăniloae, Pentru un Ecumenism Ortodox, apărută în limba greacă la Editura Athos, Pireu, 1976, p. 19-20.). Va urma...

Arhim. Gheorghe Kapsanis – „Ortodoxia:

Nădejdea popoarelor Europei”







104



A Sfântului Amfilohie, despre a nu ne deznădăjdui



1. Un frate oarecare, biruindu-se de curvie, se afla săvârşind în toate zilele păcatul; însă în toate zilele cu lacrimi şi cu rugăciuni îmblânzea pe Stăpânul său; şi aşa făcând, amăgindu-se cu prea reaua obişnuinţă, păcatul îl săvârşea.

Apoi iarăşi, după ce săvârşea păcatul, în biserică se ducea şi, văzând cinstitul şi închinatul chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca pe sineşi înaintea Lui cu multe lacrimi, zicând: „Miluieşte-mă, Doamne, şi ridică de la mine această ispită vicleană, căci cumplit mă strâmtorez, şi mă răneşte cu amărăciunea dulceţilor; că nu am faţă, Stăpâne, a căuta şi a vedea chipul Tău cel Sfânt şi vederea feţei Tale cea mai luminată decât soarele, ca inima mea îndulcindu-se să se veselească”.

Acestea zicând şi ieşind din biserică, iarăşi cădea în noroi; dar însă nu se deznădăjduia de a sa mântuire, ci din păcat împotrivă întorcându-se în biserică, asemenea striga către Iubitorul de oameni Dumnezeu şi Domnul, zicând: „Pe tine, Doamne, chezaş Te pun de acum că nu voi mai face păcatul acesta, numai, Bunule, iartă-mi cele ce dintru început şi până acum am greşit Ţie”.

Iar după ce făcea aceste înfricoşătoare făgă­duinţe, iarăşi se afla întru păcatul său cel rău; şi era văzând prea dulcea iubire de oameni a lui Dumnezeu şi nemăr­ginita bunătate suferind în toate zilele şi răbdând neîn­dreptata şi reaua călcare de lege şi nemulţumire a fratelui, şi din mulţimea milei căuta pe a lui pocăinţă şi neîntoarsă întoarcere; că nu un an a făcut aceasta sau doi, sau trei, ci zece ani, încă şi mai mult.

Vedeţi, fraţilor, pe cea nemăsurată suferire [răbdare] şi nemărginită iubire a lui Dumnezeu? Cum în toate zilele rabdă şi Se milostiveşte, suferind cumplitele noastre fărădelegi şi păcate? Că de aceea trebuie să se înfricoşeze cineva şi să se minuneze de bogatele îndurări ale lui Dumnezeu: că, pocăindu-se [fratele] şi făgăduindu-se a nu mai face altă dată păcatul, se afla mincinos.

Într-una din zile, pe când făcea acestea, păcatul lucrându-l, fratele veni alergând în biserică, tânguind-se şi suspinând şi jelindu-se. Şi silind milostivirile lui Dum­nezeu ca să Se milostivească de dânsul ca să scape din noroiul neastâmpărării, iată, pe când ruga pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, văzând începătorul răutăţii şi strică­torul sufletelor noastre, Diavolul, că nimic nu foloseşte, ci, cele ce el prin păcat împreună le coase, fratele prin pocă­inţă le desface, obrăznicindu-se, se arătă lui în vederea ochilor, căutând la faţa lui şi strigând către cinstita icoană a Domnului nostru Iisus Hristos şi, zicând aşa: „O, ce este mie şi Ţie, Iisuse Hristoase? Milostivirea Ta cea nemăr­ginită biruieşte şi mă bagă în pământ, pentru a primi Tu pe acest curvar neastâmpărat, care Te minte pe Tine în toate zilele, defăimând stăpânirea Ta; deci, pentru ce nu-l arzi pe dânsul, ci îndelung-rabzi şi suferi? Că Tu vei judeca pe curvari şi pe curve şi pe toţi păcătoşii a-i pierde! Cu adevărat, nu eşti Judecător drept, ci, unde i se pare stăpânirii Tale, abate judecata şi trece cu vederea; iar pe mine, pentru o mică încălcare a înălţării, de sus din ceruri m-ai aruncat jos; iar acesta, mincinos fiind şi curvar şi neastâmpărat, doar fiindcă zace înaintea feţei Tale, lesne îi dăruieşti Tu blândeţea Ta. Pentru ce dar Te numesc pe Tine Judecător preadrept, că, precum văd, şi Tu cauţi la faţă pentru multa bunătate, dar dreptatea o treci cu vederea?” Iar acestea le zicea Diavolul, iuţit fiind de multa amărăciune, şi pară de foc înfuningenată ieşea din nările lui.

Acestea zicând, a tăcut; şi s-a făcut glas ca din altar: „Balaure preaviclene şi pierzătorule, nu te-ai săturat întru vicleana ta socoteală că lumea o ai înghiţit? Chiar şi pe cel ce se apropie la negrăita milă a milostivirii Mele te sârguieşti a-l hrăni şi pe dânsul a-l înghiţi? Ai atâtea greşeale încât să le pui şi să le cumpăneşti împotrivă către cinstitul Sânge pe care pe Cruce L-am vărsat? Iată, junghierea Mea şi moartea i-au iertat fărădelegile. Iar tu adică, când la păcat vine, nu-l goneşti pe dânsul, ci-l primeşti cu bucurie, şi nu te întorci dinspre dânsul, nici nu-l opreşti, nădăjduind a-l dobândi pe el. Iar Eu, Cel ce atâta sunt de milostiv şi iubitor de oameni, Cel ce am poruncit Verhovnicului şi Apostolului Meu a ierta de şaptezeci de ori câte şapte celor ce cad în păcate în fiecare zi, oare-1 voi lăsa, oare nu-l voi milui? Aşa, de vreme ce ştiu că aleargă către Mine, nu Mă voi întoarce dinspre dânsul până ce nu-1 voi moşteni, că Eu pentru păcătoşi M-am răstignit, şi preacuratele Mele pentru dânsul le-am întins; că din cei ce vor vrea să se scape către Mine şi să se mântuiască, dinspre niciunul nu Mă întorc, nici nu-1 izgonesc, măcar de mii de ori de ar greşi în zi; şi, de mii de ori de ar veni către Mine, nu va ieşi mâhnit, căci n-am venit să chem pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”.

Şi cum s-a făcut acest glas, Diavolul stătu tremurând şi neputând a fugi, şi iarăşi s-a făcut glas, zicând: „Ascultă, înşelătorule, pentru cele ce zici că sunt nedrept. Că Eu spre toţi sunt drept: că întru ceea ce aflu pe cineva întru aceea îl judec. Deci iată, pe acesta l-am aflat până acum în pocăinţă, şi întru întoarcere înaintea picioarele Mele zăcând, şi biruitor al tău [împotriva ta] arătându-se; deci îl voi lua pe el şi voi mântui sufletul lui, ca cel ce nu s-a deznădăjduit de mântuirea sa. Iar tu priveşte cinstea lui şi crapă de pizma ta şi te ruşinează.

Şi şezând fratele pe faţa-şi înaintea Icoanei Mântuitorului, mângâindu-se, şi-a dat duhul; şi îndată urgie ca de foc venind din cer, a căzut pe Satana şi 1-a mâncat pe el. Deci, să ne învăţăm de aici, fraţilor, de nemăsurata milostivire şi iubire de oameni a lui Dum­nezeu, şi de ce fel de Stăpân bun avem, şi niciodată să nu ne deznădăjduim sau să ne lenevim de mântuirea noastră.



2. Altul iarăşi, pocăindu-se, se liniştea; dar s-a întâmplat ca, pe piatră îndată căzând el, să i se rănească picioarele; şi atât de mult sânge se vărsa din rană şi atât de tare slăbise, încât mai că-şi dădea sufletul. Şi au venit diavolii vrând să ia sufletul lui, şi au zis îngerii către dânşii: „Luaţi aminte la piatră şi vedeţi sângele lui pe care l-a vărsat pentru Domnul”. Şi, aceasta zicând îngerii,

s-a izbăvit sufletul lui(Dumnezeu trimite sau îngăduie necazuri şi boli oamenilor, mai vârtos în preajma morţii (unele chiar pricinuitoare de moarte), pentru iertarea acelor păcatelor de care n-au putut să se pocăiască; totuşi, aceasta nu e o pricină de lepădare sau slăbire a duhului umilit întru jertfa cu care trebuie să ne înfăţişăm la judecată, ci dimpotrivă. Toate aceste necazuri şi boli, mai vârtos cele ale bătrâneţii, sunt de asemenea şi o plată mai mică sau mai mare pentru păcatul strămoşesc, care, în ciuda venirii lui Hristos şi a puterii dată de El oamenilor, a lăsat urme ale stricăciunii (precarităţii, coruptibilităţii): îmbătrânirea, boala, osebitele neputinţe omeneşti şi moartea, dar şi suspinul făpturii supuse prin om stricăciunii (cf. Rom. 8: 20 ş.u.)). [...]



6. Povestit-a oarecare din Părinţi că era în Tesalonic o mănăstioară de fecioare; iar una dintr-însele, prin lucrarea vrăjmaşului de obşte, ieşind din mănăstire, a căzut în curvie; şi a petrecut aşa curvind vreme destulă; apoi, cu ajutorul Iubitorului de oameni Dumnezeu căindu-se, s-a întors în obştea ei; şi căzând înaintea porţii, s-a sfârşit.

Şi s-a descoperit unuia dintre sfinţi moartea ei; şi a văzut pe Sfinţii îngeri venind să ia sufletul ei, şi pe draci urmându-le acestora, şi vorbă făcându-se între dânşii, Sfinţii îngeri ziceau: „în pocăinţă a venit”. Iar diavolii grăiau împotrivă: „Nouă ne slujeşte de multă vreme, şi a noastră este; cum dar ziceţi voi despre ea, care nici măcar n-a ajuns în obşte, că s-a pocăit?”

Şi au zis îngerii: „Că de când a văzut Dumnezeu punerea ei plecată spre aceasta, a primit pocăinţa ei; şi aşa, prin scopul pe care şi-l pusese, ea era stăpână a pocăinţei; însă al vieţii, era Stăpânul tuturor; şi întru aceasta ruşinându-se demonii, s-au depărtat”. Iar cel ce a văzut descoperirea a povestit-o şi celor de faţă.





EVERGHETINOSUL VOL. I







102



Preasfântă Născătoare de Dumnezeu

mântuieşte-ne pre noi!





Mai unită cu Hristos decât toţi sfinţii, şi de aceea mai presus de toţi sfinţii şi îngerii, se află Maica Domnului, ca cea care L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu zămislit şi născut din ea ca om şi apoi L-a purtat în braţe ca prunc şi a rămas unita cu El prin afecţiunea omenească supremă pe care o trăieşte o mamă faţă de fiul ei. Legătura ei cu Iisus este mai intimă ca legătura oricărui sfânt cu El, căci trupul Lui s-a format nemijlocit din trupul ei, ea L-a purtat în braţe, I-a privit neîncetat faţa şi ochii, L-a alăptat şi L-a iubit cu iubirea omenească culminantă pro­prie unei mame, fiind identificată într-un anumit înţeles cu Fiul ei. De aceea „îndrăznirea” ei către El este mai mare ca a tuturor sfinţilor şi iubirea ei faţă de noi se resimte de iubirea maximă a lui Hristos faţă de noi. Iconografia ortodoxă prezintă pe Iisus luându-i la Adormirea ei sufletul în braţele Lui, inversând purtarea Lui ca prunc în braţele ei. Iubirea Lui faţă de ea este tot atât de afectuoasă ca şi iubirea ei faţă de El. Pruncul ajuns în plinătatea puterilor poartă în braţele Sale pe mama Lui rămasă cu puteri mai împuţinate. În persoana ei a simţit şi simte Iisus la maximum iubirea omenească faţă de El şi în afecţiunea Lui faţă de ea se include o afecţiune faţă de om în general, faţă de mamele umane şi de iubirea lor pentru fiii lor.

În Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă, inima care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei şi a bătut şi bate ea însăşi la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră, căci mântuirea nu e o chestiune de justiţie, ci de iubire între Dumnezeu şi oameni; iubire care din partea oamenilor a devenit fierbinte şi culminantă concentrându-se într-o inimă de mamă şi manifestându-se prin ea. Dumnezeu cel întrupat ţine seamă de această inimă a Mamei, care a devenit Maica noastră, pen­tru că e Maica Lui. Ea e darul cel mai de preţ făcut lui Dumnezeu de către umani­tate, dar un dar prin care Dumnezeu ne răsplăteşte cu nenumăratele Sale daruri. "Ce-Ţi vom aduce Ţie, Hristoase...? Cerul îţi aduce pe îngeri, pământul îţi aduce darurile lui. Dar noi oamenii îţi aducem pe Maica Fecioară", cântă Biserica la Naşterea Domnului.

"Maica Domnului premerge umanităţii şi toţi îi urmează". Premerge în iubire, în curăţie, în apropierea de Dumnezeu. Ea trece cea dintâi prin moartea pe care Fiul ei a făcut-o neputincioasă şi, de aceea, în rugăciunea ce i se adresează la Adormire, toţi îi cer ocrotire. "Întru adormire, Născătoare de Dumnezeu, lumea nu o ai părăsit". Înălţarea ei închide porţile morţii, pecetea ei e pusă pe neant. E pusă de sus de Dumnezeu-Omul şi de jos, de prima "făptură nouă", înviată şi îndumnezeită.

De aceea Maicii Domnului îi cerem incomparabil mai des decât tuturor sfinţilor să se roage pentru noi şi pentru toţi ai noştri. Totdeauna, după două tropare adresate lui Dumnezeu, al treilea e adresat ei. Dacă fiecărui sfânt i se dedică o zi principală în anul bisericesc pentru cinstire şi laudă, Maica Domnului este lăudată în fiecare zi, deşi are şi câteva sărbători la fel de importante dedicate ei în mod deosebit. Apoi, ei nu i se cere numai să se roage lui Hristos pentru noi, ci i se cer si ei însăşi multe lucruri. Ei ne adresăm cu cereri ca acestea: "Tu mântuieşte pe robii tăi de toate nevoile"; "Stăpână, ajută-ne, milostivindu-te spre noi"; "Aleargă, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, şi ne izbăveşte pre noi de primejdii"; "Numai la tine nădăjduiesc şi alerg sub acoperământul tău"; "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, în vremea vieţii mele nu mă lăsa pe mine, ajutorului omenesc nu mă încredinţa, ci tu însăţi mă apără şi mă mântuieşte". Necontenit se repetă refrenul: "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pre noi". Niciodată nu i se spune însă: "Miluieşte-ne pre noi". Prin această expresie, adresată numai lui Dumnezeu, se afirmă credinţa că noi depindem întru totul de mila lui Dumnezeu. "Mântuieşte-ne" adresat Maicii Domnului nu are sensul de mân­tuire, ca operă înfăptuită de Hristos, ci de "scăpare" sau "izbăvire" din diferite greutăţi, necazuri, primejdii, ispite, care însă au şi ele o legătură cu mântuirea.

Dar orice i se cere Maicii Domnului, i se cere totuşi pentru faptul că este în unirea cea mai strânsă cu Fiul ei, deci El este în ultimă analiză izvorul a tot ajutorul pe care ni-l dă ea. Numai pentru că este Maica lui Dumnezeu Mântuitorul, i se cer şi ei direct anumite ajutoare, nu pentru că ea ar fi mântuitoare, sau co-mântuitoare (co-redemprix, cum se tinde a se socoti în catolicism), căci ea nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu Iisus Hristos, propriul autor al mântuirii. De foarte multe ori se spune că ea ne ajută pentru că mijloceşte la Fiul ei cu deosebită eficienţă. „Ocrotitoare creştinilor, neînfruntată, mijlocitoare către Făcătorul neclintită, nu trece cu vederea glasurile rugăciunilor celor păcătoşi, ci aleargă ca o bună în ajutorul nos­tru, al celor ce strigăm cu credinţă către tine, grăbeşte spre mijlocire, aleargă spre rugăciune, cea care ocroteşti pururea, Născătoare de Dumnezeu, pe robii tăi”.

Ajutorul ei este atât de necesar, fiindcă un motiv pentru care Hristos miluieşte pe cei ce aleargă la El este acela că o cinstesc pe Maica Lui. Căci cei ce nu o recunosc pe ea ca Născătoare a lui Dumnezeu întru feciorie şi din puterea Duhului Sfânt, nu-L recunosc pe El însuşi ca Dumnezeu. "Tărie şi mântuire S-a făcut celor pierduţi, Cel ce S-a născut din tine, Stăpâna lumii, Care a mântuit din porţile iadu­lui pe cei ce cu credinţă te slăvesc pe tine" (din slujba înmormântării).

Faptul că ea este Maica lui Dumnezeu-Mântuitorul este şi motivul pentru care ei îi acordăm nu numai venerare ca sfinţilor, ci supravenerare (hyperdulia). Această supravenerare se arată în mulţimea incomparabil mai mare de rugăciuni adresate ei, în cererea unor ajutoare direct de la ea, în motivarea celor adresate Mântuitorului, prin faptul că S-a născut din ea. Ea are o poziţie unică în cultul Bisericii. Ea e de­asupra tuturor creaturilor omeneşti îndumnezeite - şi a îngerilor - unite în Hristos. Dar nu e identică cu Dumnezeu şi cu Hristos, Dumnezeu-Omul. Ea e numai om. Dar e omul ridicat prin harul lui Hristos deasupra tuturor sfinţilor şi mai venerată decât toţi, fără să i se aducă închinare ca lui Dumnezeu, sau ca lui Hristos, Dumnezeu cel întrupat, închinare ca Celui de care depindem în mod total şi abso­lut în existenţa şi fericirea noastră veşnică. Tot ce are ea, are ca şi noi, prin Dumnezeu, şi mai special prin Dumnezeu cel întrupat, deşi are mai mult decât noi toţi şi s-a ridicat prin curăţia şi iubirea ei faţă de Dumnezeu mai presus decât toată creaţia; şi deşi în solidaritatea pan-umană în Hristos, ea aduce mai multă iubire decât toate făpturile conştiente.



Preot Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae

– Teologia dogmatică ortodoxă (vol. 3)





101



Agresivitatea mass-media



Să revenim la discuţia despre mass-media, mai precis la fascinaţia imaginii. Dumnezeu, prin excelenţă, este un Dumnezeu al cuvântului! Doar că, în ultima perioadă, cuvântul a fost detronat de imagine. Care e influenţa imaginii asupra profilului duhovnicesc? Şi să facem trimitere chiar la influenţa ei incipientă, asupra „plastelinei” umane, asupra copiilor, la modul în care modelează ea copilul zilelor noastre.



E o dramă, ce să vă spun, un sacrilegiu, o rănire, o urâciune ce se învârte în mintea şi în creierul acestor bieţi copii, prin agresarea imaginii! Eu n-am văzut, n-am mai întâlnit astfel de scălămbăieli ca acestea care se fac acum! De ce trebuie să fie atât de urâte perso­najele din care sunt construite desenele animate?

Îmi aduc aminte de o poveste minunată - la fel de minunată ca toate poveştile din trecutul nostru copilăresc - despre o lume în prag de cădere, dar nu în totalitate, şi mă refer acum la povestea Crăiasa zăpezii, a lui Hans Christian Andersen. Unde, dacă vă aduceţi aminte, e vorba de un moment al istoriei globului pământesc, în care diavolul din cer, urând poporul lui Dumnezeu pe pământ, se joacă cu o oglindă în care se reflecta şi vedea el lumea. Şi din joaca aceea se sparge oglinda, şi mii de cioburi, care erau ale oglinzii diavoleşti, se răspândesc pe pământ şi, culmea, intră într-un sat oarecare din lume, în ochii unui băieţel de cinci ani, care avea o vecină cu care se iubea foarte mult, cu care se juca, cu care creştea animale, iubea florile, iubea păsările, cerul, poezia... Erau nişte copii cuminţi, creş­teau şi se jucau împreună, şi deodată nişte firmituri din acestea din oglinda diavolului intră în ochii lui şi imediat acel copil devine ca o fiară, purtându-se în modul în care de multe ori vedem pe stradă sau în diverse case sau în diverse societăţi copii manifestându-se: răzgâiaţi, ţipând, dorind lucruri care nu sunt posibile de obţinut sau mai presus de vârsta lor, bătând, scuipând, vorbind urât sau agresând oameni mari şi copii de vârsta lor... Câţi copii nu sunt de genul ăsta astăzi? Iată, un ciob din oglinda diavolului a intrat în ochii copiilor noştri, prin intermediul acestor grozăvii care se perpetuează zilnic la posturi speciale pentru copii! Iar părintele, să stea şi să ştie că nu se întâmplă nimic cu covoarele, cu icoa­nele, cu oglinzile, cu lucrurile pe care le-ar putea târî copilul de doi-trei ani - care abia începe să atace tot ce-i intră în mână din casă -, îl pune în faţa televizorului, deschide la desene animate, şi gata, au scăpat de grija lui... În percepţia copilului, ceva mai târziu, la şase-opt-zece ani, când deja reacţionează ca om aproape matur ce începe să devină, modul acela de atunci şi din totdeauna va fi firescul lui, pentru că el în acela s-a născut şi a crescut. Şi dacă ar vedea o creaţie a unui desen animat din timpurile străvechi ale lui Walt Disney - care ne-a încântat copilăria şi la care până şi oamenii mari s-ar uita cu drag şi cu dulceaţă -, încă nu ar fi nimic. Însă pentru societatea de astăzi acele desene nu mai reprezintă absolut nimic! Ei lasă Albă ca Zăpada, lasă Parisul vesel, lasă toate minunile care ne-au încântat copilăria noastră şi se duc să vadă ororile astea în care întotdeauna există câte un personaj negru, gen Batman... Părinţii respectivi nu văd că întotdeauna personajele respectivelor desene care, chipurile, sunt personaje pozitive, care vor să împlinească în societatea pe care o prezintă în film lucruri de bună calitate şi să apere omenirea, sunt îmbrăcate în negru şi au şi coarne în cap?! Oare cum? Şi în plus, bat pe oricine le iese în cale, până le iese sângele şi până îl omoară şi scot inima şi creierii şi ficaţii de acolo! În felul acesta se face binele societăţii?!

Îmi plânge sufletul înspăimântător, pentru că dacă poate în trecut, înainte de a fi botezată, aş fi acceptat ca formă de rebeliune, să zic, de frondă în faţa societăţii, un tip de film sau de manifestare a artei care friza legătura cu diavolul, în ziua de azi, când ştiu cu adevărat ce se întâmplă în soci­etate şi când am delimitat binele de rău, iadul de rai, Dumnezeu de diavol, înţeleg clar că manifestarea aceasta nu este artă, nu poate fi nici măcar sub-artă! Sub-arta ar putea fi ceva care e sub nivelul de capodoperă, arta fiind cu A mare, şi fiind de la geniu în sus, nu?



Am văzut că miza e foarte mare, în ceea ce priveşte agresivitatea mass-media, şi pe partea comercială. Oamenii au nevoie să-şi vândă produsele, creaţiile, evenimentele. Spiritual, cine are interesul acesta de a atrofia simţurile religioase, de a perverti oarecum creştinătatea din noi şi de ce se acţionează la nivelul acesta?



E, aici intrăm într-un punct foarte spinos! Dacă aş vrea să răspund într-un mod general, sigur că aş spune: satana. Evident că el este; nu se pune problema că n-ar fi el. Dar vedeţi că aşa cum Dumnezeu lucrează prin oameni, şi satana lucrează prin oameni, deocamdată. Dacă ne ducem cu lectura la sfârşitul Bibliei şi citim Cartea Apocalipsei, o să înţelegem clar că peste omenire trebuie - aşa e scris de la Dumnezeu - să vină o cădere totală a întregii lumi, printr-o supunere totală faţă de un singur stăpânitor. E aberant, o să spună foarte mulţi care cred în democraţie, care văd (vezi Doamne, pluritatea!...), extraordinara transparenţă a ţărilor democrate, care acum se unesc într-o Europă fericită, slăvind pe cine? Pe cine-l slăvesc acolo, în Europa aceea? Pe aşa-zisul Dumnezeu care, la forma în care vine informaţia - Dumnezeul acestei Europe şi al acestei Americi, deci a întregului glob aşa-zis democratizat -, din punct de vedere creştin, este lisus Hristos; Care, în fond şi la urma urmei, era un om oarecare, nu avea nici o treabă, a cunoscut şi plăcerile lumeşti, s-a culcat cu Măria Magdalena... Făţiş ni se spune chestia asta la televizor, fără nici o jenă, şi mi-e şi groază să pronunţ cuvintele!... Cu toate astea, ei nu au nici o groază! Către această societate ne îndreptăm! Oare de ce? Nu-şi pune nimeni întrebarea: „Ce căutăm noi să unim cu această societate şi ce să se întâmple când va exista această unire cu tipul nostru de înţe­legere a creştinismului, cu - în ghilimele de aur -„rigiditatea” noastră, încremenirea noastră?!”...



Să fie vorba de conservatorismul acela programatic al creştinismului, de care se face atâta vorbire?



Da, conservatorismul nostru, care nu a dus decât la binele sufletesc al miilor şi miilor şi miilor şi zecilor de mii de suflete care s-or fi mântuit pe pământul româ­nesc, rusesc, ortodox, în general, de la începuturile creştinismului până acum! Pentru că noi avem dovezi! Să vină şi ei cu niscaiva dovezi ale unora şi ale altora!... Şi când spun aceasta mă refer doar din punct de vedere catolic, pentru că dacă mă refer din perspectiva celorlalte - în ghilimele negre - „biserici” creştine protestante, evanghelice şi aşa mai departe (că nu le mai înşir, pentru că sunt peste o mie poate la ora asta, pentru că fiecare care are o idee mai trăsnită, îşi face biserică; are cinci amărâţi de nebuni care gândesc satanic, se duce şi se înscrie ca biserică), vai, vai, vai! De altminteri, pe teritoriul Americii, locuinţa unde are sediul satana, aşa-zisul sediu al locului unde oamenii propovăduiesc cultul satanic, se cheamă biserică. E culmea obrăzniciei!

M-aţi întrebat cine are interes. Repet, sigur că diavolul are interes! De altfel, se merge către ceea ce Apocalipsa, prin Sfântul Ioan, ne-a spus cu două mii de ani în urmă că se va întâmpla. Se merge către acest guvern de uniune internaţională care să conducă lumea şi care, ca să poată stăpâni, va alege un conducător care se va numi împăratul lumii, conducătorul lumii, dumnezeul lumii, înlocuind pe Adevăratul Dumnezeu! Deci denigrarea creştinismului - începând cu Ortodoxia şi culminând cu însăşi Fiinţa umană şi divină a lui Iisus Hristos Mântuitorul - are ca scop eliminarea definitivă din joc a religiei creştine, pentru că e cea mai periculoasă dintre toate religiile lumii.



Monahia Ecaterina(Monica Fermo) – „Metanii de Dor”







100



Sfinţii noştri evanghelişti

şi „evangheliştii” micilor ecrane şi ai stadioanelor



Până nu demult lumea ştia că există în istoria creşti­nismului patru evanghelişti: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Erau unici şi când cineva rostea cuvântul evanghelist, când exegeţii, predicatorii, istoricii şi toţi teologii spuneau: „aşa ne spun evangheliştii”, toată lumea înţelegea că era vorba de cei patru. Erau nume sfinte, cu autoritate re­cunoscută. Scrierile lor, cele patru evanghelii, erau şi de­sigur mai sunt izvoare ale Revelaţiei. Cei patru evanghe­lişti ne-au transmis ca martori direcţi viaţa şi învăţă­tura Mântuitorului şi au luminat omenirea de-a lungul a aproape două mii de ani.

Iată-ne însă, de la o vreme încoace, obligaţi să ne vedem credinţa şi simţămintele religioase, şi numele sfinte ale evangheliştilor, blasfemiate de nişte inşi care îşi arogă pentru ei numele de „evanghelişti”, uzurpându-le pe cele ale celor patru Sfinţi.

Inşi rotofei în poziţii telegenice, înconjuraţi de secre­tare şi de echipe de manageri şi agenţi de publicitate ca într-un spectacol de iluzionism şi prestidigitaţie, ne asal­tează în case, pe micile ecrane, la radio, în ziare, şi în final pe stadioane. Strigă, gesticulează ca nişte apucaţi, executând de fapt ireproşabile mişcări dinainte studiate, sar şi dansează, plâng şi cântă, apostrofează auditoriul, pun stadioane întregi să bată din palme, să ridice mâi­nile, să repete după ei cuvinte magice, până când dro­gul psihic pe mulţi dintre cei ce i se supun îi copleşeşte, îi oboseşte şi-i subjugă.

Unde au ajuns oamenii, Doamne! Unde au ajuns cu răstălmăcirile, cu falsurile, cu impostura! Cum se mai ia numele Domnului în deşert! De i-ar privi cineva prin gaura cheii în camerele lor de lux la marile hoteluri, ce alte feţe ale „evangheliştilor” ar mai vedea! Cu vreo doi ani în urmă, luni întregi ziarele din America s-au amuzat pe seama unor astfel de celebrităţi ale stadioane­lor şi ale televiziunilor, „evanghelişti” amestecaţi în cele mai ordinare scandaluri financiare şi morale. Acum „me­ditează” după gratii.

Au batjocorit numele de evanghelist, transformându-l în nume de ocară, de infamie.

Nu. Nu ne place, ba chiar ne supără, numele pe care şi-l dau unii ca aceştia. E drept că în câteva locuri din Noul Testament se arată că Mântuitorul i-a rânduit pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti (Ef. 4, 11), dar aceasta a fost în vremea aceea, şi noi îi ştim pe apostoli, şi pe prooroci, şi pe evanghelişti. De alţii nu ştim şi nici nu avem nevoie de dânşii. Cei vechi din tim­purile primare ale creştinismului şi-au împlinit misiu­nea atunci, au comunicat ceea ce numai ei cunoşteau, şi ceea ce fără ei, ar fi rămas necunoscut generaţiilor vii­toare. De aceea, ceea ce ne-a lăsat ei e „Descoperire” şi Revelaţie. Ei au scris sub inspiraţie divină. Scrierile lor au fost canonizate de Biserică. Nimeni, după ei, nu mai poate face ceea ce au făcut ei. Ei au descoperit de altfel, totul. Tot ce era necesar pentru mântuire.[...]

Tradiţia Bisericii, tocmai pentru a întări ideea şi ade­vărul că Evanghelia ne-a fost dată întreagă, o dată pentru totdeauna, şi că nimeni nu mai are dreptul să aducă „o altă Evanghelie” (Gal. I, 6), a rezervat numele de „evan­ghelist” şi de „apostol” numai celor care au îndeplinit aceste rosturi atunci. Tradiţia a statornicit aşa pentru a înlătura orice confuzie şi, mai ales, pentru a preveni si­tuaţii în care cei care şi-ar aroga aceste nume, să nu încerce să răstălmăcească, să adauge, să falsifice Evan­ghelia lui Hristos (Galateni I, 7). De aceea după epoca apostolică nici numele de „evanghelist”, nici cel de „apostol” n-au mai fost folosite pentru alţii, decât pentru cei dintâi. Şi chiar dacă uneori, unii le-au mai folosit, au făcut-o metaforic, nu descriind sau denumind cali­tăţi propriu-zise ale cuiva, asemănătoare celor dintâi, uce­nicilor Domnului.

Numai odată cu rătăcirile de la adevărata Evanghe­lie au apărut noi „evanghelişti” şi noi „Apostoli” — căci în ierarhia unor secte moderne există şi denumirea de „apostoli”. Aceste titluri pe care şi le dau aceştia din vremea noastră, nu au alt rost decât acela de a justifica rătăcirile de la adevărata credinţă. Ei se substituie Evan­gheliştilor, Sfinţilor Evanghelişti şi Sfinţilor Apostoli, pentru a patrona cu numele lor, asemănătoare sfintelor nume ale Tradiţiei originare, noile lor erori, învăţăturile sectelor lor. Aceste nume sunt doar mijloace de înşelă­ciune şi de prozelitism agresiv şi lipsit de onestitate. Se contează pe neştiinţa celor simpli, pe care nume ca „evan­ghelist”, „apostol”, îi pot face să creadă că cei ce se nu­mesc aşa, au autoritate de Evanghelişti şi Apostoli, exact aşa cum au autoritate cei din Noul Testament. La unii ca aceştia se referă Sfântul Pavel când vorbeşte de rătă­ciţi care „gâdilă auzul” (II Tim. IV, 3). Adică înşală prin cuvinte. Folosesc cuvinte mari, cuvinte meşteşugite, ca să înşele prin ele, cum e cazul cu cei care se dau „Evanghe­lişti”, ca să creadă lumea că ei sunt tot una cu „Evangheliştii” din Sfânta Scriptură, cu Cei patru.

Să luăm aminte! Cine are urechi de auzit să audă! Şi să-şi deschidă urechile adevăraţilor Evanghelişti, celor patru care predică adevărata credinţă, pe Iisus Hristos al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii şi să nu-şi lase au­zul gâdilit de cei care se predică pe ei înşişi, secta şi evan­ghelia lor.

Ca să-şi dovedească harul de „evanghelişti”, cei mai mulţi dintre aceştia se dau drept făcători de minuni. Şi au chiar îndrăzneala să anunţe public că vor face minuni. Şi cheamă bolnavi. Dar cine ar putea arăta vreun orb, vreun paralitic, vreun şchiop vindecat? Aşa cum sunt „evanghelişti”, tot aşa sunt şi făcători de minuni! Pe un stadion — se spune — au fost aduşi mulţi paralitici în cărucioare ca să fie vindecaţi. Urma să se facă o demonstraţie care să-i paralizeze pe îndoielnici! Echipele de filmare erau pregătite şi „evanghelistul” împreună cu ajutoarele sale, erau gata să declanşeze „minunea”. Parali­ticii din cărucioare aşteptau şi ei înfriguraţi. S-a întâm­plat însă ceva neprevăzut. Cu o clipă înainte de a începe rugăciunea de vindecare, un ins oarecare s-a repezit la microfon şi a strigat: „Fugiţi. Un terorist a pus o bombă, în două minute va exploda!” Au urmat pe loc ţipete, învăl­măşeală, fugă. A fugit şi „evanghelistul”. Au trecut mi­nutele, dar nimic nu s-a întâmplat. „Alarmă falsă”. A anunţat acelaşi ins la microfon, de mai multe ori. S-au potolit toţi, au început să-şi reocupe scaunele, a revenit şi „evanghelistul” şi ajutoarele lui, numai cei din căru­cioare, „paraliticii” n-au mai revenit! De ruşine. Fugi­seră cei dintâi!

Şi „minunea” nu s-a mai făcut. Demonstraţia inversă a făcut-o cel cu ideea bombei. „Paraliticii” aduşi anume, nici nu apucaseră să se îmbolnăvească!

Mântuitorul a făcut minuni. Adevărate. Dar niciodată nu le-a făcut spectaculos, pentru spectacol, sau pentru a-şi spori autoritatea şi popularitatea. A făcut minunile din milă şi compătimire. După ce le făcea, dispărea, se retrăgea, poruncea celor vindecaţi să nu spună nimănui. Diferenţa dintre un astfel de mod de a face minuni, şi de­monstraţiile de pe stadioane ale „evangheliştilor” din vremea noastră e evidentă. Nu e de mirare că ale aces­tora din urmă trebuiesc „aranjate”![...]

Tradiţia creştină e plină de fapte minunate. Din toate se vede însă că s-a apelat la ele numai în cazuri extreme, când cel ce le putea face era copleşit de milă, sau când trebuia să se arate unor îndoielnici puterea lui Dumne­zeu, sau când însăşi existenţa lui Dumnezeu era pusă la îndoială, sau când trebuia înlăturat pericolul unor erezii. Să ne amintim de Sfântul Ilie, la rugăciunea căruia s-a coborât foc din cer, fiindcă alternativa era trecerea po­porului de la închinare către Dumnezeu, la închinare la idoli.

Sfântul Casian Romanul istoriseşte o minune a Sfân­tului Macarie din pustia Scitium, care a înviat un mort. Un mare eretic înşela mulţime de oameni şi întregul Egipt era în pericol de a fi convertit la erezia aceluia. Creştinii învăluiţi de învăţătura meşteşugită a ereticului s-au gândit să apeleze la Sfântul Macarie. Acesta a venit la confruntare. Ereticul era stăpân pe dialectica lui Aristotel şi căuta să-l atragă în dispute filosofice, în care as­cetul nu era pregătit. Era însă stăpân pe învăţătura Sfin­tei Scripturi, şi avea credinţa dreaptă şi puternică. I-a zis ereticului, citind din Apostolul Pavel: „împărăţia lui Dumnezeu stă în putere, nu în vorbe” (I Cor. IV, 20). Şi apoi a propus un arbitraj: „Să mergem aşadar la mor­minte şi să chemăm numele Domnului asupra primului mort ce se va afla. Să arătăm, precum este scris, din fapte credinţa noastră, ca să se vadă din mărturia Dom­nului dovezile foarte grăitoare ale dreptei credinţe şi să arătăm adevărul adevărat nu din lupta deşartă a cuvin­telor, ci din puterea semnelor şi din acea judecată care nu poate fi înşelată”.

Ereticul a acceptat şi a promis că va veni a doua zi. Dar a doua zi n-a mai venit. S-a strâns mulţime multă, l-au aşteptat până când au înţeles că, incapabil de a se supune probei, ereticul a renunţat. Sfântul Macarie însă n-a vrut să-i lase în îndoială, sau să creadă că nici el nu se putea supune probei. S-au oprit în faţa unui mort de mult mumificat, după obiceiul egiptenilor şi i-a zis: „Omu­le, dacă ar fi venit ereticul şi ţi-aş fi cerut în numele lui Hristos să te ridici, te-ai fi ridicat? — Acela, ridicându-se ia răspuns că da. Sfântul Macarie l-a întrebat apoi, când a trăit şi dacă a auzit de Hristos. Acela i-a răspuns că a trăit demult, pe vremea celor mai vechi regi şi că n-a auzit de Hristos. Sfântul Macarie i-a zis: „Dormi în pace, cu ceilalţi, până când vei fi şi tu înviat de Hristos”.[...]

Câtă diferenţă între o astfel de minune şi „minunile” de pe stadioane menite să demonstreze „puterea” aşa-zi-şilor „evanghelişti”, spre slava lor deşartă, nu pentru slava lui Dumnezeu. Spre beneficiul material şi spre răs­pândirea sectei căreia îi aparţin. Căci totul se plăteşte, dacă nu de cei chemaţi să asculte şi să vadă, de organi­zatorii din umbră care caută să-şi înmulţească adepţii. De la adepţi vor veni apoi sumele. Căci nu de mântuirea su­fletelor se îngrijesc ei. Aceasta o au creştinii noştri de la Biserica lor strămoşească. Dacă într-adevăr aceşti „evan­ghelişti” ar fi animaţi de sentimente nobile de conver­tire a necredincioşilor la Hristos, să meargă la cei care n-au auzit de Hristos, la păgâni, la necreştini, căci slavă Domnului mai sunt cu miliardele, nu la cei gata creşti­naţi de sute, de o mie şi de două mii de ani, înainte de dânşii, ei care au o istorie de cel mult un veac două, şi mulţi sunt chiar mult mai noi, suferind o convertire gre­şită, eretică, sectară. Ei nu sunt „evanghelişti”, adică ves­titori ai Evangheliei celei adevărate, transmise printr-o tradiţie de două ori milenară, verificată prin Sinoadele Ecumenice şi printr-o îndelungată trăire creştină, cu­minte şi solidă, ei sunt vestitorii erorilor lor, la care vor să atragă cât mai mulţi, ca pe cât mai mulţi să-i facă păr­taşi la pierzania lor.[...]



Antonie Plămădeală – „Cuvinte Duhovniceşti”







99



„Este posibil să contractăm o boală prin

Sfânta Împărtăşanie?”



Un deputat grec punea la îndoială metoda Sfintei Împărtăşanii şi descria întregul fenomen ca ceva foarte anacronic, foarte detestabil ca să folosim un eufemism, deoarece susţinea că aceeaşi linguriţă care intră în gura oamenilor bătrâni, posibil a celor care nu au dinţi sau nu au dinţi sănătoşi, intră apoi în gura tinerilor, a copiilor. Înfăţişa cu alte cuvinte un portret foarte sumbru.

Şi a continuat afirmând că poate este de ajutor sufletului dar poate fi dăunător trupului şi aceasta este inacceptabil în zilele de astăzi, ale progresului ştiinţific!

Pentru a aborda această practică total inacceptabilă, acelaşi deputat, şi asta într-o sesiune a Parlamentului Greciei, întreabă în mod oficial pe Ministrul Cultelor din Grecia dacă are de gând în agenda sa de lucru să investigheze vederile Arhiepiscopului Serafim, care era Arhiepiscop al Greciei la aceea vreme, şi dacă Sfântul Sinod se gândeşte să continue această „metodă periculoasă a Sfintei Împărtăşanii”!

Şi îl citez pe deputat:

„De asemenea îi cer Ministrului Sănătăţii să ne informeze dacă aceasta reprezintă un pericol public mai ales că avem proporţii epidemice de boli contagioase”. Mai cere ca Ministrul Cultelor si al Educaţiei să studieze această problemă şi să consulte pe oamenii de ştiinţă din domeniul medical şi mai ales Asociaţia Medicală Ateniană (A.M.A.).

Deci această întrebare a fost pusă în Parlamentul Greciei în anul 1988 de către Dl. Deputat Agorastis.

În consecinţă, Parlamentului i s-a răspuns de către Asociaţia Medicală Ateniană (A.M.A.), deoarece era una dintre moţiunile procedurii parlamentare cerută de un deputat şi trebuia să primească un răspuns oficial.

Vicepreşedintele Asociaţiei, Dl. Athanasios Avramidis, Profesor la Facultatea de Medicină a Universităţii din Atena, a adus la cunoştinţa Parlamentului răspunsul următor pe care l-am preluat din presa vremii:

„Am primit scrisoarea dumneavoastră referitoare la Sfânta Împărtăşanie şi pericolele transmiterii bolilor contagioase.

Domnule Preşedinte, în legătură cu întrebarea dumneavoastră referitoare la Sfânta Împărtăşanie oferim următoarele informaţii pentru aducerea la cunoştinţă publică:

În Parlament, Dl. Agorastis ridică o chestiune referitoare la metoda Sfintei Împărtăşanii unde Dl. Agorastis se pronunţă împotriva „tristului şi inacceptabilului fenomen kutalaki, adică a linguriţei care intră în gura bebeluşilor cât şi a oamenilor foarte bătrâni cu dinţi cariaţi”!

Este foarte evident că Dl. Agorastis nu ştie că acest subiect este foarte, foarte vechi şi că această întrebare a fost pusă de multe ori de-a lungul secolelor, toate părţile specificându-şi poziţiile vis-a-vis de acest subiect.

Aceasta are de a face în principal cu credinţa şi nu cu ştiinţele medicale având în vedere că ne aventurăm pe tărâmul puterilor spirituale şi metafizice care se întinde dincolo de scopul cercetărilor şi al ştiinţei.

Credinciosul se apropie „cu frică, cu credinţă şi cu dragoste” de El care a spus: „cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne întru Mine şi eu întru El”

Şi credinciosul este convins că se împărtăşeşte cu trupul şi sângele lui Hristos. Se apropie cu căinţă de Sfântul Potir, cupa vieţii, pentru a-L primi pe Hristos, Mântuitorul şi Viaţa din fântâna vieţii şi nu a morţii!

În numele credinţei sale şi cinstei Dumnezeului său, este de neconceput pentru el ca Atotputernicul Dumnezeu, care este dragoste, şi datorită dragostei Sale pentru om S-a urcat pe Cruce, este deci de neconceput ca El să permită vreodată ca vreo boală să se transmită celor ce se împărtăşesc cu propriul Său Trup şi Sânge mai ales că îi sfinţeşte cu acestea! Deci pentru cel ce crede, pentru credincios, nu există nici o problemă!

De aceea, cei ce se îndoiesc şi se tem să nu contracteze vreo boală, toţi cei ce nu cred în esenţa Sfintei Împărtăşanii, cei ce nu au nici un motiv să se împărtăşească, şi ăsta-i dreptul lor, pot să stea departe!

Cu toate acestea trebuie să-i lase în pace pe ceilalţi mai ales că se observă în general că cei fără de credinţă, toţi ateii sunt cei ce, mai mult decât probabil, vor crea o problemă vis-a-vis de pericolele ce se ivesc din Sfânta Împărtăşanie pretinzând a fi foarte îngrijoraţi de bunăstarea credincioşilor. Şi asta include pe cei porniţi împotriva credinţei ortodoxe.

Medical vorbind totuşi, nu există nici măcar un singur caz documentat al vreunui creştin ortodox contractând o boală prin Sfânta Împărtăşanie!

Nici măcar cazul vreunui preot care trebuie să consume ceea ce rămâne în Sfântul Potir după ce se împărtăşesc toţi credincioşii, şi el înghite toate rămăşiţele Sfintei Împărtăşanii, chiar ultima picătură, până la fund, împreună cu orice ar fi căzut din gura credincioşilor în Sfântul Potir.

Nici măcar în vremurile în care tuberculoza măcina populaţia, când sifilisul era o plagă a societăţii şi când lepra scăpase de sub control şi bineînţeles asta este valabil şi în cazul SIDA.

Nu există aici nici un motiv care să necesite implicarea ştiinţelor medicale.

Fără a mai menţiona faptul că, în privinţa Tainelor creştineşti, nu este uşor şi nici nu se cade să implici ştiinţele medicale deoarece Tainele sunt posibile prin energia forţelor spirituale care se plasează în afara dinamicii ştiinţei cât şi a medicinii.

De aceea acest subiect rămâne strict o problemă a Bisericii şi numai Ea poate alege metodologia prin care îşi îndeplineşte misiunea.

Nu există contradicţie între Biserică şi ştiinţă, numai cei ce au motive să lupte împotriva Bisericii susţin acest lucru!”









98





Bătrânul continent, ca un imens Areopag

DESPĂRŢIREA EUROPEI DE HRISTOS



Vechii grecii aveau, ştim din Faptele apostolilor (Fapte 17,21), un loc în care „nu-şi petreceau timpul decât spunând sau au­zind ceva nou”. Pentru ei, mai era loc de multe noutăţi sub soare în Areopag. Acolo şi Sf. Pavel le-a vorbit oamenilor „despre Iisus şi Înviere”. În­treita consecinţă o ştim: „[...] auzind despre învie­rea morţilor, unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis: te vom asculta despre aceasta şi altădată” (Fapte 17, 32), în vreme ce alţii „alipindu-se de el, au crezut [...]” (Fapte 17,34). Sf. Pavel le aducea nou­tatea absolută, vestindu-L pe cel care lor le era încă „Dumnezeul necunoscut”, dar cei mai mulţi aveau să creadă pe mai departe în filo-Sofia. Ei nu ştiau, aşa cum avea să arate Sf. Ioan Damaschinul în Dogmatica sa, că „adevărata înţelepciune este Dumnezeu” (Nikolaos Matsoukas, Istoria filosofiei bizantine, 2003, p.31)

Acest eseu se referă la o perioadă mult mai îndepărtată de acele evenimente şi, poate, mult mai apropiată de vremea noastră. Este vorba să respunem anumite lucruri căzute, parcă, azi în uitare.

Europa recentă - urmăriţi pentru câteva zile mass-media europeană! -, precum antica Atena, este însetată de noutăţi mundane, de „flecăreală” (Gerede, cum spunea Heidegger în Fiinţă şi timp, 2003, p. 237). În goana după ştiri, europenii nu mai caută esenţialul, nu-L mai caută pe Dumne­zeu, rămânând hipnotizaţi în faţa celui mai dubios şi gol concept urzit în ultima perioadă pe continent: Uniunea Europeană. Grecii antici, ne spune Matsoukas, care „au pus la rang de cinste discursurile şi dialogurile teoretice [...], au depus eforturile cuvenite pentru ca dialogul, cuvântul şi contemplaţia să nu afecteze lucrările practice”. Oare noi, cei de astăzi, europenii vechi şi noi, mai acordăm timp suficient lucrărilor practice ale mântuirii? Ne oferă răgaz pentru aceasta socie­tatea în care trăim?

Europa recentă se laudă cu civilizaţia ei, nu cu Hristos (Pr. Iustin Popovici, Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos, 2003, p. 210). Europa a aban­donat Calea, Adevărul şi Viaţa preferând Metoda, „Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea” şi Pax europea. Europa are pretenţii imperialiste, nu mai caută înălţarea. E preocupată de ex-tindere. În consecinţă, furnizează ţărilor care „doresc” să adere o serie de şabloane sociale atractive: „pace, democraţie, prosperitate şi o foarte avansată for­mă de administrare colectivă sau independenţă” (Loukas Tsoukalis, Ce fel de Europă?, 2005, p. 194). A se citi, nu mai departe, şi proaspăta Decla­raţie de la Berlin („...Vom lupta împreună împo­triva terorismului şi a crimei organizate. În aceas­tă luptă, vom proteja drepturile şi libertăţile indi­viduale. Nu trebuie să mai lăsăm niciodată vreo şansă rasismului şi xenofobiei. Ne asumăm anga­jamentul de a rezolva în mod paşnic conflictele mondiale şi de a face astfel încât oamenii să nu mai fie victime ale războiului, terorismului şi vio­lenţei. Uniunea Europeană promovează liber­tatea şi dezvoltarea. Dorim reducerea sărăciei, a foametei şi a bolilor [...]”; vezi http://www.azi.ro/even.htm.ue).

Dar spune acelaşi Tsoukalis, la începutul cărţii sale, „Europa se schimbă rapid, într-un ritm accelerat”. Încotro fuge ea? Cum putem afla aceasta? De ce se agită aşa?

Veţi spune, poate, că nu trebuie să ne intere­seze nici dacă europenii (ceilalţi) sunt credin­cioşi, nici încotro merge Europa, ci doar să ne ve­dem de mântuirea noastră. Dar aceasta nu se poate aşa de uşor. Părintele Stăniloae ne arată de ce: „Credinţa individuală e de obicei în strânsă dependenţă de starea religioasă a mediului înconjurător. Când neamul tău e necredincios, sau e pe cale să îşi piardă credinţa, e mult mai proba­bil că şi tu eşti sau vei deveni necredincios, ca să nu mai vorbim de urmaşii tăi” (Pr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, 1992, p. 83).

În aceste condiţii, Europa devine pentru su­fletele noastre, în modul cel mai serios, proble­mă. Europa e deja problematică. Şi-a scufundat sistematic cetăţenii într-o densă ceaţă londoneză, ameţindu-i cu noua limbă de lemn a tratatelor, a prevederilor (A se face efortul dureros al lecturării acestor documente spre evitarea surprizelor! Vezi, de ex., Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa).

Europa care se extinde şi-a inventat un dis­curs standard (de club ultraselect, ce farsă!), „a devenit o profesie şi mulţi - vorba profesorului Tsoukalis - profită de ea pe poziţia de consuma­tori, producători sau cetăţeni”. Nimeni nu poate spune... cât de mulţi. Dar, la fel de bine, nu ştim cât de mulţi nu profită. În limbajul acesta econo­mic, vocabularul de bază al jargonului Uniunii Europene, dacă nu profiţi înseamnă că pierzi ori că te îndrepţi spre faliment. Profesorul Tsoukalis nu ne spune nimic însă despre inventatorii Uniu­nii Europene (cei care şi-au manifestat „scârba” faţă de Europa fragmentată, Europa naţiunilor, vezi Jose Ortega y Gasset, Europa şi ideea de na­ţiune, 2002, p. 17), despre ce şi cum câştigă aceş­tia din extindere.

Nu e dificil de sesizat că Uniunea Europeană arată asemenea unui mare oraş, iar oraşul - ştim din istoria biblică - a apărut din nevoia omului fără Dumnezeu (a primului criminal) de a-şi pe­trece timpul în compania oamenilor. E de ajuns să citim cu atenţie Protocoalele înţelepţilor Sionului şi vom afla nu numai originea vremelnicei Uniuni Europene, dar şi natura şi scopul ei în lu­me. Conform acestor texte, adeverite pe zi ce tre­ce de mersul lucrurilor, şi nu infirmate, Europa va deveni centrul stăpânirii „iluminaţilor”. În van pare că a spus Mântuitorul „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12,46). Degeaba scria Pr. Ius­tin Popovici că „sfinţii sunt singurii iluminaţi”. Pretenţia aceasta de „iluminaţi” o au şi cei care „au făcut din mintea umană dumnezeul dumne­zeilor” (Pr. Iustin Popovici, Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos, 2003, p. 216).

Nu peste multă vreme românii vor înţelege mai multe despre misterioasa Uniune Europeană. Dar va fi, poate, pentru unii prea târziu. Falsa agi­taţie din politica românească nu urmăreşte decât scârbirea românilor faţă de tot ce este al lor. Deznădăjduiţi, vor primi - ca soluţie salvatoare! - o viaţă fără suflet, fără Dumnezeu, fără Adevăr, fără Biserică, „fără terorism”. Şi ce viaţă va fi aceasta?!

În încheiere, câteva cuvinte pentru intelectu­alul european. Acesta este, vedem bine în aceste vremuri, „purtătorul şi victima confuziei” (Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, 1996, p. 7). Înconjurat încă din vremea „iluminatului” Nietzsche numai de „interpretări” (Interpretationen), se consumă, de multe ori inconştient, în două tipuri de hermeneutică a vremurilor: cea zilieră, comentând ce aduce ziua, şi cea proiectivă, anali­zând ce va să aducă anul, cincinalul, deceniul, se­colul ori mileniul. Dar oare sensul vremurilor re­cente nu trebuie extras dinspre veşnicie? Dinspre a doua venire a Mântuitorului? Această herme­neutică eshatologică îi rămâne intelectualului necredincios, în chip tragic, inaccesibilă.

Între timp, subtil şi diabolic, Imensul Areo­pag - Europa, în care am fost (a)traşi fatalmente, aruncă sufletele românilor în încercările vremu­rilor din urmă.

Oare acum cuvintele Stareţilor de la Optina nu au dobândit o realitate şi mai mare?

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumne­zeu, păzeşte-ne pe noi de înşelăciunea necinstitu­lui antihrist, a cărui venire se apropie şi ne izbă­veşte de toate uneltirile lui [...]” (Rugăciunea Sta­reţilor de la Optina împotriva pecetluirii cu sem­nul antihristului).



Dan Mazilu - Revista ROST, Nr. 51, mai 2007



97



PR. ŞTEFAN MARCU



Biografia: S-a născut la 28 noiembrie 1906 într-o familie cu tradiţie preoţească, unul dintre înaintaşii săi, preotul Ion Danţiş din Nistoreşti, fiind cunoscut cu numele de „patriarhul Vrancei”. În iunie 1928, a absolvit Seminarul Sf. Gheorghe din Roman, apoi s-a înscris la Facultatea de Teologie din Chişinău, pe care va termina mai târziu, din cauza greutăţilor pe care le-a întâmpinat de-a lungul vieţii. La 1 noiembrie 1929, este numit profesor la Şcoala Normală de învăţători din Focşani, unde a funcţionat până la 1 decembrie 1931. La 11 ianuarie 1931, se căsătoreşte cu Elena Chifulescu, cununat fiind de li­derul Mişcării legionare, Corneliu Z. Codreanu. A avut trei copii: Gabriela. Mihaela şi Corneliu.[...]

Părintele Marcu se va angrena în curentele politice ale vremii şi se va remarca în cadrul organizaţiei legionare încă din 1929, devenind, mai întâi, şef legionar de plasă, apoi şeful Mişcării în judeţul Putna, până în 1938, când s-au desfiinţat partidele politice. În timpul valului de represiune por­nit în decembrie 1933 la ordin politic, după uciderea lui I. Gh. Duca, preo­tul Ştefan Marcu este „depus în penitenciarul Focşani, la dispoziţia orga­nelor poliţieneşti” timp de peste o lună, fără mandat de arestare şi fără a i se da vreun fel de explicaţii. Activitate legionară, în viziunea organelor poliţieneşti, era considerată ridicarea unei troiţe, la 14 mai 1936, la Stroeşti-Năruja, „din proprie iniţiativă”, la a cărei sfinţire a participat preo­tul Vasile Boldeanu şi alţi lideri legionari din zonă.

La 25 martie 1938, de praznicul Bunei Vestiri, părintele Marcu avea să fie anchetat şi percheziţionat de către şeful postului din localitate, în ve­derea găsirii de „material de propagandă legionară”, încheiată cu rezultat „negativ”. Demersul Jandarmeriei era determinat de gestul părintelui de a-i pomeni pe Ion Moţa şi Vasile Marin, legionarii căzuţi în războiul civil din Spania, la ieşirea cu Cinstitele Daruri, în timpul Sfintei Liturghii ofici­ate de praznicul amintit. [...]

La 14 decembrie 1941, domiciliul părintelui era percheziţionat din nou, ca o consecinţă a unui denunţ, că ar deţine material legionar. Rezultatul acţiunii jandarmilor poate fi considerat ca unul dintre cele mai ridicole: „Una pijama verde a Pr. Ştefan Marcu; una bluză verde a Dnei Elena Marcu [...]. Arme şi muniţiuni nu s-au găsit”. Acest demers al autorităţilor nu se va opri aici. La 14 iunie 1942, părintele avea să fie per­cheziţionat din nou, pentru... aceleaşi pijamale. Cu această ocazie, în declaraţia sa, părintele va afirma: „Pijamaua ce mi s-a confiscat este pro­prietatea mea şi am purtat-o, aşa cum se obişnuieşte de toată lumea, în cadrul intim, familial”. Totodată, soţia acestuia adăuga în declaraţia sa că, „fiind proprietatea mea şi întrucât susţin că o pijama [nu poate] să facă obiect de propagandă ilicită, sper că voi fi din nou în posesia ei”.[...]

După momentul 23 august 1944, părintele Marcu avea să fie urmărit în continuare cu şi mai multă insistenţă de către organele poliţieneşti, în con­formitate cu prevederile Convenţiei de armistiţiu încheiată cu Uniunea Sovietică, care aveau în vedere anihilarea „grupărilor fasciste” bănuite că ar mai putea activa pe teren politic sau subversiv. Astfel, la 13 octombrie 1944, domiciliul părintelui Marcu era percheziţionat. În ianuarie 1945, părintele Marcu era verificat de „Comisiunea operativă de punere sub pază a legionarilor”, deoarece era învinuit „că a activat în mişcarea legionară, ca şef al organizaţiei judeţului Putna, fără alte fapte la dosar”, drept pentru care s-a dat aviz de eliberare, deşi în toată această perioadă stătuse ascuns la mama sa, la Poiana şi la domiciliu.[...]

La 25 aprilie 1949, părintele Ştefan Marcu era arestat de Securitate, după ce casa îi fusese percheziţionată. El a fost inclus în lotul „Comitetul Unic” din Focşani, format din 15 persoane şi condus de preo­tul Enache Graur, care, potrivit anchetei Securităţii, era în legătură cu Comitetul de rezistenţă naţională din exil. A fost anchetat de la arestare şi până în noiembrie 1949, la dosar reţinându-i-se doar două declaraţii: la 10 mai şi 9 iunie 1949. Împreună cu părintele Ştefan Marcu, aveau să fie din nou arestate soţia lui, Elena, şi fiica cea mare, Gabriela.[...]

La 14 august 1950, prin Sentinţa nr. 663 dată de Tribunalul Militar Galaţi, părintele Ştefan Marcu era condamnat la 15 ani muncă silnică şi 5 ani degradare civică, pentru „uneltire contra ordinii sociale” şi „delictul pentru favorizarea infractorului”. La 26 octombrie 1950, prin Decizia nr. 3435, Curtea Militară de Casare şi Justiţie respingea recursul cerut de părintele Marcu.

După condamnare, părintele Marcu a cunoscut penitenciarele gulagului românesc de la Galaţi (1950 şi 9 aprilie 1959), Jilava (1959), Aiud (1951, 1956 şi 1959) şi coloniile de muncă de la Valea Neagră (1950-1951), Peninsula (1951) şi Poarta Albă (1951).

Ca deţinut politic, a muncit în mai multe rânduri, după cum urmează: la Poarta Albă 22 zile, în luna aprilie 1951; la Peninsula, 164 zile, în perioa­da 1 mai-16 octombrie 1951, iar la Aiud, 282 zile, în mai multe pe­rioade. Totodată, pentru diferite anchete, a fost mutat la Securitatea din Cluj (8-19 octombrie 1952), Penitenciarul Aiud (aprilie 1952, 26 septem­brie 1952 şi 12 ianuarie 1956, pentru a arăta legionarii din Focşani) şi Galaţi (12 aprilie 1959).

În puşcărie avea să se confrunte cu probleme de sănătate, şi aşa precară încă dinainte de 1948. Din documentele aflate în dosarul său de penitenciar aflăm că părintele Marcu a suferit de TBC pulmonar, pentru care, la 6 fe­bruarie şi 14 noiembrie 1956, era mutat în spitalul penitenciar de la Aiud. La 27 septembrie 1956, pe când se afla tot la Aiud, era suspectat de o „distrofie gr. II”. Din cauza unei „pleurezii drepte” avea să fie internat la 28 mai, considerat „ameliorat” la 21 iulie, pentru ca între 27 iulie 1961-17 martie 1962 să aibă o „epicriză” şi să fie internat din nou cu diagnosticul „TBC pulmonar ”.[...]

Despre purtarea părintelui nostru în puşcărie aflăm şi de la preotul Dimitrie Bejan care l-a întâlnit la Aiud şi de la care ne-a rămas următorul episod: „Dincolo, pe lădiţă, îşi făcea rugăciunea preotul Ştefan Marcu, din munţii Vrancei. Andrei Ioan se apropie în vârful picioarelor, plecând de la mine şi-l lovi peste obraz: Ce-i cu semnele astea mistice? Nu ştii că sunt interzise? Vrei să fim pedepsiţi toţi pentru tine? Marcu, în picioare, îi răspunde senin: Loveşte-mă şi pe obrazul celălalt. Şi Iuda loveşte. Lovi­turile cad peste cap şi în coastă. Pe faţa lui Marcu apare roşul sângelui. Rezemat de stâlpul patului, primeşte sălbaticele loviri. Iuda urlă şi loveşte: Te învăţ eu trăire creştină! Martir te fac! Când Iuda se opreşte gâfâind, cu sudori pe frunte, Marcu, tăcut, îşi face semnul crucii. Iuda se îndepărtează, mârâind sudalmi, cu tot calendarul ortodox”.[...]

Despre verticalitatea sa în penitenciar, avem informaţii şi de la Ioan Ianolide: „în Aiud, preotul Marcu a făcut misionarism până la sacrificiu. Era un om cu suflet curat, cu caracter integru, fără compromisuri în cre­dinţă, cu mare capacitate de dragoste şi jertfă. A fost mult pedepsit, dar nu a renunţat nici o clipă la misiunea sa sfântă. Bolnav, tot mai bolnav, pedep­sit, tot mai pedepsit, el a continuat slujirea”.

La 21 aprilie 1964, prin expirarea termenului de pedeapsă, părintele Ştefan Marcu era eliberat din penitenciarul de la Aiud.[...]

După eliberare, părintele Marcu Ştefan a fot supravegheat cu o indis­creţie intenţionată. Era chemat foarte des la Securitate, uneori numai pen­tru a fi văzut de oameni pentru a fi compromis. Deşi pus în situaţii delicate, a sfârşit prin a-şi stăpâni urmăritorii cu iubirea sa capabilă de jertfă, câştigând respectul celor mai mulţi dintre ei. Nu de puţine ori, unii dintre securişti, în special spre apusul regimului comunist, şi-l alegeau duhovnic, tocmai pentru că îi cunoşteau verticalitatea.

De la 1 octombrie 1964 şi până la pensionare, 1 ianuarie 1975, a slujit la parohia Maluri, din Protoieria Focşani, judeţul Vrancea, fiind apreciat, respectat şi iubit de cei păstoriţi.

După treizeci de ani de la plecarea din parohie, este încă viu şi des po­menit de cei păstoriţi. Timp de 15 ani a slujit la diverse biserici din mu­nicipiul Focşani, fiind un duhovnic de excepţie, întorcând pe mulţi la cre­dinţă. Medici, profesori, ingineri, avocaţi şi procurori, precum şi creştinii de rând îl căutau, atât pentru competenţa sfaturilor sale, cât şi pentru pu­terea rugăciunii, prin care i-a salvat pe mulţi de la pieirea veşnică. A fost o conştiinţă slujitoare autentică, un ascet desăvârşit, un trăitor sincer al mesajului Evangheliei. Putea fi surprins, în timpul Sfintei Liturghii, cu lacrimi ce-i spălau faţa, cu chipul transfigurat, cu o voce răguşită, dar cu un simţ al melosului bizantin deosebit. Era un sfânt din icoană şi o voce din adânc, chip al blândeţii şi ocean al smereniei. A suferit, nu doar din partea organelor de represiune, ci chiar din partea unor colegi, care, obedienţi regimului, stăpâniţi şi de o ascunsă invidie, i-au interzis să slujească, făcându-l să se simtă un străin printre ai săi. A fost necruţător cu păcatul şi înţelegător cu păcătoşii.

În seara zilei de 28 septembrie 1989, pe când se întorcea de la piaţă, pe trecerea de pietoni, din faţa scării blocului unde locuia, o maşină l-a lovit şi numai după câteva ore de chin şi-a dat obştescul sfârşit în mâinile Ziditorului. „Accidentul” poate fi suspectat de conotaţii politice, cu atât mai mult cu cât şoferul avea legături cu Securitatea, iar ochiul vigilent al partidului făcea verificări, în blocul în care locuia, cu o săptămână înainte de accident. (Pr. Ionel Ene)



„Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist” – Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române







96



DEMOCRAŢIE



N-ar trebui să se vorbească aşa de mult despre democraţie. Eu, în materie de democraţie, nu am nici o părere personală. Mă bizui pe doi gânditori clasici. Pe Platon şi pe Aristotel. Platon susţine că sunt trei forme de guvernământ degenerate: tirania, oligarhia şi democraţia. Aristotel spune că democraţia este sistemul în care face fiecare ce vrea. Şi eu am spus: după cum se vede.



Bergson e mai cuviincios ca Aristotel şi zice că democraţia e singurul sistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecţiune a valorilor.

Deci democraţia e sistemul social în care face fiecare ce vrea şi-n care numărul înlocuieşte calitatea... Triumful cantităţii împotriva ca­lităţii. Bergson a fost acuzat în micul dic­ţionar filozofic al lui Stalin că e fascist.



Fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e părerea mea despre democraţie.



În democraţie, numai întâmplarea naşte un mare şef. De pildă, un mare conducător în democraţie a fost Clemenceau, care a condus politic primul război mondial.



Eu, cît aş fi de aristocrat în gândire, politic trebuie să fiu democrat. Masa e absolută; fiecare prost luat în parte e un prost şi atât. Dar toţi proştii ăştia, luaţi împreună, sunt un principiu istoric.



Prin însăşi ordinea ei ideologică, democraţia îl obligă pe idiot să stea alături de geniu şi să-i poată zice: ce mai faci, frate? Partea proastă este că oamenii de excepţie pot ajun­ge captivi în cirezile democrate. Ce decide masa are un caracter absolut, deoarece prin masă se exprimă specia. Prin individ se exprimă personalitatea. Numai că, uneori, un individ ajunge să influenţeze foarte mult asupra maselor. Aceştia sunt aleşii. Istoria este făcuta de aleşi. Paradoxul societăţii umane este că mulţimea îi produce pe conducători, iar aceştia o conduc.



Ideea de echilibru social e caracteristica ori­cărei democraţii burgheze. Asta e forţa con­stantă a democraţiei. Iar extremelor — fie extremei stângi, fie extremei drepte —, care violează ideea de echilibru social, democra­ţia le este ostilă.



Eu nu sînt democrat. Am asemănat demo­craţia cu jigodia la câine: nu scapă decât cei care sunt tari.



Eu sunt democrat numai dintr-un singur mo­tiv: din respect faţă de marele popor român. Şi până la urmă mi-am modificat poziţia: nu sînt democrat, sunt demofil, iubitor de popor.



Democraţia totală e cimitir istoric. Noi nu suntem în pericol, că n-avem nici măcar democraţie; un cimitir istoric presupune un trecut de viaţă care să fie îngropat.



Şi totuşi, cel mai bun sistem social e cel care pleacă de la respectul măştii de om: democraţia.

Democraţia e imperfectă, dar fără ea e greu de vieţuit. Este un soi de haos suportabil.



Democraţia este sistemul social care face posibilă existenţa idiotului alături de geniu. Dar ea se deosebeşte de egalitarismul comunist prin lege. În democraţie legea funcţionează, în vreme ce în comunism legea nu există; e tiranie.



CREŞTINISM



Omul e un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Şi uneori nimereşte, alteori nu. Cei care au descoperit modelul ideal şi succesiunea fenomenului din el sunt creştinii.



Creştinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filozofic, monist, dualist sau plura­list. Creştinismul este, pur şi simplu. Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respi­răm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. Şi când suntem atei suntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.

Creştinismul nu e ideologie, că atunci se asea­mănă cu marxismul. Religia e expresia unui mister trăit, or ideologia e ceva construit.



A fi creştin înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinţii sunt creştini absoluţi. Altminteri, creştinismul, gândit real, e inaplicabil tocmai pentru că e absolut.



Suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale — acesta este omul creştin.



Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici toată cultura antica precreştină. Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epoci­lor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice.



Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.



Un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistenţa lui Dumnezeu reprezintă o poartă către ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Când îl întreabă Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun ălora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: Eu sunt cel ce sunt.



În faţa lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul.



Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.



Dumnezeu s-a revelat, dovadă că este. De fapt, vânzoleala asta haotică a lumii actuale, frământarea lumii actuale, mă convinge că nu există decât Dumnezeu. Că totul e muritor, şi universul şi omul, şi că lumea a fost făcută de Dumnezeu din nimic şi o va spulbera din orgoliu divin de a o face din nou – considerând că prima lui ispravă s-a înecat istoric.



„321 de vorbe memorabile ale lui PETRE ŢUŢEA”



95



BOLŞEVISMUL UN CANCER SOCIAL



Există astăzi un acord destul de răspândit, cel pu­ţin printre membrii Institutului, în ce priveşte gradul de conaturalitate între comunismul de tip bolşevic şi naţional-socialism. Găsesc fericită expresia lui Pierre Chaunu: gemeni heterozigoţi. Aceste două ideologii au ajuns la putere în secolul XX. Ele îşi propun să con­struiască o societate perfectă, smulgând din rădăcini principiul rău care i se opune. Într-un caz, principiul malign este proprietatea, prin urmare proprietarii, apoi, cum răul subzistă şi după „lichidarea ca clasă” a aces­tora, totalitatea oamenilor, corupţi de spiritul „capita­lismului”, care se infiltrează până şi în partidul comunist, în celălalt caz, principiul malign este situat în rasele aşa-zis „inferioare”, în primul rând evreii, apoi, cum răul continuă să subziste şi după exterminarea lor, tre­buie urmărit în celelalte rase, chiar şi în „rasa ariană” însăşi, a cărei puritate e pângărită. Comunismul şi na­zismul invocă în sprijinul legitimităţii lor autoritatea şti­inţei. Ele îşi propun să reeduce umanitatea şi să creeze un om nou.

Aceste două ideologii se pretind filantropice. Naţional-socialismul vrea binele poporului german şi de­clară că face un serviciu umanităţii exterminându-i pe evrei. Comunismul leninist vrea de-a dreptul binele întregii omeniri. Acest universalism al comunismului îi conferă un imens avantaj asupra nazismului, al că­rui program nu este exportabil. Cele două doctrine propun „idealuri înalte”, capabile să suscite un devo­tament entuziast şi acte eroice. Totuşi, ele dictează în acelaşi timp dreptul şi datoria de a ucide. Ca să-l ci­tăm pe Chateaubriand, de astă dată profetic: „în adân­cul acestor sisteme se află un remediu eroic mărturisit sau subînţeles: acest remediu este de a ucide.” Şi pe Hugo: „Poţi să-l ucizi liniştit pe acest om.” Sau cate­gorii întregi de oameni. Tocmai asta au şi făcut aceste doctrine, odată ajunse la putere, pe o scară nemaiîn­tâlnită în istorie. Iată de ce nazismul şi comunismul sunt criminale în ochii celor străini de sistem. La fel de criminale ? Ca unul care le-a studiat pe amândouă, cunoscând culmile în intensitate ale crimei naziste (ca­mera de gazare) şi în extensie ale comunismului (peste şaizeci de milioane de morţi), genul de pervertire a su­fletelor şi minţilor operată atât de unul, cât şi de ce­lălalt, cred că nu se pune problema să intrăm în această discuţie periculoasă şi că trebuie să răspundem sim­plu şi ferm: da, la fel de criminale.

Mă frământă următoarea dilemă: cum se face că as­tăzi, adică în 1997, memoria istorică le aplică un tra­tament diferit, mergând până acolo încât pare să uite de comunism ? Nu e nevoie să insistăm asupra acestei inegalităţi. Încă din 1989, opoziţia poloneză, în frunte cu primatul Bisericii, recomanda uitarea şi iertarea. În majoritatea ţărilor care ieşeau din comunism, nu s-a pus problema pedepsirii responsabililor care uciseseră, pri­vaseră de libertate, ruinaseră, abrutizaseră pe supuşii lor, şi asta vreme de două sau trei generaţii. Cu excep­ţia Germaniei de Est şi a Republicii Cehe, comuniştii au fost autorizaţi să rămână în jocul politic, ceea ce le-a permis să recucerească ici şi colo puterea. În Rusia şi în alte republici, personalul diplomatic şi poliţienesc a rămas acelaşi. În Occident, această amnistie de fapt a fost privită favorabil. Confirmarea nomenklaturii a fost comparată cu evoluţia thermidoriană a foştilor ia­cobini. De câtva timp încoace, presa noastră vorbeşte bucuros despre „epopeea comunismului”. Trecutul cominternist al partidului comunist, expus şi docu­mentat cu acte în regulă, nu-l împiedică absolut de­loc să fie acceptat în sânul democraţiei franceze.

În schimb, damnatio memoriae a nazismului, de­parte de a cunoaşte vreo prescriere, pare să se agra­veze pe zi ce trece. O amplă bibliotecă pe acest subiect se îmbogăţeşte în fiecare an. Muzeele, expoziţiile între­ţin — pe bună dreptate — oroarea crimei.

Să consultăm pe Minitel serviciul de documentare al unui mare cotidian de seară. Să selecţionăm „subiec­tele”, grupate după cuvintele-cheie, care au fost tra­tate din 1990 până la 14 iunie 1997, ziua când am făcut eu verificarea: la „nazism”, 480 de ocurenţe; la „Stalinism”, 7; la „Auschwitz”, 105; la „Kolîma”, 2; la „Magadan”, 1; la „Kuropatî”, 0; la „foametea din Ucraina” (între 5 şi 6 milioane de morţi în 1933), 0. Acest son­daj nu are decât o valoare indicativă.

Alfred Grosser declara în 1989, în legătură cu cartea sa La Memoire et l’Oubli: „Ceea ce pretind este ca atunci când e cântărită responsabilitatea crimelor tre­cute să fie aplicate aceleaşi criterii pentru toată lumea.” Desigur, dar e foarte dificil; astăzi aş dori, ca simplu istoric, nu ca judecător, sine ira et studio, să încerc să interpretez aceste fapte. Nu-mi fac iluzii că aş putea epuiza subiectul. Dar pot cel puţin enumera o listă ne­restrictivă de factori.

1) Nazismul este mai bine cunoscut decât comu­nismul, pentru că dulapul cu cadavre a fost larg des­chis de către trupele aliate şi pentru că mai multe popoare europene occidentale l-au trăit în mod direct. I-am întrebat adeseori pe studenţi dacă aveau cunoş­tinţă de foametea artificială declanşată în Ucraina în 1933. Nu auziseră niciodată vorbindu-se despre aşa ceva. Crima nazistă a fost în primul rând de natură fizică. Ea nu şi-a contaminat moral victimele şi mar­torii, cărora nu li se cerea o adeziune la nazism. Ea este deci reperabilă, flagrantă. Camera de gazare concepută pentru a extermina pe scară industrială o porţiune de­limitată a umanităţii este un fapt unic. Gulagul, Laogaiul sunt învăluite în ceaţă şi rămân un obiect distant, cunoscut în mod indirect. O excepţie: Cambodgia, ale cărei osuare sunt astăzi deschise.

2) Poporul evreu şi-a asumat memoria Şoah-ului. Pentru el era o obligaţie morală care se înscria în lunga memorie a persecuţiilor; o obligaţie religioasă legată de lauda sau de interogarea pasionată, de felul celei practicate de Iov, a Dumnezeului care a făgăduit să-şi apere poporul şi care pedepseşte nedreptatea şi crima, întreaga umanitate trebuie deci să fie recunoscătoare memoriei evreieşti pentru că a conservat cu sfinţenie arhivele Şoah-ului. Enigma se referă la popoarele care l-au uitat, şi voi vorbi despre asta ceva mai încolo. Să adăugăm că lumea creştină a trecut după acest eveni­ment la un examen de conştiinţă şi se simte atinsă în fiinţa sa intimă de această rană de neşters.

3) Perceperea nazismului şi a comunismului în câmpul magnetic polarizat de noţiunile de dreapta şi de stânga. Fenomenul este complex. Pe de o parte, ideea de stânga însoţeşte intrarea succesivă a claselor sociale în jocul politic democratic. Dar trebuie remarcat că promovarea clasei muncitoare americane a exclus ideea socialistă şi că clasa muncitoare engleză, germană, scandinavă, spaniolă, deşi tot mai puternică, a opus un refuz majoritar ideii comuniste. Doar în Franţa şi în Cehoslovacia, chiar înainte de război, şi ceva mai târ­ziu în Italia, comunismul a putut pretinde că se iden­tifică cu mişcarea muncitorească, devenind astfel unul dintre membrii legitimi ai stângii. În plus, în Franţa, istorici ca Mathiez, admiratori ai Marii Revoluţii, au pus în mod natural în paralel octombrie 1917 cu 1792 şi teroarea bolşevică cu teroarea iacobină.

Pe de altă parte, mulţi istorici antebelici erau ex­trem de conştienţi de rădăcinile socialiste sau prole­tare ale fascismului italian şi ale nazismului german. Iau drept martor cartea clasică a lui Elie Halevy Histoire du socialisme européen, scrisă în 1937. Capito­lul III din partea a cincea este consacrat socialismului din Italia fascistă, capitolul IV — naţional-socialismului. Acest ultim regim, declarându-se anticapitalist, de­posedând sau eliminând fostele elite, adoptând o formă revoluţionară, avea unele motive să figureze — lucru de neconceput astăzi — într-o istorie a socialismului.

4) Războiul, încheind o alianţă militară între demo­craţii şi Uniunea Sovietică, a slăbit anticorpii occiden­tali împotriva ideii comuniste, care erau totuşi foarte puternici în momentul pactului Hitler-Stalin, şi a pro­vocat un fel de blocaj intelectual. Ca să poarte războiul cu însufleţire, o democraţie are nevoie ca aliatul său să posede un anumit grad de respectabilitate; la nevoie, i-l împrumută ea. Eroismul militar sovietic căpăta, la îndemnul lui Stalin, o formă pur patriotică, îndărătul căreia se ascundea ideologia comunistă, trecută în re­zervă. Spre deosebire de Europa Răsăriteană, Europa Occidentală nu a trăit experienţa directă a sosirii Ar­matei Roşii. Aceasta a fost deci văzută ca eliberatoa­re, la fel ca şi celelalte armate aliate, fapt pe care nici balticii, nici polonezii nu-l resimţeau ca atare. Sovie­ticii au fost judecători la Nürnberg. Democraţiile au consimţit la sacrificii foarte grele pentru a doborî re­gimul nazist. Ele n-au mai acceptat apoi decât sacri­ficii foarte uşoare pentru a ţine în frâu regimul sovietic, ba chiar, spre sfârşit, pentru a-l ajuta să se menţină, din dorinţa de stabilitate. S-a prăbuşit de la sine, peste pro­priul neant, fără ca democraţiile să se amestece prea mult. Atitudinea lor nu putea fi aceeaşi, judecata nu putea fi egală şi nici memoria imparţială. [5), 6), 7)…]



Alain BESANÇON – NENOROCIREA SECOLULUI (despre

comunism, nazism şi unicitatea „şoah”-ului)





94



CĂTUŞELE BISERICEŞTI



Despre „ cătuşele” monahismului şi ale preo­ţiei. Prigoanele asupra monahismului. Liber­tatea cea dăruită de Hristos. Nu există creş­tinism în afara Bisericii. Moştenirea sfinţilor. Sufletul rămâne slobod, în ciuda tuturor cătu­şelor. Despre legătura dintre viaţa duhovni­cească lăuntrică şi diferitele viziuni (teorii) dogmatice.

Athos (Chilia „Sfânta Treime”),

8/21 August, 1945

(Scrisoarea a fost scrisă în Chilia peşterii închinate Sfintei Treimi, aflate aproape de Mănăstirea Sf. Pavel. Scrisoarea de faţă şi următoarea sunt răspunsul la Scrisoarea nr. 6 a lui D. Balfour, din 21 Iulie, 1945 (vezi Anexa II, 6: „Trezirea”))



(...) Şi deci tu crezi că eu nu te voiu înţelege. Primul lucru pe care trebuie să-l înţeleg, precum mi se pare, este dorinţa ta de a te slobozi de cătuşele impuse asupra ta de către preoţie şi monahism. Şi aceasta este atât de uşor de înţeles. De câte ori am trăit şi eu, şi trăiesc încă strâmtorarea şi împovărarea acelor cătuşe! Este destul să faci cunoştinţă cât de cât cu canoanele Bisericii şi cu legile statului în privinţa monahismului şi a preoţiei, pentru a înţelege cât suntem noi de strâmtoraţi până în ultimul grad, până la chipul prigoanei. Lepădarea de lume - lumea o răzbună cu respingere şi cu izgonire şi ură. Mai cu seamă monahismul. Mona­hismul este prigonit până şi de stăpânirile bisericeşti, îţi vine să te întrebi: Pe ce temei, din ce pricină se întreprind toate acelea împotriva noastră?

Oare ne-au dat anumite drepturi şi privilegii deosebite, pentru ca să ne lege cu îndatoririle cores­punzătoare? Şi mie îmi sânt cunoscute cazuri când preoţi sau monahi, revoltaţi de batjocurile sadice şi fără sens ale ierarhilor şi ale altor stăpâniri bisericeşti s'au lepădat de parohie şi de rasă, dar nu de Hristos. S'au lepădat pentru a trăi liber în Hristos, a „sta în acea slobozenie” întru care, precum grăieşte Apostolul Pavel, ne-a răscumpărat Hristos(Cf. Gal. 5:1 şi 3:13).

Şi dacă Grecii şi Ruşii o simt, atunci cu atât mai mult tu, un Englez, trebuie că o resimţi mai ascuţit şi mai dureros. Şi dacă este să vorbesc despre sinemi, de ce până acum rabd toate acestea, sau ce-mi dă puterea de a răbda, sau cu ce mijloace mă lupt, asemenea ţie, pentru propria-mi slobozenie duhovnicească lăuntrică, ţi-o voiu spovedi şi pe aceasta.

Din adânca mea convingere (nu numai din cre­dinţă), creştinismul nu poate fi nebisericesc, fie că vom privi Biserica drept Trupul tainic al lui Hristos, fie ca pe un fenomen istoric - obştea creştinilor. Starea mădularelor acesteia din urmă - adică obştea creştinilor - numaidecât implică anume îndatoriri lăuntrice şi exterioare. Neapărat trebuie să ai în vedere şi stările şi nevoile celorlalte mădulare. Metoda mea de a mă lupta pentru libertate este a mă îndepărta şi a mă strâmtora pe sinemi cât mai mult cu putinţă. Adică mă leg pe sinemi atât de tare, încât nu mai simt cătuşele pe care mi le impun Biserica şi obştea. Iar aceasta socotesc că trebuie să o fac spre a nu pierde ceea ce Biserica îmi dă în chip pozitiv, păstrându-mi în acelaşi timp câtă libertate îmi este cu putinţă. Şi ce îmi dă Biserica? - Tainele: Botezul, pocăinţa, împărtăşania, preoţia şi celelalte. Prin Biserică eu mă fac, în măsura putinţelor mele, moştean celei mai mari culturi din istoria omenirii. Prin Biserică şi în Biserică eu simt necontenit cea mai vie legătură cu Sfinţii Ioan de-Dumnezeu-cuvântătorul, şi cu Pavel, şi cu apostolii, cu ierarhii Athanasie, Vasilie şi ceilalţi Părinţi, cu cuvioşii Antonie şi Sisoe, cu Macarie şi cu Isaac, cu Maxim şi cu Simeon Noul Theolog, cu Sfinţitul Grigorie Palama şi Cuv. Serafim din Sarov. Aceştia sunt familia mea. Iar eu i-am primit în rânduiala bisericească. În afara Bisericii legătura cu ei slăbeşte. Fie şi într'o măsură mai mică, dar trăiesc aceeaşi viaţă cu ei. Prin Biserică port în conştiinţa mea Chipul lui Hristos răstignit, pentru nemărginita Sa dragoste, pentru păcatele noastre - Chip care necontenit, blând dar puternic, atrage sufletul către Sine. Şi iată, toate cele pomenite îmi dau puterea de a răbda multe dintre desfigurările aberante pe care neîncetat le întâlnim în cercurile bisericeşti.

Am vorbit despre îndepărtarea mea de obştea bisericească. Dar nu arareori vedem în istoria Bisericii cum unii se întorc în aceste cercuri duhovniceşte ignorante, pentru ca, după pilda lui Hristos, să-şi pună sufletul pentru fraţii lor. Şi aceasta, totuşi, în Biserică.

Sunt multe lucruri negative, urâte, care te leagă, dar totuşi şi mai multe pozitive. Mie mi se pare că a ieşi din Biserică în numele libertăţii are ca rezultat final pierderea. Personal pot constata că, în cea de pe urmă a sa năzuinţă de a dobândi dragostea lui Hristos, sufletul rămâne liber, în ciuda tuturor cătuşelor pe care Biserica şi obştea - lumea - le pune asupra monahului.

Tu zici: „Printr'o luptă lăuntrică mi-am dobândit o oarecare libertate duhovnicească”. Îndrăznesc să spun că nu cred că libertatea ta este mai mare decât cea pe care eu o am în pustie. Dar când mă întorc în cercurile altor monahi, eu cu adevărat mă acomodez cu rânduiala vieţii lor.

Nu doresc să te supăr, să te împovărez, îţi vorbesc despre sinemi ca tu să înţelegi că şi eu, într'o măsură nu mai mică decât tine, simt strâmtorarea cadrelor obşteşti bisericeşti. Nu încerc şi nici nu am încercat „a mă închide în cadre exclusiv confesionale”. Însă adânc trăiesc cea mai strânsă legătură de nedesfăcut între via­ţa noastră a nevoinţei şi poziţiile de temei ale dogma­ticii. Astfel, de pildă, când fac cunoştinţă cu doctrina lui Ioan de la Croix, eu văd legătura ei cu învăţătura lui Augustin despre urmările păcatului strămoşesc. Când fac cunoştinţă cu Schleiermacher (Friedrich Ernst Schleiermacher (1768-1834), theolog şi filo­sof protestant German), nu pot să nu observ că nedogmaticul său creştinism, nedogmatica sa cre­dinţă l-au făcut să caracterizeze viziunea pantheistă a lumii a lui Spinoza (Baruch (Benedict) Spinoza (1632-1677), filosof materialist olandez) drept expresia clasică a vieţii reli­gioase (se înţelege autentică, adevărată). Îndeobşte, experienţa şi studiul scot la iveală limpede cea mai strânsă legătură a vieţii duhovniceşti lăuntrice cu felu­ritele viziuni (teorii) dogmatice.

Personal socotesc că trebuie neapărat să fim cu cea mai mare luare-aminte. Eu cred în Hristos. Eu cred lui Hristos. Eu sunt legat cu dragostea lui Hristos. Eu am încredere numai în Hristos pe Care l-am cunoscut în Biserică. Odinioară, căutarea „fiinţării” autentice m'a adus la Athos. Acum, din toate puterile sufletului, doresc să mă asemăn, fie şi în cea mai mică măsură, lui Hristos, căci în el se cuprinde, pentru mine, autentica, vecinica, dumnezeiasca viaţă; cât despre a căuta – eu am încetat s'o fac.



*



Poate că am vorbit mult în afara subiectului. Aş prefera să trăiesc lângă tine. Poate că te-ai convinge atunci că eu sânt liber într'o măsură mulţumitor de mare. Dacă ar fi fost cu putinţă, aş fi preferat Palestina.

Scrisoarea ta mi-a dat impresia că tu mă socoteşti a fi un oarecare fanatic îngust confesional, asemănător cu ziloţii athoniţi. Dacă n'ar fi fost aşa, m'ai fi cinstit cu mai multă încredere.

Cu multă dragoste în Hristos,

al tău Sofronie



Pace ţie!



Arhimandritul Sofronie – Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu







93

BOALĂ TRUPEASCĂ ŞI VINDECARE





Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos (II Cor. 12, 9).

Încă de mic, Stareţul era alergic. Ne arăta un picior care era mereu iritat. Când oboseala creştea, atunci acesta se irita mai rău şi transmitea simptomele în tot trupul.

Atunci când ni se întâmplau şi nouă necazuri, fie din vreo oarecare boală sau dintr-o altă pricină aducătoare de teamă şi descurajare, ne mângâia istorisindu-ne o păţanie de-a sa, lucru care ne întărea, dar sporea şi buna noastră dorire.

„Cândva, ne povestea el, această boală alergică a mea a prins puteri pe neaşteptate. Din pricina ostenelilor trupeşti - căci mă îngrijeam de doi Bătrâni - m-am umplut cu totul de băşici mari, cu mâncărime. Încă şi ochii mi se iritaseră, în vreme ce aproape întreaga faţă mi se urâţise.

Am mers încetişor la bisericuţa noastră şi am început să plâng cu mâhnire dinaintea icoanei Preacuratei: «Preasfânta mea, îi ziceam, acum o să-ţi aduc aminte de cuvintele Tale, pe când ne mângâiai: că vei fi şi vei rămâne totdeauna ocrotitoarea, hrănitoarea şi tămăduitoarea noastră. Unde voi scăpa acum eu smeritul, aşa cum sunt, ca să aflu mângâiere?».

Am simţit îndată în sufletul meu pace şi uşurare, iar trupul îmi devenise uşor şi mlădios. Am început să mă mişc şi să păşesc cu uşurinţă! Asta a fost tot. Am dobândit sănătate şi putere de a sluji mai departe Bătrânilor mei”.

Câtă putere dobândeam atunci când ne povestea atât de viu despre sălăşluirea harului! Stareţul Efrem avea o iubire nemăsurată faţă de Preasfânta Fecioară. „Ce să fac, spunea, de multe ori când liturghisesc nu pot rosti numele ei. Atunci când o chem, simt înlăuntrul meu o înflăcărare a inimii.”

„Venise cândva la coliba noastră un bun psalt de la Daniilei. A ajuns tocmai bine la Liturghie. I-am zis: «Poftiţi, părinte Daniil, să cântaţi Cuvine-se cu adevărat. » Şi a cântat. Ştiţi ce mi-am spus în tot timpul acela? Tu, părinte Daniil, cânţi şi înalţi imne lui Dumnezeu, îl slăveşti pe Domnul psalmodiind cu glasul tău cel frumos. Eu nu am nimic altceva să-I aduc lui Dumnezeu fără numai durerea ce-o simt la picior. Dacă mă va milui Dumnezeu, pentru durerea aceasta mă va milui”.





- Părinte, prin ce ispite aţi trecut?

„Am să vă dezvălui taina vieţii mele. Eczema, rana aceasta de la picior, o am de la 15 ani. Am încercat tot felul de medicamente. Nimic. Acum, cu vârsta, s-a înrăutăţit. Când stau cu piciorul sus, aşezat pe patul durerii, cum îi zic eu, simt puţină uşurare. Dar, şezând aşa, mi s-a ivit un chist la noadă. Este cu totul înfricoşător până şi numai să te gândeşti la asta. Pricinuieşte multă durere. În orice fel ai sta, te doare. Te doare coapsa. Îţi dă de ştire că se va deschide o rană. Răbdare, răbdare. Până când o dată n-am mai putut şi am căzut în deznădejde. Numai să te gândeşti la cuvântul deznădejde şi ţi se face frică. Este pregustarea iadului, a gheenei. A ţinut până la şase, şapte minute. În durerea, în deznădejdea în care mă aflam, nu le puteam spune nimic părinţilor din obşte. Atunci am auzit un glas ca o adiere uşoară: «Dumnezeu te vrea aşa». Am tras, deci, adânc aer în piept: «Ei! Atunci să fie binecuvântat, de vreme ce aşa mă vrea Dumnezeu. Dar dă-mi răbdare, căci nu mai biruiesc!». Ce să fac? Să ies afară din Munte ca să mă operez? Toţi îmi ziceau să fac operaţie. Dar cum o să ies?

Mă scol deznădăjduit şi merg la căndeluţa Preacuratei. Şi căndeluţa Preacuratei este făcătoare de minuni. Iau puţin bumbac şi ung locul unde se afla chistul coccisal, şi la stânga şi la dreapta, pe coapse. Am făcut aceasta vreme de trei zile. În cea de-a treia zi, durerea s-a risipit. A săvârşit minune Preasfânta. Se plinise cuvântul Părinţilor: «răbdare în necazuri».

Acoperământul Preacuratei stă deasupra noastră totdeauna, însă în chip nevăzut. Îl vedem atunci când suntem pe cale să cădem în hău, în prăpastie. Atunci ne izbăveşte din cădere. Şi nu e numai atât. Să spunem şi lucrul cel mai însemnat. Când s-au risipit durerile, am fost străbătut de o bucurie lăuntrică, venită ca o înştiinţare că Dumnezeu îşi vădise de fapt multa şi nemăsurata Sa iubire dăruindu-mă cu rana de la picior. Şi nu mă săturam slăvind, lăudând şi fiind recunoscător lui Dumnezeu, Care mi-a dat rana aceea.

Pentru aceasta sunt bune necazurile, chinurile şi strâmtorările. Ştie Dumnezeu de ce le dă. Ne apropiem mai mult de El prin necazuri. Întru necaz m-ai desfătat (Psalmul 4, 1), şi, după cuvântul Părinţilor, «cel ce fuge de ispita folositoare, fuge de viaţa veşnică».

Drept aceea, se cade ca omul să nu deznădăjduiască din pricina unei înfrângeri, înfrângerea se preschimbă în izbândă, căci astfel cunoşti care este voia lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu nu este întotdeauna dulce. Este şi amară! Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl? (Ioan 18, 11). Prin mijlocirea crucii a venit învierea. Sfântul Ioan Gură de Aur îl laudă pe Iov pentru că era milostiv, îndurător, iubitor de străini, rugător, dar şi pentru răbdarea pe care o făcuse în boala pe care a îngăduit-o Dumnezeu. Aţi auzit de răbdarea lui Iov (Iacov 5, 11). Cu negrija şi cu uşurătatea nu ajungem în cer. Vom da sânge ca să luăm duh.

Când am fost la Ierusalim, mi-aduc aminte că s-a apropiat de mine o bătrână, vrând să-mi povestească un vis pe care-l avusese.

- Am văzut, Părinte, pe cei trei Patriarhi -Avraam, Isaac şi Iacov - în rai. Le-am spus: «Vreau să vin şi eu acolo». «Vino», îmi zic ei. «Pe unde?» «Pe drum». «Care drum?» Mi-au arătat o cărare de 15 centimetri. «Dar, dacă vin pe ea, îmi voi sfâşia hainele». «Ei, bătrâno, pe ea am venit şi noi».

Cu dulceţuri nu ajungem în rai. Trebuie să bem şi otrăvuri! Dar cu acestea se curăţeşte sufletul.”





Monahul Iosif Vatopedinul – Ne vorbeşte părintele Efrem Katunakiotul





92



ÎL JUDECI PE DUHOVNIC, ÎL JUDECI PE DUMNEZEU



„Cândva l-am judecat pe duhovnic în ceva. Seara, când m-am dus să fac rugăciune, văd zid în faţa mea. Nu puteam să înaintez. «Doamne Iisuse Hristoase... Doamne Iisuse...» - nu aflu nimic. Toate închise. Nici o legătură cu Dumnezeu, după ce mai înainte mă scăldasem în iubirea Lui! «Am făcut vreo greşeală», mă gândeam. Undeva greşisem. Am început să mă cercetez pe sine, pornind de la ziua dinainte: unde am mers, ce-am făcut, ce-am spus. Până la urmă am aflat: îl judecasem pe duhovnicul meu. Ziua următoare era Duminică, trebuia să slujesc. Acum ce să fac? Rugăciune. «Dumnezeul meu, am păcătuit. Iartă-mă că l-am judecat pe duhovnicul meu. Am greşit. Cer iertare». Nimic. «Bine, dar pentru mine nu este iertare? Nu există iartă-mă?». Nimic. «Pe Petru, Doamne, care s-a lepădat de Tine, l-ai iertat. Eu nu m-am lepădat de Tine. Am fost amăgit şi l-am judecat pe duhovnicul meu. Acum pun metanie. Cer iertare». Nimic.

Apuc din nou şiragul de metanii. Rugăciunea nu înaintează. Uşa - închisă. Am început să plâng. Şiroiau lacrimile râuri. «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! Nu este pentru mine iertare? Dumnezeul milei şi al îndurărilor eşti. Nu mă ierţi? De-a lungul veacurilor au fost atâţia şi atâţia oameni care au greşit şi pe care, după ce s-au pocăit, i-ai iertat. Pe Noii Mucenici, care se lepădaseră de Tine şi se turciseră, i-ai primit. Iartă-mă, Preabunule, mă pocăiesc!».

Trei ceasuri s-au scurs astfel, în haos şi întuneric. Am isprăvit toată slujba Duminicii în lacrimi. La sfârşit simt o pace, o dulceaţă, o bucurie înlăuntrul meu. A început să se rostească rugăciunea. «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă». «A! Bine!» am spus. Şi am înaintat în Liturghie.

Orice judecată este vătămătoare, dar să-l judeci pe duhovnic este ca şi când L-ai judeca pe însuşi Dumnezeu! Luaţi aminte spre câştigul duhovnicesc. Nu judecaţi pe nimeni. Odată am judecat un episcop şi dumnezeiescul har m-a părăsit.”



Ascultarea - viaţă, neascultarea - moarte

Duhovnicul Efrem vorbea cu limpezime şi amănunţime despre acrivia pocăinţei depline, de la făptuire la contemplare. O făcea în cuvinte simple, astfel încât toţi să-l înţeleagă şi să se folosească. Miezul cel mai adânc al pildelor şi al sfaturilor sale era ascultarea, de a cărei putere şi lucrare era însufleţit.

„Nu sunt - spunea el - neascultarea şi voia proprie pricinile nenorocirii şi căderii îngerilor şi oamenilor? Legea stricăciunii firii şi stării noastre simţite nu are drept pricină neascultarea, pentru care suspină întreaga zidire (cf. Rom. 8, 22), aşteptând reaşezarea sa prin naşterea din nou? În mai bine de jumătate de veac de vieţuire monahicească, n-am dobândit niciodată pace în sufletul meu, sau în orice alt lucru aş fi săvârşit, dacă mă aflam în neascultare sau voie proprie.”



Strădania noastră proprie

„Tot ce am primit de la Părinţii noştri, aceasta vă şi predăm. Părinţii noştri nu se mişcau după voia lor, ci îi călăuzea Duhul Sfânt. Putem să punem în faptă cele pe care Domnul nostru ni le-a predat prin poruncile Lui, dacă ne silim pe noi înşine. Poruncile Lui nu sunt grele (I Ioan 5, 3). Jugul Meu este bun, şi povara Mea este uşoară (Matei 11, 30). Părinţii care au păşit pe calea pocăinţei făptuitoare nu ne-au învăţat lucruri mai presus de măsura noastră, nici ceva pe care să nu-l fi păzit ei înşişi. Nu ne-au învăţat lucruri cu neputinţă de înfăptuit, ci lucruri care pot fi izbândite.

De strădania ta atârnă ajungerea la desăvârşire. Nu vă amăgiţi. Voi sunteţi pricina izbândirii sau a neizbândirii. Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2, 4). Calea Părinţilor este deschisă şi luminoasă.”



Trepte ale ascultării

„Eu împart ascultarea în trei trepte.

Cea dintâi: fac ascultare ca să nu mă arăt neascultător, de vreme ce ascultarea este dogmă în viaţa duhovnicească, având ca pildă pe Izbăvitorul nostru.

Cea de-a doua: fac ascultare ca să-mi agonisesc răsplată. Este mai bună decât întâia treaptă, însă nu este cea desăvârşită.

Cea de-a treia: fac ascultare din evlavie şi iubire faţă de duhovnicul care dă porunca, şi care ţine locul lui Hristos. Duhovnicul este gura lui Hristos. Ascultarea noastră faţă de el străbate până la Domnul nostru. Aceasta este taina Bisericii noastre, care e prelungirea Trupului lui Hristos prin noi toţi laolaltă.”



Ascultarea le va aduce pe toate

„Ascultarea le va aduce pe toate. Ascultarea va aduce harul. Cea mai mică neascultare de Duhovnic alungă harul. Toate patimile se tămăduiesc încetul cu încetul prin ascultare. Nici preoţia, nici postul, nici nevoinţa nu mântuiesc. Numai ascultarea. Ascultarea face minuni. Ascultarea este smerenie. Aceasta va aduce toate harismele. Ca urmare a ascultării dăruieşte Hristos rugăciunea. Ascultarea mântuieşte, iar nu rugăciunea. Teologia este roadă rugăciunii, iar rugăciunea este roadă ascultării. Când ai ascultare, vei afla şi rugăciune, vei afla şi teologie. Când nu ai ascultare, nu afli nimic. Şi dacă ai ceva, îl vei pierde. Ascultarea este izvorul rugăciunii, iar rugăciunea este izvorul harului, al lacrimilor, al dumnezeieştii luminări, al căldurii şi râvnei dumnezeieşti.

Fără ascultare, oricâte am face din celelalte, nimic nu se săvârşeşte. Pentru o neascultare, Adam a pierdut raiul. Şi nu să facem ascultare în cele care ne par nouă bune, căci atunci toţi fac ascultare. De Duhovnic facem ascultare oarbă. După vreo 15 ani va veni şi ascultarea cea întru dreaptă socotinţă.

În Everghetinos citim despre Avva Nisteros că dobândise faimă de sfânt. Când l-au întrebat odată ce lucrare săvârşise în viaţa sa, a răspuns: «Eu, părinţii mei, nici virtute nu am, nici vreo lucrare bună nu am făptuit. Când am intrat în mănăstire, am pus hotărâre şi am zis: eu şi măgarul una suntem. Aceasta m-am îngrijit s-o păzesc totdeauna. Niciodată nu m-am plâns, nu m-am văitat, n-am cârtit, n-am făcut neascultare, şi socotesc că aceasta este datoria mea: să urmez purtarea dobitoacelor faţă de stăpânii lor».

Iată naşterea din nou, reînnoirea, schimbarea la faţă, sfinţirea. Celor câţi L-au primit pe Iisus Cel smerit cu inima, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12).

Dar dacă porunca Duhovnicului este greşită? Chiar şi dacă porunca Duhovnicului este greşită, datorită ascultării Dumnezeu o va întoarce către folos sufletesc.

Bătrânul Iosif spunea: «Celui ce ascultă porunca, fie ea şi strâmbă, îi va ieşi bine, ca răsplată pentru ascultare». Nu are însemnătate cine este duhovnicul. Cu ce s-a folosit Iuda, care îl avea ca Duhovnic pe Hristos? Cu ce s-a folosit Gheezi, al cărui duhovnic era proroc? Cu ce s-a folosit Adam, care era în rai şi, într-un oarecare fel, îl avea ca Duhovnic pe însuşi Dumnezeu? Cu nimic. Nici raiul nu i-a fost de folos, de vreme ce a făcut neascultare.

Cu cât ai mai multă dăruire şi credinţă către duhovnic, cu atât simţi lăuntric mai puţine împotriviri. Când simţi duhul împotrivirii mişcându-se înlăuntrul tău, este semn că nu ai credinţă şi iubire către duhovnicul tău. Cu cât mai multă dăruire şi ascultare ai către duhovnicul tău, cu atât vei avea mai multă lepădare de sine. Nu te vei teme nici de Dumnezeu, nici de iad! Şi vine nepătimirea, pacea sufletească şi trupească, şi simţi viaţa veacului ce va să fie.

O! Fericită ascultare! Ce voi zice? Pe când eram ucenic, aveam alt har, altă rugăciune. Zburam ca un vultur. Acum sunt duhovnic. Vei spune că n-am căutat eu aceasta. Dumnezeu mi-a dat-o. Da, însă mi-aduc aminte starea aceea de ucenic, când mă simţeam ca un înger.

Numai diavolul ştie ce înseamnă duhovnic, ce înseamnă ascultare.

Rodul desăvârşitei ascultări l-am cercat la bătrânul Iosif. S-a întemeiat pe smerenie. A spus ceva duhovnicul? «Să fie binecuvântat!». Şi nimic să nu te tulbure, căci de vreme ce faci ascultare, te vei mântui. Cu cât ai mai multă evlavie şi iubeşti pe duhovnicul tău, cu atât vei dobândi mai mult har. Harul ascultării îl înconjoară ca un foc pe ucenic, şi diavolul nu poate să-l vatăme.”



Demonizatul şi ascultarea

„În părţile Katunakiei a intrat ca ucenic la doi bătrâni un îndrăcit. Prin ascultarea pe care a făcut-o, s-a tămăduit. Povestea el însuşi că îl vedea pe demon dinaintea lui. Când rostea o dată rugăciunea, demonul se tulbura. La a doua rostire a rugăciunii, se cutremura. Iar la a treia, se făcea nevăzut.

De multe ori demonii îi şopteau: «Pleacă de la bătrânei şi mergi la sărării, jos, la mare. Aici unde te afli, bătrâneii mănâncă, dorm şi se roagă puţin. Ca să ieşim noi, este trebuinţă de multă rugăciune şi post». Spuneau adevărul, fireşte, dar acesta era vicleşugul demonilor, ca să-l scoată de sub ascultare. Văzând ticăloşii că n-au izbândit, au fost siliţi să mărturisească, strâmtoraţi de o altă putere: «Dacă izbuteam să te desprindem de bătrânei şi să te ducem la sărării, te-am fi aruncat încetul cu încetul în deznădejde şi te-am fi înecat în mare. Însă prin ascultarea ta ne-ai biruit şi te-ai vindecat».”



Monahul Iosif Vatopedinul – Ne vorbeşte părintele Efrem Katunakiotul



91





NECAZURILE - SEMNUL DUMNEZEIEŞTII ALEGERI



Bărbăţia în necazuri, care sânt bunăvoirea lui Dumnezeu către noi. Mulţămita lui Dumnezeu pentru ele. Necazurile - calea spre îndumnezeire.



Athos, 21 Ianuarie /3 Fevruarie, 1933



Adânc-cinstite părinte David,

Blagosloveşte.



Iubite întru Domnul frate - pace sufletului matale întru Domnul!

Viaţa noastră este o „apă nestatornică” (Ps. 123:5). Nu numai noi, începătorii, care de-abia gândim a păşi pe calea vieţii lucrătoare, ci nici părinţii desăvârşiţi, care au atins ultimele culmi ale contemplării, nici aceia n'au rămas neschimbaţi. Nu te turbura de necazurile şi nedumeririle care năvălesc asupra matale, ci te ţine tare în credinţă în vremea când vânturile se schimbă, adică stările sufleteşti. În legătură cu acestea, bine este să ne întărim în conştiinţa că toate ispitele ce ni se întâmplă ne aduc un mare folos, ne învaţă lupta duhovnicească, ne dau putinţa a ne cunoaşte. Sufletul bărbătos chiar iubeşte ispitele, căci biruindu-le, devine mai tare, mai statornic, mai cercat, mai înţelept, devine în stare a se înălţa către contemplare.

Pace în Duhul Sfânt ţi-am urat, ci ştiu din scrierile Sfinţilor Părinţi că nu este cu putinţă a dobândi acea pace dacă sufletul nu trece la început prin multe fur­tuni, iar uneori înfricoşate şi mari.

Sufletul neiscusit se teme de ispite, dar când se învaţă a le birui devine de atunci neînfricat în nădejdea cea tare în Dumnezeu; atunci de nimic nu se teme (alt manuscris adaugă: „Sufletul trebuie să se înveţe să biruiască toate necazurile, şi ispitele, şi năpădirile, şi influ­enţele de tot felul din afară, ca mai târziu să nu se mai teamă de nimic”) : nici de nereuşite, nici de necazuri, nici de boli, nici de înjosiri sau de prigoane, nici de întâlniri cu „învăţături străine” (Evr. 13:9)( alt manuscris adaugă: „ - adică tot felul de învăţături neorthodoxe, atât religioase, cât şi cu caracter filosofico-ştiinţific”). Şi nu este cu putinţă a o dobândi decât prin multe lupte şi ispite.

În ultima lună sufletul nu mi-a fost atât de liniştit în privinţa matale cum era în Noiemvrie, până la jumătatea lui Decemvrie. Aş dori să fiu cu mata, să-ţi împărtăşesc trudele, şi întristările, şi necazurile. Care necazuri? Oricare ar fi ele, până şi îndoielile şi nedu­meririle chinuitoare, până la poticnelile de voie şi fără de voie; neaşezarea în viaţă, lipsa unui povăţuitor, şi chiar a unui prieten apropiat. Toate necazurile. Şi aş dori ca în toate aceste necazuri să te bucuri în duh, adică cu mintea, zărind în ele şi altă latură - mărturia marii iubiri a lui Dumnezeu către noi. Necazurile, pentru sufletul care iubeşte pe Hristos, sânt hrană; sânt, cum ar fi, lemne pentru a aprinde focul lăuntric. Neca­zurile ne dau putinţa de a ne arăta dragostea către Dumnezeu. Împletirea petrecerii în poruncile lui Dum­nezeu cu nevoinţa lepădării de sine este absolut de neocolit, dacă vrem să cunoaştem cum se cuvine pe Dumnezeu, pe noi înşine, şi relaţia dintre Dumnezeu şi noi. Truda şi nevoinţa vremelnică (în această viaţă) sânt cât se poate de necesare pentru a atinge - trecând acest prag - adevărata înţelegere şi slobozenie, pentru a deveni în stare, precum zice Cuv. Macarie cel Mare, de a primi viaţa împărăţiei Cereşti, în lumina feţei lui Dumnezeu Care, mai nainte de toate, este „lumina cunoaşterii”( Troparul Naşterii Domnului. Alt manuscris adaugă: „A atinge dragostea lui Dumnezeu fără necazuri este cu neputinţă”).

Dacă am fi noi cu adevărat cu bună înţelegere sau vrednici (căci este vorba de vrednicia aleşilor lui Dum­nezeu, a fiilor Lui), ar trebui să ne dăm de bunăvoie tuturor suferinţelor, precum s'a dat Hristos „patimii celei de bunăvoie”; dar, pentru neputinţele noastre, să mulţămim măcar şi să slăvim pe Dumnezeu pentru ne­cazurile ce ne-au ajuns. Lucrul bărbaţilor duhovniceşti este a mulţămi lui Dumnezeu pentru putinţa, mai nainte lăsată nouă, de a ne da de bunăvoie necazurilor pentru numele Lui, pentru a împlini poruncile Lui; a slavoslovi nesfârşita înţelepciune a lui Dumnezeu, Care ne-a făurit împrejurări priincioase acestei suferinţe de bunăvoie. (Cineva spunea că îngerii ne zavistuiesc, fiind lipsiţi de această putinţă.) Numai în acest chip putem arăta dragostea noastră înţelegătoare pentru Dumnezeu; numai pe această cale poate omul să se facă prieten lui Dumnezeu, frate lui Hristos, să dobândească desăvârşita mântuire - îndumnezeirea în Hristos (alt manuscris corectează: „să dobândească starea îndumnezeirii şi viaţa în lumina şi dragostea Dumnezeiască”).

Câtă vreme sufletul nu a fost încercat prin neca­zuri, câtă vreme nu a înţeles că în putinţa, mai nainte lăsată nouă, de a răbda necazuri pentru porunca lui Dumnezeu, se arată cea mai mare, netâlcuită dragoste către noi a Făcătorului, Care prin calea necazurilor ne călăuzeşte către starea dumnezeiască, atâta vreme el rămâne în starea copilăriei, neînţelegător, sau numai potenţial înţelegător; neînstare pentru împărăţia Ceru­rilor. Citeşte despre aceasta la Cuviosul Macarie cel Mare. Iar dacă aşa vom înţelege dragostea lui Dum­nezeu către noi, tot cu ajutorul Lui îi vom mulţămi până la cea mai de pe urmă suflare.

*

Dorirea inimii mele acum este ca sufletul să-ţi petreacă în pace şi în bucurie.



*

Dragă părinte David, nu te grăbi. Îţi pierzi sensul vieţii; cauţi căi spre a te aşeza mai hotărât şi mai statornic. Şi aceasta este de înţeles. Dar nu te grăbi. Mai multă liniştită dăruire voii lui Dumnezeu şi mai puţină gândire proprie în privinţa a cum să te rânduieşti; în aceste gânduri şi presupuneri sânt multe de care nu ţii seama, greşeşti în multe privinţe; dar nici nu are cum să fie altfel. O vei înţelege mai târziu.



*

Pace sufletului dea ţie Domnul. Pentru aceasta mă rog lui Dumnezeu, şi Maicii Domnului mă rog, ca Stăpâna să te aşeze după dumnezeiasca ei bunăvoire. Dar în ce priveşte rugăciunea mea, şi chiar a oricărui altuia, ea este numai manifestarea dragostei noastre reciproce, poruncite nouă de către Hristos. El însuşi se grijeşte de mata; Stăpâna însăşi te acoperă.

Toată luna trecută am fost împovărat de treburi peste măsură. N'am avut putinţa să citesc cartea lui St. Jean de la Croix - stă încă cu paginile netăiate, şi chiar să-ţi scriu nu am putut.



Nevrednicul ierodiacon Sofronie,

al matale mai mic frate întru Domnul







Arhimandritul Sofronie - Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu



90



CRONICA LITERARĂ



Românul se naşte poet şi amorez. Dar decât să-şi spună amorul în oftaturi lirice, excesiv comprimate, conform (aşa trebuie) normelor poeziei moderne, pură şi hermetică, este mai consolant, mai ră­coritor să-şi dea drumul în zeci, în sute de pagini de proză amoroasă şi poetică, în romane. Pretenţiile de luciditate, de introspecţie, de răceală obiectivă se îneacă, de fapt, într-un mărunţiş de „subtile ob­servaţii” la îndemâna oricui, mai cu seamă acum în urma modelelor date de Proust. Toată lumea, cel mai mediocru îndrăgostit poate să se întreacă într-o sumedenie de sagacităţi, de „fineţi” care nu sunt, în realitate, decât confesiuni sentimentalo-lirice, banale, opace, în­duioşătoare dacă vreţi — pentru că atunci când e vorba de amor, avem toţi, „mă înţelegi”, tinereţea noastră, amintirile noastre — dar nu mai puţin facile, superficiale şi, ca atare, reprobabile. Alteori, e just, romanele amoroase nu sunt sentimentale, ci senzuale, dar de-un senzualism, de o exacerbare, de o robie sexuală care năclăiesc şi pe cititor şi pe autor într-o şi mai tristă, şi mai gravă mediocritate, aceea a instinctelor şi a fiziologiei. Nu se mai poate deschide o carte, în ultimul timp, fără să dăm de unul şi una care se acuplează; spui „pardon” şi treci zece pagini: eşti cu degetul pe un sân sau pe o fesă; emoţionat, mai sari alte zece pagini: o femeie goală plânge că n-are cu cine şi îţi întinde braţele. Natural, până la urmă sucombi, om eşti, şi te înfunzi în ... paginile romanului. După ce ai terminat lectura, nu-ţi rămâne însă decât o infinită silă şi tristeţe post coitum.

Am impresia că scriitorii români se aprind unii pe alţii, ca bătrânii povestitori de anecdote picante, şi fiecare spune „una mai bu­nă”. Şi avem, astfel, în literatura română, o colecţie impresionantă de amoruri. Mai exact, aproape toată literatura română actuală este o colecţie de amoruri. Avem, astfel, amorul eterat al unui geniu pentru o proastă, în Patul lui Procust, amorul gelos, minuţios, anali­tic în Ioana (totuşi, admitem că Ioana este literatură de calitate), amorul impotent în Ambigen, amorul libidinos în Adela, amorul pentru gigantă în Adolescenţii de la Braşov, amorul fatal şi catastro­fal în Maitreyi, amorul poetic în toate cărţile lui Ionel Teodoreanu, amorul nebun în Subiect banal şi în Hilda (şi totuşi acesta are unele şanse de justificare), amorul pervers în Omul gol, amorul „parşiv şi nu mai pot scăpa de ele” în Femeia sângelui meu, amorul cumsecade în Drumul dragostei, amorul dobrogean în Cara-Su, amorul pericu­los în Zvetlana, amorul personal, pus pe seama gloriilor din istoria literară în Mite sau Bălăuca, amorul „să vă servească de experienţă” în Noaptea nunţii, primul amor Într-o gară mică, al doilea amor Într-un pension de domnişoare şi ultimul amor, care va veni, al Tinereţii.

Cărţile în care e vorba de altceva decât despre amor se pot nu­măra pe degete. De altfel, cărţile de probleme, cărţile intelectualizate, cărţile de viaţă interioară mai complexă sau mai pură, cărţile de viziune nouă, nu se citesc, nu au succes. Cu jale, mă gândesc la uitarea care a îngropat minunata carte a lui Fântâneru (Interior) şi la stupida lubricitate (pardon, vitalism) care aruncă pieţii Adolescenţii de la Braşov.

Se pare că scriitorii români nu ştiu să facă altceva decât copii. Foarte frumos, dar asta poate să facă toată lumea, nu e nevoie să fii neapărat membru înscris şi recomandat al S-S.R.-ului.

(Colegul meu de redacţie, d. O. L., spune că pentru atâta lucru nu e nevoie să arunci sămânţa pe ogorul culturii...)

Lucrurile acestea de care ştim să ne amuzăm sunt şi întristătoa­re. Cred că în nici o ţară culturală din lume nu există o mai desăvârşită penurie spirituală şi intelectuală: o absenţă de probleme, de participare la viaţă, la ceea ce se desfăşoară, acum, în univers; în preziua cataclismelor, în ultimul ceas al unei lumi care va intra în luptă, probabil pentru a muri, scriitorii nici nu acceptă, nici nu re­fuză viu, îndârjit momentul, ei nu îl trăiesc; pur şi simplu, nu trăiesc. Satul arde şi baba se piaptănă, iar scriitorii români fac lirism amo­ros şi pornografie de proastă calitate, în ciuda micilor nuanţe, pe ici, pe colea. Dar a fost şi un moment „spiritual” până la 1930: scriitorii români îşi răsuceau musteţile şi tot amorezaţi erau. La oamenii care ar trebui (asta ni s-a spus, nu?) să aibă sensibilitate mai ascuţită, priză asupra evenimentelor, care, cu antene mai fine, ar fi trebuit să prevadă sau, în actualitate, să trăiască, acceptând sau refuzând, dra­matic, evenimentele — o totală insensibilitate, mediocritate, super­ficialitate, inaderenţă ce în nici un caz nu înseamnă măcar o fugă, un refugiu. Acum aveau ocazia poeţii, ca Nero în faţa Romei incendia­te, să cânte cântecul cel mai sublim. Şi, ca Nero, au ratat ocazia: cântecul este prea tare pentru harfe, coardele plesnesc, poeţii sunt orbi.

Nu vreau să fiu rău înţeles. Sunt cel din urmă care să pretindă scriitorului să ia partea unui curent „social” sau altul. E mai ales acest „social” care mă exasperează până în vârful unghiilor şi care exprimă limpede stupiditatea, mediocritatea atât de perfectă a oa­menilor „sociali”. Lucrurile depăşesc şi au depăşit totdeauna o sim­plă stare socială.

Dar scriitorii români nu trăiesc nici momentul spiritual, nici pe cel social. Nu le cer nici măcar să fie „actuali”, le cer să nu fie mediocri, plaţi, rudimentari, amorezaţi. Oricând au existat pustnici. Şi astăzi, inşii se pot retrage şi să trăiască cu fervoare problemele eterne ale spiritului. Dar scriitorii nu pot face nici aceasta. Ei sunt printre drame şi nu văd; trec alături de prăpastie, dansând, cu ochii legaţi; pământul se cutremură, oamenii urlă, sunt înghiţiţi — şi scriitorii se întreabă de ce a crăpat tavanul; are moloz pe umeri, nu ştie de ce şi se scutură, căci merge la întâlnire; nu a simţit că i-a căzut un zid în cap.

Dar, în definitiv, mă enervez, poate, inutil. Îmi vine să cred că literatura implică lipsă de sensibilitate, lipsă de participare, absen­ţă. Literatura nu este viaţă, ci evocare. Literatura are reflexe tardi­ve. Scriitorii se pot speria douăzeci de ani după ce evenimentele se vor fi liniştit. Altminteri, literatura e pripită, artificială, schematică.

E drept, lucrurile s-au întâmplat aşa şi altă dată, chiar la noi. Îl cunoaşteţi pe d. Liviu Rebreanu? E un om greoi, care nu poate să formuleze nici o replică, niciodată, şi care, tocmai fiindcă are reflexe tardive, este un scriitor mare: a scris despre 1907, după anul 1930 (Răscoala). Panait Istrati însuşi, în jurul lui 1930, a scris Les chardons du Baragan, în care e vorba iarăşi de răscoala din 1907.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu literatura războiului celui mare: Întunecare a apărut tot aproape de 1930, iar Ultima noapte de dragoste, prima (sic!) noapte de război a apărut după cincisprezece ani, prin 1932. Corneliu Moldovanu, care a scris în 1922 despre vremea din 1922, a scris un roman eşuat; iar Mircea Eliade, astăzi, care vrea să prindă vremea noastră şi să creeze amorali şi supraoameni, n-a rea­lizat (vezi Huliganii) decât nişte lamentabile zdrenţe, lamentabili mon­ştri rataţi, mediocri, infirmi spiritualiceşte, submorali şi subumani.

Aceasta să fie un argument că literatura nu poate să exprime decât lucrurile atenuate, decât ceea ce s-a îndepărtat la periferia vie­ţii şi a morţii? Scriitorii bagă capul în nisip când lucrurile devin prea tari şi periculoase. Scriitorul este un ins deficient prin natură.

Şi, iată, am inventat şi o teorie pentru justificarea mediocrităţii scriitorilor noştri.

Dar este cu atât mai grav când scriitorii români sunt mai mediocri decât propria lor mediocritate naturală.

Şi, trebuie s-o recunoaştem, lipsa de probleme, mediocritatea vieţii lor interioare ne dau despre literatul şi literatura română o impresie penibilă. Şi această impresie penibilă este deplin întărită de exemplul edificator al romanelor româneşti contimporane.







Eugen Ionescu – Război cu toată lumea





89



Amintiri despre Părinţii de altădată



Părintele Justin parcă tot timpul a trăit cu nostalgia Părinţilor pe care i-a cunoscut şi care aveau această inimă, plini de dragoste faţă de aproapele şi aprigi numai cu ei înşişi. Şi tot tim­pul aveam impresia că Părintele trăieşte mai mult în veacul trecut al nevoinţelor Părinţilor noştri şi mai puţin în veacul nostru plin de slăbi­ciuni, un veac care Părintelui Justin nu i se potriveşte. Uneori, când face rugăciuni către credincioşi, ţi se pare că vorbeşte o voce din celălalt veac, şi în vocea lui se simte tânjirea, o tânguire după veacul de dincolo, încât ne simţim vinovaţi că pentru noi trebuie să se mai chinuie aici pe pământ. Despre aceşti Părinţi pe care i-a întâlnit, Părintele Justin vorbeşte cu multă dragoste şi bucurie, Părinţi care i-au fost model de virtute şi reazem în credinţă. Când povesteşte despre ei Părintele se simte cumva în lumea lui, iar noi ne simţim ruşinaţi că nu suntem în stare să le urmăm nevoinţele şi dragostea pentru Domnul, după cum zice Părintele: „duhul trecutului, al Părintelui Antim, al Părintelui Eftimie, al duhovnicilor noştri, al Părintelui Paisie, al mitropoliţilor şi episcopilor, ăştia sunt cei care trebuie să ne încălzească pe noi, dar nu avem puterea de pătrunde în esenţa lucrurilor.”



„Era impresionant la Mănăstirea Bistriţa când veneau să se spovedească credincioşii. Erau trei duhovnici buni: Părintele Marchian, Hrisostom şi Părintele Martinian. Ei bine, pe credincioşi îi cunoşteai după cum arătau la sfârşitul postului. Ucenicii Părintelui Marchian bătrânul - uscaţi, subţiri, senini, foarte veseli, pregătiţi, într-adevăr, pentru înviere. Era grupa cealaltă, a Părintelui Martinian - oleacă mai plinuţi, mai puţine semne de asprime şi postire. Apoi Hrisostom - era omul actual, oleacă modernizat. Erau şi unii şi alţii creştini, dar vedeai prototipul vieţii fiecăruia.

Într-una din zile vine o biată creştină şi-mi spune: „Părinte, nu ştiu cum să-1 conving pe Părintele Marchian să-mi mai scadă din canon că de doisprezece ani nu m-am împărtăşit niciodată şi sunt aşa de bolnavă încât simt că mă duc şi nu cedează deloc.” Şi mă duc eu să stau de vorba cu el, poate că s-o schimba. „Părinte Marchian, ce faci cu biata asta femeie, că, uite, e bolnavă, uite-i gata, mâine moare şi ai s-o ai pe suflet? Mai redu din canon”. Nu ştiam eu care-i cauza canonului, nu m-am interesat. „Măi, dar ce? Eu îs mai mare decât Sf. Vasile, măi? Atunci când o împlini ea porunca lui Vasile cel Mare atunci o iert, şi eu, altfel nu”. „Bine, măi, dar dacă moare?” „Moare pe drum bun. Eu am dezlegat-o şi, dacă nu-i desăvârşită, tot se mântuieşte.” Şi altă dată îl întrebam: „Părinte, dar uită-te la creştinii aceştia, cu postul acesta, cu ulei şi fără ulei. Mai sloboade ceva”. „Păi, dacă-i slobod, mă slobod şi ei pe mine. Aşa că nu slobod deloc.” Măi şi se ţinea omul acesta, şi într-adevăr a făcut foarte mult, eu cred că a realizat creştini desă­vârşiţi mai mulţi decât călugări. Nu spovedea călugări, că nu-1 ascultau. Şi, dacă nu-1 ascultau, a doua oară nu le mai spunea ce trebuie să facă.

Trăia o bătrâneţe sănătoasă, cu dragoste de slujbe, pentru Biserică, pentru neamul acesta oropsit. Aşa a slujit 65 de ani, ferit-a Domnul să lipsească de la slujbe. A fost econom la Mănăsti­rea Neamţu, a fost slujitor la Vorona, la Mănăstirea Bistriţa - eclesiarh mare, cu răspundere peste tot, dar nu s-a micşorat până la ultima suflare. Nu şi-a mai făcut foc în chilie de la un incident pe care 1-a avut la Mănăstirea Vorona, când s-a întâmplat să-i ia foc chilia. A adormit greu şi a căzut un lemn din sobă, fiind portiţa deschisă, şi a luat foc podeaua, a venit focul pe sub patul lui şi fumul... A ieşit cu pătura afară, cu rasa pe jumătate aprinsă, se învârtea şi aştepta pe ci­neva să-1 ajute. S-a hotărât şi n-a mai făcut foc în chilia lui. Om hotărât. Iarna stătea prin biserică, fiind eclesiarh mare. După ce termina Liturghia lua o ceşcuţă 'colea de vinişor, un corn de prescură şi asta era toată mâncarea lui până a doua zi. Era o fire foarte robustă şi rezistentă.

Tot aşa era şi Sfântul Părinte Antim de la Secu. Avea un ucenic cam guraliv, Părintele Ghimnazie. Îl spovedea Părintele Antim şi de fiecare dată încheia cu canonul: să nu mai vor­beşti, să nu te mai duci la vecini la chilii să-i stârneşti la vorbă. Dar se prindea de el atâta până ce ieşea de la el din chilie. Şi pe urmă iară îi găseai în ceată. „Părinte Ghimnazie, la mine nu mai vii la spovedit, că nu mă asculţi. Faci două păcate mari: neascultarea şi clevetirea”. Părintele Antim era tare nevoitor, că uneori mă furişam pe ascuns la geamul sfinţiei sale să urmăresc ce face. Şi într-adevăr, nu avea pat în chilie, nici sobă, încât iarna îşi făcea un foc în mijlocul chiliei cu câteva vreascuri şi pereţii erau toţi afumaţi, iar uneori îşi lua pătura şi se culca afară. Admiram cu câtă evlavie îşi făcea pravila de rugăciune şi mult mă foloseam.

Părintele Paisie era omul blândeţii, al împă­cării, şi una, şi alta. Era foarte blând şi, în acelaşi timp, nu ieşea din canoane. El te trimitea la arhie­reu, sau la Părintele Cleopa, te mai dezlega şi împăca lucrurile şi credincioşii erau mulţumiţi.

Te duceai la Părintele Cleopa să te înduhovnicească - îndată lua de pe rafturi Pidalionul, deschidea foile: canonul de la Efes, canonul de la Niceea... Ieşeai ameţit... Când era vorba ca o creştină să vină la Părintele Marchian să-i facă o dezlegare de avorturi - o ţinea şi-o muştruluia... vai-vai. Eu am făcut un Maslu şi el tot nu termina cu biata femeie. Când a ieşit, după o oră şi jumătate, din mustrarea aceea a lui, bărbatul o aştepta afară, în faţa porţii. Dar femeia, de cum a ieşit, a luat-o spre bucătărie, la dreapta. A strigat bărbatul după ea: „Măi femeie!” Atâta ameţise, săraca. Dar nu mai îndrăznea să-şi bată joc de sarcină.

Şi de aceea vă spun că duhovnicii de atunci erau canonişti, dar şi credincioşii erau la înăl­ţime. Puteau într-adevăr să moară pentru adevărurile acestea canonice ale Bisericii. Acuma, de când nu se mai posteşte, nici nu se mai ţine rânduiala şi toate s-au defăimat şi s-au dat după neputinţele noastre omeneşti - încât şi unii arhierei împart binecuvântările după modelul ereticilor unde au studiat - din goana maşinii - nu mai e râvna omului de a se ridica la linia Bisericii, ci cad ca muştele, sub lupta materialis­mului acesta european, o continuă coborâre a omului la nivelul complet, total, al păcatului.”



Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos





88



Muzica modernă sărăceşte sufletul creştinului (3)





[…]Rezultatul e, nici mai mult, nici mai puţin, pierderea contro­lului parental asupra educaţiei morale a copiilor lor, într-o epo­că în care nimeni nu se mai preocupă serios de ea. S-a ajuns aici printr-o combinaţie între tinerii ciudaţi, care au darul de-a ghici dorinţele emergente ale mulţimii — versiunea noastră a lui Thrasymachos, adversarul retoric al lui Socrate —, şi directorii ca­selor de discuri, noii baroni-hoţi, care extrag aur din rock (Joc de cuvinte: rock desemnează în acelaşi timp un curent muzi­cal şi „stâncă”, „piatră”. (N.t.)). În urma cu câţiva ani, au descoperit că de fapt copiii reprezintă unul din puţinele grupuri din ţara cu un venit disponibil con­siderabil, sub forma banilor de buzunar. Părinţii lor cheltuiesc tot ce au dându-le cele necesare copiilor. Atragerea lor, peste capetele părinţilor, prin crearea unei lumi încântătoare, con­stituie una dintre cele mai bogate pieţe din lumea postbelică. Industria rockului reprezintă capitalismul perfect, care acope­ră o cerere şi ajută la crearea acesteia. Are întreaga demnita­te morală a traficului de droguri, dar e atât de total nouă şi de neaşteptată încât nimeni nu s-a gândit s-o controleze, iar acum e prea târziu. S-ar putea înregistra progrese împotriva fuma­tului, fiindcă absenţa noastră de standarde şi relativismul nos­tru nu se extind la chestiunile care ţin de sănătatea corporală. In toate celelalte domenii piaţa determină valoarea. (Yoko Ono face parte din micul grup de miliardari ai Americii, alături de magnaţii din industria petrolului şi informatică, pentru că de­functul ei soţ a creat şi a vândut un bun de valoare compara­bilă cu cea a produselor lor.) Rockul este o afacere imensă, mai mare decât filmele, mai mare decât sporturile profesioniste, mai mare decât televiziunea, ceea ce explică o parte considerabi­lă a respectabilităţii industriei muzicale. Este greu să ne ajus­tăm viziunea la schimbările din economie şi să vedem ce e cu adevărat important. McDonald's are acum mai mulţi angajaţi decât U.S. Steel; tot aşa, furnizorii de junk food (Alimente cu valoare nutritivă scăzută, dar aport caloric mare, în­tâlnite de obicei în restaurantele de tip fast-food.) pentru suflet au înlocuit aparentele nevoi fundamentale.

Această schimbare se petrece de ceva vreme. La sfârşitul ani­lor '50, de Gaulle i-a dat lui Brigitte Bardot una dintre cele mai importante medalii ale Franţei. N-am înţeles asta, dar a reieşit că, alături de Peugeot, ea era unul dintre cele mai proeminente produse de export franţuzeşti. Pe măsură ce naţiunile occiden­tale au devenit mai prospere, timpul liber, la care se renunţa­se secole la rând în favoarea dobândirii proprietăţii, mijlocul de obţinere a timpului liber, a ajuns în cele din urmă o preo­cupare majoră. Dar, în intervalul care trecuse, orice noţiune pri­vitoare la petrecerea serioasă a timpului liber, precum şi gustul şi capacitatea omului de a-l trăi dispăruseră. Timpul liber a de­venit amuzament. Scopul pentru care munciseră atâta vreme s-a dovedit a fi distracţia, o concluzie scuzabilă dacă mijloacele scuză scopul. Industria muzicală e specială doar în măsura în care se adresează aproape în exclusivitate copiilor, tratând legal şi natural fiinţe umane imperfecte ca şi cum ar fi gata să se bu­cure de satisfacţia finala sau completă. Poale că dezvăluie ast­fel natura tuturor formelor noastre de divertisment şi faptul ca am pierdut o viziune clară cu privire la ce e vârsta adultă şi maturitatea, precum şi incapacitatea noastră de a concepe sco­puri. Deşertăciunea valorilor noastre duce la acceptarea fap­telor naturale ca scopuri. În acest caz, sexualitatea infantilă e scopul, şi bănuiesc că, în absenţa altor scopuri, mulţi adulţi au ajuns să creadă asta.

Este interesant de remarcat că Stânga, care se mândreşte cu abordarea ei critică a „capitalismului târziu” şi analizează neobosit şi necruţător celelalte fenomene culturale ale noastre, a dat în general mână liberă rockului. Izolându-l de elementul capitalist în care înfloreşte, îl privesc ca pe o artă a poporului, care vine de sub straturile burgheze de represiune culturală. Antinomismul său şi nostalgia după o lume fără constrângeri ar părea să fie semnalul revoluţiei proletare; cu siguranţă că mar­xiştii văd că muzica rock dizolvă credinţele şi morala necesa­re societăţii liberale şi, fie şi numai din acest motiv, îl aprobă. Dar armonia dintre tânăra Stângă intelectuală şi rock e mai pro­fundă probabil decât atât. Herbert Marcuse îi atrăgea pe stu­denţii din anii '60 cu o combinaţie de Marx şi Freud. În Eros şi civilizaţie şi Omul unidimensional el promitea că înfrânge­rea capitalismului şi a falsei sale conştiinţe va duce la o so­cietate în care cele mai mari satisfacţii sunt sexuale, de genul celor pe care moralistul burghez Freud le numea polimorfe şi infantile. Muzica rock atinge în tineri aceeaşi coardă. Expre­sia sexuala liberă, anarhismul, explorarea inconştientului ira­ţional şi eliberarea sa sunt clementele lor comune. Înalta viaţă intelectuală pe care o voi descrie în partea a doua şi lumea pri­mitivă a rockului suni parteneri în aceeaşi lume a divertismen­tului. Ambele trebuie interpretate ca părţi ale ţesutului cultural al capitalismului târziu. Succesul lor vine din nevoia burghe­zului de a simţi că nu e burghez, de a pune în practică expe­rimente nepericuloase cu nemărginitul. Şi e gata să plătească scump pentru asta. Stânga e mai bine interpretată de Nietzsche decât de Marx. Teoria critică a capitalismului târziu e în ace­laşi timp expresia cea mai subtilă şi cea mai crudă a capitalis­mului târziu. Mânia antiburgheză este opiul Ultimului Om.

Puternicul stimulent numit de Nietzsche Nihilină a fost mul­tă vreme — aproape cincisprezece ani — întrupat într-o sin­gura figură, Mick Jagger. Băiat abil, din clasa de mijloc, s-a jucat de-a demonul posedat al clasei de jos şi de-a satirul adolescent până spre patruzeci de ani, cu un ochi la hoardele de copii de ambele sexe, pe care-i stimula într-o frenezie senzuală, şi cu celălalt ochi clipind înspre adulţii neerotici, motivaţi comer­cial, care manevrau banii. În acest joc era deopotrivă mascu­lin şi feminin, heterosexual şi homosexual; nestingherit de vreun strop de modestie, putea intra în visele oricui, promiţând să facă totul cu fiecare în parte; şi, mai presus de orice, legitima dro­gurile, adevăratul excitant pe care părinţii şi poliţiştii conspi­rau să-l interzică tânărului său auditoriu. Era dincolo de lege, morală şi politică, şi le ridiculiza. Alături de toate astea, exis­tau unele mici îndemnuri obscene la înclinaţiile reprimate spre sexism, rasism şi violenţă, care nu sunt astăzi acceptate public. Cu toate acestea, a reuşit să nu pară că ar contrazice idealul rock al unei societăţi universale fără clase, întemeiată pe iu­bire, în care este estompată distincţia dintre frăţesc şi trupesc. Era eroul şi modelul a nenumăraţi tineri din universităţi, ca şi de oriunde altundeva. Am descoperit că studenţii care se lău­dau că nu au eroi nutreau în secret dorinţa de a fi ca Mike Jag­ger, de a duce viaţa lui, de a se bucura de celebritatea lui. Le era ruşine să recunoască asta într-o universitate, deşi nu sunt si­gur că motivul avea ceva de a face cu un standard mai înalt de gust. Probabil că pur şi simplu nu trebuie să aibă eroi. Muzica rock în sine şi discutarea ei cu infinită seriozitate sunt perfect respectabile. S-a dovedit a fi ultimul nivelator al snobismului intelectual. Dar nu e respectabil să te gândeşti la ea ca oferind persoanelor banale şi slabe un comportament la modă, a cărui imitare îi va face pe alţii să-i stimeze, crescându-le totodată pro­pria stimă faţă de sine. Totuşi, fără să-şi dea seama şi fără voia lui, Mick Jagger a jucat în vieţile lor rolul jucat de Napoleon în vieţile tinerilor francezi de rând de-a lungul secolului al XlX-lea. Toţi ceilalţi erau atât de plicticoşi şi incapabili să farmece pa­siunile tinere! Jagger „a prins”.

În ultimii ani, Jagger a început să nu mai fie chiar aşa la modă. Nu e limpede dacă Michael Jackson, Prince sau Boy George îi pot lua locul. Sunt şi mai ciudaţi decât el, şi stai şi te întrebi ce straturi noi de gust vor fi descoperit. Deşi fiecare e diferit de ceilalţi, caracteristica esenţială a divertismentului muzical nu se schimbă. Există doar o continuă căutare a variaţiilor pe aceeaşi temă. Şi acest fenomen de scursură reprezintă, după cât se pare, împlinirea promisiunii făcute de o mare parte a psihologiei şi literaturii că slaba şi epuizata noastră civilizaţie occidentală s-ar putea reînnoi la adevăratul izvor, inconştientul, care îi apărea imaginaţiei romantice târzii ca fiind identică cu Africa, conti­nentul negru şi neexplorat. Acum, totul a fost explorat; s-a fă­cut peste tot lumină; inconştientul a devenit conştient; lucrurile reprimate au fost exprimate. Şi ce-am găsit? Nu demoni crea­tivi, ci strălucirea din show business. Mick Jagger prostituându-se pe scenă — asta e tot ce-am adus din călătoria noastră în lumea subpământeană.

Nu mă interesează aici efectele morale ale acestei muzici — fie că duce la sex, violenţa sau droguri. Problema constă în efec­tul său asupra educaţiei, şi cred că ruinează imaginaţia tineri­lor şi face să le vina foarte greu sa aibă o relaţie pasionată cu arta şi gândirea, care sunt substanţa educaţiei liberale. Prime­le experienţe senzuale sunt decisive în determinarea gustului pentru întreaga viaţă, şi reprezintă legătura dintre partea noas­tră animală şi cea spirituală. Perioada senzualităţii născânde a fost întotdeauna folosită pentru sublimare, în sensul produce­rii sublimului, pentru ataşarea înclinaţiilor şi năzuinţelor tine­rilor pentru muzică, pictură şi istorii care să ofere tranziţia la înfăptuirea îndatoririlor umane şi desfătarea cu plăcerile ome­neşti. Vorbind despre sculptura greacă, Lessing spunea că „oa­menii frumoşi au făcut statui frumoase, iar cetatea avea statui frumoase în parte şi mulţumită cetăţenilor frumoşi”. Această formulă cuprinde principiul fundamental al educaţiei estetice a omului. Tinerii erau atraşi de frumuseţea eroilor ale căror tru­puri le exprimau nobleţea. Înţelegerea mai adâncă a sensului nobleţei vine mai târziu, dar e pregătită de experienţa senzu­ală şi e de fapt conţinută de aceasta. Lucrurile după care tân­jesc simţurile şi ceea ce raţiunea vede mai târziu ca fiind bun nu sunt, prin urmare, în tensiune unele cu celelalte. Educaţia nu e o predică ţinută copiilor împotriva instinctelor şi plăcerilor lor, ci oferirea unei continuităţi naturale între ceea ce simt şi ceea ce pot şi ar trebui să fie. Dar aceasta e o artă pierdută. Am ajuns acum în punctul exact opus. Muzica rock încurajează pasiu­nile şi oferă modele care nu au nici o legătură cu viaţa pe care ar putea-o duce tinerii studenţi, sau cu tipurile de admiraţie în­curajate de studiile liberale. Fără cooperarea sentimentelor, ori­ce altceva în afara educaţiei tehnice e literă moartă.

Muzica rock oferă extazul prematur şi, în această privinţă, e ca drogurile cu care e aliată. Ea induce în mod artificial exal­tarea asociată natural cu înfăptuirea unor acte măreţe — victo­ria într-un război drept, dragostea desăvârşită, creaţia artistică, devoţiunea religioasă şi descoperirea adevărului. Fără efort, fără talent, fără virtute, fără exerciţiul facultăţilor, oricui şi fiecăru­ia îi este acordat dreptul egal de a se bucura de roadele lor. În experienţa mea, studenţii care cad serios în patima drogurilor — şi depăşesc această etapă— cu greu mai pot manifesta vreun entuziasm sau mari speranţe. E ca şi cum culoarea ar fi pierit din vieţile lor şi văd acum totul numai în alb şi negru. Plăce­rea resimţită la început a fost atât de intensă, încât n-o mai ca­ută la sfârşit, sau ca scop final. Pot funcţiona perfect, dar sec, în cadrul unei rutine. Energia lor a fost subminată, şi nu se aş­teaptă ca activitatea lor să le aducă mai mult decât pâinea cea de toate zilele, în vreme ce educaţia liberală se presupune că încurajează credinţa că viaţa bună e viaţa plăcută şi că cea mai bună viaţă e cea mai plăcută. Bănuiesc că dependenţa de rock, mai ales în absenţa unor puternice atracţii contrarii, are un efect similar drogurilor. Studenţii vor lăsa în urmă muzica, sau cel pu­ţin pasiunea lor exclusivă pentru ea. Dar vor face asta la fel cum spune Freud că acceptă oamenii principiul realităţii — ca pe ceva dur, nemilos şi esenţialmente neatractiv, o pură necesitate. Aceşti studenţi vor studia asiduu economia sau profesiile liberale, şi ţinuta lui Michael Jackson va aluneca, dând la vedere dedesubt mai degrabă un costum Brooks Brothers (în 1818, Henry Sands Brooks a înfiinţat Brooks Brothers, primul imperiu de modă american (confecţii de gata)). Vor vrea să mear­gă înainte şi să trăiască o viaţă confortabilă. Dar viaţa asta e la fel de goală şi de falsă ca şi aceea lăsată în urmă. Alegerea nu e între remediile pe termen scurt şi calculul anost. Asta în­cearcă să le arate educaţia liberală. Dar atâta vreme cât au pe urechi Walkmanul, nu pot auzi ce are să le spună marea tradi­ţie. Şi, după o folosinţă îndelungată, după ce şi-l scot, constată că sunt surzi.



Allan Bloom – Criza spiritului american

(Cum universităţile au trădat democraţia şi au sărăcit sufletele studenţilor)





87



Muzica modernă sărăceşte sufletul creştinului (2)



[…] Socratele lui Platon disciplinează extazul şi le oferă oame­nilor, prin urmare, puţină consolare sau speranţă. Potrivit for­mulei socratice, cuvintele — discursul, deci raţiunea — trebuie să determine muzica — armonia şi ritmul. Muzica pură nu poa­te niciodată îndura această constrângere. Studenţii nu sunt în măsură să cunoască plăcerile raţiunii; ei pot doar s-o vadă ca pe un părinte care te reprimă şi te pedepseşte. Dar ei văd, în cazul lui Platon, că acel părinte şi-a dat seama ce pun la cale. Platon ne învaţă că, pentru a lua temperatura spirituală a unui individ sau a unei societăţi, trebuie să „observi muzica”. Pen­tru Platon şi Nietzsche, istoria muzicii este o serie de încercări de a da formă şi frumuseţe forţelor întunecate, haotice, premo­nitorii ale sufletului — de a le face să slujească unui ţel mai înalt, unui ideal, să dea consistenţă îndatoririlor omului. Inten­ţiile religioase ale lui Bach, precum şi cele revoluţionare şi ome­neşti ale lui Beethoven sunt nişte exemple suficient de clare. O asemenea cultivare a sufletului foloseşte pasiunile şi le sa­tisface, sublimându-le totodată şi conferindu-le o unitate ar­tistică. Un om ale cărui activităţi nobile sunt însoţite de o muzică care le exprimă, oferind o plăcere care se extinde de la funcţi­ile trupeşti cele mai de jos până la culmile spirituale cele mai înalte, este întreg, şi nu există în el o tensiune între plăcut şi bine. Prin contrast, un om a cărui viaţă profesională e prozaică şi ne-muzicală, şi al cărui timp liber este compus din amuzamente rudimentare, intense este divizat şi fiecare parte a existenţei sale este subminată de cealaltă.

Prin urmare, pentru cei care sunt interesaţi de sănătatea psi­hologică muzica se află în centrul educaţiei, conferindu-le pa­siunilor ceea ce li se cuvine şi pregătind sufletul pentru folosirea nestingherită a raţiunii. Centralitatea unei asemenea educaţii este recunoscută de toţi vechii educatori. Abia dacă se mai re­marcă astăzi că în Politica lui Aristotel cele mai importante pasaje despre cel mai bun regim se referă la educaţia muzica­lă, sau că Poetica este o anexă a Politicii. Filozofia clasică nu i-a cenzurat pe cântăreţi. I-a convins. Şi le-a dat un ţel, unul pe care să-1 înţeleagă, până mai ieri. Dar cei care nu observă ro­lul muzicii la Aristotel şi îl dispreţuiesc în operele lui Platon au urmat şcoala lui Hobbes, Locke şi Smith, unde asemenea consideraţii au devenii inutile. Raţionalismul triumfător al Lu­minilor credea ca descoperise alte căi prin care să trateze par­tea iraţionala a sunetului, şi că raţiunea avea nevoie de mai puţin sprijin din partea ei. Doar la marii critici ai Luminilor şi raţionalismului, Rousseau şi Nietzsche, muzica se întoarce, şi ei au fost cei mai muzicali dintre filozofi. Ambii considerau că pasiunile — şi, odată cu ele, artele lor sacerdotale — se subţiaseră sub domnia raţiunii şi că, prin urmare, omul însuşi şi ceea ce vede el în lume s-a subţiat în mod corespunzător. Ei doreau să cultive stările entuziaste ale sufletului şi să retrăias­că pasiunea coribantică socotită de Platon drept o patologie. Nietzsche, mai ales, încerca să capteze din nou sursele iraţio­nale de vitalitate, să umple izvorul nostru secat din izvoare bar­bare, încurajând astfel dionisiacul şi muzica derivând din el.

Aceasta e semnificaţia muzicii rock. Nu sugerez că are vreo sursă intelectuală înaltă. Dar s-a ridicat la actualele înălţimi în educaţia tinerilor pe cenuşa muzicii clasice, şi într-o atmosfe­ră în care nu există vreo rezistenţă intelectuală la încercările de a lăsa liber şuvoiul celor mai primitive pasiuni. Raţionaliş­tii din vremurile moderne, ca de pildă economiştii, sunt indi­ferenţi la ea şi la ceea ce reprezintă. Iraţionaliştii sunt cu totul în favoarea ei. Nu e nevoie să ne temem că „bestiile blonde” or să iasă din sufletele blânde ale adolescenţilor noştri. Dar mu­zica rock exercită doar o atracţie, atracţia barbară faţă de do­rinţa sexuală — nu dragostea, nu erosul, ci dorinţa sexuală nedezvoltată şi neinstruită. Ea recunoaşte primele emanaţii ale senzualităţii emergente a copiilor şi li se adresează cu seriozi­tate, provocându-i şi legitimându-i, nu ca mlădiţe care trebuie atent îngrijite ca să se dezvolte în flori minunate, ci ca lucrul real. Rockul le dăruieşte copiilor, pe o tavă de argint, cu toată autoritatea publică a industriei de divertisment, toate lucrurile pe care părinţii le-au spus că trebuie să le aştepte până când se vor face mari şi vor ajunge mai târziu să le înţeleagă.

Tinerii ştiu că rockul are ritmul raportului sexual. Iată de ce Boleroul lui Ravel e piesa cea mai cunoscută şi iubită de ei din muzica clasică. Împreună cu o parte a artei reale şi cu o grăma­da de pseudoartă, o industrie enormă cultivă gustul pentru starea orgiastică a sentimentului conectat la sex, oferind un flux con­stant de material proaspăt pentru apetiturile vorace. Nicicând o formă de artă n-a fost dirijată atât de exclusiv spre copii.

Ajutând la sporirea excitaţiei şi a muzicii catarctice şi în acord cu ea, textele celebrează dragostea dulceagă, precum şi atrac­ţiile polimorfe, întărindu-le împotriva ridiculizării şi ostraciză­rii tradiţionale. Cuvintele descriu — implicit şi explicit — actele trupeşti care satisfac dorinţa sexuală şi le tratează ca singura culminare naturală şi de rutină pentru copiii care n-au nici cea mai vagă idee despre dragoste, căsătorie sau familie. Asta are un efect mult mai puternic decât pornografia asupra tinerilor, care n-au nici o nevoie să se uite cum alţii se dedau, indecent, la ceea ce pot face şi ei cu uşurinţă. N-au nevoie decât de o încurajare.

Corolarul inevitabil al unui asemenea interes sexual este re­volta împotriva autorităţii parentale care o reprimă. Egoismul devine astfel indignare, transformându-se apoi în moralitate. Revoluţia sexuală trebuie să răstoarne toate forţele de domi­naţie, duşmanii naturii şi ai fericirii. Din dragoste rezultă ura, mai­muţărind reforma socială. Viziunea despre viaţă este echilibrată de pivotul sexual. Resentimentele copilăreşti inconştiente sau pe jumătate conştiente de odinioară devin acum noua Scriptură. Ur­mează nostalgia după societatea fără clase, fără prejudecăţi, fără conflicte, universală, care rezultă în mod necesar din conşti­inţa eliberată — „Noi suntem lumea”, versiune adolescentină a propoziţiei Alle Menschen werden Briider(„Toţi oamenii vor fi fraţi” (lb. germană) — vers din Oda bucuriei, de Schiller, poem eroic transpus muzical de Beethoven în Simfonia a noua şi devenit între timp imnul Europei. (N.t.)), a cărei înfăptuire a fost inhibată de echivalenţii politici ai lui Tăticu' şi Mă­mica. Acestea sunt cele trei mari teme lirice: sexul, ura şi o versiune dulceagă, ipocrită a dragostei frăţeşti. Asemenea iz­voare poluate au ca rezultat un torent mâlos, unde doar mon­ştrii pot înota. O privire aruncată la videourile care proiectează imagini pe zidul peşterii lui Platon, de când s-a înfiinţat MTV, e suficientă pentru a demonstra asta. Imaginea lui Hitler apa­re destul de des în contexte incitante, în timpul pauzei. Nimic nobil, sublim, profund, delicat, cu gust sau măcar decent nu-şi află locul în asemenea tablouri. Nu este spaţiu decât pentru ceea ce e intens, schimbător, crud şi imediat, cu privire la care Tocqueville ne-a prevenit ca va fi caracterul artei democrati­ce, combinat cu o difuziune, importanţa şi conţinut dincolo de cea mai îndrăzneaţă închipuire a lui Tocqueville.

Imaginaţi-vă un băiat de treisprezece ani stând acasă, în su­fragerie, făcându-şi temele la matematică în vreme ce ţine la urechi căştile Walkmanului sau priveşte MTV. Beneficiază de libertăţile cu greu câştigate de-a lungul secolelor de alianţa dintre geniul filozofic şi eroismul politic, consacrate de sângele martirilor; cea mai productivă economie cunoscută vreodată de omenire îi oferă confortul şi timpul liber; ştiinţa a pătruns tainele naturii spre a-i da minunatul sunet electronic, viu par­că, şi reproducerea imaginii de care se bucură. Şi în ce culmi­nează progresul? Un adolescent al cărui trup palpită în ritmuri orgasmice; ale cărui sentimente sunt articulate în imnuri în­chinate bucuriilor onanismului sau ale uciderii părinţilor; a că­rui ambiţie e să ajungă celebru şi bogat imitându-l pe travestitul care cântă. Pe scurt, viaţa e făcută dintr-o fantasmă masturbaţională permanentă, preambalată comercial.

Această descriere poate părea exagerată, dar numai fiind­că unii preferă s-o privească astfel. Continua expunere la mu­zica rock este o realitate, nu e mărginită la o clasă anume sau la un tip special de copil. E suficient să-i întreb pe studenţii din primul an ce muzică ascultă, cât de mult şi ce anume contea­ză pentru ei, ca să descoperi că fenomenul e universal în Ame­rica, că începe în adolescenţă sau puţin mai devreme şi continuă de-a lungul studiilor universitare. Este cultura tineretului prin excelenţă, aşa cum am insistat atât de des; nu există, în prezent, o contrapondere care să le alimenteze spiritul. O parte din for­ţa acestei culturi vine din faptul că e atât de zgomotoasă. Face imposibilă conversaţia, aşa că o mare parte a prieteniei trebuie să se desfăşoare în absenţa vorbirii despre care Aristotel spune că reprezintă esenţa prieteniei şi singura bază comună reală. Cu rockul, iluziile sentimentelor împărtăşite, contactul corporal şi formulele mormăite, care se presupune că ar conţine o mare doză de înţeles dincolo de limbaj, constituie baza asocierii. Nimic din toate astea nu intră pentru ei în contradicţie cu mersul vieţii, frec­ventarea cursurilor şi scrierea temelor. Dar viaţa interioară încăr­cată de sens vine odată cu muzica.

Acest fenomen este deopotrivă uluitor şi nedigerabil şi, fapt adesea observat, a devenit rutină pură şi obişnuinţă. Dar faptul că tinerii cei mai înzestraţi ai societăţii şi partea cea mai impor­tantă a energiilor lor e astfel ocupată a căpătat proporţii istori­ce. Membrii viitoarelor civilizaţii îşi vor pune întrebări cu privire la acest aspect şi-l vor găsi la fel de incomprehensibil ca siste­mul de caste, arderea pe rug a vrăjitoarelor, haremurile, caniba­lismul şi luptele gladiatorilor. Se prea poate ca nebunia cea mai mare a unei societăţi să i se pară normală. Copilul descris mai sus are părinţi care s-au sacrificat ca să-i ofere o viaţă bună şi care-şi pun mari speranţe în fericirea lui viitoare. Nu pot crede că vocaţia muzicală va contribui prea mult la acea fericire. Dar n-au ce face. Golul spiritual al familiei a lăsat deschis câmpul pen­tru muzica rock, şi nu le pot interzice copiilor lor să-l asculte. Dai de el pretutindeni; toţi copiii îl ascultă; dacă l-ar interzice, n-ar face decât să piardă afecţiunea şi obedienţa copiilor lor. Când deschid televizorul, îl văd pe preşedintele Reagan cum strân­ge cu căldură mâna înmănuşată oferită delicat de Michael Jackson si cum îl laudă entuziast. E mai bine să pună în mişcare facul­tatea de negare — să evite să observe ce spun cuvintele, să spere că puştiul lor va trece şi peste asta. Dacă îşi începe de­vreme viaţa sexuală, acest fapt nu va sta în calea unor relaţii slabile mai târziu. Consumul de droguri se va opri cu siguranţa la marijuana. Şcoala oferă valori reale. Iar istoricismul popular ofe­ră salvarea finală: există noi stiluri de viaţă pentru situaţiile noi, iar generaţia mai în vârstă e acolo nu ca să-şi impună valorile, ci ca s-o ajute pe cea mai tânără să şi le găsească pe ale ei. Te­leviziunea, care, în comparaţie cu muzica, joacă un rol compa­rativ mai mic în formarea caracterului şi gustului tinerilor, este un monstru de consens — Dreapta îi monitorizează conţinutul referitor la sex, Stânga pe cel referitor la violenţă, şi multe alte secte conţinutul legat de alte aspecte. Dar muzica a rămas aproa­pe neatinsă, iar eforturile sunt deopotrivă ineficiente şi eronate în ce priveşte natura şi întinderea problemei.



(continuarea în numărul următor)



Allan Bloom – Criza spiritului american

(Cum universităţile au trădat democraţia şi au sărăcit sufletele studenţilor)







C86



Muzica modernă sărăceşte sufletul creştinului (2)



[…] Socratele lui Platon disciplinează extazul şi le oferă oame­nilor, prin urmare, puţină consolare sau speranţă. Potrivit for­mulei socratice, cuvintele — discursul, deci raţiunea — trebuie să determine muzica — armonia şi ritmul. Muzica pură nu poa­te niciodată îndura această constrângere. Studenţii nu sunt în măsură să cunoască plăcerile raţiunii; ei pot doar s-o vadă ca pe un părinte care te reprimă şi te pedepseşte. Dar ei văd, în cazul lui Platon, că acel părinte şi-a dat seama ce pun la cale. Platon ne învaţă că, pentru a lua temperatura spirituală a unui individ sau a unei societăţi, trebuie să „observi muzica”. Pen­tru Platon şi Nietzsche, istoria muzicii este o serie de încercări de a da formă şi frumuseţe forţelor întunecate, haotice, premo­nitorii ale sufletului — de a le face să slujească unui ţel mai înalt, unui ideal, să dea consistenţă îndatoririlor omului. Inten­ţiile religioase ale lui Bach, precum şi cele revoluţionare şi ome­neşti ale lui Beethoven sunt nişte exemple suficient de clare. O asemenea cultivare a sufletului foloseşte pasiunile şi le sa­tisface, sublimându-le totodată şi conferindu-le o unitate ar­tistică. Un om ale cărui activităţi nobile sunt însoţite de o muzică care le exprimă, oferind o plăcere care se extinde de la funcţi­ile trupeşti cele mai de jos până la culmile spirituale cele mai înalte, este întreg, şi nu există în el o tensiune între plăcut şi bine. Prin contrast, un om a cărui viaţă profesională e prozaică şi ne-muzicală, şi al cărui timp liber este compus din amuzamente rudimentare, intense este divizat şi fiecare parte a existenţei sale este subminată de cealaltă.

Prin urmare, pentru cei care sunt interesaţi de sănătatea psi­hologică muzica se află în centrul educaţiei, conferindu-le pa­siunilor ceea ce li se cuvine şi pregătind sufletul pentru folosirea nestingherită a raţiunii. Centralitatea unei asemenea educaţii este recunoscută de toţi vechii educatori. Abia dacă se mai re­marcă astăzi că în Politica lui Aristotel cele mai importante pasaje despre cel mai bun regim se referă la educaţia muzica­lă, sau că Poetica este o anexă a Politicii. Filozofia clasică nu i-a cenzurat pe cântăreţi. I-a convins. Şi le-a dat un ţel, unul pe care să-1 înţeleagă, până mai ieri. Dar cei care nu observă ro­lul muzicii la Aristotel şi îl dispreţuiesc în operele lui Platon au urmat şcoala lui Hobbes, Locke şi Smith, unde asemenea consideraţii au devenii inutile. Raţionalismul triumfător al Lu­minilor credea ca descoperise alte căi prin care să trateze par­tea iraţionala a sunetului, şi că raţiunea avea nevoie de mai puţin sprijin din partea ei. Doar la marii critici ai Luminilor şi raţionalismului, Rousseau şi Nietzsche, muzica se întoarce, şi ei au fost cei mai muzicali dintre filozofi. Ambii considerau că pasiunile — şi, odată cu ele, artele lor sacerdotale — se subţiaseră sub domnia raţiunii şi că, prin urmare, omul însuşi şi ceea ce vede el în lume s-a subţiat în mod corespunzător. Ei doreau să cultive stările entuziaste ale sufletului şi să retrăias­că pasiunea coribantică socotită de Platon drept o patologie. Nietzsche, mai ales, încerca să capteze din nou sursele iraţio­nale de vitalitate, să umple izvorul nostru secat din izvoare bar­bare, încurajând astfel dionisiacul şi muzica derivând din el.

Aceasta e semnificaţia muzicii rock. Nu sugerez că are vreo sursă intelectuală înaltă. Dar s-a ridicat la actualele înălţimi în educaţia tinerilor pe cenuşa muzicii clasice, şi într-o atmosfe­ră în care nu există vreo rezistenţă intelectuală la încercările de a lăsa liber şuvoiul celor mai primitive pasiuni. Raţionaliş­tii din vremurile moderne, ca de pildă economiştii, sunt indi­ferenţi la ea şi la ceea ce reprezintă. Iraţionaliştii sunt cu totul în favoarea ei. Nu e nevoie să ne temem că „bestiile blonde” or să iasă din sufletele blânde ale adolescenţilor noştri. Dar mu­zica rock exercită doar o atracţie, atracţia barbară faţă de do­rinţa sexuală — nu dragostea, nu erosul, ci dorinţa sexuală nedezvoltată şi neinstruită. Ea recunoaşte primele emanaţii ale senzualităţii emergente a copiilor şi li se adresează cu seriozi­tate, provocându-i şi legitimându-i, nu ca mlădiţe care trebuie atent îngrijite ca să se dezvolte în flori minunate, ci ca lucrul real. Rockul le dăruieşte copiilor, pe o tavă de argint, cu toată autoritatea publică a industriei de divertisment, toate lucrurile pe care părinţii le-au spus că trebuie să le aştepte până când se vor face mari şi vor ajunge mai târziu să le înţeleagă.

Tinerii ştiu că rockul are ritmul raportului sexual. Iată de ce Boleroul lui Ravel e piesa cea mai cunoscută şi iubită de ei din muzica clasică. Împreună cu o parte a artei reale şi cu o grăma­da de pseudoartă, o industrie enormă cultivă gustul pentru starea orgiastică a sentimentului conectat la sex, oferind un flux con­stant de material proaspăt pentru apetiturile vorace. Nicicând o formă de artă n-a fost dirijată atât de exclusiv spre copii.

Ajutând la sporirea excitaţiei şi a muzicii catarctice şi în acord cu ea, textele celebrează dragostea dulceagă, precum şi atrac­ţiile polimorfe, întărindu-le împotriva ridiculizării şi ostraciză­rii tradiţionale. Cuvintele descriu — implicit şi explicit — actele trupeşti care satisfac dorinţa sexuală şi le tratează ca singura culminare naturală şi de rutină pentru copiii care n-au nici cea mai vagă idee despre dragoste, căsătorie sau familie. Asta are un efect mult mai puternic decât pornografia asupra tinerilor, care n-au nici o nevoie să se uite cum alţii se dedau, indecent, la ceea ce pot face şi ei cu uşurinţă. N-au nevoie decât de o încurajare.

Corolarul inevitabil al unui asemenea interes sexual este re­volta împotriva autorităţii parentale care o reprimă. Egoismul devine astfel indignare, transformându-se apoi în moralitate. Revoluţia sexuală trebuie să răstoarne toate forţele de domi­naţie, duşmanii naturii şi ai fericirii. Din dragoste rezultă ura, mai­muţărind reforma socială. Viziunea despre viaţă este echilibrată de pivotul sexual. Resentimentele copilăreşti inconştiente sau pe jumătate conştiente de odinioară devin acum noua Scriptură. Ur­mează nostalgia după societatea fără clase, fără prejudecăţi, fără conflicte, universală, care rezultă în mod necesar din conşti­inţa eliberată — „Noi suntem lumea”, versiune adolescentină a propoziţiei Alle Menschen werden Briider(„Toţi oamenii vor fi fraţi” (lb. germană) — vers din Oda bucuriei, de Schiller, poem eroic transpus muzical de Beethoven în Simfonia a noua şi devenit între timp imnul Europei. (N.t.)), a cărei înfăptuire a fost inhibată de echivalenţii politici ai lui Tăticu' şi Mă­mica. Acestea sunt cele trei mari teme lirice: sexul, ura şi o versiune dulceagă, ipocrită a dragostei frăţeşti. Asemenea iz­voare poluate au ca rezultat un torent mâlos, unde doar mon­ştrii pot înota. O privire aruncată la videourile care proiectează imagini pe zidul peşterii lui Platon, de când s-a înfiinţat MTV, e suficientă pentru a demonstra asta. Imaginea lui Hitler apa­re destul de des în contexte incitante, în timpul pauzei. Nimic nobil, sublim, profund, delicat, cu gust sau măcar decent nu-şi află locul în asemenea tablouri. Nu este spaţiu decât pentru ceea ce e intens, schimbător, crud şi imediat, cu privire la care Tocqueville ne-a prevenit ca va fi caracterul artei democrati­ce, combinat cu o difuziune, importanţa şi conţinut dincolo de cea mai îndrăzneaţă închipuire a lui Tocqueville.

Imaginaţi-vă un băiat de treisprezece ani stând acasă, în su­fragerie, făcându-şi temele la matematică în vreme ce ţine la urechi căştile Walkmanului sau priveşte MTV. Beneficiază de libertăţile cu greu câştigate de-a lungul secolelor de alianţa dintre geniul filozofic şi eroismul politic, consacrate de sângele martirilor; cea mai productivă economie cunoscută vreodată de omenire îi oferă confortul şi timpul liber; ştiinţa a pătruns tainele naturii spre a-i da minunatul sunet electronic, viu par­că, şi reproducerea imaginii de care se bucură. Şi în ce culmi­nează progresul? Un adolescent al cărui trup palpită în ritmuri orgasmice; ale cărui sentimente sunt articulate în imnuri în­chinate bucuriilor onanismului sau ale uciderii părinţilor; a că­rui ambiţie e să ajungă celebru şi bogat imitându-l pe travestitul care cântă. Pe scurt, viaţa e făcută dintr-o fantasmă masturbaţională permanentă, preambalată comercial.

Această descriere poate părea exagerată, dar numai fiind­că unii preferă s-o privească astfel. Continua expunere la mu­zica rock este o realitate, nu e mărginită la o clasă anume sau la un tip special de copil. E suficient să-i întreb pe studenţii din primul an ce muzică ascultă, cât de mult şi ce anume contea­ză pentru ei, ca să descoperi că fenomenul e universal în Ame­rica, că începe în adolescenţă sau puţin mai devreme şi continuă de-a lungul studiilor universitare. Este cultura tineretului prin excelenţă, aşa cum am insistat atât de des; nu există, în prezent, o contrapondere care să le alimenteze spiritul. O parte din for­ţa acestei culturi vine din faptul că e atât de zgomotoasă. Face imposibilă conversaţia, aşa că o mare parte a prieteniei trebuie să se desfăşoare în absenţa vorbirii despre care Aristotel spune că reprezintă esenţa prieteniei şi singura bază comună reală. Cu rockul, iluziile sentimentelor împărtăşite, contactul corporal şi formulele mormăite, care se presupune că ar conţine o mare doză de înţeles dincolo de limbaj, constituie baza asocierii. Nimic din toate astea nu intră pentru ei în contradicţie cu mersul vieţii, frec­ventarea cursurilor şi scrierea temelor. Dar viaţa interioară încăr­cată de sens vine odată cu muzica.

Acest fenomen este deopotrivă uluitor şi nedigerabil şi, fapt adesea observat, a devenit rutină pură şi obişnuinţă. Dar faptul că tinerii cei mai înzestraţi ai societăţii şi partea cea mai impor­tantă a energiilor lor e astfel ocupată a căpătat proporţii istori­ce. Membrii viitoarelor civilizaţii îşi vor pune întrebări cu privire la acest aspect şi-l vor găsi la fel de incomprehensibil ca siste­mul de caste, arderea pe rug a vrăjitoarelor, haremurile, caniba­lismul şi luptele gladiatorilor. Se prea poate ca nebunia cea mai mare a unei societăţi să i se pară normală. Copilul descris mai sus are părinţi care s-au sacrificat ca să-i ofere o viaţă bună şi care-şi pun mari speranţe în fericirea lui viitoare. Nu pot crede că vocaţia muzicală va contribui prea mult la acea fericire. Dar n-au ce face. Golul spiritual al familiei a lăsat deschis câmpul pen­tru muzica rock, şi nu le pot interzice copiilor lor să-l asculte. Dai de el pretutindeni; toţi copiii îl ascultă; dacă l-ar interzice, n-ar face decât să piardă afecţiunea şi obedienţa copiilor lor. Când deschid televizorul, îl văd pe preşedintele Reagan cum strân­ge cu căldură mâna înmănuşată oferită delicat de Michael Jackson si cum îl laudă entuziast. E mai bine să pună în mişcare facul­tatea de negare — să evite să observe ce spun cuvintele, să spere că puştiul lor va trece şi peste asta. Dacă îşi începe de­vreme viaţa sexuală, acest fapt nu va sta în calea unor relaţii slabile mai târziu. Consumul de droguri se va opri cu siguranţa la marijuana. Şcoala oferă valori reale. Iar istoricismul popular ofe­ră salvarea finală: există noi stiluri de viaţă pentru situaţiile noi, iar generaţia mai în vârstă e acolo nu ca să-şi impună valorile, ci ca s-o ajute pe cea mai tânără să şi le găsească pe ale ei. Te­leviziunea, care, în comparaţie cu muzica, joacă un rol compa­rativ mai mic în formarea caracterului şi gustului tinerilor, este un monstru de consens — Dreapta îi monitorizează conţinutul referitor la sex, Stânga pe cel referitor la violenţă, şi multe alte secte conţinutul legat de alte aspecte. Dar muzica a rămas aproa­pe neatinsă, iar eforturile sunt deopotrivă ineficiente şi eronate în ce priveşte natura şi întinderea problemei.



(continuarea în numărul următor)



Allan Bloom – Criza spiritului american

(Cum universităţile au trădat democraţia şi au sărăcit sufletele studenţilor



C86



Muzica modernă sărăceşte sufletul creştinului



Deşi studenţii nu au cărţi, ei au, cât se poate de emfatic, muzică. Nimic nu e mai ciudat la generaţia asta decât depen­denţa ei de muzică. Este epoca muzicii şi a stărilor sufleteşti care o însoţesc. Ca să găsim un rival al acestui entuziasm, ar trebui sa ne întoarcem în urmă cu cel puţin un secol, în Ger­mania, la pasiunea pentru operele lui Wagner. Nemţii aveau sentimentul religios că Wagner crea înţelesul vieţii şi că nu-i ascultau doar compoziţiile, ci că-i trăiau înţelesul. Astăzi, o mare parte din tinerii între zece şi douăzeci de ani trăiesc pentru mu­zică. E pasiunea lor; nimic nu îi excită ca ea; nu pot lua în se­rios ceva străin muzicii. Când se află la şcoală sau cu familiile, tânjesc să se cufunde din nou în muzica lor. Nimic din ceea ce-i înconjoară — şcoala, familia, biserica — nu are vreo le­gătură cu lumea lor muzicală. În cel mai bun caz, lumea aceea obişnuită e neutră, dar de obicei e un impediment, secat de con­ţinutul vital, ba chiar un lucru împotriva căruia să te revolţi. Desigur, entuziasmul pentru Wagner era limitat la o clasă re­strânsă, putea fi gustat rareori şi doar în câteva locuri, şi tre­buia să aştepte producţiile terminate lent de compozitor. Muzica noilor adepţi, pe de altă parte, nu cunoaşte graniţe de clasă sau naţiune. Este disponibilă pretutindeni, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Ai stereo în casă, în maşină; există con­certe; există videouri muzicale, şi canale speciale care le sunt dedicate exclusiv, care transmit non-stop; există Walkman-uri, aşa încât nu mai rămâne vreun loc — transportul în comun, biblioteca — în care studenţii să nu poată fi în comuniune cu Muza lor, chiar şi atunci când studiază. Şi, mai presus de toate, solul muzical a devenit tropical de bogat. Nu e nevoie să aştepţi un geniu impredictibil. Există acum multe genii, care produc permanent; la fiecare erou căzut se ridică doi care-i iau locul. Nu există o penurie de nou şi de lucruri care să te surprindă.

Puterea muzicii în suflet — descrisă minunat Jessicăi de către Lorenzo în Neguţătorul din Veneţia — a fost recuperată după o lungă perioadă de desuetudine. Muzica rock e cea care a efec­tuat această restauraţie. Muzica clasică a murit printre tineri. Această aserţiune va fi, ştiu prea bine, aprig contestată de mulţi care, nevoind să recunoască schimbările de flux, pot atrage aten­ţia asupra proliferării, în campusuri, a aprecierii şi practicării mu­zicii clasice, precum şi a trupelor muzicale de tot felul. Prezenţa lor e incontestabilă, dar nu implică mai mult de 5 sau 10 % din­tre studenţi. Muzica clasică e acum un gust aparte, ca limba greacă sau arheologia precolumbiană, nu o cultură comună de comunicare reciprocă şi stenografie psihologică. În urmă cu trei­zeci de ani, majoritatea familiilor din clasa de mijloc făceau ca fragmente din muzica europeană veche să fie o parte a cămi­nului lor, atât fiindcă le plăcea, cât şi fiindcă o considerau bună pentru copii. Studenţii aveau de obicei unele asocieri emoţio­nale timpurii cu Beethoven, Chopin şi Brahms, parte permanen­tă a formaţiei lor, şi la care se presupunea că urmau să reacţioneze de-a lungul vieţii. Era, poate, singura distincţie de clasă recognoscibilă în mod regulat între indivizii educaţi şi cei needucaţi din America. Mulţi — sau chiar cei mai mulţi — dintre tinerii acelei generaţii ascultau ritmurile lui Benny Goodman (Benjamin David Goodman (1909-1986) — celebru muzician de jazz, cunoscut ca „Regele swing-ului” şi „Patriarhul clarinetului”, clarinetist, compozitor şi şef de orchestră. (N.t.)), con­ştienţi de ce fac — ca să fie la modă, să demonstreze că nu sunt snobi, sa-şi arate solidaritatea cu idealul democratic al cul­turii populare din care urma să se dezvolte o nouă cultură înal­ta. Aşa că rămânea o distincţie de clasă între diversele stări sociale, deşi gustul privat începea să se întrebe daca e chiar atât de înnebunit după stratul superior. Dar toate astea s-au schimbat. Muzica rock e la fel de necontestată şi de neproble­matică precum aerul pe care-l respiră studenţii, şi foarte puţini au vagi cunoştinţe de muzică clasică. Sunt întotdeauna surprins de asta. Şi unul din cele mai stranii aspecte ale relaţiilor mele cu studenţii buni pe care ajung să-i cunosc bine e faptul că ajung adeseori să-i introduc în universul lui Mozart. Îmi face mereu plă­cere, în măsura în care e plăcut să le faci oamenilor cadouri care să le placă. E interesant de văzut dacă şi în ce mod studiile lor sunt împlinite de o asemenea muzică. Dar e ceva complet nou pentru mine, ca profesor; înainte, studenţii mei ştiau mult mai multă muzică clasica decât ştiam eu.

Muzica nu era atât de importantă pentru generaţia de stu­denţi care a precedat-o pe cea actuală. Romantismul care do­minase muzica serioasă de la Beethoven încoace făcea apel la rafinamente — poate suprarafinamente — ale sentimentelor greu de găsit în lumea contemporană. Vieţile pe care le duc — sau vor să le ducă — oamenii şi pasiunile lor dominante sunt de alt tip decât acelea ale burgheziei germane şi franceze extrem de educate, avidă să citească Rousseau şi Baudelaire, Goethe şi Heine, pentru satisfacţia lor spirituală. Muzica proiectată să producă— şi să încânte — asemenea sensibilităţi rafinate a avut o relaţie foarte neînsemnată cu vieţile americanilor de orice fel. Aşa încât cultura muzicală romantică a îmbrăcat în America multă vreme aspectul unui luciu de faţadă, la fel de ridicol ca parada de castitate cochetă a Margaretei Dumont, atât de bine exploatată de Groucho Marx în A Night at the Opera. Am ob­servat asta atunci când am început să predau şi am locuit în­tr-o casă cu studenţi talentaţi. Cei „buni” studiau la fizică şi apoi ascultau muzică clasică. Studenţii mai puţin adaptaţi, unii dintre ei doar vulgari şi agitaţi sub jugul tiraniei culturale, al­ţii şi ei serioşi, căutau lucruri care să răspundă cu adevărat ne­voilor lor. Reacţionau aproape întotdeauna la ritmul muzicii rock nou-apărute. Le era puţin ruşine de această preferinţă, pen­tru că nu era respectabilă. Dar m-am situat instinctiv de par­tea acestui de al doilea grup, ale cărui sentimente reale — chiar dacă banale — se opuneau sentimentelor moarte şi artificia­le. Apoi, nonşalanţa lor muzicală a câştigat revoluţia şi dom­neşte nestingherită şi în ziua de azi. Nu a fost produsă vreo muzică clasică aptă să vorbească acestei generaţii.

Simptomatic pentru această schimbare este cu câtă serio­zitate citesc studenţii de acum celebrele pasaje despre educa­ţia muzicală din Republica lui Platon. În trecut, studenţii, ca adevăraţi liberali, erau indignaţi de cenzura poeziei, ca ame­ninţare la adresa liberei investigaţii. Dar se gândeau de fapt la ştiinţă şi politică. Abia dacă acordau vreo atenţie discuţiei de­spre muzica însăşi şi, în măsura în care s-au gândit vreodată la asta, erau realmente uluiţi de faptul că Platon dedica un timp ritmului şi melodiei într-un tratat serios de filozofie politică. Experienţa lor legată de muzică era un amuzament, o chestiu­ne indiferentă vieţii politice sau morale. Dimpotrivă, studen­ţii de astăzi ştiu exact de ce Platon ia muzica atât de în serios. Ei ştiu că afectează foarte profund viaţa şi sunt indignaţi, fiind­că Platon pare să vrea să le fure cea mai intimă plăcere. Ei in­tră într-o dispută cu Platon privitoare la experienţa muzicii, iar disputa se concentrează asupra felului în care trebuie ea eva­luată şi tratată. Această întâlnire nu numai că aruncă o lumi­nă asupra fenomenului muzicii contemporane, ci oferă şi un model privind modul în care studenţii contemporani pot abor­da profitabil un text clasic. Însăşi furia lor demonstrează cât de mult ameninţă Platon lucrurile care le sunt dragi şi intime. Ei sunt foarte puţin capabili să-şi apere experienţa, care părea incontestabilă înainte de a fi pusă sub semnul întrebării şi care opune o rezistenţă considerabilă la o analiză rece. Totuşi, dacă un student poate — fapt dintre cele mai dificile şi mai neobiş­nuite — să se dea puţin înapoi, să obţină o distanţă critică faţă de lucrurile de care se agaţă, să ajungă să se îndoiască de va­loarea ultimă a ceea ce iubeşte, el a făcut primul şi cel mai di­ficil pas spre conversia filozofică. Indignarea este forma prin care sufletul se apără împotrivă rănii provocate de îndoiala faţă de sine însuşi; ea reordonează cosmosul pentru a sprijini drep­tatea cauzei sale. Justifică astfel condamnarea lui Socrate la moarte. Recunoaşterea indignării drept ceea ce este constituie o cunoaştere a sufletului şi este deci o experienţă mai filozo­fică decât studiul matematicii. Platon ne învaţă că muzica, prin natura ei, cuprinde tot ce e astăzi mai rezistent la filozofie. S-ar putea deci ca prin hăţişul celei mai mari corupţii a noastre să existe o cale spre conştientizarea celor mai vechi adevăruri.

Învăţătura lui Platon despre muzică este, ca să simplificăm lucrurile, că ritmul şi melodia, însoţite de dans, constituie expre­sia barbară a sufletului. Barbară, nu animală. Muzica este mediumul sufletului uman în condiţia sa extatică extremă de uluire şi teroare. Nietzsche, care e în bună măsură de acord cu analiza lui Platon, spune în Naşterea tragediei (să nu uităm de restul ti­tlului: din spiritul muzicii) că un amestec de cruzime şi senzua­litate brută caracteriza această stare care, desigur, era religioasă, în slujba zeilor. Muzica reprezintă discursul primitiv şi primar al sufletului şi este alogon, fără o vorbire sau o raţiune articu­lată. Nu numai că nu e raţională, dar e ostilă raţiunii. Chiar şi atunci când se adaugă discursul articulat, el e în mod evident subordonat şi determinat de muzică şi de pasiunile pe care le exprimă.

Civilizaţia, sau, ca să spunem acelaşi lucru, educaţia e îm­blânzirea sau domesticirea pasiunilor neprelucrate ale sufle­tului — nu suprimarea sau extirparea lor, care ar lipsi sufletul de energie, ci formarea şi informarea lor ca artă. Scopul ar­monizării părţii entuziaste a sufletului cu ceea ce se dezvoltă mai târziu, partea raţională, e poate imposibil de atins. Dar fără ea omul nu poate fi niciodată întreg. Muzica, sau poezia, care e ceea ce devine muzica atunci când apare raţiunea, implică întotdeauna un echilibru delicat între pasiune şi raţiune, şi, chiar şi în formele ei cele mai înalte şi mai dezvoltate — religioa­se, războinice şi erotice —, balanţa este întotdeauna înclina­tă, fie şi numai foarte puţin, spre domeniul pasional. Muzica, aşa cum ştie toată lumea, oferă o justificare incontestabilă şi o plăcere satisfăcătoare pentru activităţile care o însoţesc: sol­datul care aude fanfara este subjugat şi liniştit; credinciosul este exaltat în rugăciunea sa de sunetul orgii din biserică; iar îndrăgostitul se lasă dus de val şi conştiinţa sa e liniştită de chi­tara romantică. Înarmat cu muzică, omul poate da naibii îndo­iala raţională. Din muzică se ivesc zeii potriviţi, care-i educă pe oameni prin exemplul şi poruncile lor.









(continuarea în numărul următor)



Allan Bloom – Criza spiritului american

(Cum universităţile au trădat democraţia şi au sărăcit sufletele studenţilor)





C85



Relaţia Biserică – stat în viziunea lui Simion Mehedinţi-Soveja (3)



Simbioza între Biserică şi Stat, fără antagonism. (continuare din numărul precedent)

În rezumat: De la cesaropapismul lui Constantin şi al altor îm­păraţi bizantini, unii cufundaţi în teologie, s-a trecut cu timpul la un fel de papocesarism, la Roma, având pretenţia uriaşă de a su­bordona sceptrului pontifical toate ţările, adică tocmai ce putea fi mai străin de atitudinea pur spirituală a lui Iisus. „Împărăţia mea nu-i din lumea asta...”. Nenorocita lunecare a Bisericii creştine spre politică a fost una din cele mai grave erori ale vieţii europene, iar judecata aceasta nu porneşte de la vreun liber-cugetător con­temporan, ci chiar de la marele catolic Dante, martorul luptei din­tre papă şi împărat. De aceea, inimosul creştin numeşte pe papă „Principe al fariseilor, care ţine în aceeaşi mână şi sabia, şi cârja pastorală”, iar despre Biserica Romei, mărturiseşte că „a căzut în noroi, fiindcă a confundat cele două puteri şi s-a murdărit ca şi catâroaica pe care încalecă papa” (Purgatoriu, cântul XVI).

Ce-a ieşit din Bizanţ şi din biserica apuseană, cu pretenţia ei judaică de a supune Statul lui Iehova, se ştie. S-a ajuns cu timpul la formula barocă: cujus regio, ejus religio, jignitoare nu numai pentru orice creştin, dar şi pentru orice conştiinţă omenească. Nimic-nimic din toate acestea nu s-a pomenit în cuprinsul pămân­tului carpatic.

Mai întâi, ne-a ferit de atitudini excesive însuşi temperamen­tul potolit al rasei şi evlavia ei, relevată de Strabo ca o însuşire precumpănitoare a caracterului dacilor. Zeul luminii, Sabazios şi Zamolxe nu aveau nimic din asprimea lui Iehova al evreilor - con­tractual exclusivist şi răzbunător.

În al doilea rând, neamul dacilor avea îndărătul lui o lungă tradiţie de armonizare între cugetarea religioasă şi cea politică. Deceneu, Vezina şi alţi mari preoţi sunt sfetnici, nu nişte fanatici cu blestemul pe buze, ca în Vechiul Testament. Echilibrul era deci şi în sânge şi obiceiurile moştenite de la străbuni(Amintim aici pe evrei, nu din întâmplare, ci pentru că deosebirea faţă de daci era fundamentală. Nu cunoaştem prea multe din religia poporului dac. Opere ca Germania sau De bello gallico ar fi fost pentru noi de un preţ imens. Dar ceea ce ştim ne este totuşi de-ajuns, spre a ne da seamă că faţă de politeismul de operetă al grecilor şi al romanilor de o parte şi mitologia barbară a neamurilor din nordul Europei, „Dacii nemuritori”, cu adorarea zeului luminii ne îndreaptă ochii spre Iran, unde stau în lupa necurmată Ormuz cu Ahriman, zeul întunericului. Tor spre Iran ne îndreaptă şi credinţa că fiecare om are o stea ocrotitoare - poporul român zice şi azi: „vai de steaua lui” - precum şi credinţa că sufletul omenesc trece prin multe trepte de perfecţionare, până ajunge în al nouălea cer.

Iubirea luminii soarelui, antipatia faţă de norii furtunilor care ascund soa­rele (dacii îi împroşcau cu săgeţi) sunt dovezi de seninătate sufletească şi de op­timism, de speranţă în mai bine, pe când evreii înclinau spre concepţia pesi­mistă că „nu toţi oamenii pot fi mântuiţi”.

Asemănarea religiei dacilor cu a iranienilor explică uşor pentru ce şi cultul lui Mithra a pătruns atât de iute în ţinuturile carpatice, ca „mijlocitor” în lupta dintre lumină şi întuneric. După cum „ideea nemuririi sufletului” (Zamolxe), tot aşa ideea „Naşterii din fecioară”, în cultul mithraic, era un fel de firească introducere spre creştinism. I. Geffken, Aus der Werdezit des Christentums, Leipzig 1909, p. 111 ş.a.).

Astfel, din nevoie am făcut, cum se zice, virtute. Strâmtoarea ne-a împins spre armonie, în loc de antagonism. Trăind cu barbarii în coaste, n-am avut răgaz pentru certuri, chiar dacă temperamen­tul nostru ar fi fost procesiv, ceea ce nu era însă, în firea noastră. Am fost bucuroşi să ne strecurăm printre greutăţi, ascultând de că­peteniile civile şi bisericeşti, care stau ca un fel de mijlociri între gloata satelor şi barbari, iar năvălitorii aveau şi ei interes să recu­noască aceste autorităţi locale, spre a putea strânge dijma cu aju­torul lor. Avem o dovadă pipăită: chiar în mijlocul viforului celui mare al năvălirii tătăreşti descrisă de călugărul Rogerius de la Oradea, veneticii s-au servit de judeţii noştri ca de un fel de perceptori (Constituerunt canesios (adică kinezi sau judeţi) id est balivios, qui justiam facerent et equos, animalia, arma et vestimenta utilia procurarent... Pacem habebamus et fora... conveniebant canesii etc. (Carmen miserabile, cap. XXXV)).

Concluzie: Cele înşirate până aici dovedesc, credem, un lucru cu neputinţă de tăgăduit. Pentru locuitorii Daciei a fost un real câştig să nu aibă nici o atingere cu certurile politico-dogmatice din Imperiul Roman. Atât cesaro-papismul împăraţilor din Byzanţ, cât şi papismul de la Petersburg, au fost şi sunt pentru conştiinţa ori­cărui creştin nepărtinitor o adevărată desfigurare a învăţăturii lui Iisus, total străin de preocupările politice(Ce urmări grozave poate avea tendinţa Bisericii de a înlocui puterea Sta­tului, ori a Statului de a subjuga Biserica se poate vedea numai din cele întâm­plate la Byzanţ, unde împăraţii teologiseau, iar lumea ajunsese să-i aprecieze după gradul lor de ortodoxie, sau la Roma care, sub papii politici, (Borgia) ajunsese o cloacă maxima, dar şi în ţările protestante. Geneva, pe timpul lui Calvin, ajunsese o adevărată puşcărie. Călăii şi rugurile au făcut pentru Refor­mă ceea ce inchiziţia fanaticului Loyola făcea pentru catolicism. Cruzimile pro­testanţilor n-au rămas cu nimic mai pe jos decât ale papistaşilor. Peste câteva mii de ani, istoria va vorbi de cele dintâi milenii ale creştinismului ca despre o epocă de adâncă barbarie. Un episcop englez, care a trecut nu de mult prin România, a făcut această mărturisire: „Henric al VIII -lea a fost în viaţa sa particulară un om rău, iar în viaţa publică, violent şi hrăpăreţ, măcar că era un teolog foarte capabil”. Iar ca dovadă că Evanghelia nu poate fi sprijinită prin ştreang şi călăi, el aminteşte că „biserica anglicană ajunsese în secolul al 18-lea într-o adevărată somnolenţă. Devenise o unealtă a statului pentru menţinerea religiei oficiale, în schimb, gloata poporului, pe măsură ce revoluţia industrială (maşinismul) devenea tot mai intensă, ajunsese în întregime păgână”. Vezi: Bi­serica Anglicană, conferinţa ţinută la Radio, în Bucureşti de P. S. S. Richard Godfrey Persons, episcop anglican de Southwark, Buc. 1940, p. 20). Îndemnându-ne să dăm Cezarului ceea ce este al Cezarului, iar lui Dumnezeu, ceea ce este al lui Dumnezeu, întemeietorul creştinismului înlăturase din capul locului orice putinţă de antagonism între Biserică şi Stat. Pentru oamenii sinceri, doctrina evanghelică era şi este cât se poate de limpede: nici clericii să nu se amestece în uneltiri politice, nici cârmuitorii politici să nu calce peste conştiinţa religioasă a cuiva: simbioză, fără ciocnire! Aceasta a fost formula care a exprimat şi exprimă cugetul cel mai exact al poporului român cu privire la ra­portul între puterea temporală şi cea spirituală. Aşezarea geogra­fică ,,în calea răutăţilor” a fost compensată astfel, măcar în parte, prin pacea sufletească în latura religioasă.







S. Mehedinţi-Soveja – Creştinismul românesc





C84



Relaţia Biserică – stat în viziunea lui Simion Mehedinţi-Soveja (2)



Simbioza între Biserică şi Stat, fără antagonism.

[...] La toate acestea, s-a adăugat după începutul erei creştine şi Biserica. După retragerea legiunilor, sfaturile şi poruncile bisericii au trebuit să ia locul autorităţii oficiale, anulată în chip firesc din ziua plecării funcţionarilor statului. Desigur însă că nu plecaseră toţi. Cei legaţi de interesele familiei şi proprietăţii au rămas locu­lui, cum se întâmplă totdeauna şi peste tot în astfel de împrejurări, în orice caz, tribunalul nu putuse pleca, în el s-a continuat exerci­tarea magistraturii. De cine? Obiceiurile Dacilor ne lămuresc de­plin: la ei, preotul era şi judecător. Şi astfel, basilica, adică judecă­toria ori tribunalul a devenit pe încetul biserica. Omul a sfinţit lo­calul civil, dându-i caracter religios. În lipsa sancţiunii administra­tive a statului, a rămas sancţiunea morală reprezentată de preot, fiind el însuşi continuator al vechiului popa - bărbatul însărcinat cu sacrificiile păgâne. Cel care împrăştia sângele jertfei în cultul mithraic, împarte acum, pe temeiul unui simbolism analog, vinul şi pâinea cuminecăturii creştine.

Pe calea aceasta, Evanghelia a ajuns pe nesimţite un fel de le­ge nescrisă, ţinând locul magistraturii. Că lucrurile s-au petrecut astfel ne-o dovedeşte însăşi limba, documentul cel mai întreg al vieţii unui popor. Pe când scrisul este ceva fragmentar şi intermi­tent (în timp şi în spaţiu), limba este un tot permanent, ca un fel de înregistrare totalitară a vieţii. Terminologia latină: lege, judecător, judeţ, judecată, a judeca... dovedeşte că dreptatea romană nu pie­rise în pământul Daciei. Sunt însă trei cuvinte care cuprind ele sin­gure veacuri de istorie. Mai întâi cuvântul lege care a ajuns să în­semne, în limba noastră, trei lucruri dintr-o dată: Credinţă religi­oasă, Cod civil şi chiar Naţiune sau neam, cum dovedesc zicătorile populare „În legea lui” înseamnă, în credinţa lui, despre divini­tate; „om fără-de-lege” înseamnă un om care nu ţine seama de rânduielile ţării în care trăieşte; ce „lege de om e acesta”?, în­seamnă din ce naţiune face parte, când nu-i de „lege românească” adică creştin ortodox.

Al doilea cuvânt semnificativ este credinţa. Spre deosebire de alte limbi romanice, vorba aceasta are la noi iarăşi trei înţelesuri: unul teologic (confesional); altul politic: lealitate sau fidelitate, iar altul juridic: „credinţa boierilor mei” înseamnă în actele domnito­rilor români exactitatea mărturiei celor pomenite în act.

În sfârşit, e un al treilea cuvânt care arată mai limpede decât toate cât de strânsă a fost legătura dintre biserică şi neam în ce pri­veşte rânduirea vieţii sociale, cuvântul afurisenie, sentinţa cea mai grea a judecăţii la care poate fi supus un creştin, arată că ea pornea din Biserică. După cum cea mai solemnă con­sacrare a cuiva, tot aşa afurisenia a căpătat în mintea poporului nostru înţelesul celei mai grave condamnări. Când geografia lingvistică va cartografia întinderea acestor cuvinte, iar folclorul va fi mai adânc analizat, de bună seamă, vom vedea din ce în ce mai clar rolul Bisericii în dezvoltarea neamului.

Deocamdată ne oprim la următoarea constatare: îmbinarea atât de intimă a unor noţiuni atât de diferite în acelaşi cuvânt a fost o urmare firească a izolării în care am rămas după retragerea le­giunilor pe linia Dunării. Rămânând afară de graniţele imperiului şi de atingerea cu celelalte neamuri romanice, evoluţia noastră a fost deosebită. La noi, Biserica creştină a căpătat mare rol social şi chiar politic înainte de a fi fost recunoscut creştinismul ca religie de stat. Aproape cu o jumătate de secol înainte de edictul lui Constantin, Evanghelia a trebuit să ţină în Dacia loc de constituţie socială şi politică.

Aşa se explică de ce simbioza între organizarea civilă şi cea religioasă, s-a putut face la noi fără antagonism. Ne ajutase, e drept, şi vechea legătură dintre monarhii daci şi marii-preoţi care stau alături de ei ca sfetnici în toate împrejurările însemnate. Îm­prejurarea colaborării dintre Stat şi Biserică a fost însă un adevărat noroc. În statele păgâne, capul statului era şi zeul naţiunii. Până şi împăraţii romani au făcut această enormă greşeală de a coborî di­vinitatea la nivelul vieţii omeneşti plină de lunecări. Dacii, cu înalta lor spiritualitate, au nimerit un drum mai cu minte: Regele reprezenta puterea militară în politică; Marele-Preot era simbolul puterii religioase, dar zeul luminii trona deasupra tuturor muritori­lor. Cu alte cuvinte, simbioză fără confundare, ca la păgâni, dar şi fără contaminare, cum s-a întâmplat mai târziu în statele creştine, unde autocraţii s-au amestecat în teologie, iar reprezentanţii cleru­lui (patriarhi, papi etc.) s-au apucat să facă politică. Lucrul era în­să inevitabil. Statul, când e puternic, se amestecă mai mult decât se cuvine în trebile Bisericii, după cum clerul, când ajunge la o ie­rarhizare mai complicată, nu păstrează măsura faţă de stat, ci cau­tă să şi-l subordoneze, ori i se subordonează pentru interese mate­riale sau de altă natură: pentru persecutarea ereticilor etc., etc.

Lucrul acesta s-a dovedit repede la sudul Dunării, când Dacia a rămas afară din imperiu. Îndată după recunoaşterea oficială a creştinismului prin decretul constantinian a şi început amestecul politicii în Biserică. Pentru a astâmpăra unele certuri dintre teo­logi, împăratul a convocat Sinodul din Niceea, pe care l-a prezidat în persoană, măcar că nu înţelegea limba greacă. Dar dezbinările s-au ţinut lanţ, ceea ce tulbura liniştea Statului şi a dus pe împărat până la dezgust. Iată ce scria episcopilor adunaţi în sinodul de la Tyr: „Mă tem că adevărul să nu fi pierit în mijlocul atâtor patimi. Ar trebui să luaţi pildă de la barbarii care, de frica puterii mele, păzesc legea lui Dumnezeu”. De bună seamă, se gândea la goţi şi la alţi barbari din apropierea Dunării-de-Jos, un ţinut pe care-l cu­noştea foarte de aproape încă din tinereţe. De altă parte, nici clerul nu se lăsa mai prejos cu critica şi aluziile politice. În legătură cu sinodul de la Tyr, iată ce spunea Sf. Athanasie: ,,Cu ce drept oa­menii aceia, partizanii episcopului Arie, au convocat un sinod contra mea? Cu ce obraz pot ei să numească sinod o adunare pre­zidată de un prefect... şi în care poliţia pune lucrurile la cale? Ce sinod e acela, unde prefectul vorbeşte, iar episcopii tac şi pleacă fruntea înaintea lui? Dacă vor să judece ca episcopi, ce nevoie aveau de prefect şi de soldaţi sau de scrisoarea de convocare sem­nată de împărat?”(G. Bardy, Saint-Athcmase, Paris 1925. p. 43).

Din acestea se vede în ce grozavă criză sufletească se afla pe atunci lumea mediteraneană. Spre deosebire de evrei, la care statul era al lui Iehova, iar clerul putea destitui pe rege, „ungând” pe al­tul plăcut preoţimii, grecii şi romanii ajunseseră la o colaborare ar­monioasă între stat şi religie. Zeul sau zeiţa cetăţii era un protector firesc şi lua uneori parte chiar la război, pentru a ocroti comunita­tea politică, de care era legat prin ofrande aduse în temple etc., etc. Astfel de zei, puteau uneori să fie luaţi prizonieri şi duşi la ro­bie. Şi iată acum se iveşte o problemă nouă. Aducându-şi aminte de amestecul lui Iehova în punerea şi depunerea monarhului, pre­cum de titlul pontifex maximus şi de divinizarea împăratului, la ro­mani, Constantin ia asupră-şi convocarea sinodului de la Niceea şi se amestecă în teologie, iar prefecţii, poliţia şi armata încurcă şi ei trebile Bisericii. Scandalul a izbucnit chiar de la început într-o mă­sură la care nimeni nu se aşteptase. Sf. Atanasie, episcopul Ale­xandriei şi cap al opoziţiei contra împăratului, mărturiseşte în chi­pul cel mai făţiş. Un moment, el caută sprijin tocmai la episcopul din Roma. De altă parte, episcopii Romei, tot cu gândul la ponti­fex maximus şi la supremaţia politică a vechii Rome, vor luneca şi ei pe încetul spre interese politice, gândindu-se chiar la întemeierea unui stat teocratic, statul papal!

(continuarea în numărul următor)



S. Mehedinţi-Soveja – Creştinismul românesc



C83



Relaţia Biserică – stat în viziunea lui Simion Mehedinţi-Soveja



Simbioza între Biserică şi Stat, fără antagonism. Pătrun­derea pe nesimţite a creştinismului în Dacia a avut urmări de mare însemnătate pentru neamul din Carpaţi. Le putem cuprinde pe toa­te într-o singură formulă: pe de o parte, stabilirea unei simbioze între stat şi biserică, fără ciocniri; pe de altă parte, fără contami­narea politică, atât de păgubitoare în viaţa altor naţiuni.

La noi, biserica şi neamul au trăit în deplină solidaritate, chiar de la început. Pentru a înţelege aceasta e nevoie să ne dezbărăm de unele deprinderi ale cărturarilor. De obicei, ei socotesc retragerea legiunilor pe timpul lui Aurelian ca o catastrofă pentru Dacia. Re­alitatea a fost cu totul alta. Plecarea administraţiei şi a funcţio­narilor imperiului a fost o adevărată uşurare pentru populaţia din tot cuprinsul Daciei.

În adevăr, pax romana încetase de mult. Anii, de la suirea lui Traian pe tron, până la moartea lui Marc Aureliu au fost cea din urmă epocă de relativă sănătate a statului roman. Cu urmaşul său, Commodus, un spartan uşuratic şi fără demnitate, semnele des­compunerii ies la iveală. E drept, agonia mai durează câteva seco­le, dar trebuie să ţinem seamă că zvârcolirile nu se simţeau atât la marginea imperiului, ci mai ales înăuntrul lui, iar deznodământul nu mai putea fi amânat. După ce avusese un singur cap, statul ro­man ajunsese bicefal, cu doi monarhi, apoi policefal, când împă­raţii îşi adăogară ca tovarăşi o sumă de cezari. Când citeşti des­crierile lui Herodian, martor ocular al acestor grave prefaceri, sim­ţi că sfârşitul se apropie: statul devenise o arenă de lupte între ge­neralii doritori să se facă împăraţi, punându-se în fruntea legiuni­lor pentru a se porni asupra Italiei şi a se încorona la Roma.

De aceea, şi vedem în acest timp un fapt bătător la ochi: Aure­lian, un bărbat harnic, deştept şi ager în trebile militare, nu se gândeşte numai la asigurarea graniţei faţă de barbari (goţi), ci şi la apărarea Romei, ridicând repede un zid împrejurul capitalei. Nu la Dunăre, la Rin sau la Eufrat era pericolul cel mare, ci chiar în mijlocul Italiei (Historiae augustae scriptores, Aurelianus, XXI şi XXXVIII). Prin urmare, retragerea legiunilor din Dacia în­semna o reală uşurare pentru această provincie, fiindcă ieşea din viesparul imperiului.

Mai întâi locuitorii Carpaţilor scăpau de zurbava legionarilor doritori să ridice pe tron mereu alt general, ca să capete donaţiunile obişnuite în astfel de ocazie. Scăpau apoi de ceva şi mai grav: de asprimea impozitelor care ajunseseră excesive, fiindcă cheltu­ielile statului creşteau necontenit. Traian găsise finanţele ruinate în urma risipei slăbănogului Domiţian, dar tezaurele enorme luate din Dacia, ţara cea mai bogată în aur pe acele timpuri, îi dădură înţeleptului împărat putinţa nu numai să echilibreze bugetul (I. Carcopino, Les richess des Dace set le redressement de l'empire romain sous Trajan, Dacia, Cluj, I, p. 28-34), dar să şi suspende încasarea impozitelor din tot imperiul, lucru nemai­auzit până atunci! Totuşi risipa împăraţilor cheltuitori, numeroa­sele împărţiri de daruri cu ocazia suirii pe tron a atâtor împăraţi şi cezari, jafurile legate de fiecare război civil, confiscările ş.a., ş.a. făcuseră să crească impozitele până într-atâta, încât, la o sută de ani după moartea cuceritorului Daciei, statul era aproape de fali­ment, aşa că s-a văzut silit să falsifice el însuşi moneda. Aurul pie­rise, cum se întâmplă întotdeauna în vremuri de mare criză, iar ar­gintul era numai o amăgire. Monedele aveau numai 10% metal nobil, iar restul era aramă curată. Cu alte cuvinte, o adevărată „in­flaţie”, cum se zice în timpurile noastre.

Cu ce să mai plătească statul armata şi funcţionarii? Rămânea un singur mijloc: rechiziţiile în natură - grâne, vite şi chiar veş­minte! De aceea, ca să scape de angarale, locuitorii îşi părăseau casele, se ascundeau pe unde puteau şi produceau cât mai puţin, deoarece prisosul era răpit de fisc. De la o vreme, fuga a fost opri­tă. S-a făcut o lege ca nimeni să nu se mai poată muta dintr-o casă în alta sau măcar să-şi schimbe profesiunea. Iar cine avea o moşie sau măcar un petic de pământ, acela părăsea oraşul şi se aşeza la sat, spre a trăi cât mai nebăgat în seamă (A. Papagniol, L 'empereur Constantin, Paris 1934, p. 12). Astfel viaţa orăşenească începuse a scădea încă din secolul al doilea după Christos, iar de­cadenţa va continua şi în secolele următoare. E destul să amintim atât: dările ajunseseră aşa de grele, că cei săraci îşi vindeau până şi copiii, numai să scape de asuprirea fiscului. Mărturisirea aceasta o va face însuşi Papa Grigore cel Mare (Pierre Batiffol, Saint Grègoire le Grand. Paris 1931, p. 213).

Aşadar, faţă de suferinţa care creştea necontenit în sânul im­periului, retragerea legiunilor a însemnat pentru populaţia Daciei o reală înlesnire a traiului. Cei legaţi de pământ prin agricultură, păstorie şi podgorie, nu numai că nu s-au grăbit să urmeze legiuni­le şi perceptorii statului, dar s-a întâmplat ceva neaşteptat, cei din imperiu căutau adăpost în Dacia. ,,Într-un glas se roagă ţăranii ro­mani să-i lase a trăi cu barbarii... Şi-apoi să ne mirăm că nu pot fi învinşi goţii, când sătenii sunt mai bucuroşi să fie cu ei, decât cu noi”(Salvianus, De gubernation Dei, V. 8). Pe de altă parte, cum ar fi fost cu putinţă să încapă toată po­pulaţia dintre stepa scitică şi cea mai panonică - un ţinut de peste 300.000 km" - într-o mică provincie, ca Dacia aureliană! Faţă de astfel de fapte şi mai ales faţă de mărturia atât de vădită a lui Salvianus, nu poate rămâne cea mai mică îndoială că retragerea legiu­nilor, departe de a fi o catastrofă, din contra, a fost un câştig ime­diat pentru localnici. Din cazul acesta, poate vedea orişicine că is­toria, când e scrisă de oameni lipsiţi de intuiţia geografică a ţinu­turilor unde se petrec evenimentele şi de cunoaşterea relaţiilor et­nografice, poate fi un mare izvor de interpretări false, chiar când e vorba de faptele cele mai simple.

Dar nu numai în secolul stăpânirii goţilor, care erau în mare parte creştini, ci şi în secolul următor, sub huni, situaţia Daciei a fost favorizată de împrejurări. Personalitatea lui Attila a fost înfă­ţişată fals de scriitorii deprinşi a clama şi a declama (istoria se ci­tea pe atunci în forum şi ţinea loc de teatru). Departe de a fi o ca­lamitate pentru Dacia, cuceritorul asiatic, aşezându-şi scaunul în câmpia Tisei, plănuise întemeierea unui mare imperiu barbar în faţa celui roman. În câmpiile catalaunice, el avea sub comanda sa o mulţime de neamuri europene. De aici, nevoia de a cruţa centrul imperiului său, Dacia, cum dovedeşte grija sa pentru populaţia de la Dunăre, să nu fie stingherită în relaţiile ei comerciale cu locui­torii de pe malul drept al fluviului. Lucrul nu e deloc de mirare, din partea unui monarh cu planuri atât de întinse şi cult (ştia lati­neşte, avea secretar pentru limba elenă, preţuia muzica, locuia în­tr-un palat luxos, ba avea şi apucături de eleganţă în ce priveşte îmbrăcămintea). Nu Dacia, ci Italia şi alte părţi ale imperiului au avut să sufere mult de pe urma expediţiilor hunice, iar cine plânge soarta poporului din Carpaţi, după retragere legiunilor, ar face mai bine să-şi amintească ce se petrecea de la Eufrat până în Spania, în acele veacuri de agonie ale lumii romane. Adevărul e că furtunile cele mari se îndreptau atunci mai ales în două direcţii: spre Byzanţ şi spre Roma. Când lombarzii lui Agilulf ajunseseră până sub zi­durile Romei, Papa povesteşte următoarele: Am văzut cu ochii mei romani legaţi cu funia, ca nişte câini, şi târâţi spre Gallia, spre a fi vânduţi (P. Battifol, op. cit. p. 199). De altfel, e lucru ştiut azi că nu barbarii au ruinat im­periul roman, ci ruina imperiului, pricinuită de cauze interne, i-a chemat pe barbari, ba încă unii dintre ei chiar s-au silit să-l restau­reze.

Am înşirat aceste fapte pentru a dovedi un singur lucru: Ceea ce unii şi alţii numesc „miracolul românesc”, adică stăruinţa po­porului român în Carpaţi, nu e deloc o minune. Populaţia daco­-romană a rămas legată de cetatea carpatică şi de împrejurimile ei pentru mai multe motive lesne de înţeles.

Întâi, fiindcă era mai numeroasă decât barbarii ce treceau pe aici şi era răspândită pe un spaţiu foarte întins. Năvălitorii repre­zentau un fel de armată în marş, iar după ce poposeau, stăpânirea lor peste ţinutul dimprejur era mai mult cu numele. Singura legă­tură a localnicilor cu străinul era dijma.

A doua împrejurare favorabilă pentru autohtoni era civilizaţia şi cultura lor cu mult superioară faţă de a barbarilor. Viaţa urbană, cum s-a arătat mai sus, scăzuse încă din timpul imperiului. Odată prădate şi arse de barbari, oraşele nu s-au mai putut ridica. însuşi vestitul forum din Roma, care văzuse gloria atâtor oameni de stat şi mari generali, ajunsese obor de vite... În schimb, satele - mai ales cele care nu se nimeriseră în calea invaziei - îşi duceau viaţa ca şi mai înainte. În Dacia, cu atâţi munţi, atâtea văi şi atâţi codri, păstorii de pe plaiurile carpatice, muncitorii de pământ, prisăcarii, pescarii din balta Dunării şi altă lume mărunţică, oricât de strâmtorată ar li fost, reprezenta totuşi ceva mai mult decât veneticii nelipiţi de pământ. Faţă de barbarii puţini, inculţi şi nestatornici, au­tohtonii, dând elementului parazitar dijma cuvenită, şi-au putut ur­ma rosturile vieţii lor de toate zilele, sub formă de mici organizări locale: judeţe, cnezate şi voievodate.

Aşadar, nici urmă de „miracol”. Cuvântul acesta, atât de im­propriu, este un răsunet târziu al istoriei bântuită încă de retorică. Continuitatea neamului românesc în Dacia este dovedită acum prin atâtea probe antropologice, etnografice şi lingvistice, încât ni­ci un cercetător serios nu mai simte nevoia să stăruie asupra ei (S. Mehedinţi, Ce este Transilvania? Buc. 1940 p. 21 ş.u.). Am reamintit totuşi aceste fapte numai ca să arătăm care era starea socială şi sufletească a poporului din Carpaţi, în momentul când religia creştină a început a fi un factor decisiv în viaţa lui istorică.

Înainte însă de a vedea rolul Bisericii creştine ca cheag al or­ganizării noastre politice în evul mediu, se cuvine să amintim că cel dintâi factor de consolidare etnică, după retragerea legiunilor din Dacia, fusese pentru noi însăşi limba latină. Ca un fel de hotar nevăzut, dar mereu auzit, graiul a păstrat mai departe unitatea nea­mului şi l-a separat de amestecarea cu străinii. Capitalul intelec­tual al limbii latine fiind neasemănat superior faţă de idiomele barbare, era firesc ca limba autohtonă să dureze şi să se afirme, după cum o unealtă puternică învinge şi înlătură una slabă. La ma­sa lui Attila, Priscus a auzit vorbindu-se limba ausonică. Secretarii cuceritorului, care arăta o mare plăcere să trateze şi să pertracteze înainte de începerea ostilităţilor, scriau latineşte şi greceşte, iar po­runcile către localnici nu puteau fi date decât în limba înţeleasă de ei. Astfel, graiul latin (ausonic) ca singurul mijloc de înţelegere între cei legaţi de cetatea carpatică şi de Dunărea de jos, a devenit un fel de limbă de circulaţie (Verkehrssprache), cum zice un emi­nent filolog german, într-o comunicare despre originea românilor, făcută nu de mult la Academia din Berlin (E. Gamillscheg, Liber die Herkunft cler Rumănen, 1940 p. 13 ş.u.). Pentru fiinţarea mai departe a neamului din Carpaţi, limba a fost aşadar un sprijin de un preţ incalculabil. În rezumat, afirmarea poporului nostru în spa­ţiul carpato-danubian a fost ajutată mai întâi de număr. Încă din mileniul întâi înainte de Hristos, împreună cu tracii, noi formam blocul etnic cel mai mare din Europa (Herodot). Apoi, am fost ajutaţi de civilizaţia noastră superioară (agricultură cu export de ce­reale, creştere de vite cu export de animale pentru prăsilă, podgo­rie - până la supraproducţie, pescuit abundent, industrie casnică, admirată chiar de greci etc.). Nu mai puţin am fost ajutaţi de cul­tura noastră superioară mai ales în latura etică (credinţa în „nemu­rirea sufletului”); în sfârşit, de limba latină, una din cele două mari organe ale culturii antice.

(continuarea în numărul următor)



S. Mehedinţi-Soveja – Creştinismul românesc

C82



Părintele Gheorghe Calciu

un mărturisitor al neamului românesc



Rugăciunea din celulă



În anul 1981, pe când mă aflam în închisoarea - spital, Jilava, mă rugam îndelung şi des. Mă găseam într-o situaţie specială şi rugăciunea era singura mea consolare.

Într-o zi, în timp ce mă rugam, plutonierul major Petre a năvălit în celula mea şi a început să mă bată cu bastonul de cauciuc pentru că mă închinam - făceam semnul ortodox al sfintei cruci. El mă lovea peste mâinile împreunate pentru rugăciune, dar mâinile mele refuzau să se supună brutalităţii lui. Lovite şi îndurerate, ele continuau - prin voinţa mea să facă acelaşi semn sfânt.

Ajuns în America, am aflat că mai multe persoane din Washington, auzind despre ceea ce mi se întâmplase, au început să-şi facă semnul crucii în semn de solidaritate cu mine, deşi unii erau protestanţi, iar alţii, poate, atei.

Nu este acesta un lucru minunat? Le mulţumesc pentru participare.

Ştiu acum - şi o ştiam şi atunci într-un mod tainic - că în timp ce mă rugam lui Dumnezeu în celula mea, în lumea întreagă şi la ceasuri diferite, oamenii se rugau în acelaşi duh cu mine, ceea ce făcea să se realizeze o rugăciune continuă, neîntreruptă, adresată lui Dumnezeu pentru mine. Iată de ce nu m-am simţit niciodată singur, căci toţi formam o singură biserică - trupul mistic al lui Hristos - în care fiecare suntem mădulare.



Dorul de ţară



Acum zece luni mi-am părăsit ţara fără s-o fi dorit. Am lăsat în urma mea o viaţă de 60 de ani, cu tot ceea ce poate umple o fiinţă umană: fapte bune şi fapte rele, căderi şi ridicări, prieteni şi vrăjmaşi şi, mai ales, acest imens tezaur de suferinţă, cel mai de preţ pentru mine, căci este suferinţa mea pentru Iisus şi pentru Biserica Lui.

Pentru tineretul creştin din România, ca şi pentru o bună parte din cel necreştin, eram - fără s-o fi meritat în vreun fel - un simbol al suferinţei pentru credinţă şi un simbol al rezistenţei nonviolente împotriva violentării sufletului tineretului român de către brutalitatea ideologiei comuniste. Iată de ce, într-un sens, rămânerea mea în România, chiar cu riscul propriei mele vieţi, ar fi făcut mai eficace sacrificiul meu acolo. Pe de altă parte, Dumnezeu a hotărât ca să vin în Occident pentru un plan al Lui care nu mi se descoperă decât parţial şi puţin câte puţin.



De vorbă cu Hristos şi cu Sfinţii



În general, moartea este foarte fascinantă, ca o prăpastie adâncă şi care te atrage şi te respinge în acelaşi timp. Ea te îngrozeşte atunci când te asediază din afară, ameninţându-te cu distrugerea fizică, biologică. Dar când ţi-a devenit intimă, când te-a bântuit şi te-a locuit ani în şir, este greu să rezişti chemării ei.

În primăvara anului 1981 am dorit moartea din adâncul inimii mele, o moarte martirică şi pe care Dumnezeu mi-a refuzat-o.

Pe tot parcursul detenţiunii mele, în diverse momente, Iisus, mulţi dintre sfinţii Bisericii noastre şi unii din morţii mei - mama, îndeosebi - m-au vizitat în duh, au vorbit în duh cu mine, mai îndelung sau în străfulgerarea unei clipe, pentru a mă consola în suferinţa şi în singurătatea mea. (Aceste stări, de o înaltă trăire duhovnicească, nu le poate dobândi decât cel ce şi-a curăţat sufletul şi trupul de patimi. Păcat că la noi, românii, nu îşi află cinstirea după cuviinţă, sfinţii şi mărturisitorii dreptei credinţe, precum la celelalte popoare ortodoxe.)

Aceste vizite, când sunt povestite, capătă un aer îndepărtat, de ficţiune chiar, dar atunci când le trăiam cu toate fibrele fiinţei mele, când eram înconjurat din toate părţile numai de ziduri şi de răutatea deprimantă a gardienilor, singurele fiinţe umane pe care le vedeam, ele îmi păreau o binecuvântare divină.[...]



Nu poate fi exterminat



Timp de o sută de zile, administraţia penitenciarului Aiud s-a zbătut să mă extermine prin foame, frig şi teroare, acţiune care s-a declanşat exact în momentul în care Nicolae Ceauşescu, secretarul Partidului Comunist din România, îşi începea suita sa de vizite în unele ţări din Occident. Atunci preşedinţii ţărilor europene şi regii l-au declarat prietenul lor şi i-au oferit banchete vesele în palate luxoase, banchete ale căror firimituri nu ajung niciodată până la săracul Lazăr, plin de bube şi care zace nu departe de poartă!

Această primire triumfală a determinat pe gardienii mei să gândească în sinea lor cu necesitate că şeful lor era atât de valoros pentru România şi pentru Europa, încât oricine îndrăznea să se opună deciziilor sale sau nu intra în valul patologic al cultului personal al lui Ceauşescu trebuia desfiinţat fără milă. Şi eu eram unul din aceştia.

Acţiunea de exterminare a început la 20 Iulie 1980 şi a luat sfârşit în luna Noiembrie. Eram izolat pentru zece - uneori 15 zile - într-o celulă fără ferestre şi aer, dezbrăcat de uniforma mea de deţinut şi îmbrăcat cu un veston şi un pantalon sfâşiaţi fără nasturi şi fără centură (eram obligat să-mi ţin pantalonii cu mâna, iar hrana mi se dădea odată la trei zile). Seara, o scândură de lemn era coborâtă de pe perete şi ea devenea patul meu pentru 7 ore. Pentru celelalte 18 ore ale zilei nu aveam decât planşeul de beton al celulei. După perioada de izolare eram scos şi dus la celula mea normală şi, două zile mai târziu, eram adus din nou la izolare pentru alte 10 zile. Acest joc al morţii şi al readucerii la viaţă a durat mai mult de o sută de zile. Cel mai rău dintre gardienii care mă păzeau era secretarul de partid al închisorii. Otrăvit de ura de clasă, după o îndelungă îndoctrinare comunistă, el mă insulta folosind cuvinte atât de vulgare şi înjositoare pentru mine, încât aş fi preferat mai degrabă să fiu bătut, decât să-i aud înjurăturile. Pentru el nimic nu era sfânt, nimic nu era cruţat: nici eu, nici părinţii mei, nici soţia şi fiul meu, nici preoţia mea, nici Dumnezeu. De două ori pe zi trebuia să merg la closetul comun pentru a vărsa conţinutul tinetei. Aceste două ieşiri erau pentru mine supliciul zilnic cel mai dur. Un fluviu de insulte se abătea peste capul meu şi uneori gardianul mă brusca. Atunci scăpăm tineta din mâini şi eram obligat să pun înapoi cu palmele goale, conţinutul vărsat pe jos.



Coliturghiseşte cu caraliul



Acestui om rău i-a legat Dumnezeu gura într-o bună zi. Câtă vreme am stat în închisoare, am slujit Sfânta Liturghie în fiecare Duminică şi zi de sărbătoare religioasă. Gardienii m-au bătut la început, apoi m-au lăsat în pace pentru că, după părerea lor, eram nebun. Nebunia mea era însă aceea despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: „Cuvântul crucii este, pentru cei ce pier, nebunie. Dar pentru noi care suntem mântuiţi este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: pierde-voi înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa celor învăţaţi o voi nimici” (I Cor 1,18).

Era o zi de Duminică, eram izolat şi nu puteam sluji Sf. Liturghie pentru că nu aveam nici o bucăţică de pâine - era o zi de foame, fără hrană. Liturghia ortodoxă se oficiază cu pâine şi vin, iar momentul ei cel mai important şi în jurul căruia se organizează tot restul serviciului divin are loc în clipa în care preotul - cu mâinile înălţate - rosteşte în taină invocarea numită epicleză. Atunci Duhul Sfânt coboară şi preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Mântuitorului în chip real, deşi nevăzut. Din clipa aceea noi ne comportam faţă de Sfintele speţe cu umilinţă şi pietate - cu „timor et amor” pe care prezenţa reală a lui Iisus ne-o inspiră. În închisoare, vinul nu era îngăduit, dar prin acceptarea „concomitentei”, împărtăşirea mea era completă, prin necesitate. În acea Duminică m-am rugat adânc lui Dumnezeu - De produndis - ca să-mi înlăture tristeţea de a nu putea sluji Sfânta Liturghie, lipsindu-mi pâinea cu desăvârşire. Un gând tot mai stăruitor mă bântuia: să cer gardianului bucăţica de pâine necesară slujirii. De serviciu era chiar gardianul cel rău şi ştiam că cererea mea îl va înfuria şi că mă va insulta atât de grav, încât toată liniştea mea sufletească va fi distrusă în acea zi a Domnului. Dar gândul absurd creştea în mine tot mai presant, ca o forţă irezistibilă şi atunci am bătut la uşa de fier a celulei. Peste câteva minute, uşa s-a deschis cu violenţă şi gardianul, cu faţa congestionată de furie m-a întrebat ce vreau. L-am rugat să-mi aducă o bucăţică de pâine - nu mai mare de 30 grame - pentru a sluji Sfânta Liturghie. Cererea mea i s-a părut atât de absurdă şi de neaşteptată, încât a rămas cu gura căscată. După aproape un minut de stupefacţie, a trântit uşa cu aceeaşi violenţă cu care o deschisese şi a plecat. Mulţi deţinuţi înflămânziţi îi ceruseră pâine pentru a-şi potoli foamea, dar niciodată nu-i ceruse cineva pâine pentru a sluji Sfânta Liturghie.

Sufletul meu era tulburat şi-mi părea rău de ceea ce făcusem. După vreo 20 de minute, uşa celulei s-a întredeschis, foarte încet de data aceasta şi, prin crăpătura ei, gardianul mi-a strecurat o raţie întreagă de pâine: 125 grame. Uşa s-a închis la loc la fel de lin şi dacă nu ar fi fost felia de pâine din mâna mea, aş fi fost convins că totul nu fusese decât o halucinaţie. A fost cel mai adânc, cel mai sublim serviciu sacru pe care l-am oficiat vreodată. Timp de două ore am rămas îngenunchiat pe betonul rece al celulei şi gardianul nu m-a deranjat de fel, nu m-a insultat cum făcea alte daţi şi pe toată secţia specială unde eram încarcerat a fost o linişte de rai. Târziu, mult după ce terminasem Sfânta Liturghie şi parfumul rugăciunii încă mai plutea în celula mea, uşa s-a deschis la fel de încet şi gardianul, fără să rostească un singur cuvânt, mi-a făcut semn. M-am apropiat şi el mi-a spus în şoaptă: - Părinte, nu cumva să spui cuiva că ţi-am dat pâinea! Dacă mă află şefii mei, sunt un om pierdut. - Domnule Plutonier, i-am răspuns, cum aş putea-o face? Dumneavoastră aţi fost îngerul Domnului care mi-a adus în această celulă trupul lui Iisus, căci pâinea pe care mi-aţi dat-o s-a prefăcut în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Prin ceea ce aţi făcut, aţi slujit aici, alături de mine. Gestul dumneavoastră s-a înscris în eternitate. El nu mi-a răspuns nimic. A închis încet uşa privindu-mă cu intensitate prin crăpătura ei până în ultima clipă. De atunci nu m-a mai insultat niciodată şi, pentru mine, cea mai liniştită perioadă de izolare au fost cele opt ore în care el îşi făcea serviciul său de gardian. V-am povestit acest dublu aspect al prizonieratului meu - suferinţa şi consolarea divină - pentru ca să înţelegeţi că Dumnezeu echilibrează într-un mod tainic viaţa noastră şi că dacă îl avem pe Iisus nu vom fi niciodată biruiţi de durerea lumii acesteia. În suferinţa cea mai atroce descoperim dintr-o dată oaze de lumină şi de bucurie sfântă.



Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa –

O viaţă de mărturisitor al neamului românesc

C81



Pentru cei ce cred că poporul român este fundamentalist



Lipsa războaielor confesionale în viaţa poporului român.

Cea dintâi şi cea mai mare poruncă a lui Iisus, când a pus Noul Testament în locul celui vechi, a fost iubirea faţă de aproapele. „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii, după cum v-am iubit eu... Întru aceasta vor cunoaşte toţi că-mi sunteţi ucenici, dacă aveţi iubire unii către alţii” (Ioan, 13, 34-35).

Totuşi, cea dintâi învăţătură pe care au nesocotit-o creştinii, a fost tocmai aceasta. Nu mai pomenim zâzaniile din timpul când apostolii şi ucenicii lor răspândeau doctrina lui Iisus, dar pe măsură ce creştinismul se lăţea şi se împuternicea, cruzimile şi sălbăticiile din epoca păgânismului au fost continuate şi de creştini. Istoria e plină de grozăvii săvârşite în numele lui Hristos.

Cititorul să-şi amintească un singur lucru: abia trecuseră o sută de ani de la recunoaşterea creştinismului, ca religie de stat, sub Constantin, iar lipsa de omenie a şi ieşit la iveală în chipul cel mai bătător la ochi. Galeriu şi Constantin dăduseră edicte de toleranţă, însă la 416, un alt edict hotărăşte că numai creştinii să poată fi nu­miţi în funcţiile publice. Aşadar prigoană contra păgânilor!... Şi lu­crul nu s-a mărginit doar la atât.

După ce fuseseră prigoniţi cei care nu se botezaseră, s-au por­nit persecuţii şi contra creştinilor care n-aveau aceleaşi păreri ca Biserica oficială. Chiar înainte de întronarea creştinătăţii Manes fusese jupuit de viu (270 d. Chr.) fiindcă încercase să împace învăţăturile lui Zarathustra şi ale lui Budha cu cele ale lui Moise şi Iisus. Însă şi mai grozav a sporit înverşunarea între creştini, după ce ei au pus mâna pe cârma statului. Însuşi îm­păratul Constantin a avut de furcă cu vestitul eretic Arie, (alungarea Sf. Atanasie, episcopul Alexandriei, amestecul poliţiei în biserică şi chiar pogromuri, cum am zice azi). Arienii din Bizanţ dau foc mahalalelor unde ştiau că locuiesc mai mulţi ortodocşi; ortodocşii nu se lăsau nici ei mai prejos şi, cu timpul, de la încăierări şi crime locale, au ajuns creştinii la adevărate războaie confesionale, atât în Orient cât şi în Occident. E destul să amintim că lăudatul împărat Carol cel Mare, cel încununat la Roma ca bun fiu al Bisericii, când a luat Saragossa, a dat poruncă să spânzure, să spintece ori să ardă pe cei care nu primeau creştinismul. Nu mai amintim pe nenorociţii Albigenţi, stârpiţi ca nişte jivine prin sabia celor de un sânge şi o limbă cu ei (Gh. Seignobos, Histoire sincere de la nation francaise). Însuşi Papa Inocenţiu al III-lea pusese la cale măcelul, dând voie tuturor haimanalelor să tabere cu foc şi sabie asupra ţinutului locuit de cei mai paşnici cetăţeni ai regelui Franţei. Ce să mai zicem de inchiziţia organizată tot cu binecuvântarea Papei! Nici cei care purtau haina Bisericii nu puteau scăpa de furia ei. În 1318, patru călugări franciscani au fost arşi de vii, în piaţa Marsiliei. De la 1317 până la 1323, numai în cinci ani, Bernard Gui, un dominican furios, a pus pe rug şase sute treizeci de eretici şi a schingiuit mii şi mii („De teamă ca numele lui să nu fie cumva uitat de urmaşi, grozavul inchi­zitor Bernard Gui a redactat el însuşi, în ceasurile de odihnă, un fel de vademe­cum pentru inchizitorul desăvârşit. Cartea se chema Practica, un manual com­plet, unde se găseau modele de interogatorii şi de sentinţe, precum şi toată ga­ma pedepselor şi a schingiuirilor, potrivite după etatea şi sexul acuzaţilor: postire, legarea în lanţuri, înmormântare... „Trei Duminici în şir, ereticii erau legaţi de nişte stâlpi roşii şi înconjuraţi de chipurile diavolilor înainte de a fi vârâţi în groapa unde îi aştepta o agonie înceată şi murdară...". Povestitorul, un membru al Academiei Franceze, aminteşte metodele de tortură, relevând împrejurarea că persecuţiile religioase aduceau şi oarecare venituri bisericii. „Un rug pentru ars patru eretici costa patru livre şi paisprezece soli, în care preţ intrau şi parii, pen­tru spânzurătoare, paiele şi frânghiile, iar călăul primea câte douăzeci de soli de eretic ars, ceea ce făcea cam o sută de franci - o meserie destul de bănoasă". (Emile Gebhardt, Lesjardins de l’ histoire, Paris 1910, p. 131, ş.a.)). Dar luptele sălbatice din Paris, unde însuşi Regele trăgea din fereastra palatului în gloata supuşilor săi, de altă confesiune creştină!... nu mai înşirăm cruzimile lui Calvin care socotea bătaia, tortura şi chiar uciderea ca mijloace potrivite pentru întărirea creştinismului. Fanatic, ca un rabin, el punea Vechiul Testament pe acelaşi plan cu Evanghelia. După iniţiativa lui, oa­meni de seamă ai Genevei au fost pedepsiţi cu moartea, suferind mai întâi cele mai grele schingiuiri. Creştinii, de teapa lui Calvin, au fost tot atât de cruzi ca şi cuceritorii Canaanului (Creştinismul reformatorului din Geneva poate fi judecat după roadele lui. Iată un cântec popular: „Încălecai pe cal/ Cu căpitanul.../ Care sugrumă pruncii în leagăn/ Şi se desfată de chinuri şi de vaiete./ Fiecare coperiş care fumegă şi dă flăcări,/ Fiecare mort care putrezeşte în groapă,/ Fiecare împuşcătură/ E a soartei, Destinului”.

În alt cântec hughenot, se cuprinde şi teoria teologică a acestor creştini: „În şcoal'am mers/ La Maistru Calvin/ Şi învăţătură am primit:/ Predestinat e totul în veci!/ Fiecare zar în jocul de zaruri,/ Fiecare pas tăinuit pe podeaua drăguţei,/ Fiecare sărut, de soartă-i hotărât”. (G. Sodeur, Calvin, Leipzig, 1909.) ).

E de prisos să mai aducem aminte cuiva isprăvile lui Loyola în Spania, grozăviile din Olanda, Anglia, Scoţia, Irlanda şi alte ţări apusene, ori de războaiele religioase, dezlănţuite de Luther în Ger­mania şi alte ţări ale Europei. În locul iubirii poruncită de Iisus. U­ra confesională ajunsese atât de departe, încât chiar dobitoacele erau împărţite din punct de vedere bisericesc. La Augsburg, nici mascurii catolicilor n-aveau voie să mănânce la aceeaşi teică cu ai protestanţilor (W. H. Riehl, Culturstudien aus drei Jahrhunderten, Stuttgard,1862).

*

Să ne întoarcem acuma privirea spre neamul românesc. Rătă­ciri, ca cele înşirate mai sus, nu s-au văzut niciodată în cuprinsul hotarelor noastre. Să pui pe cineva pe rug, ori să-1 înjunghii în nu­mele lui Iisus, să măcelăreşti prunci, să ucizi femei şi bătrâni, să dărâmi biserici, să arzi oraşe şi sate, pustiind ţinuturi întregi numai din ură confesională, smintenia asta nu s-a pomenit niciodată între fruntariile noastre. Nu doar că noi, românii, am fi niscai sfinţi. Nu. Avem şi prea avem destule scăderi, dar, cu toate păcatele noastre, crime în numele Evangheliei, n-am făcut. Dimpotrivă, ne-am ară­tat aşa de îngăduitori faţă de credinţele altora, încât chiar cei alun­gaţi de aiurea ca eretici, au fost primiţi în ţară, fără să-i întrebăm ce cred şi cum cred. După ce Hus fusese ars pe rug, husiţii au aflat scăpare de la noi. Iar când regele Ungariei şi al Poloniei au cerut să-i alungăm, Alexandru cel Bun a răspuns că aşa ceva nu stă în deprinderile noastre faţă de oaspeţi. Tot astfel şi lipovenii, alun­gaţi din Rusia, au aflat adăpost în România, cu toate că obiceiurile lor: jugănirea bărbaţilor şi altele ni se păreau absurde. Iată, de alt­fel, ce mărturiseşte însuşi preşedintele comunităţii lipovene din Tulcea: „Fugiţi din Rusia de aproape două sute de ani, din cauza prigo­nirilor religioase, pe care stăpânirea rusească le îndrepta contra lor, lipo­venii au sperat să găsească în Dobrogea libertatea de a-şi păstra credinţa lor, aşa cum o înţelegeau ei... Până la 1878, de câte ori armatele ruseşti năvăleau pe aici, foarte mulţi dintre străbunii noştri au fost luaţi de aces­te armate şi au fost condamnaţi la moarte în Moscova şi în alte oraşe ru­seşti... Sub români însă, ei au avut şi au cea mai largă libertate de a-şi exercita cultul religios... de a-şi trăi traiul, aşa cum l-au apucat de la părinţi" (T. Lisov, Lipovenii în statul român, în: „Dobrogea jună”, 30 martie, 1940).

Un cleric lipovean (Protoiereul Vicol Gavrilov în: „Dobrogea jună”, 2 aprilie, 1940) mărturiseşte la fel: „Statul român nu s-a gândit niciodată să ne facă vreo supărare. Bisericile şi preoţii lipoveni se bucură de acelaşi respect din partea tuturor, ca şi bisericile şi preoţii pentru ortodocşi. Şi nici nu se putea altfel, deoarece ne-am convins dintr-o lungă vieţuire la un loc de firea îngăduitoare şi deschisă a românului. Cum s-ar fi putut ca noi, creştinii, să nu ne bucurăm de liber­tate, când chiar credincioşii celorlalte confesiuni necreştine se bucură nu numai de libertate, ci chiar de protecţia Statului român. Iar libertatea asta nu e de formă, ci de fapte. Dovadă sunt bisericile mari şi frumoase, care s-au înălţat în mai multe sate locuite de lipoveni... cu contribuţia lo­cuitorilor, dar şi cu sprijinul Statului care ne-a ajutat cu bani sau cu ma­terial de construcţie”.

În aceeaşi foaie s-au tipărit apoi o mulţime de articole şi de studii, în care tătari, germani, bulgari şi alte elemente alogene ara­tă deplina libertate de conştiinţă, de care se bucură oricine în România, iar atitudinea aceasta a poporului român nu e ceva în­tâmplător. Istoria dovedeşte că noi n-am cunoscut niciodată por­nirea împotriva religiei cuiva. Şi mai bine se vede asta în folclorul autohtonilor. Românul are două zicători nu se poate mai expresive: „Câte bordeie, atâtea obiceie”. Adică, nu te mira de aspectul extern al vieţii altora; iar când e vorba de latura tainică a sufletu­lui, nu te amesteca în credinţele nimănui. Lasă-l pe fiecare cu „le­gea lui”! Atitudinea acestora a românilor este atât de caracteris­tică, încât un străin, călător cu multă cultură istorică şi o bogată experienţă căpătată atât în Lumea Nouă, cât şi în ţările Europei, mărturiseşte făr&