Intrare • Obstea • Biserica • Istorie • Biblioteca • Media • Apicultura • Leacuri din plante • Centru medical • Noutati

                                                          

Biserica si asistenta sociala

 

 

Pentru a va abona la noutatile site-ului Manastirii Turnu faceti click pe butonul RSS  

Aceasta optiune va va crea automat semne de carte la ce e nou pe site direct pe calculatorul dumneavoastra.

 

 

UNIVERSITATEA   PITEŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

„SF. FILOTEEA”

BISERICA ŞI ASISTENŢA SOCIALĂ

- Teza de licenţa - 

Lucrare alcătuită de absolventul

MÎŢU V. VALICĂ,

secţia Teologie Asistenţă Socială,

 la disciplina Politici Sociale,

 coordonată de

CONF. UNIV. DR.  CORNEL CONSTANTINESCU

PITEŞTI

-IUNIE 2006-

 

CAPITOLUL   I

INTRODUCERE

Societatea românească contemporanǎ, aflată în căutarea unor valori ale democraţiei, se confruntă de cele mai multe ori cu situaţii în care non-valorile sunt considerate unităţi de referinţă. Astfel, persoane care de multe ori au o educaţie şi o cultură deficitare sunt considerate modele de urmat, „staruri”, pentru societate. Părerile lor sunt considerate norme obligatorii deşi contravin chiar bunelor moravuri, iar intervenţia organelor de drept ale statului nu face altceva decât să îi îndârjească în urmarea necondiţionată a liderului, exemplul cel mai recent fiind cazul Bivolaru. În aceste situaţii membrii familiei componenţilor acestui grup rămân neputincioase, cei în cauză ajungând în multe situaţii clienţii unor clinici de psihiatrie pentru tot restul vieţii lor.

Datorită schimbărilor dese ale orientărilor politice din ultimii ani, s-a ajuns în situaţia ca în majoritatea familiilor starea economică dezastruoasă să influenţeze negativ creşterea tinerei generaţii. Lipsurile de tot felul şi opulenţa unor îmbogăţiţi peste noapte duc la o scădere drastică a interesului pentru cultură, fenomen care duce la adularea unor lideri care nu pot produce o schimbare în bine a societăţii.

Descătuşarea venită prin revoluţia din '89 a promovat în societatea românească în multe domenii persoane care au încercat să impună modul lor de gândire. Astfel, în presa de azi persoane a căror credinţă nu este cea ortodoxă au lovit în clerul Bisericii, de cele mai multe folosindu-se de calomnii sau de greşeli ale unor clerici, cu scopul clar de a îndepărta cât mai mulţi credincioşi de Biserică. Cel mai concludent exemplu a fost aşa numitul „caz Tanacu” în care cele mai elementare norme de democraţie au fost încălcate. Atunci s-a cerut moartea Ierom. Daniel de către „personalităţi politice” în condiţiile în care prezumţia de nevinovăţie nu a fost nici măcar pomenită. Totala ignoranţă în cunoaşterea legilor nu justifică atacul unei mari părţi a presei, rezultând de aici mai degrabă reaua credinţă şi incultura care caracterizează întreaga societate, nicidecum dorinţa de dreptate sau de aflare a adevărului.

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cunoscător a unor situaţii asemănătoare din America, face următoarele afirmaţii: „Cei care strigă împotriva amestecului Bisericii în viaţa social-politică ignoră câteva lucruri elementare, politica este arta de a conduce cetatea (o artă în care implică nu numai partidul sau alesul), ci întreaga cetate cu atât mai mult grupurile organizate. Biserica se implică în politică, iar nu în politicianism, diferenţa fiind cam cea dintre rai şi iad; că Biserica urmează o poruncă divină în a apăra individul împotriva opresiunii guvernelor, în a lupta împotriva nedreptăţii; în sfârşit, că Biserica nu-şi trimite preoţii să organizeze partide, sau să facă propagandă electorală unui partid anume, ci le explică oamenilor puterea pe care o au (şi care decurge de la sine din calitatea lor de cetăţeni), călăuzindu-i spre făcătorii de fapte bune, iar nu spre indivizii vociferanţi şi înşelători.”[1]

Din păcate, în cazul părintelui Daniel, presa a fost cea care a dat tonul, iar Biserica a tăcut, fiind sufocată de cei care nu aveau calitatea morală recunoscută de Biserică. Intervenţia domnului Grabowscki, reprezentant CEDO România, care sublinia că „autorităţile statului reacţionând disproporţionat şi în dispreţul faţă de legile în vigoare au luat o măsură abuzivă de arestare a celor patru tineri” nu a dus, cum era şi firesc, la punerea în libertate a „vinovatului”. Cu toate acestea „indignarea” presei care a ţinut cu tot dinadinsul să dovedească tuturor adeziunea la „valorile democratice” nu a putut fi potolită. Acest lucru ne duce cu gândul la perioada instaurării comunismului în ţara noastră când indignarea proletariatului, exprimată prin glasul ziarului Scânteia, nu diferea cu nimic de „indignarea” de azi a democraţilor presei. Ne punem întrebarea dacă cu adevărat această presă este „democrată” sau mai curând „demono-crată”, cu durere se constată că valorile pe care le cultivă presa românească duc clar spre „neculturalizarea” cititorilor cărora li se adresează. Acesta este un aspect foarte grav şi la care Biserica are multe de făcut, prezenţa ei în societate fiind cu atât mai necesară cu cât se doreşte îndepărtarea ei.

Urmărind coloanele multor ziare constatăm că o mare parte din ele şi-au creat rubrici constante în care reprezentanţi ai clerului sunt atacaţi sistematic. O parte a acţiunilor de caritate ale clerului sunt total omise sau prezentate tendenţios şi constatăm că multe chiar sunt „deranjante” pentru presă. Sondajele de opinie în care Biserica ocupă primul loc la capitolul încrederea populaţiei în instituţii, suntem convinşi că deranjează pe aceşti jurnalişti care şi-au făcut din activitatea lor un instrument de a lovi Biserica în toate activităţile sale. Personalităţi marcante ale Bisericii, care nu pot fi denigrate sau atrase în scandaluri sunt total ignorate în cele mai multe cazuri, prezenţa lor la manifestări importante fiind considerate ca prezenţe stânjenitoare sau rămăşite ale evului mediu. Această situaţie este determinată de „lumea academică – şi aceasta nu este deloc o afirmaţie gratuită – a devenit astăzi, în cea mai mare parte, o sursă de corupţie. Este un lucru corupător să asculţi sau să citeşti cuvintele unor oameni care nu cred în adevăr”[2] acest lucru ducând nu la erudiţie ci la o necredinţă ascunsă.

Părintele Calciu, care face o analiză pertinentă a acestei maladii, susţine că acest fenomen se menţine din cauza a doi factori care întreţin această stare de lucru:

„1. indecizia ierarhiei române ortodoxe de a-şi impune punctul de vedere moral-religios la care o obligă poziţia sacră şi datoria creştină pe care le are;

2. agresivitatea adversarilor Bisericii, adversari ce se manifestă gălăgios şi disperat, cu atât mai gălăgios şi mai disperat cu cât îşi dau seama cât de stupidă şi, până la urmă, cât de precară este poziţia lor.

Un simplu suflu al dreptcredincioşilor i-ar zbura pe aceşti detractori de pe schela pe care s-au căţărat fără nici o cădere. Dacă minoritatea are drepturi, majoritatea îşi are, de asemenea, drepturile ei”.[3]

Se doreşte ca tot trecutul Bisericii să fie uitat sau se pare că se uită intenţionat că Biserica răsăriteană este cea care a organizat primele acţiuni sociale, înaintea oricărui guvern sau grup caritabil: spitale, case de copii, case pentru fetele pierdute, case pentru bătrâni etc., şi chiar îngrijiri speciale pentru leproşii care trăiau în lagăre izolate, acolo unde numai creştinii - îndeosebi preoţii şi monahii - aveau curajul sǎ meargă printre ei pentru a-i îngriji, a-i hrǎni. Iar dacă astăzi Biserica Ortodoxă nu desfăşoară această activitate la nivelul de odinioară, se datorează statului care nu doreşte ca Biserica să fie cu adevărat liberă. Fin sociolog, filozof dar şi trăitor al învăţăturilor de credinţă, Mircea Vulcănescu a înţeles că: „statul laic prezintă o neînţelegere fundamentală a treburilor bisericeşti. El îşi închipuie întotdeauna că biserica e o organizaţie, după chipul şi asemănarea sa. Alcătuire juridică, formală, statul va căuta să dea o structură formală şi alcătuirii ierarhice a bisericii, ca şi cum aceasta şi-ar trage puterea de la legea de organizare, ci nu de la Duhul Sfânt. Astfel preoţia va deveni o funcţiune publică şi viaţa religioasă un fel de învăţătură morală, în genul instrucţiei civice, menită să ţină coeziunea norodului şi să-l împiedice să afle unele lucruri a căror aflare ar putea tulbura liniştea în stat.

Inspiraţi de o concepţie a bisericii valabilă pentru Apus, dar cu totul străină, precum am arătat, de fiinţa bisericii noastre, anticlericalii noştri şi-au propus să răpească, pe de o parte, orice influenţă politică bisericii, iar pe de alta, să o întrebuinţeze ca unealtă în slujba intereselor statului burghez”[4]. Această optică nu este cu nimic schimbată faţă de cea a politicienilor şi intelectualilor vremurilor noastre.

Biserica a avut întotdeauna în rândurile ei persoane care au marcat istoria scrisă şi nescrisă a acestei ţări cât şi a întregii lumi, acţiunile filantropice fiind începute încă de pe vremea Sf. Apostoli. Unul din exemplele clasice este Sf. Vasile cel Mare, vestit pentru întemeierea şi organizarea de spitale. Iată cum este prezentată posterităţii marea sa personalitate: „Sfântul Vasile a fost pentru toţi un fel de lege a virtuţii şi a fost mai presus de trup, chiar înainte de a se muta din această viaţă; a preamărit virtutea şi a urgisit viciul, avea farmec la povestit şi ştia să educe pe alţii chiar când glumea, mustra cu blândeţe, dar nu ducea blândeţea până la sălbăticie şi nici indulgenţa până la slăbiciune; într-un cuvânt, frumuseţea lui Vasile a fost virtutea lui, a fost vorbirea lui despre Dumnezeu, mersul lui în continuă înaintare, care, prin urcări treptate, l-a înălţat până la Dumnezeu”[5]

Faima Sf. Vasile a fost atât de mare încât a marcat cu personalitatea lui secolele următoare, opera lui caritativă fiind continuată în Biserică. Aşezăminte sociale au fost realizate în toată lumea de mulţi doritori de a-l depăşi. În secolele ce au urmat Biserica a fost considerată de drept singura instituţie care avea în grija ei toate formele de asistenţă socială. Ele au fost întrerupte brutal de revoluţia franceză când averile Bisericii au fost confiscate întrerupându-se astfel continuitatea acţiunilor filantropice fără ca statul nou creat să poată rezolva în vreun fel situaţia rea a sărăcimii.

Cea mai veche bolniţă pe teritoriul României este cunoscută ca fiind cea de la Schitul Jghiabul, care este ctitoria lui Radu Negru, datat circa 1337-1383. Importanţa schitului a fost mare datorită izvorului sulfuros din nordul bisericii care a fost captat cu mult înainte. Dar cea mai veche atestată documentar este cunoscută bolniţa de la Mănăstirea Bistriţa ridicată de Barbu Craiovescu între 1497-1520.[6]

În afara instituţiilor pregnant legate de stat şi de domnie pe parcursul secolului al XIX-lea au apărut şi au funcţionat aşezăminte de binefacere din iniţiativă privată. Cele mai importante, sunt, fără îndoială, Aşezămintele Brâncoveneşti. Trebuie însă menţionat şi Azilul Elena Doamna, născut din iniţiativa doctorului Carol Davilla, plasat sub înaltul protectorat al Doamnei Elena şi administrat de Eforia Spitalelor Civile, iar din 1881 de Ministerul Instrucţiunii.[7] Datorită secularizării şi odată cu laicizarea instituţiilor statului Biserica şi-a conturat şi urmat propriul drum şi şi-a continuat opera de binefacere fără însă a o mai putea face la marea amploare de altădată. De abia refăcută, această operă primeşte o nouă lovitură din partea guvernului comunist, care interzice Bisericii continuarea acestei activităţi, iar după naţionalizarea din 1948 asistenţa socială trece în grija statului comunist; Biserica va rămâne doar cu latura duhovnicească. Prigoana dezlănţuită de comunişti face ca una din categoriile sociale cele mai lovite să fie preoţimea, dar, ca deţinut, fiind alături de cei în suferinţă, preotul devine astfel, în temniţă, susţinătorul moral al celor condamnaţi de regimul totalitar, un regim care nega tocmai rostul clerului şi în cadrul căruia în mod liber nu ar fi avut dreptul de a-i susţine. În toate cazurile preoţimea a fost condamnată pentru vini imaginare, prin aceasta participând alături de poporul român la toate durerile lui, purtând împreună cu el toate necazurile şi suferinţele. Datele arată că aproximativ 2000 de preoţi (peste 1/6 din totalul clericilor activi) au trecut prin temniţele comuniste şi că a fost una dintre cele mai prigonite clase sociale.

Astăzi prezenţa Bisericii în societate este văzută de sociologi prin prisma unei analize funcţionale a societăţii şi se postulează existenţa unui relaţii strânse între structura socială şi funcţiile sociale. Ei afirmă că religia îndeplineşte o multitudine de funcţii în societate, dar că aceste funcţii erau latente, şi nu explicite.

Religia oferă prilejuri de adunare a oamenilor, de reafirmare a solidarităţii sociale, susţinând astfel coeziunea societăţii şi dând o aură solemnă ordinii sociale; se furnizează, aşadar, o bază pentru ceea ce sociologii obişnuiau să denumească control social. Altfel spus, religia, în viziunea lor, prescrie anumite norme morale, care sunt impuse oamenilor sub forma unor cerinţe venite din partea unei instanţe mai înalte, supranaturale în unele cazuri, iar tradiţia creştină oferă un bun exemplu în acest sens. Sunt fixate şi sancţiuni de comportament precise, descrise în termeni religioşi. Un comportament bun urmează să fie răsplătit în economia ordinii divine, în timp ce faptele rele au să atragă după sine pedepse pentru cei care le comit, poate chiar în viaţa de aici, dar cu siguranţă în cea de dincolo. [8]

De aici reiese foarte clar că separarea Bisericii de viaţa cetăţeanului este imposibilă. Deşi statul reglementează această separare prin legi coercitive, viaţa cetăţeanului este mai departe dominată de legile morale ale Bisericii, iar rolul Bisericii nu poate fi înlocuit.[9]

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL  II

 

 

CONSIDERAŢIUNI   ISTORICE

 

 

Asistenţa socială a Bisericii este, mai nou, despărţită de acţiunea bisericească în întregimea ei. Dar aceasta este o concepţie greşită, căci dintotdeauna asistenţa socială a făcut parte din lucrarea faptelor bune ale credincioşilor necesare mântuirii. Pildele Mântuitorului şi parabolele fac nenumărate referiri la ceea ce astăzi am putea numi acte caritative de asistenţă socială: „Celui care cere de la tine, dă-i;” (Mt 5, 42) şi „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Mt 5, 7), iar pilda samarineanului milostiv (Lc 10, 30) este cea mai clară şi recomandată ca exemplu de Mântuitorul. Astfel, un călător oarecare este jefuit de tălhari şi lăsat aproape mort în drum. Primii care trec pe lângă el, un preot şi un levit, rămân nepăsători, remarcă Hristos - fără a-i înfiera - prin punerea în evidenţă a samarineanului: acestuia „i s-a făcut milă” şi i-a legat rănile, l-a uns cu untdelemn şi vin - probabil medicamentele de atunci - l-a transportat la o casă de oaspeţi, l-a îngrijit şi a lăsat şi bani gazdei pentru a-l adăposti până la completa vindecare. La sfârşit, Iisus îndeamnă: „Mergi şi fă şi tu asemenea” (Lc 10, 37). Această parabolă este un tablou complet al lucrării sociale.

De altfel, toată lucrarea pământească a Mântuitorul se poate încadra în social: vindecarea bolnavilor de tot felul: orbi, demonizaţi, ologi, bolnavi de lepră, de friguri, la care se adaugă hrănirea unor mulţimi mari de oameni, pescuiri minunate. În acest tablou nu putea lipsi nici plata impozitelor către stat: „daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.”(Mt. 22, 21) Îndemnurile Mântuitorului spre fapte bune, în special spre ajutorarea celor în suferinţă sunt numeroase dar şi calitatea lor este evidenţiată: „Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi, şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor.”(Lc 14, 13-14). Activităţile sociale ale Bisericii sunt norme obligatoriu de îndeplinit atât pentru credincioşi cât şi, mai ales, pentru cler. Ele nu pot fi deci desprinse din lucrarea în totalitate a Bisericii.

Urmaşii Mântuitorului, sfinţii apostolii, se confruntă încă de la începutul activităţii lor cu probleme de ordin social: se purta de grijă ca nimeni să nu fie lipsit de ceva. Regula după care se conduceau era: „fiindcă toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute şi-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă.”(Fapte Ap. 4, 34-35).

Mai mult, se dă drept exemplu pentru a întări cele spuse: „Iosif, cel numit de apostoli Barnaba (care se tâlcuieşte Fiul mângâierii), un levit născut în Cipru, având ţarină şi vânzând-o, a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor.” (Fapte Ap. 4, 36- 37). Tânăra comunitate creştină era în toate unită.

În scurt timp s-a impus însă necesitatea existenţei unor persoane cu activitate strictă în acest domeniu. Înmulţindu-se foarte mult numărul celor care constituiau adunarea credincioşilor, multe văduve erau trecute cu vederea la împărţirea celor necesare. A apărut astfel o categorie de slujitori, numiţi diaconi, cărora li s-a încredinţat această activitate (Fapte Ap. 6, 1-6). La scurt timp apare o nouă categorie, cea a diaconiţelor, a căror activitate se referă strict la slujirea femeilor. Acesta a fost începutul deloc timid al Bisericii la marile probleme sociale ale lumii, mai ales că epoca în care se desfăşura această activitate era una păgână şi plină de cruzimi de nedescris (la cele mai „culte” popoare, ca de exemplu la cel roman, copii născuţi cu handicap erau ucişi imediat după naştere).

Prigoanele care au urmat au împiedicat desfăşurarea unor activităţi laborioase, totul trecând în catacombe. Libertatea câştigată de Biserică sub împăratul Constantin a făcut ca activitatea filantropică să se desfăşoare cu o măreţie nemaiîntâlnită. Cel care a organizat într-un mod care va face posterioritatea să îi păstreze numele ca cel mai strălucit deschizător al slujirii aproapelui este Sf. Vasile cel Mare. Oraşul creat de el îi va purta şi numele: Vasiliada. Sf. Vasilie a început prin exemplul personal: a împărţit averile pe care le moştenise la săraci, apoi la marea secetă din anul 368 a adunat săracii cărora le-a purtat de grijă, alături de slugi i-a ingrijit personal; ba, mai mult, i-a convins şi pe cei avuţi să îi ajute. „Grija de cei săraci, ajutorarea celor din nevoi, uşurarea suferinţelor celor bolnavi şi îmbunătăţirea vieţii celor mutilaţi din naştere şi din împrejurări nenorocite, a fost grija permanentă a întregii vieţi a Sfântului Vasile; ca tânăr, a împărţit întreaga sa avere oropsiţilor soartei; ca preot, a dat hrană celor flămânzi în timpul secetei şi foametei cumplite a anului 368; iar ca episcop, şi-a lărgit acţiunile sale filantropice, pe de o parte dând dispoziţie horepiscopilor săi să înfiinţeze în eparhiile lor aşezăminte filantropice permanente, impunându-le conducătorilor poporului să aibă una şi aceeaşi purtare, anume dragostea şi mărinimia faţă de cei nenorociţi, iar pe de altă parte a creat în apropierea Cezareii un mare complex filantropic, care cuprindea: biserică, spitale, leprozerii, azile pentru bătrâni, case pentru străini; la acestea se adaugă clădirile cele de trebuinţă pentru satisfacerea nevoilor tuturor acestor aşezăminte: bucătării, ateliere de tot felul şi alte dependinţe necesare; nu lipseau nici şcolile în care copiii învăţau carte şi nici şcolile pentru învăţarea meseriilor”.[10] Astfel, Sfântul Vasile cel Mare a creat lângă oraşul Cezareea un alt oraş, pe care poporul l-a numit cu numele întemeietorului lui: Vasiliada. Iată cum a fost văzută această lucrare de un contemporan al lui, Sf. Grigorie de Nazianz:

„Ieşi puţin afară din oraş, spune Sfântul Grigore din Nazianz, şi priveşte acel nou oraş, monumentul evlaviei, tezaurul comun al tuturor, în care se adună nu numai prisosurile bogaţilor, dar din îndemnul lui Vasile se depun în el chiar unele din cele de neapărată trebuinţă, pentru că acolo sunt ferite de molii şi apărate de hoţi, neatinse de pizmă şi scutite de stricare prin învechire. Priveşte locaşul în care boala se suferă cu răbdare, nenorocirile sunt adesea binecuvântate, iar milostivirea se găseşte din belşug. În comparaţie cu acest oraş, ce însemnătate mai poate avea Teba cu cele şapte porţi ale sale sau Teba cea din Egipt, zidurile Babilonului cele mari şi frumoase, care acum nu mai există, cavoul lui Mausol din Caria, piramidele, colosul de aramă din Rodos sau templele cele mari şi frumoase, care acum nu mai există, şi multe altele pe care lumea le admiră şi despre care ne vorbeşte istoria, dar care n-au dus alt folos celor ce le-au zidit decât, doar, puţină glorie? Ochii noştri sunt acum scutiţi de priveliştea tristă şi plină de înduioşare a oamenilor morţi înainte de moarte, adică având multe din membrele corpului lor moarte, din care cauză erau alungaţi din oraşe, din case, din piaţă, de la băi, din mijlocul celor mai iubiţi ai lor, bieţi oameni cunoscuţi mai degrabă după nume decât după figură nu-i mai vedem în cete sau grupaţi în tabere, nu atât compătimiţi pentru boală, cât mai degrabă urâţi, nişte bieţi artişti, care cântă melodii ce-ţi sfâşie inima, dacă le-a mai rămas măcar vocea! Dar ce să mai continui a vorbi despre aceste lucruri tragice, când nu există cuvinte prin care să se poată exprima o aşa suferinţă? Şi Vasile este acela care ne-a convins pe toţi ca, fiind oameni, să nu dispreţuim pe oamenii aceştia şi să nu necinstim pe Hristos, singurul cap al nostru, al tuturor, prin neomenia ce-am arătat-o faţă de dânşii; ci, când vedem nenorociri străine, să ne silim a plasa bine avuţiile noastre, să împrumutăm lui Dumnezeu mila, de care şi noi vom avea nevoie cândva. Apoi acest bărbat nobil şi de bună familie, cu un nume aşa de strălucit, nu se sfia de a cinsti chiar cu buzele sale această boală, ci săruta pe bolnavi ca pe nişte fraţi şi nu – cum ar crede unii în dorinţa de slavă deşartă.”[11]

Sfântul Vasile atât de mult a influenţat pe cei din jur, atât pe cei din Biserică cât şi pe cetăţenii oraşului, încât mulţi se străduiau să-l copieze în toate: „Atât de mult strălucea virtutea lui Vasile, atât de mult îi copleşeau pe contemporani purtarea şi felul lui de vieţuire, încât unii, ca să dobândească şi ei aceiaşi faimă, îi imitau înfăţişările sale exterioare; căutau să aibă faţă palidă ca a lui, să aibă barba la fel cu barba lui, să vorbească fără grabă şi rar şi să-şi dea un aer gânditor şi meditativ. Dar întrucât mulţi nu-l puteau imita bine, spune Sfântul Grigore, deveneau caraghioşi. Căutau să-i imite până şi tăietura îmbrăcămintei, forma patului, felul lui de a mânca, toate lucruri cărora Vasile nu le dădea nici o importanţă. De aceea se puteau vedea mulţi Vasile, după înfăţişarea exterioară, dar aceştia erau ca nişte statui în umbră, sau, mai bine zis, ca nişte ecouri care repetă vorbele”.[12]

Activitatea Sf. Vasile a cărui personalitate a marcat toate generaţiile care au urmat a dat naştere, aşa cum era şi firesc, la o înflorire fără precedent a activităţii filantropice în Biserică. Aşa au apărut în toate zonele locuite de creştini instituţii care au continuat cu succes această acţiune. În acest context nu se putea ca Ţările Române, a căror influenţă venită din Constantinopol le-a marcat întotdeauna în toate aspectele politice şi sociale, să nu dezvolte dorinţele de a crea şi la noi structuri pe care să se dezvolte acţiunile filantropice.

„Vechiul drept românesc, situat într-o incontestabilă descendenţă bizantină, a preluat de la acesta obligaţiile pe care oamenii Bisericii le au faţă de toţi dezmoşteniţii soartei. Ele apar ca atare în codurile de legi din secolul al XVII-lea: „Arhiereul să fie iubitoriu de străini, iubitoriu de săraci, dă mişei”[13], iar episcopul „să poarte grijă cu adeverinţă /.../ de lucrurile bisericii şi să nu dea vreunele de acelea rudeloru-şi, fără numai ce va hărăzi ca unor săraci”[14]. Singurele griji mireneşti îngăduite episcopului, preotului sau diaconului sunt supravegherea averii orfanilor săraci până la majoratul acestora sau „ajutorarea văduvelor şi purtarea de grijă a mişeilor şi bolnavilor”. „Episcopul să îndrăznească şi să meargă la împăratul şi la domn pentru săraci şi văduve şi pentru cei ce pătimesc bogate nevoi, să-i roage să le fie într-ajutoriu şi milă de ei să-i miluiască”[15]. Aceleaşi dispoziţii apar în proiectele de cod general întocmite de Mihail Fotino în 1765 pentru Ştefan Racoviţă şi în 1766 pentru Scarlat Ghica, în cartea a III-a (de drept bisericesc). Acesta adună dispoziţii de drept bizantin de mult receptate şi aplicate la noi, a căror menţionare clară la 1765 oglindeşte continuitatea reglementării respective şi a surselor bizantine ale dreptului ctitoricesc. În acelaşi timp, fiind vorba de un moment de centralizare a puterii de stat şi a dreptului, în proiectul lui Fotino, care face o sinteză a diferitelor sisteme, se doreşte păstrarea pârghiilor de supraveghere şi control impuse de Biserică şi, totodată, şi a autonomiei prin care aceasta, ca şi legea laică, o impuneau ca regim juridic al aşezămintelor pioase. Dorinţa domnilor de a controla fenomenul se loveşte de faptul că le lipsea susţinerea financiară. De aici au apărut tot felul de conflicte a căror analiză nu face obiectul acestui studiu. În primele trei decenii ale secolului al XIX-lea, Zilot Românul, scriitor a cărui cultură juridică nu poate fi pusă sub semnul îndoielii şi din care se vede „grija” de control a domnitorilor, trece într-o scriere laică îndatoririle episcopului faţă de săraci: „Cel scăpătat şi văduva din grija să nu-ţi iasă. Şi tuturor celor săraci să fii deschisă masă” (în Istoria Ţării Româneşti de la domnia lui Alexandru Vodă Ipsilanti până la sfârşitul domniei lui Ioan Vodă Caragea: 1796-1818)[16]

Aceasta înseamnă că, indiferent de formaţia intelectuală a autorului, tema legăturii dintre Biserică şi sărăcie era comună atât clerului religios cât şi a laicatului. Mănăstirile, la rândul lor, atât în Orient cât şi în Occident, s-au implicat mai mult sau mai puţin, în funcţie de epocă, în opera caritabilă a Bisericii. Monahismul creştin timpuriu s-a aplecat asupra problemelor sociale ale acestei lumi în mod organizat, Lavsaiconul face referire despre un frate ce era doctor. Această asistenţă se făcea organizat, astfel:” un anume Apoloniu trăind douăzeci de ani în munte, a avut această nevoinţă: din banii şi din ostenelile sale cumpăra din Alexandria tot felul de leacuri şi de lucruri trebuincioase şi dădea tuturor fraţilor bolnavi. El putea fi văzut de dimineaţa până la ceasul trei după amiază înconjurând mănăstirile şi intrând prin uşi ca să vadă de nu zace cineva bolnav. Aducea stafide, siropuri, ouă, aluat de făină, de care aveau nevoie cei bolnavi, socotind că această slujire îi este lui de cel mai mare folos la bătrâneţe. Când a murit, a lăsat bunurile lui unuia asemenea lui, ca să împlinească aceeaşi slujire. Căci locuind cinci mii de monahi în munte era trebuinţă şi de această slujire, din pricina locului pustiu”.[17]

Idealul primilor eremiţi, al anahoreţilor şi al călugărilor în general, era atingerea perfecţiunii vieţii întru Hristos prin detaşarea totală de nevoile naturii umane.

Paradoxal însă aceasta a făcut ca organizatori ai monahismului, începând încă din secolul al IV-lea, ca Sf. Sava, în al său Tipic la pagina 58, capitolul 48, să prevadă explicit datoriile egumenului: „Se cuvine egumenului să se îngrijească de tămăduirea bolnavilor, ori a celor ce vieţuiesc în mănăstire, ori a celor ce vin la dânsul […]. Apoi egumenul să caute pe cel bolnav şi să-i dea lui sănătate, iar dacă nu îi va băga în seamă, atunci este în mare primejdie. Şi să fie obligatoriu […] şi acesta să se grăbească să-i dea bolnavului tămăduire. [...] Şi egumenul trebuie să poruncească celui ce se îngrijeşte de bolnav ca acesta să-i dea toate cele de trebuinţă […], şi să pună miere şi să-i dea bolnavului seminţe uscate, vin, prune, smochine, care sunt de folos pentru tămăduire, şi câţi monahi din mănăstire vor fi bolnavi sau mireni de vor fi bolnavi să li se dea lor toate plantele cele ce sunt spre tămăduire (plante medicinale), iar egumenul de multe ori să meargă la dânşii şi să le poarte de grijă şi să poruncească să li se dea acelora cele spre trebuinţă, iar doctorii să se folosească de toată ştiinţa lor pentru ca să dea tămăduire şi sănătate celor bolnavi, iar de va veni cineva străin care nu are casă şi se va aşeza în casa de bolnavi şi va fi cuprins de vreo boală, acesta să fie rânduit cu cei bolnavi pe care îi îngrijeşte doctorul şi egumenul pentru ca să se tămăduiască şi pentru că aceştia trebuie să stea în casa cea de bolnavi până când se va face sănătos. Şi după aceea primind cele de trebuinţă de la egumen, împreună cu rugăciunea să fie slobozit să meargă în pace la ale sale. Iar bătrânilor celor care nu au nici un ajutor egumenul trebuie să poruncească ca aceştia să se bucure de toate cele de trebuinţă şi să li pună lor toate pentru a se odihni şi toate cele de trebuinţă lor să li se dea de la spitalul din mănăstire.”[18] Aceste rânduieli pentru mănăstirii care aveau un cadru organizat au fost continuarea de fapt a unor situaţii existente deja în Biserică chiar din timpul prigoanelor. Neputînd fi organizaţi într-un cadru bine precizat, creştinii primelor trei secole au ajuns în situaţia ciudată de a-şi periclita însăşi viaţa lor în scopul ajutorării celor bolnavi. Astfel, Sfinţii Cosma şi Damian, Sfinţii Pantelimon, Ermolae, Chir şi Ioan, Talasie, sunt îndeobşte cunoscuţi ca doctori făcători de minuni, mari tămăduitori de bolnavi fără de arginţi.[19]

Activitatea acestor martiri este continuată şi în perioada următoare, de libertate a creştinismului, de către persoane particulare, unele cu activitate excepţională precum Sfânta Melania Romana a cărei danie către săraci şi către azile este socotită ca fiind imensă. Foarte de timpuriu mănăstirile au devin o forţă în viaţa socială a statului bizantin, iar filantropia s-a constituit ca o practică cotidiană în viaţa multor aşezăminte monastice. Surplusul produs de mănăstiri era adesea distribuit săracilor, iar rolul călugărilor în ajutorarea acestora devenea foarte important în timpul marilor calamităţi dezorganizatoare ale vieţii sociale, cum erau foametea şi ciuma. Indiferent de dimensiunile practice şi economice, de altminteri greu de apreciat, ale filantropiei mănăstireşti, nu trebuie pierdut din vedere faptul că ea rămâne în mod esenţial o formă a rugăciunii.

Caritatea monastică nu este un scop în sine, ci numai un exerciţiu duhovnicesc. Adesea adăpostul pentru călători şi pelerini sau locul bolnavilor erau în afara incintei mănăstireşti, iar distribuţiile de haine, mâncare sau bani în favoarea săracilor se făceau la poarta mănăstirii.

Mănăstirile româneşti funcţionau şi ele după aceleaşi principii. În actele de danie apar uneori ca beneficiare explicite locul bolnavilor (bolniţa) sau adăpostul pentru călători (ospătăria). În 1524 Vladislav al III-lea dăruia căşăritul din judeţul Pădureţ bolniţei de la Simidreni şi „încă altui loc de binefacere care este în faţa porţilor bisericii de la mănăstirea de la Argeş, numit locul primitor de călător”. La 1619 sau 1626, mănăstirile Stăneşti (Gavril Movilă) respectiv Argeş (Alexandru Iliaş) primesc o seamă de privilegii domneşti pentru a fi „de hrana călugărilor, călătorilor şi posluşnicilor”[20]

Cu toate acestea, prezentarea făcută de Ligia Livadă-Cadeschi, în cartea De la milă la filantropie, ne surprinde prin lacunele pe care le cuprinde, neînţelegând fenomenul mănăstirilor închinate către spitalele care existau sau au fost construite în oraşe. Afirmaţia că mănăstirile nu aveau şi spitale pentru sărăci vine dintr-o totală necunoaştere a fenomenului: mănăstirile îndeobşte erau aşezate departe de tumultul târgurilor şi transportarea bolnavilor către ele constituia o greutate mare de depăşit; de aceea spitalele erau construite în cetăţi şi erau finanţate de către mănăstiri. Astfel erau: spitalul Sf. Pantelimon, construit din anul 1735, ctitoria domnitorului Grigore Ghica, care avea închinate şapte mănăstiri (Mamul, Târgşor, Bradu, Mărgineni etc.) obligate a susţine cu bani întregul aşezământ, apoi Colţea, având mănăstirea închinată, bolniţa de la Dragomirna cu Mănăstirea Dragomirna, mănăstirea Tuturor Sfinţilor, ctitoria mitropolitului Antim Ivireanul.

Accesul la datele care fac menţiune despre filantropia Bisericii în secolul al XVIII-lea, aflate la Arhivele Statului, se face greu datorită unui impediment major: sunt scrise cu caractere chirilice de mână. De aceea autori ca Ligia Livadă- Cadeschi, care încearcă o prezentare a acestui fenomen, se foloseşte în mod surprinzător de lucrările simpozionului din mai 1969 de la Râmnicu Vâlcea privind semnificaţia medico-istorică a bolniţelor mănăstireşti,[21] ale cărui concluzii greşite le foloseşte, ştiut fiind că în plină societate comunistă activitatea Bisericii era întotdeauna prezentată tendenţios: Redăm în continuare punctul de vedere, după câte se pare majoritar chiar la vremea respectivă, al celui care a condus lucrările mai sus menţionatului colocviu, Valeriu Bologa: „se pare că în evul mediu la bolniţele mănăstireşti nu avem a face - deşi tradiţia bizantină venită mai ales prin filiera balcanică, a fost totdeauna vie în viaţa noastră monahală - cu o perpetuare a marilor spitale din Imperiul bizantin [...], ci de adoptarea unei instituţii mai simple, mai modeste, fără caracter propriu-zis spitalicesc, un loc de retragere şi de îngrijire exclusiv al călugărilor bolnavi şi bătrâni şi că în aceste bolniţe nu se dădea o îngrijire medicală calificată, ci numai una cu caracter casnic, popular. în sfârşit, pare tot mai evident că bolnavii laici nu erau primiţi sistematic în bolniţe. Altceva este ospitalitatea pe care orice mănăstire o acorda călătorului sau pelerinului sărac, timp de câteva zile, pare-se totdeauna în afară de bolniţă, act de caritate creştină, de omenie, nu însă unul cu caracter medical”.

Sfântul Paisie Velicicovschi, continuator al filantropiei Bisericii în secolul al XVIII- lea, de al cărui nume se leagă revigorarea vieţi monahale româneşti, rânduieşte, întâi în obştea de la Dragomirna, apoi în cea mutată în 1778 la Secu, iar ulterior şi la Neamţ, prevederea că „în mănăstire trebuie să se facă numaidecât un spitălaş, pentru ca monahii care se îmbolnăvesc să aibă o deosebită îngrijire de hrană, băutură şi linişte [...] Trebuie să se facă două case de oaspeţi, una înlăuntrul mănăstirii, pentru persoanele duhovniceşti şi mireneşti care vin la mănăstire şi una afară din mănăstire pentru cei care vin cu căruţele”. Călugării erau datori să primească „pe cei ce vin spre închinare, precum şi pe cei săraci şi bolnavi care n-au unde să-şi plece capul, rânduind pe unii la casa de oaspeţi, iar pe alţii la spitălaş şi îngrijind cu bunăvoinţă de bolile lor trupeşti”.[22]

Grija ctitorilor la construirea mănăstirilor de a rândui bolniţe pentru alinarea celor suferinzi a fost întotdeauna îndeplinită cu mare grijă şi dragoste de către urmaşi şi numai momentele istorice nefavorabile prin care au trecut au făcut ca ele să nu fie îndeplinite.

De cele mai multe ori răutatea omenească, indiferenţa, reaua credinţă, şi, nu în ultimul rând, instaurarea comunismului, cea mai inumană din toate orânduirile care au fost pe acest pământ, sunt cauzele care au împiedicat continuarea acestei opere minunate a slujirii aproapelui. Nădăjduim că trecerea societăţii prin acest flagel care este comunismul ce a lăsat urme adânci în conştiinţa oamenilor va face ca pe viitor învăţătura creştină să poată să se desfăşoare în toată frumuseţea ei, iar slujirea aproapelui să fie reconsiderată şi socotită într-adevăr ca cea de a doua poruncă şi cu nimic mai prejos de porunca întâia, care este Iubirea lui Dumnezeu. Filantropia creştină este ca un pom roditor din grădina raiului care îşi oferă roadele fără să ceară nimic în schimb, dacă este făcută însă cu iubire creştină. Iubirea creştină îi cuprinde pe toţi, îi aprinde pe toţi, îi smereşte pe toţi, îi învaţă pe toţi, îi curăţeşte pe toţi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL III

 

 

CHIPURI DE CLERICI  -  ASISTENŢI SOCIALI

 

 

 

Biserica Ortodoxă Română nu a fost lipsită niciodată de personalităţi care să marcheze generaţii întregi, să schimbe destine, să modeleze conştiinţe, să fie modele de urmat. De aceea este destul de greu a alege din mulţimea celor care au marcat timpul în care şi-au desfăşurat activitatea. Am ales nu pe cei foarte cunoscuţi ca: Sf. Antim Ivireanu, Sfântul Calinic, Veniamin Costache, Andrei Şaguna, ci m-am oprit la Mitropolitul Iosif Naniescu, monahii Iov, Ilarion şi Arhidiaconul Vaarlam. Aceştia toţi au trăit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Mitropolia Moldovei. Voi încheia această scurtă prezentare cu Protos. Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru-Vodă, a cărui activitate este la ora actuală cea mai amplă.

Mitropolitul Iosif Naniescu (1818-1902) a fost socotit încă din timpul vieţii „cel milostiv şi sfânt”, dădea milostenie tot salariul său celor o sută de săraci pe care îi avea în grija sa. Îi mângâia cu vorba şi niciodată nu dădea săracului mai puţin de o pâine. „Bani pentru o pâine!”, acesta era principiul lui. În tot timpul anului, mitropolitul Iosif ajuta elevi şi studenţi de toate vârstele, fără alegere. Le dădea hrană, le plătea taxele şcolare, le dădea bani de cheltuială, susţinea studenţi din salariul său în ţară şi peste hotare. Sala de mese de lângă bucătăria mitropolitului era adevărată cantină de şcoală. La sfârşitul anului însă, fiecare era dator să-i înfăţişeze situaţia şcolară. Pentru cei ce se distingeau la învăţătură, trimitea pe moşul Alexandru să le cumpere haine.[23] Mitropolitul trecea peste deosebirile confesionale, printre cei miluiţi de el se număra şi un evreu ale cărui fiice s-au căsătorit cu bani primiţi de la Înalt Prea Sfinţitul. De asemenea, celebrul Barbu Lăutarul, ajuns bătrân şi părăsit de toţi, a fost sprijinit de peamilostivul mitropolit.

Monahul Ilarion Radu (1871-1938), Timp de 35 de ani acest smerit călugăr de la catedrală a fost gazdă şi părinte sufletesc al multor elevi şi studenţi săraci din Iaşi. Zi de zi şi an de an, părintele Ilarion odihnea gratuit în chilia sa până la 10-20 de elevi şi studenţi, care nu aveau bani pentru gazdă. Îi ospăta cu mare dragoste, le făcea patul, îi sfătuia cele de folos, le dădea bani pentru cărţi, îi deştepta dimineaţa, îi punea la rugăciune şi îi trimitea la şcoală. Sute de elevi şi studenţi au învăţat carte şi au ajuns medici, profesori şi ingineri, cu ajutorul milostivului părinte Ilarion, pentru aceasta era cel mai iubit şi căutat dintre părinţii catedralei.

În anul 1936, părintele Ilarion Radu, tatăl săracilor şi al elevilor orfani se retrage la bolniţa Mănăstirii Neamţ. După doi ani se mută la odihna lui Hristos, pentru a-şi primi plata ostenelilor sale. Drept recunoştinţă, profesorii şi intelectualii, întreţinuţi de dânsul la şcoală, i-au pus o placă comemorativă în peretele chiliei, care se păstrează până astăzi.[24]

Monahul Iov Burlacu (1874-1941). Părintele Iov era un mare cunoscător al plantelor medicinale şi un renumit farmacist. Singur aduna plantele, vara, din poieni şi păduri, le conserva şi făcea din ele siropuri şi alifii, pe care apoi le distribuia gratuit la călugării şi mirenii bolnavi. Timp de 30 de ani a fost farmacist şi infirmier la bolniţa Mănăstirii Neamţ. Numele lui era cunoscut peste tot.

Veneau călugări şi mireni bolnavi din toate mănăstirile şi satele din împrejurimi, iar părintele Iov îi primea cu dragoste, îi consulta şi le dădea medicamente preparate de el şi mulţi se vindecau. Acolo zăbovea ziua şi noaptea lângă căpătâiul bolnavilor, mângâind şi legând rănile, primenind paturile sau împărţind mâncarea adusă de la trapeză. Pentru aceasta toţi îl iubeau pe părintele Iov şi îl numeau „părintele nostru”. Această ascultare a dus-o cu bucurie până la sfârşitul vieţii. Bunul nevoitor era, de asemenea, foarte milostiv cu cei săraci. Zilnic veneau la el copii orfani, bolnavi, oameni săraci din satul Pipirig şi-i cereau milostenie. Iar părintele Iov îi ospăta pe toţi cu mâncare de la bolniţă, apoi le dădea câte un ban, iar celor bolnavi le împărţea medicamente şi îi trimitea cu pace la casele lor.

Arhidiacon Varlaam Arghirescu (1863-1942). Cea mai mare faptă bună a părintelui Varlaam era milostenia urmând în toate exemplul marelui mitropolit Iosif, el împărţea totul la săraci, la văduve şi la elevi. Salariul nu-i ajungea niciodată. De aceea mereu se împrumuta. Cea mai mare milostenie o făcea însă cu elevii şi studenţii săraci din Iaşi. Zilnic veneau la bătrânul, ca la un adevărat părinte duhovnicesc, şi-i cereau bani pentru taxă, pentru cărţi şi gazdă, iar părintele îi mângâia cu milostenia şi cu cuvântul. Întotdeauna cerea chitanţă, astfel că la moartea părintelui în chilia lui nu s-a găsit nici un fel de avere, decât numai o ladă plină cu mii de chitanţe de la elevii şi studenţii pe care îi ajutase timp de o jumătate de veac.[25]

Protosinghelul Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru-Vodă, ajuns la 88 de ani s-ar putea caracteriza după cum spune Vlahuţă la un moment dat (citat şi de Grigore Caraza ca motto la cartea sa zguduitoare, „Aiudul însângerat”): „Îi trebuie neamului acestuia o generaţie care să se jertfească, o generaţie de viteji şi de patrioţi până la nebunie. În toate timpurile au fost căutaţi oamenii de treabă, dar niciodată n-am avut mai mare nevoie ca acum de luptători hotărâţi, de oameni vrednici şi de caracter pe care să nu-i abată nimic din drumul lor..” Părintele Iustin, om de treabă în sensul dat de Vlahuţă, a trecut prin tot ce a îndurat neamul românesc în acest secol deja încheiat. Călugărit de tânăr, este apoi trimis pe front unde se întâlneşte cu „raiul” pământesc: comunismul din Rusia. Botează acolo sute de copii, dar, întors în ţară, este arestat şi condamnat pe false motive politice. În realitate ajutase pe cei din puşcărie şi pe familiile lor cu bani. Pentru credinţa sa Părintele este condamnat la 17 ani de închisoare, pe care îi face trecând prin toate temniţele comuniste. După eliberare lucrează ca muncitor forestier, apoi reintră în viaţa monahală la mănăstirile Secu şi Bistriţa. Cunoscând toată durerea acestui popor, întipărită în sufletul sfinţiei sale, în anul 1991 ridică la marginea satului unde s-a născut, Petru-Vodă, o mănăstire de călugări. Conştient de responsabilităţile pe care le are, ridică în anul 2000 o casă de educaţie pentru 25 de copii şi un azil pentru bătrâni, care au în dotarea lor tot necesarul unei bune funcţionări: spaţii de cazare, bucătărie modernă, farmacie proprie, laborator pentru obţinerea de medicamente din plante medicinale, cadre didactice foarte bine pregătite. Sprijinul material şi duhovnicesc pe care mulţi necăjiţi ai soartei îl primesc de la Părintele Iustin nu se poate evalua. La începutul anului 2006, părintele va începe realizarea ultimului său vis: un spital pentru cei în aflaţi în suferinţă.

Considerăm că această succintă prezentare nu este suficientă, însă o prezentare mai voluminoasă n-ar face totuşi obiectul lucrării de faţă. Menţionăm că la această oră tendinţa de a se construi în mănăstiri spitale, orfelinate, şcoli şi azile este foarte mare.[26]

Funcţionează acum azile pe lângă mănăstiri ca: Mănăstirea Pasărea, Mănăstirea Recea, Mănăstirea Bic, Mănăstirea Văratec, etc, iar în multe altele funcţionează deja şcoli şi orfelinate.

Iată că, după o perioadă de peste o jumătate de veac, Biserica Ortodoxă Română îşi croieşte din nou un drum spre împlinirea misiunii sale, un drum în care obstacolele de tot felul încă diminuează prezenţa ei în acţiunile filantropice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL IV

 

 

BISERICA  ÎN  SOCIETATE.

DEFINIRI.  CONCEPTE.  ACŢIUNI.

 

 

După căderea comunismului în Est, cele două structuri, Biserica şi Statul, au deosebiri fundamentale, de esenţă. Biserica este instituţie divino-umană al cărei Cap este Hristos şi care prin esenţa ei nu poate accepta modificări ale propriului mesaj, fără a înceta să fie ea însăşi. Scopul Bisericii de a garanta mântuirea credincioşilor săi, de a anticipa Împărăţia lui Dumnezeu în lume face ca Biserica şi Statul să găsească un segment comun în care misiunea lor se suprapune, chiar dacă nu se identifică. Provocarea care a apărut acum constă în căutarea unui model de raportare la puterea lumească, care să fie aplicabil din punct de vedere juridic şi teologic. Astfel, în anul 2000, Biserica Ortodoxă Română dă publicităţii o declaraţie a „Cultelor religioase”, care oscilează către modele prezente în ţările membre UE, dar fără a le importa în întregime. Cele trei modele mai importante ce se regăsesc în UE sunt: modelul francez în care statul şi Biserica sunt total separate, apoi cel englez de identificare a celor două instituţii şi, ultimul, cel german, în care cele două instituţii au o colaborare distinctă. Dată fiind diferenţa lor de natură în statul majoritar ortodox, Biserica şi statul au la dispoziţie mijloace diferite pentru a-şi atinge scopurile. Biserica este cu totul liberă faţă de stat când este vorba de propovăduirea adevărului indiferent de învăţăturile prescrise sau propagate de către instituţiile statului. Biserica îşi păstrează loialitatea faţă de stat, dar porunca lui Dumnezeu de a săvârşi în orice condiţii şi în orice împrejurări lucrarea mântuirii oamenilor este deasupra exigenţelor acestei loialităţi. Dacă puterea îi obligă pe credincioşii ortodocşi la apostazie faţă de Hristos şi Biserica Lui şi la păcate şi fapte vătămătoare sufletului, Biserica trebuie să refuze să se supună statului. Astfel, ierarhia Bisericii poate întreprinde, în cazul imposibilităţii supunerii faţă de legile statului, la următoarele acţiuni: poate să facă apel la popor pentru ca acesta să facă uz de mecanismele democratice pentru a schimba legislaţia sau poate să-şi îndemne fiii la nesupunere civică paşnică[27].

O propunere ce ar putea fi un model numit „post-bizantin” este cea în care un teolog ca Radu Preda identifică trei coordonate care ar trebui urmate. Prima dintre ele ar fi „simfonia bizantină” în ceea ce are ea mai bun: o colaborare distinctă între puterea spirituală şi cea politică prin practicarea unei soluţii de mijloc între separarea radicală („modelul francez”) şi identificare („modelul englez”). Această colaborare este bazată pe principiul subsidiarităţii în care statul este chemat să se implice în probleme privitoare la aspectele sociale ale misiunii Bisericii, aspecte la care Biserica însăşi trebuie să solicite Statului implicare în susţinerea acestui tip de proiecte.

Al doilea element al acestui model ar putea privi angajarea laicilor în misiunea Bisericii şi în luarea deciziilor care interesează întreaga societate. Acest aspect este cât se poate de urgent şi de necesar, tocmai pentru că în acest „interval”, zis „de tranziţie”, laicii, în special intelectualii, s-au simţit marginalizaţi fie de către Biserică, fie de către stat. În felul acesta s-ar evita tendinţe precum cea laicistă şi cea anticlericală. Ar trebui să învăţăm din experienţa celorlalţi şi să nu comitem aceleaşi erori din aceeaşi indiferenţă sau imaturitate sau să-i lăsăm pradă ideologiilor de orice fel. Laicii au un loc şi o funcţie specială şi deloc neglijabilă în Biserică şi, împreună cu ierarhia, formează comunitatea eclesială. Instrumentalizaţi de tendinţe colaterale ei pot fi aduşi pe poziţii anticlericale, care nu folosesc nimănui. Dar să nu uităm că pentru a ieşi cu succes dintr-o criză, e nevoie de soluţii clare, credibile. Iar Biserica le poate oferi. E nevoie doar de mai multă încredere reciprocă şi, mai ales, de o solidă cultura teologică, politică şi civică.

În sfârşit, al treilea element constitutiv al acestui model post-bizantin ar fi promovarea unei culturi a dialogului între Biserică şi societate, de la intelectuali la oameni politici şi de la dialogul cu cultura la cel cu sindicatele. Acest dialog este mai mult decât necesar şi ar complecta fericit misiunea pastorală a Bisericii.

Pentru un dialog real şi constructiv cu modernitatea este nevoie de o convertire zilnică la Ortodoxie care să asigure propria identitate.[28]

Deşi dorinţele clasei politice româneşti merg spre integrare europeană şi de aici decurg toate acţiunile care ni se impun, trebuie spus că în societatea europeană, dominată de număr şi cantitativ de statistică, domneşte clar o confuzie care va duce la apariţia unei societăţi animalice, un furnicar perfect ce se va sfârşi cu sucombarea Europei. Această Europă, care trebuia să fie centrată pe calitatea omului, pe sufletul său caracterizat de un fericit amestec de imaginaţie şi rigoare logică, de un misticism neresemnat, în aceste condiţii aspiră vizibil să fie condusă de o comisie americană. Toate acţiunile ei într-acolo se îndreaptă şi asta pentru că în politica ei este o discrepanţă între spiritul ei subtil şi politica ei rudimentară . Fie că este vorba de partide, de regimuri sau de oameni de stat, ar putea fi foarte instructiv să extragem din tacticile şi actele lor ideile pe care şi le-au făcut sau şi le fac despre om. Or, Europa a însemnat înainte de orice crearea prin elenizare, romanizare şi creştinare a unui homo europaeus, miza întregului său proiect istoric. Este clar că Europa trăieşte o criză a politicii care este criza omului european, mai exact a „sufletului” european şi a „culturii” europene - este mesajul care vine Europei occidentale din partea filozofilor din centrul şi estul continentului, ca filozoful ceh Jan Patocka şi românul Constantin Noica. Meditaţiile filozofului ceh pleacă de la constatarea oboselii şi declinului general resimţite de lumea europeană contemporană. Devenită nesigură în ce priveşte valorile şi instituţiile ei fundamentale, Europa pare strivită de giganticele ei succesoare: America şi Rusia, şi deposedată tot mai mult de moştenirea ei tehnico ştiinţifică de către popoarele neeuropene eliberate de sub tutela ei colonială. Teza centrală a filozofului praghez se concentrează în afirmaţia la prima vedere exclusivistă: Istoria este de fapt istoria Europei - restul lumii cunoaşte doar istorio-grafie şi ea apare o dată cu ivirea filozofiei şi politicii în cetatea greacă antică dispărând o dată cu pierderea acestei moşteniri spirituale. În viziunea sa există trei tipuri de societate bazate, la rândul lor, pe existenţa a trei mişcări fundamentale ale vieţii umane în raport cu lumea naturală: - mişcarea de acceptare, mişcarea de autoapărare şi mişcarea spre adevăr. Iar ca şansă de evitare a declinului vertiginos al Europei (dar şi al Americii) Patocka vede o uriaşă metanoia filozofică a elitelor europene, prin propunerea ca model nu a lui Hristos, ci a filozoful grec antic Socrate. „Europa ca Europă s-a născut din grija de suflet. Ea a pierit pentru faptul de a o fi lăsat din nou să se acopere de uitare” [29]

Comună tuturor naţiunilor est-europene, dezbaterea din România dobândeşte o complexitate deosebită, întrucât ea atinge problema spinoasă a identităţii şi a „specificului românesc”. Exemplul vrednic de urmat ar fi acela al unei culturi abundente şi ingenioase, al unui respect pentru demnitatea persoanei umane, al unei diversităţi ameţitoare şi tenace susţinute, al libertăţii ca ghid suprem în relaţiile dintre semeni, al deschiderii creatoare spre potenţialul transcendenţei (mai curând decât supunerea oarbă la o imagine fixă a acesteia), „al căutării neobosite de noi raporturi între material şi ideal”. Aceasta nu exclude, ci implică o raportare critică la evoluţiile social-politice ale societăţii occidentale, dar numai în baza unei solidarităţi şi comunităţi de destin conştient asumate. Observatorii externi lucizi şi solidari cu fenomenul românesc atrag atenţia asupra confuziei implicate în sloganul repetat până la obsesie al „intrării în Europa”. Suntem îndemnaţi ca, înainte de a proclama adeziunea, să fie mult mai radicală, chiar extremă interogaţia privitoare la spaţiul „Europa”: „Mai există oare Europa?” Şi atunci s-ar putea să avem surpriza că acest „spaţiu al speranţelor noastre” s-a separat total de transcendent, devenind un spaţiu al purei imanenţe economice a cărui „Sfântă Treime este: Producţia, Consumul, Profitul” în care „fiinţa” se confundă cu „bunăstarea consumeristă” şi se reduce în ultimă instanţă la valoarea de schimb (ecuaţie ce constituie esenţa nihilismului).

Într-o asemenea situaţie culturilor din Est le revine realmente rolul de apărătoare ale spiritului european clasic, mai exact al omului spiritual identificat ca un nou tip al lui homo europaeus şi, în situaţia în care se va depăşi fixaţia pe idiomatic şi regăsind posibilităţi multiple, democratice, universale implicite în creştinătate şi romanitate, valorificând resursele deschise şi nenumărate dar şi diversificate ale tradiţiei în faţa perspectivei neliniştitoarei uniformizări prin supralicitarea diferenţelor deschise de o modernitate târzie, post-modernă, o democraţie creştină conştientă de sensul opţiunilor sale ar putea juca un rol decisiv în reconstituirea europeană a societăţii româneşti într-un spirit tolerant şi firesc.

„Românii sunt confruntaţi actualmente cu trecerea de la „Europa liberă” la exigenţele mai prozaice ale „Europei unite”, riscând serios să devină „victimele unei proaste investiţii a libertăţii” în faţa unei „Europe unite” ce le apare tot mai puţin ca încununare a «Europei libere» şi a spiritului, în care unificarea administrativă tinde să şteargă tot mai mult diferenţele. Integrarea este făcută dificilă şi de optica dominantă în Occident, după care aceasta ar fi un proces de reintrare a unei „lumi bolnave” (Estul) într-o „lume sănătoasă” (Vestul). Or, mai realistă decât această viziune triumfalistă, e cea a „două infirmităţi” diferite produse de răsfăţul sau barbaria istoriei, care trebuie să se completeze reciproc în vederea unei sănătăţi comune. În faţa noii Europe occidentale, Europa de Est are conştiinţa de a fi trecutul Europei, de a fi vechea Europă, Europa elixirului întineritor al spiritului, dar şi al toxinelor periculoase ale naţionalismelor. Problema ei este aceea de a valorifica elixirul şi a transsubstantia toxina, iar problema „Europei noi” este aceea de a fi o Europă „în care să se vadă prin transparenţă prestigiul Europei vechi şi eterne” [30]

Realităţile româneşti în condiţiile aderării sunt: ultimul recensământ al populaţiei din România din anul 2002 a evidenţiat existenţa unui procent de 86,7% de credincioşi ortodocşi, iar sondajele de opinie indică o încredere a populaţiei în Biserică ca fiind între 85-89%, de departe cea mai mare.

Având in vedere aceste considerente Biserica Ortodoxă Română este un actor de primă importanţă, în contextul social-confesional românesc şi deciziile politice luate de puterea seculară nu pot să nu ţină seama de punctul de vedere exprimat de conducerea colegială a Bisericii, adică de Sfântul Sinod. După 1989 s-au creat premisele democratice pentru derularea unor relaţii fireşti între stat şi Biserică.

Unul dintre preoţii care au trecut prin infernul temniţelor comuniste şi care a fost silit după eliberare să se refugieze în America, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, referindu-se la rolul social al Bisericii afirmă:

„Am să mă refer aici cu precădere la aspectul social al Bisericii, deoarece, astăzi, grupurile atee şi cele politicianiste se simt stânjenite de prezenţa Bisericii, atât de activă în Vest şi încă atât de puţin vizibilă în Est. Bisericile protestante şi cea catolică, din lumea occidentală, au conştiinţa importanţei lor, a forţei umane de care dispun cu ajutorul lui Dumnezeu, nelipsindu-le curajul de a interveni în toate problemele care bântuie lumea noastră şi care fac din viaţa socială un infern, uneori mai suportabil, alteori insuportabil, dar, oricum, un infern pentru inima şi sufletul omului creştin.

Biserica răsăriteană a fost de multe ori despuiată, de către puterea politică, de dimensiunea ei socială, iar Biserica actuală, supusă până nu demult statelor totalitare comuniste, se întoarce greu şi încet la misiunea ei caritabilă, împiedicată, în mare parte, de obişnuinţa cu poziţionarea ei într-un fundal îndepărtat al vieţii sociale şi, pe de altă parte, de un anume sentiment de vinovăţie determinat de subordonarea faţă de puterea lumească din perioada ateismului roşu. E de ajuns ca nişte indivizi fără importanţă şi fără morală să-şi ridice glasul împotriva ierarhilor şi aceştia din urma bat imediat în retragere; dintr-un sentiment de autocenzură, creat tot de lunga perioadă de teroare la care au fost supuşi, ierarhii ortodocşi nu mai au destul curaj să îşi asume public grupurile religioase care activează pentru Biserică, şi în special organizaţiile de tineri, care sunt mai înfocaţi prin natura vârstei şi pe care mondialiştii, deviaţii sexuali şi subminatorii adevărului credinţei îi etichetează cu uşurinţă drept “fundamentalişti”- un fel de lozincă aparţinând categoriilor de expresii de sorginte marxistă, ca „nazist”, „legionar”, „duşman al poporului” (aici: al „democraţiei”), cu care, în trecut, aceiaşi „tovarăşi”, sau alţi militanţi vechi, puteau trimite la închisoare cam pe oricine li se năzărea. Toate aceste date istorice, înşirate aici succint, au doar caracter de rememorare.” [31]Cu toate acestea, Biserica, prin clerul sǎu , prin exemplul lui, atât în Vest cât şi în Est, are şi poate avea un rol important în viaţa socială şi chiar politică. Numai cei de rea credinţă cu strigătele lor disperate vor ca Biserica să rămână între zidurile ei şi să nu se amestece în viaţa de zi cu zi a societăţii, ca, apoi, să aibă situaţia convenabilă de a lovi în clerul Bisericii, pe motivul neimplicării acestuia. Acestea sunt de fapt exact ideile comuniste de până în 1990, exprimate însă într-o altă tonalitate şi în circumstanţe deosebite! Biserica, prin reprezentanţii săi, continuă să aibă un rol din ce în ce mai important în afacerile publice ale societăţii occidentale, ca şi - chiar dacă într-o măsură încă insuficientă - în lumea răsăriteană postcomunistă. Spaima strigătorilor izvorăşte din autoritatea mereu mai mare a Bisericii în Răsărit, ce are puterea de a îngrădi fenomenul corupţiei în fostele ţări comuniste (chiar dacă până acum n-a apucat s-o facă decât în mică măsură), de a moraliza societatea şi de a influenţa populaţia ţărilor respective în privinţa alegerii parlamentarilor pe alte criterii decât cele ale propagandei deşănţate şi mincinoase, punând înapoia noastră isteriile politice, de orice natură ar fi ele, şi cercetând pe candidat după faptele sale: dacă a hrănit pe cel flămând, dacă a îmbrăcat pe cel gol, dacă a vizitat pe cel bolnav, aşa cum propovăduieşte şi face Biserica.

Din nefericire, există chiar unii oameni de bună credinţă ce se asociază atitudinii de denigrare a Bisericii prin ierarhii ei, lovind implicit în poporul lui Dumnezeu, deşi ştiu că mântuirea vine prin Biserică şi prin harul dat slujitorilor ei, indiferent de vrednicia sau nevrednicia lor. Aceşti oameni îşi închipuie că Dumnezeu este atât de slab încât ar putea să se împiedice de nevrednicia “vaselor” prin care lucrează, sau că această nevrednicie ar zadarnici puterea lui Dumnezeu de a lucra în lume!

„În America (mai ales in SUA), situaţie pe care o cunosc foarte bine, spune Părintele Calciu, urmărind-o stăruitor şi îndeaproape, influenţa Bisericilor este pe zi ce trece mai puternică, ele implicându-se din ce în ce mai mult în viata cetăţii şi barând numeroase acţiuni neconforme cu principiile Binelui şi Dreptăţii. Toţi candidaţii încearcă să câştige aceste grupuri de credincioşi, ştiind ca votul lor contează. Vă asigur că acest vot are o pondere de cel mult o pătrime din ponderea pe care ar avea-o Biserica Ortodoxă în ţările răsăritene, dacă aceasta s-ar angaja mai ferm în viaţa socială, urmărind cu stăruinţă şi sfinţenie purificarea scenei politice. Votul american al Bisericilor reprezintă un procent de aproximativ 15%, pe când cel ortodox, bunăoară în România, ar putea reprezenta 50-60%, presupunând că preoţii şi ierarhii şi-ar recâştiga încrederea credincioşilor şi ar avea curajul să-i sfătuiască pe aceştia cu cine să voteze, pornind exact de la Judecata lui Iisus la sfârşitul lumii.

Precizăm că Biserica nu trebui să îşi trimită preoţi să organizeze partidele sau să facă propagandă electorală, ci doar pentru a-i călăuzi spre cei cu adevărat făcători de fapte bune şi nu spre cei gălăgioşi şi înşelători. Biserica urmărind porunca divină de a apăra cetăţeanul de opresiunea statului şi de a lupta împotriva nedreptăţii, are datoria de a interveni pentru că arta de a conduce cetatea nu implică numai partidul sau cel ales, ci toată suflarea şi cu atât mai mult grupurile organizate.”[32]

Prin prevederile Constituţiei din 1991, modificată şi revizuită în anul 2003, precum şi prin alte acte normative, statul român doreşte crearea unui sistem politic bazat pe principiul separării/colaborării stat – Biserică: „Cultele sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii [...] ele sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia”. Raporturile Biserică - stat au un aspect particular prin declararea autonomiei Bisericii, care prin aceasta vrea să se delimiteze de sfera politicii. În schimb, statul se întemeiază în general pe normele şi valorile religioase, dar manifestă echidistanţă şi neutralitate confesională.

Au existat însă şi există discordanţe în momentul în care statul a dorit să legifereze anumite drepturi ale omului, înscrise în tratatele internaţionale, care contravin principiilor şi moralei religioase. Autonomia are şi sensul de participare distinctă, în sensul că, astfel, Biserica are posibilitatea de a avea o contribuţie specifică, personală în proiecte sociale, fără ca aceasta să presupună o contradicţie cu puterea seculară.

După 1989, Biserica Ortodoxă Română şi-a reluat activitatea de asistenţă religioasă în armată, penitenciare, spitale şi în aşezămintele filantropice (orfelinate, azile de bătrâni etc.)

La 1 ianuarie 2006 această activitate se desfăşura în 318 locaşuri de cult (75-armată, ministerul administraţiei si internelor, 37-penitenciare, 112-spitale, 42-unitati de învăţământ, 52-aşezăminte ocrotire socială), deservite de un număr de 430 de preoţi.

Activitatea social-filantropică a Bisericii Ortodoxe Române, la nivelul eparhiilor, este asigurată în prezent de următorul personal: 21 consilieri eparhiali, 20 inspectori eparhiali, 92 de asistenţi sociali teologi, 62 asistenţi sociali cu studii de specialitate, altele decât teologice, 115 preoţi misionari şi 73 lucrători sociali şi voluntari care îşi desfăşoară activitatea în cadrul a 41 de birouri eparhiale. Acestea sunt dispuse după cum urmează: 16 birouri de asistenţă socială la nivel de centru eparhial, 16 birouri în cadrul protopopiatelor şi 9 birouri la nivelul parohiilor. Aşezăminte de protecţie socială: în cursul anului 2005, s-au înfiinţat noi instituţii de protecţie socială atât în Bucureşti, cât şi în diferite localităţi din cuprinsul eparhiilor, la cele 201 de aşezăminte sociale existente la sfârşitul anului 2004, adăugându-se încă 36, astfel încât numărul total al acestora este de 237, din care: 65 aşezăminte pentru copii, 25 aşezăminte pentru vârstnici, 92 cantine şi brutării sociale, 33 cabinete medicale şi farmacii sociale, 22 centre de diagnostic şi tratament şi centre pentru asistenţă familii în dificultate.

Fondurile necesare desfăşurării acestei activităţi provin prin Hotărârea Sfântului Sinod nr.8425/1994 şi 3997/1999, ce prevăd metodologia de colectare pentru Fondul Filantropia; şi care constă în depunerea în contul Sectorului de asistenţă socială de la fiecare centru eparhial a contribuţiilor parohiilor, virate până la data de 31 ianuarie a fiecărui an, diferenţiat, în funcţie de categoria parohiei, cărora li se adaugă sumele dobândite din sponsorizări şi donaţii. Pe temeiul hotărârilor sinodale menţionate mai sus, un procent de 30% din sumele colectate la nivelul fiecărui centru eparhial se virează, până la data de 28 februarie a fiecărui an, în contul Biroului de Asistenţă Socială al Patriarhiei.

În ceea ce priveşte modul de utilizare a Fondului Filantropia colectat la nivel central, menţionăm că acesta este folosit pentru susţinerea financiară a programelor de asistenţă socială elaborate şi derulate de Biroul de Asistenţă Socială al Patriarhiei până la data de 30 decembrie a fiecărui an. Bugetul alocat în anul 2004 pentru activităţi social-filantropice derulate de Biroul de asistenţă socială al Patriarhiei la data de 31 decembrie 2004, (data la care s-a obţinut informaţia, de pe site-ul www. patriarhia. ro) se prezenta astfel: Venituri: 1.976.153.681 lei provenite de la colectarea prin Fondul Filantropia, de la 14 eparhii din ţară şi suma de 1.356.011.109 lei proveniţi din sponsorizări şi donaţii de la persoane fizice şi juridice din ţară şi străinătate (Secretariatul de Stat pentru Culte, Alpha Bank). Situaţia cheltuielilor fiind: 2.241.912.470 lei din care: pe proiecte: 1.461.391.216 lei; ajutoare diverse: 780.521.254 lei (la credincioşi, case de bătrâni, case de copii, organizaţii studenţeşti, şcoala militară Câmpina şi unităţi teologice); diferenţa dintre veniturile acumulate şi volumul cheltuielilor a fost asigurată din fondurile sectorului. Din dorinţa de a îmbunătăţi activitatea socială, Sectorul „Biserica şi Societatea” a organizat, în perioada 10-12 noiembrie 2004, la Mănăstirea Dintr-un Lemn–Vâlcea, întâlnirea anuală a coordonatorilor eparhiali ai activităţilor de asistenţă socială din Patriarhia Română cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist şi cu sprijinul PS Episcop Gherasim, la care o temă importantă asupra căreia s-au purtat discuţii a fost şi Strategia de implicare a BOR în domeniul social. În acest sens, pornind de la noile modificări legislative în domeniul asistenţei sociale, care solicită măsuri şi standarde stricte de calitate a serviciilor oferite de către toţi furnizorii, s-a constatat că se impune reorganizarea activităţilor de asistenţă socială ale Bisericii şi crearea unui sistem de tip reţea, preferat la acordarea finanţărilor, care să respecte criteriile de eligibilitate ale Uniunii Europene, astfel încât să fie competitiv în mediul concurenţial de pe piaţa serviciilor sociale. De asemenea, referitor la posibilitatea susţinerii pe viitor a programelor sociale ale Bisericii, s-a subliniat, necesitatea elaborării unei strategii economice bazată pe autofinanţare, în funcţie de facilităţile oferite de codul fiscal şi legea sponsorizării. Discuţiile au avut în vedere şi activitatea preoţilor slujitori în unităţile militare, spitale, penitenciare şi aşezăminte de ocrotire socială din cuprinsul Patriarhiei Române, participanţii semnalând următoarea problemă: nu există un statut bine definit pentru preotul slujitor în instituţiile de protecţie socială ale statului (centre de plasament, cămine de bătrâni, cămine-spital).

Obiectivele Programelor sociale iniţiate şi derulate în anul 2004 au fost următoarele: organizarea şi dezvoltarea de servicii de asistenţă socială, în special la nivelul parohiei, pentru categorii de persoane aflate în situaţii de risc social; asistenţă socială şi medicală oferită persoanelor aflate în aşezămintele sociale ale Bisericii şi în instituţiile de ocrotire ale statului; prevenirea instituţionalizării copilului şi a persoanelor vârstnice singure; înfiinţarea de noi instituţii de asistenţă socială ca alternative la instituţiile clasice de tip rezidenţial ale statului. Dintre cele mai reprezentative instituţii create de Biserică pentru aceste activităţi nominalizăm următoarele: cămine de bătrâni în parohia Precupeţii Vechi şi la Mănăstirea Christiana, Bucureşti; cabinet stomatologic şi cantină socială, Târgovişte; centrul de medicină paleativă „Muriel Bol” şi aşezămintele socio-medicale de pe lângă parohiile “Doamna Oltea” şi Sfântul Spiridon Vechi din Bucureşti; centrul de zi „Sf. Ierarh Vasile Cel Mare” din com. Obârşia de Câmp, jud. Mehedinţi; complex socio-medical „Sf. Ioan Sebastian” din Craiova; centrul socio-medical şi balneo-climateric din cadrul Asociaţiei „Sf. Pantelimon” – Brăila; grădiniţa pentru copii orbi şi cămin de bătrâni, în Timişoara; 5 centre de tip familial şi 3 centre maternale, în judeţul Alba; centrul de consiliere şi reabilitare a persoanelor dependente de alcool şi droguri, în Iaşi etc.[33] Sectorul de Asistenţă Socială al Patriarhiei Române este dinamic şi activ iar rezultatele obţinute ne încredinţează că în continuare se va extinde foarte mult. Serviciile sociale oferite de către Biserică au fost adaptate la caracteristicile şi nevoile specifice fiecărei categorii de persoane, în funcţie de mediul de provenienţă a acestora: instituţii de protecţie ale statului, aşezămintele sociale bisericeşti sau în propriul domiciliu.[34] Astfel pe categorii ele sânt: servicii destinate copiilor din aşezăminte de protecţie socială înfiinţate şi administrate în cadrul structurilor bisericeşti şi constau din:

a.    întreţinere şi îngrijire zilnică pentru un număr de 3.158 de copii orfani sau abandonaţi din casele de tip familial, orfelinate şi centre de zi;

b.   întreţinere şi îngrijire temporară pentru 649 de copii, prin centrele sociale pentru copiii străzii şi centrele de tranzit ;

c.    consultaţii medicale gratuite şi medicamente au fost oferite la 1.361 copii, prin cabinetele medicale şi farmaciile sociale;

d.   activităţi recreative (tabere, pelerinaje, excursii, ateliere de pictură) pentru 1.793 copii;

e.    consiliere socială şi spirituală acordată unui număr de 1.373 copii, în vederea reintegrării şcolare şi sociale.

Apoi altă categorie de servicii destinate copiilor din familii cu risc social: ajutoare materiale şi financiare pentru 15.486 de copii; masă caldă zilnic la cantina socială 2.036 de copii; consultaţii medicale gratuite pentru 939 de copii, prin cabinetele medicale sociale; meditaţii gratuite la principalele obiecte de studiu, oferite de profesori voluntari dintre credincioşii diferitelor parohii, la un număr de 580 de copii; medicamente gratuite oferite la 1.535 de copii; consiliere spirituală, precum şi consiliere socială în vederea reintegrării sociale, acordate unui număr de 1.217 copii cu dificultăţi de adaptare şi tulburări de comportament; activităţi recreative (tabere sociale, excursii, pelerinaje) pentru 750 de copii; La servicii destinate copiilor din instituţiile de protecţie socială ale statului Biserica oferă: ajutoare materiale şi financiare pentru 12.271 de copii; îngrijire temporară, prin plasament la familii identificate în parohii, pentru 589 de copii; consultaţii medicale gratuite prin cabinetele medicale sociale ale Bisericii pentru 929 de copii; meditaţii gratuite la principalele obiecte de studiu, de la profesori voluntari din parohii pentru 744 de copii; consiliere spirituală pentru 2.503 copii cu tulburări afective şi de comportament; activităţi recreative (tabere sociale, excursii, pelerinaje) de care au beneficiat 1.425 copii. Totodată trebuie menţionat că, urmare apelului făcut de Sfântul Sinod (736/2004), prin care se solicita implicarea activă a eparhiilor în rezolvarea situaţiei copiilor aflaţi în centrele de asistenţă ale statului, au fost adoptaţi sau luaţi în plasament familial, în familii de preoţi sau buni creştini, un număr de 172 de copii. Se acordă şi servicii destinate bătrânilor care locuiesc singuri şi care constau din: ajutoare materiale şi financiare către un număr de 14.543 de vârstnici; servirea zilnică a unei mese calde la cantinele sociale parohiale pentru 1.695 de bătrâni; hrana zilnică la domiciliu pentru 2.381 de bătrâni nedeplasabili; ajutor la domiciliu în realizarea activităţilor casnico–menajere oferit la 571 de persoane vârstnice; consultaţii medicale şi medicamente gratuite acordate la 3.472 de bătrâni; consiliere socială şi juridică în scopul informării şi îndrumării pentru obţinerea ajutoarelor şi facilităţilor de la instituţiile specializate ale statului în conformitate cu legislaţia actuală; întocmire de acte necesare pentru obţinerea ajutorului social, a anumitor compensaţii sau chiar a pensiei de invaliditate acordată la 5.015 de persoane vârstnice. Întrucât la această dată în cadrul structurilor bisericeşti există înfiinţate şi administrate aşezăminte de protecţie socială, serviciile destinate persoanelor vârstnice constau din următoarele: întreţinere şi îngrijire zilnică pentru un număr de 633 de vârstnici, din căminele de bătrâni înfiinţate în diferite parohii şi mănăstiri; întreţinere şi îngrijire temporară pentru 776 bătrâni, din centrele sociale de tranzit şi adăposturi de noapte; consultaţii medicale gratuite şi medicamente au fost oferite la 2.587 de bătrâni, prin cabinetele medicale şi farmaciile sociale. Iar servicii destinate persoanelor vârstnice din instituţii de protecţie socială ale statului sunt: ajutoare materiale oferite la 5.545 de bătrâni; consultaţii medicale gratuite acordate la 658 de persoane vârstnice şi consiliere spirituală şi socială acordată la 2.880 bătrâni. Anul 2005 a adus multă deznădejde în rândul populaţiei prin marile inundaţii care au afectat cea mai mare parte a României, multe familii pierzându-şi în câteva clipe avutul agonisit pe parcursul unei vieţi întregi. Biserica şi-a adus contribuţia la mângâierea celor loviţi de această calamitate. Prin apelul Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, credincioşi ortodocşi au donat aproximativ 1,76 milioane de euro în primăvara anului 2005, bani folosiţi de Biserica Ortodoxă Română pentru ajutorarea sinistraţilor din Banat şi din alte zone ale ţării. Prin intermediul Arhiepiscopiei Timişoarei, în parteneriat cu Televiziunea Română, au fost construite 21 de case în şase localităţi din judeţul Timiş. În una din aceste localităţi se află în construcţie şi o şcoală cu o suprafaţă totală de 1 000 mp care va fi terminată în anul 2006. Cum în vara anului 2005 au fost din nou inundaţii mai ales în Moldova în judeţele Vrancea, Galaţi şi Bacău, credincioşii au răspuns din nou apelurilor lansate de Biserica Ortodoxă Română. S-au colectat peste 4.740.000 RON, la care s-au adăugat şi donaţii în materiale de construcţie, cereale, alimente, îmbrăcăminte şi bunuri de larg consum în valoare totală de peste 20 de milioane RON. De asemenea, în urma campaniei „Învinge apele” pe care Patriarhia Română o desfăşoară împreună cu Televiziunea Română, până la mijlocul lunii octombrie 2005 au fost strânse alte 2,2 milioane RON. Prin intermediul Episcopiei Buzăului şi Vrancei sunt construite, în parteneriat cu TVR, locuinţe pentru 16 familii în două localităţi din judeţul Vrancea. Prin intermediul Episcopiei Dunării de Jos în acelaşi parteneriat cu TVR, în două localităţi din judeţul Galaţi sunt în construcţie 26 de locuinţe, care au fost finalizate la sfârşitul anului 2005; 35 de locuinţe au fost deja construite şi alte 65 au fost finalizate în judeţul Bacău, cu sprijinul Arhiepiscopiei Sucevei. Beneficiarul tuturor acestor case sunt familii cu copii sau fără posibilităţi materiale, selectate de preoţii din localităţile respective.[35]

În Arhiepiscopia Bucureştilor sunt în derulare 61 de programe sociale din care 15 aparţin Sectorului social, iar 46, parohiilor. În această eparhie funcţionează 11 cantine sociale care oferă masa pentru 725 de beneficiari, şi programe tip ,,hrană la domiciliu”, pentru 420 de beneficiari, 9 cabinete medicale cu 3.380 de asistaţi, 7 aşezăminte de ocrotire a copilului cu 285 de beneficiari, 9 centre de zi cu 480 de beneficiari, 10 centre sociale fiind în curs de amenajare:

1.   Cantina socială „Casa Barnabas este un aşezământ social unde beneficiază de hrană zilnică un număr de 50 de persoane;

2.    Cabinetul medical „Sfântul Alexandru” a oferit consultaţii gratuite şi medicamente pentru aproximativ 1500 de persoane şi copii orfani;

3.         Centru medico-farmaceutic „Vasiliada” ce funcţionează în cadrul sfintei Mănăstiri Plumbuita. Eliberează gratuit medicamente şi oferă asistenţă medicală persoanelor defavorizate; şi altele.

Iar în cadrul parohiilor menţionăm:

1. Cantina socială “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” a parohiei Ghencea I, Bucureşti, şi care mai cuprinde paraclis, bibliotecă şi un cabinet medical;

2. Cantina săracilor „Miron Patriarhul” din parohia Sfânta Maria. Se oferă hrană caldă de patru ori pe săptămână unui număr de 40 de persoane;

3.     Cantina „Sfântul Silvestru”, Bucureşti, se află într-o clădire de lângă biserica Sfântul Silvestru. Beneficiarii în număr de 40, primesc hrană caldă precum şi hrana rece pentru masa de seară, de două ori pe săptămână;

4.    Cantina socială „Cuvioasa Paraschiva” din Parohia Cotroceni. Aici este hrănit un număr de 50 de credincioşi din categoriile defavorizate ale parohiei;

5.     Parohia „Pogorârea Sfântului Duh”-Titan desfăşoară următoarele activităţi caritativ-educative: Cabinetul medical „Titan” funcţionează într-un apartament din parohie şi este dotat cu aparatură medicală performantă; „Centrul de zi Titan” îşi desfăşoară activitatea în incinta locaşului sfânt, în spaţii special amenajate. Centrul este dotat cu 10 calculatoare, bibliotecă ş.a.; „Rădăcini” este un program în care peste 50 de copii învaţă despre tradiţiile Bisericii noastre strămoşeşti. În cadrul aceluiaşi program se predă un curs special de desen, cu un profesor care are atestat în pictura „Corul Titan” - 10 copii sunt instruiţi, de un profesor specialist, în tainele muzici psaltice şi liniare. Programul se desfăşoară în biserică; „Consultanţa” este un program destinat persoanelor defavorizate din cuprinsul parohiei, care au probleme de drept civil. Acesta se desfăşoară într-un spaţiu special amenajat din sfânta biserică, de multe ori şi la domiciliul asistatului; „Hrană pentru săraci” este un act de caritate unde 10 familii sărace din parohie beneficiază de hrană caldă şi rece, transportată la domiciliul acestora de femeile din Comitetul Bisericii, o dată pe zi; „Pelerinaje” - peste 1000 de persoane au participat la pelerinaje în ţară şi în străinătate. În mănăstirile vizitate, pelerinilor li se oferă masa gratuit;

6. Comitetul de binefacere „Icoana” din Parohia „Icoanei” derulează următoarele activităţi sociale: „Hrană caldă la domiciliu”- şapte persoane primesc la domiciliu hrană de trei ori pe săptămână. Mâncarea este pregătită la cantina socială „Dacia”; Adopţii la distanţă „Caritas” - 12 copii proveniţi din familii cu venituri reduse sunt susţinuţi cu alimente, îmbrăcăminte, rechizite ş.a.; „Micii misionari” în care 88 de copii beneficiază de consiliere.

7. Complexul Social Valea Plopului are ca beneficiari peste 200 copiii. Centrul maternal adăposteşte 10 tinere mame împreună cu copiii lor nou-născuţi, pe o perioadă de nouă luni. Tinerele beneficiază de consiliere şi de sprijin în perioada prenatală şi postnatală;

8. Căminul de bătrâni „Christiana” este coordonat de Prea Sfinţitul Episcop-Vicar Sebastian Ilfoveanul. Căminul este construit în incinta mănăstirii Christiana şi va oferi cazare, masă şi îngrijire unor bătrâni;

9. Aşezământul „Acoperământul Maicii Domnului” din Parohia Precupeţii Vechi, Bucureşti. A fost dat în folosinţă căminul de bătrâni construit în curtea bisericii, cu două etaje. Aici vor fi asistaţi preoţi şi preotese de care nu mai are cine să se îngrijească;

10.Aşezământul socio-medical „Sfântul Spiridon Vechi”, din Parohia Sfântul Spiridon Vechi. Clădirea va avea 20 de cabinete medicale pe diverse specializări bibliotecă, sală de festivităţi ş.a. De binefacerile acestui aşezământ se vor bucura orfani, bătrâni neajutoraţi, săraci ş.a.;

11. Aşezământul pentru maici în vârstă „Pasărea” constituit în incinta Mănăstirii Pasărea, gestionat de obştea de maici va adăposti 14 maici.[36]

Printre acţiunile cele mai importante din Arhiepiscopia Bucureştilor se numără “Centru medico-farmaceutic Vasiliada” care funcţionează în cadrul sfintei Mănăstiri Plumbuita din Bucureşti. Activitatea care se derulează aici, se concretizează prin oferirea de consultaţii şi medicamente gratuite persoanelor a căror venit lunar nu depăşeşte suma de 150 RON. Medicul care asigură gratuit consultaţiile este susţinut în activitatea sa de un farmacist şi un asistent sanitar, retribuiţi din fondurile alocate din cadrul Arhiepiscopiei. Medicamentele se oferă lunar la un număr de 300 de persoane, ajungându-se în anul 2005 la distribuirea de medicamente în valoare totală de 180.000 lei RON. Centrul este coordonat de un director, în persoana Pr. Gabriel, a cărui preocupare este: buna funcţionare, administrarea patrimoniului acestei organizaţii şi procurarea fondurilor necesare. Rezultatele foarte bune obţinute de acest centru crează premizele deschideri de noi filiale.

Una dintre marile provocări la care este supusă Biserica provine de la noile curente de gândire cu care se confruntă omenirea. Astfel, un mare număr de asociaţii atee şi umaniste critică statutul confesiunilor şi a comunităţilor cu diferite concepţii despre lume, implicit al Bisericii, pe motivul că acestea ar pune în pericol dezvoltarea societăţii. Plecând de la o secularizare totală a învăţământului, cu schimbări totale în gândirea tinerilor, iată ce nota un american, Eugene Rose, într-o scrisoare din anul 1955, când citea pentru prima oară lucrările lui Rene Guenon: „«Şcolirea» mea vreme de şaisprezece ani m-a învăţat cum să gândesc cât mai neclar cu putinţă; în prezenţa unei gândiri atât de clare nu mai ştiu ce să fac”[37]. În esenţă, Guenon l-a convins că menţinerea vechii tradiţii era un lucru valid, şi nu doar semnul că eşti neluminat, aşa cum afirmă moderniştii. Pe câtă vreme moderniştii văd toate lucrurile în termenii progresului istoric, Guenon le vede în termenii dezintegrării istorice. Potrivit cu spiritul vremii, cu cât un lucru e mai nou, cu atât e mai bun; după părerea lui Guenon, de obicei, e cu atât mai bun, cu cât este mai vechi. Acest mod de gândire: cu cât un lucru e mai nou, cu atât e mai bun, a dus la acceptarea de către societate a eutanasiei, a avorturilor, a anticoncepţionalelor, acţiuni care duc la mari dezechilibre psihice ale unor mari categorii de populaţie.

Biserica este pusă să se pronunţe cât mai clar şi fără echivoc la aceste probleme. Cele trei comisii de bioetică a căror activitate este condusă de Comitetul Naţional de Bioetică al Bisericii Ortodoxe Române încă nu s-au pronunţat oficial, dar au fost consemnate foarte multe luări de poziţie ale reprezentanţilor ei. La această dată este activă mişcarea PROVITA pornită în anul 1990 de preotul Nicolae Tănase dezvoltată mai ales în prelungirea activităţilor Bisericii. A rămas vizibilă multă vreme ruptura dintre restul societăţii şi această zonă a activităţii Bisericii în social, iar, în mod sporadic, în presă au apărut reacţii la opacitatea clasei politice faţă de iniţiativele şi acţiunile adepţilor pro-vita. Un astfel de punct de vedere a fost formulat de dr. Pavel Chirilă, preşedintele Asociaţiei Filantropice Medical-Creştine „Christiana”, Bucureşti, în ziarul Ziua din 28 februarie, 1998.

Pe de altă parte trebuie menţionată neîntrerupta lucrare a unor duhovnici, precum părinţii Ioanichie Bălan, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, ca să-i pomenim pe cei mai cunoscuţi şi mai căutaţi. Alături de poetul Ioan Alexandru, preotul Nicolae Tănase, de la parohia Valea Plopului, judeţul Prahova, s-a angajat, în 1990, într-un proiect ale cărui rezultate au devenit repere pentru cei care activează astăzi în acest domeniu. A început „... în două etape: una în perioada comunistă, când am făcut biserica, cu ajutorul oamenilor din sat, iar a doua etapă, după revoluţie. După 1989, când împreună cu Ioan Alexandru am încercat să salvăm copiii de la pierire. O mică parte dintre aceşti copii a trebuit să-i luăm, şi aşa am început. Timp de 4 ani, până în 1994, am crescut copii, fără să avem o asociaţie cu un statut. Acum se cheamă „Asociaţia Pro Vita pentru copii născuţi şi nenăscuţi”.

Preotul Nicolae Tănase a ajutat familiile aflate în dificultate, ca să-şi poată creşte copiii. A încercat apoi să propună familiilor din parohia sa (Valea Plopului şi Valea Screzii, judeţul Prahova) să îngrijească de pruncii părăsiţi la naştere de mamele lor: „întâi am dat 12 copii la 8 familii, în timp de 2 zile. Era iarnă. Aveam o maşină foarte bună, încălzită. Copiii erau luaţi de la maternitate, erau micuţi. Când mă vedeau oamenii aşa, ca un Moş Crăciun, mă întrebau ce-i cu copiii, îi vedeau cât de frumoşi sunt. Unul din 10, când îi puneam în braţe un copil, nu mi-l mai dădea înapoi. Românii sunt buni, au această vocaţie, să crească copii. Problema e să nu-i condiţionezi. Au fost şi cazuri mai speciale”.

Cu sprijinul fundaţiilor străine a reuşit să construiască câteva aşezăminte, în care copiii trăiesc alături de femei, care, din motive întemeiate, au fost nevoite să-şi părăsească familiile. În primăvara anului 2003 erau, în aceste locuinţe, un număr de 208 copii. „Pe unii i-am văzut la 3 ani prima dată, pe alţii i-am văzut prima dată la ecograf. Dintre fete, 6 s-au măritat şi au născut 11 copii. Biserica are un mare un rol că ne schimbă în timp. Pe cei mici îi ţine, iar pe cei mari îi schimbă. În total au trecut pe aici peste 1000 de copii. (...) în viitor, ... nu se întâmplă nimic mai mult sau mai puţin decât se întâmplă cu copiii satului. Se vor căsători, vor avea casele lor. Noi îi vom ajuta ca părinţi, nu ca instituţie. Pentru că aici este o problemă: dacă reuşim să lăsăm copilul să se descurce, după ce noi îl ajutăm în limita în care părinţii îşi antrenează copiii în treburile gospodăreşti, la fel îi antrenăm şi noi să facă aceste lucruri. Avem atelier de tâmplărie, de pictură, de sculptură, de pictură pe sticlă, pe lemn, învaţă să îngrijească animalele. Avem vaci, porci, oi şi păsări.”[38]

În tentativa de a reduce totul la statura omului, privit ca scop în sine, civilizaţia modernă s-a scufundat treaptă cu treaptă până la nivelul celor mai de jos elemente ale sale, ţintind doar cu puţin mai sus decât satisfacerea nevoilor inerente laturii materiale a firii sale şi de aici toată degringolada din viaţa oamenilor, care nu văd soluţiile oferite de Biserică, un drum care se deschide cu mari perspective şi reale foloase pentru omenire. O mare şansă de viitor se deschide pentru Biserică.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL  V

 

 

CADRUL LEGISLATIV DE DESFĂŞURARE

A ASISTENŢEI SOCIALE DE CĂTRE BISERICĂ

 

 

În Ţările Române încercarea de a asocia Biserica finanţării operei de binefacere, strict juridic, este prevăzută pentru prima dată în ediţia din 1831 a Regulamentului Valahiei, care prevedea că ,,Mitropolia, episcopiile, toate mănăstirile închinate la cele străine sau neînchinate, vor contribui la cheltuielile statului pentru aşezări publice şi pentru faceri de bine [...] precum se va hotărî” (cu excepţia Colţei si a Pantelimonului ale căror venituri fuseseră deja destinate de ctitori pentru întreţinerea respectivelor spitale). După secularizarea din 1864, deoarece Biserica nu a mai putut să mai susţină această operă, a apărut prima lege a statului de reglementare a asistenţei sociale: Legea de reorganizare a comunelor urbane din 1894 care fixa obligaţia comunelor şi judeţelor de a se ocupa de copiii găsiţi, de infirmi, de alienaţi, de a înfiinţa azile de noapte şi ospătarii comunale pentru cei fără lucru. În ţara noastră activitatea de asistenţă socială începe însă în mod organizat abia din anul 1920, odată cu crearea Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor sociale.

După secularizarea averilor mănăstireşti, care a dus la încetarea activităţii instituţionalizate de asistenţă socială a Bisericii, doar după anul 1990 situaţia se schimbă, însă posibilitatea reală ca Biserica să activeze „legal” apare doar cu anul 2004 şi se intră în vigoare cu 1 ianuarie 2005 deoarece cadrul legislativ nu a fost până atunci finalizat. Cadrul general în materie este constituit de Ordonanţa de Guvern nr. 68 din 28 august 2003 privind serviciile sociale[39], modificată şi completată prin Ordonanţa de Guvern nr. 86 din 19 august 2004[40]. În conformitate cu acest act normativ (art. 11 al. 3 lit a) cultele sunt nominalizate ca furnizori privaţi de servicii sociale cu condiţia de a fi îndeplinit procedura de acreditare.

Metodologia de acreditare a furnizorilor de servicii sociale, aprobată prin Hotărârea de Guvern nr. 1024 din 25 iunie 2004 pentru aprobarea Normelor de aplicare a O.G. 68/2003 privind serviciile sociale şi a Metodologiei de acreditare a furnizorilor[41] stabileşte că aceasta se acordă gratuit, la cererea furnizorului, pentru o durată de maximum 3 ani. Art. 22 stabileşte că poate fi acreditat furnizorul care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a)                              este constituit în condiţiile legii şi se încadrează în prevederile art. 11 alin.1 din ordonanţă;

b)                              are prevăzute în actul de înfiinţare scopurile şi obiectivele, precum şi acordarea de servicii sociale;

c)                              scopurile şi obiectivele urmărite respectă principiile fundamentale ale drepturilor omului, legislaţia românească şi actele internaţionale aplicabile;

d)                             durata de funcţionare, conform actului de înfiinţare, îi permite dezvoltarea serviciilor sociale pentru care solicită acreditarea;

e)                              are posibilitatea de a susţine material sau demonstrează capacitatea de a atrage resursele financiare necesare acordării serviciilor sociale pentru care solicită acreditarea;

f)                               dispune de personal cu pregătire profesională adecvată tipului de servicii sociale pentru care solicită acreditarea;

g)                              respectă sau demonstrează că poate respecta standardele de calitate existente pentru serviciile pentru care solicită acreditarea;

h)                              acordă sau va acorda servicii sociale pe baza unor criterii de selecţie nediscriminatorii şi conform prevederilor art. 35 din ordonanţă;

i)                                a elaborat proceduri de evaluare periodică a serviciului şi a satisfacţiei beneficiarului.”

Aşadar, în Metodologia de aplicare a prevederilor OG nr. 68/ 2003 se prevede expres că „Furnizorii de servicii sociale trebuie să aibă prevăzut în mod obligatoriu, ca obiect de activitate în actul de înfiinţare, acordarea de servicii sociale.”

Se impune deci o analiză atentă dacă Statutul BOR conţine reglementarea acordării de servicii sociale. Astfel se stipulează că la nivelul parohiei. art. 53 lit.f stabileşte între atribuţiile Adunării Parohiale şi „înfiinţarea de fonduri cu scop filantropic”. iar art. 68 reglementează expres între sarcinile Comitetului Parohial „ajutorarea săracilor şi ocrotirea orfanilor şi a văduvelor; cercetarea şi ajutorarea bolnavilor, înfiinţarea şi susţinerea oricăror opere de milă creştină“.

La nivelul mănăstirilor reglementarea este mai puţin precisă, art. 77 lit.b stabilind ca datorie a mănăstirilor să dovedească o „dragoste împreunată cu fapte bune faţă de obştea ţării”.

Pentru Centrele Eparhiale astfel de prevederi lipsesc din Statutul B.O.R aprobat în şedinţele Sfântului Sinod din 19-20 octombrie 1048 dar în şedinţa din 19-20 februarie 2001, a fost aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă Română, în conformitate cu prevederile Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (art.53 lit.c, d,g; art.69,70,72; art. 94 lit.f; art.100,170). Art. 2 al acestui Regulament prevede că „Sistemul de asistenţă socială este integrat şi organizat profesional în cadrul structurilor administrativ-organizatorice ale Bisericii Ortodoxe Române”. Pentru serviciile sociale specializate pe care le vor înfiinţa unităţile de cult vor trebui să întocmească un regulament de organizare şi funcţionare. conţinutul său general fiind reglementat de către Ordinul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei nr. 422 din 9 august 2004 pentru aprobarea Standardelor obligatorii de calitate privind serviciile sociale specializate din România, furnizate în sistem public, privat şi parteneriat public-privat).[42]

Odată acreditate unităţile de cult pot încheia contracte de acordare a serviciilor sociale cu serviciile publice de asistenţă socială organizate la nivel local sau judeţean pot încheia convenţii de parteneriat, sau pot încheia contracte directe cu beneficiarii.

În ce priveşte finanţarea de la bugetele judeţene se finanţează integral sau în parteneriat instituţiile de asistenţă socială iar de la bugetele locale se face subvenţionarea serviciilor sociale realizate de furnizorii acreditaţi (art. 53).

Prin Ordinul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei nr. 71 din 17 februarie 2005 privind aprobarea modelului furnizării de servicii sociale [43] s-a aprobat modelul contractului încheiat între serviciile publice şi furnizori.

Toate aceste reglementări sunt foarte recente în domeniu, iar actuala reglementare este una de pionierat. Rămâne ca Biserica, prin acţiunile pe care le va întreprinde, să dovedească că este capabilă să se plieze acestui sistem şi să-şi dezvolte în cadrul lui opera de asistenţă socială. Până în prezent, realizarea de activităţi în regim de parteneriat, în principal cu autorităţile publice locale, era reglementată, într-o modalitate mai generică, de către Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 -Legea administraţiei publice locale [44]. Astfel, prin aplicarea cumulată a prevederilor de la art. 38 lit. s) „consiliul local contribuie la realizarea măsurilor de protecţie şi asistentă socială; asigură protecţia drepturilor copilului potrivit legislaţiei în vigoare; aprobă criteriile pentru repartizarea locuinţelor sociale; înfiinţează şi asigură funcţionarea unor instituţii de binefacere de interes local” şi lit. x) („consiliul local...hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali, în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local”) permitea şi cultelor, nominalizate expres, să participe la astfel de activităţi.

Ordonanţa de Guvern nr. 82 din 30 august 2001 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România[45], aprobată prin Legea nr. 125 din 18 martie 2002[46] stabileşte în art. 3 alin. 1 susţinerea statului „pentru sprijinirea activităţilor de asistenţă socială organizate de cultele religioase în spitale, centre de plasament, cămine pentru bătrâni şi alte forme de asistenţă”.

Reglementarea, prin formularea ei restrictivă, nu a putut constitui un sprijin real în acest sens. Astfel, fondurile insuficiente puse la dispoziţie nu puteau fi folosite pentru edificarea de aşezăminte sociale şi nici pentru dotarea lor cu aparatură costisitoare. Cât despre reglementările ce vizează la modul generic posibilităţile de finanţare a activităţilor de asistenţă socială ale cultelor, acestea sunt prevăzute în Codul Fiscal, modificat şi completat. Astfel, art. 21 al. 4 lit.p) privitor la impozitul pe profit dă posibilitatea contribuabililor care efectuează sponsorizări să scadă din impozitul pe profit sumele aferente, dacă sunt în limita a 3 la mie din cifra de afaceri şi nu depăşesc 20% din impozitul pe profit datorat. Cel mai important eveniment legislativ în acest domeniu îl constituie adoptarea pachetului de legi din domeniul protecţiei copilului în iunie 2004, pachet care a reformat sistemul de protecţie a copilului.

În acest cadru, pentru prima dată, atât Biserica cât şi preoţii sunt menţionaţi în mod expres ca putând desfăşura anumite activităţi în sprijinul copiilor aflaţi în nevoie. O direcţie strategică a noii reforme în domeniul protecţiei copilului o reprezintă creşterea responsabilizării comunităţilor locale. În acest sens, în temeiul art. 103 din Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului[47] va fi susţinută înfiinţarea, la nivelul comunităţilor locale, a Consiliului comunitar consultativ, organism independent, format pe bază de voluntariat din persoane reprezentative pentru comunitate (preoţi, cadre didactice, medici etc.). Biserica, în calitate de instituţie, este nominalizată în mai multe acte normative care reglementează rolul ei şi alte aspecte din domeniul protecţiei copilului.

Un rol aparte îi revine Bisericii în prevenirea şi combaterea exploatării prin muncă a copiilor. În Hotărârea de Guvern nr. 1769 din 21 octombrie 2004 privind aprobarea Planului naţional de acţiune pentru eliminarea exploatării prin muncă a copiilor[48] Biserica este menţionată de două ori.

În primul rând, Biserica este menţionată în cadrul obiectivului 2 al planului ce vizează „dezvoltarea de programe de acţiune directă în vederea prevenirii implicării premature în muncă a copiilor, precum şi a retragerii din muncă, reabilitării şi (re)integrării educaţionale şi sociale a copiilor care muncesc”, respectiv în „acţiuni comunitare, cu precădere în mediul rural (primărie, şcoală, Biserică, poliţie, organizaţii neguvernamentale etc.) pentru identificarea celor mai grave forme de muncă a copiilor şi a exploatării, precum şi a căilor de prevenire a abandonului şcolar”.

În al doilea rând, Patriarhia Română apare ca responsabilă, alături de structurile teritoriale ale instituţiilor membre ale Comitetului Director pentru prevenirea şi combaterea exploatării copiilor prin muncă, sindicate, patronate şi organizaţii neguvernamentale, pentru activitatea de derulare a campaniilor de informare şi mediatizare privind dimensiunea, natura şi implicaţiile formelor grave ale muncii copiilor. Biserica este menţionată şi în două ordine ale Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi Autorităţii Naţionale pentru Copil şi Adopţie, ordine ce aprobă anumite standarde minime obligatorii din acest domeniu. Astfel, conform Ordinului Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie nr. 24 din 4 martie 2004 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru centrele de zi[49], ca o cerinţă pentru implementarea standardului «Activităţi de informare la nivelul comunităţii», Centrul de Zi „colaborează cu instituţiile relevante de la nivelul comunităţii (primăria, şcolile, unităţile sanitare, Biserica, poliţia etc.) în vederea identificării potenţialilor beneficiari”. De asemenea, ca furnizor de servicii sociale, Biserica poate înfiinţa, cu aprobarea Consiliului Judeţean, servicii de tip rezidenţial (centre de plasament, centre de primire a copilului în regim de urgenţă, centre maternale, case de tip familial) conform Hotărârii de Guvern nr. 1438 din 2 septembrie 2004 pentru aprobarea regulamentelor cadru de organizare şi funcţionare a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum şi a celor de protecţie specială a copilului lipsit temporar de ocrotirea părinţilor săi[50], art. 3 alin. 1 lit. b: „Serviciile tip rezidenţial pot fi înfiinţate prin hotărâre a unor organisme private autorizate”.

Hotărârea de Guvern nr. 329 din 20 martie 2003 pentru aprobarea regulamentelor-cadru de organizare şi funcţionare a instituţiilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap[51] prevede posibilitatea înfiinţării, de către cultele recunoscute, de centre-pilot, centre de îngrijire şi asistenţă, centre de recuperare şi reabilitare, centre de integrare prin terapie ocupaţională şi centre de zi pentru persoanele cu handicap. Totodată se impune ca Biserica Ortodoxă Română să fie reprezentată în cadrul Consiliului Consultativ de Dialog Social pentru Problemele Persoanelor cu Handicap ce funcţionează pe lângă Secretariatul de stat pentru Persoanele cu Handicap, dar şi pe lângă consiliile consultative constituite la nivel de judeţ.

Biserica, în temeiul art. 2 din Ordinul Ministerului Muncii, Solidarităţii
Sociale şi Familiei nr.304/385/1018/2004 privind aprobarea Instrucţiunilor de organizare şi funcţionare a unităţilor pentru prevenirea şi
combaterea violenţei în familie[52], poate înfiinţa, cu avizul „Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei” unităţi de prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Cadrul legislativ creat constituie o provocare pentru Biserică, ieşirea fără discernământ în acest câmp de activitate putând duce la riscul ca aceste activităţi să înlocuiască misiunea centrală a Bisericii, care este mântuirea oamenilor, şi la crearea unei filozofii umaniste, ispită subtilă dar foarte periculoasă. De aceea multe asociaţii deja cuprind în conducerea lor persoane laice care preiau cu succes responsabilităţile deţinute până acum de către cler, un exemplu fiind „Asociaţia PROVITA pentru născuţi şi nenăscuţi” cu filială în Bucureşti şi în Valea Screzii a cărei conducere este deţinută de Romeo Semeniuc, preşedinte, Bogdan Ioan Stanciu şi Camelia Râmniceanu, vicepreşedinţi.[53]

Din păcate, perspectivele integrării europene ne pun într-o relaţie nouă cu „statul”. A apărut deja o relaţie tensionată între religie şi politică, între creştinism şi ordinea statului, ce se vrea a fi secular, în cadrul dezbaterii actuale cu privire la Tratatul pentru instituirea unei Constituţii pentru Europa care urmează a fi ratificat de către statele membre UE după ce a fost semnat de către şefii de state şi guverne. Majoritatea membrilor Convenţiei Europene pentru viitorul Europei sub conducerea fostului preşedinte francez, Giscard d'Estaing, nu au dorit să includă termenul de creştin în textul tratatului. Însă Convenţia, care s-a folosit de argumente în principal seculare, s-a arătat pur şi simplu dispusă - în ciuda rugăminţilor insistente ale parlamentarilor creştin-democraţi şi conservatori - să includă în Preambul / Partea a II-a formularea: „moştenirea spiritual-religioasă şi morală” a Europei. A fost respinsă inclusiv propunerea de menţionare a numelui lui Dumnezeu. Această situaţie ne face să ne întrebăm: care vor fi şansele ca Biserica să existe în noua organizare? Cu toate acestea, trebuie avute în vedere următoarele considerente: Tratatul este în primul rând un text juridic, iar Preambulul are astfel doar semnificaţia unei declaraţii de voinţă generală; în sens strict, acesta nu constituie un criteriu de interpretare a textului propriu-zis al Tratatului. Mult mai important, din punct de vedere juridic, ca trimitere generală la Dumnezeu şi creştinism, este cu siguranţă art. 1-52 din Tratat, în care se precizează: „(1) Uniunea respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în baza dreptului naţional, Bisericile şi asociaţiile sau comunităţile religioase din statele membre. (2) Uniunea respectă, de asemenea, statutul organizaţiilor cu caracter filozofic şi al celor neconfesionale. (3) Recunoscându-le identitatea şi contribuţia specifică, Uniunea menţine un dialog deschis, transparent şi constant cu aceste Biserici şi organizaţii.”[54]

Din păcate, faptul că la ora actuală statul nostru nu are promulgată legea cultelor face ca Biserica, în cazul aderării, să nu se poată exprima. Dacă facem o comparaţie sumară cu situaţia din statul grec constatăm că în Constituţia acestuia se precizează în capitolul II „Raporturile Bisericii şi Statului”, de aici decurgând toate raporturile statului cu Biserica. Acestea însă nu fac obiectul acestui studiu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL VI

 

 

CONCLUZII

 

 

Relaţia din ce în ce mai „caldă” dintre stat şi Biserică atunci când este în favoarea statului a făcut ca, în ultimul timp, voci tot mai puternice, ca a Părintelui Gh. Calciu-Dumitreasa, să atragă atenţia politicienilor la situaţia periculoasă la care se expun prin faptul că încearcă să minimalizeze rolul Bisericii. Pe viitor aceste lucruri nu vor mai continua în acest fel. Iată ce susţine Prea Cucernicia sa: „... Majoritatea în Ţara Romanească o deţine, cu un procent zdrobitor, Biserica Ortodoxa Română. ROMFEST 2000 susţine cu hotărâre şi curaj încreştinarea legislatorilor ţarii, moralizarea Justiţiei, primenirea duhovnicească şi întoarcerea la pietatea de dinainte a acestui neam, care a dat sfinţi, şi martiri, şi ctitori de biserici, şi susţinători ai locurilor sfinte din Israel şi din Muntele Athos, şi apărători ai creştinătăţii - funcţie care a revenit domnitorilor români după căderea Constantinopolului, şi învăţători ai credinţei, de la ierarhi şi până la simplii monahi, lumini ale neamului românesc binecuvântat de Dumnezeu cu părinţi duhovniceşti, dar şi cu pedepse pentru rătăcire, căci Dumnezeu îi mustră pe cei pe care îi iubeşte.

Sunt încredinţat că participanţii la Romfest 2000 susţin aceste adevăruri şi această poziţie preconizată a Bisericii, neclintiţi în nădejdea unui viitor românesc demn de toate jertfele istoriei noastre. Dumnezeu va rupe zăgazurile care împiedică împlinirea datoriei Bisericii trasate de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt; El va netezi calea mersului spre aceasta împlinire, va ridica punţi peste obstacole, îi va întări cu harul Său pe ierarhii noştri, va lega limbile care blestemă şi va spulbera cu suflarea gurii Sale adunarea celor păcătoşi, revărsând binecuvântarea Sa peste locuri şi peste oameni, peste instituţii şi peste lăcaşurile Duhului, sfinţind poporul acesta, care de multă vreme aşteaptă să audă glasul păstorilor săi nesmintiţi şi să refacă sacralitatea de altădată a sufletului şi a pământului românesc”.[55]

Reacţia Părintele Calciu vine după ce şi alţi gânditori ca Mircea Vulcănescu au realizat prăpastia în care era împinsă Biserica: „pe de altă parte, profitând de unele analogii dintre virtuţile creştineşti şi virtuţile burgheze (cinstea, cumpătarea etc.), statul a substituit catehismul său, catehismului creştinesc de până atunci, prin trecerea la stat a învăţământului teologic, din mâna Bisericii. Lucrul s-a făcut pe nesimţite şi aşa de măiastru, că cei ce predau catehismul, abil instruiţi în seminarii la discreţia statului, mai că nu au băgat de seamă această substituire. Transformarea aceasta s-a făcut, desigur, şi cu ajutorul schimbării de structură spirituală care a însoţit „evoluţia”, adică, ridicarea burgheziei, odată cu dezvoltarea vieţii noastre moderne româneşti. Căci burghezia, oriunde triumfă, deplasează accentul de la Dumnezeu la om şi de la momentul contemplaţiei la acel al acţiunii”.

Acelaşi Mircea Vulcănescu vede foarte bine implicarea Bisericii în “politică”: “Cât priveşte ierarhia şi organizaţia bisericească, este drept că mitropoliţii ţării şedeau în divanul domnesc. Dar nu se poate spune că aceştia făceau politică, în sau prin biserică. Sensul prezenţei puterii bisericeşti în sfatul domnesc era altul. Biserica era, cum am văzut, stăpâna sufletului credincioşilor, a norodului, a ţării. Prin biserică, stăpânirea dura o punte de legătură cu acesta. Prin ea, stăpânirea dobândea, în ochii norodului, legitimitatea fără de care Domnia nu ar fi fost decât o uzurpare. Într-o ţară în care principiul ereditar nu se statornicise în linie descendentă exclusivă, ci la oricare „os de domn” şi în care competiţiile la domnie, cu tot cortegiul lor de intrigi şi de răsturnări interne, făceau „bucuria nebunilor”, faptul că osul de domn era uns în biserică, acorda stăpânirii sale un prestigiu special, aproape un fel de preoţie de har, care, fără a merge la noi până la considerarea Domnului ca şef al bisericii văzute, ca-n Rusia, dădea acestuia o recunoaştere religioasă în sufletul credincioşilor pentru care viaţa duhovnicească şi afuriseniile nu erau numai vorbe goale.”[56]

Mircea Vulcănescu face următoarele remarci: „Am spus că specificitatea ortodoxiei stă în accentul pe care îl pune viaţa religioasă pe trăirea acestei vieţi harismatice, liturgice, nicidecum pe definirea dogmei sau pe durerea unei organizaţiuni bisericeşti puternice, în veacul de acum menită să realizeze o unitate juridico-politică, în genul bisericilor din Apus. Unitatea bisericească nu a fost niciodată, în Răsărit, o construcţie, ci o stare de fapt, o comunitate duhovnicească; altfel zis, de comunitate a vieţii tainice.”[57] De la zi la zi oameni politici şi regimuri populare au căutat să îndepărteze sufletul credinciosului de tainele Bisericii ancorându-l în tot felul de legiuiri şi norme aşa zis democratice pe care cu uşurinţă pot să le încalce, ducând toată omenirea spre haos. Atâta timp cât Biserica va fi îndepărtată prin tot felul de legiuiri, care mai de care mai democrate, de rosturile ei, de îndatoririle ei, de menirea ei, lumea va fi într-o continuă căutare şi neîncetată suferinţă. „Inspiraţi de o concepţie a bisericii valabilă pentru Apus, dar cu totul străină, precum am arătat, de fiinţa bisericii noastre, anticlericalii noştri şi-au propus să răpească, pe de o parte, orice influenţă politică bisericii, iar pe de alta, să o întrebuinţeze ca o unealtă în slujba intereselor statului burghez. Profitând de firea răbdătoare a norodului, au pus astfel la discreţia statului întreaga organizaţie bisericească, confiscându-i averile, punând alegerea episcopilor la discreţia unor corpuri legiuitoare compuse şi din necredincioşi şi luând asupră-şi salarizarea corpului preoţesc.”[58] Iată măsurile care au dus la demolarea celui mai important edificiu care asigură fericirea cetăţeanului.

Începutul anului 2006 pentru România a readus în rândurile populaţiei o reeditare a marilor inundaţii din anul precedent. Dramatismul acestei situaţii a fost cu atât mai mare cu cât au fost inundate din nou aceleaşi localităţi afectate şi anul trecut. Disperarea populaţiei a atins cote maxime deoarece la furia apelor s-a adăugat indecizia şi incompetenţa organelor politice şi administrative. Societatea civilă a răspuns apelurilor adresate de Biserică prin vocea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist demarându-se la acţiuni concrete de sprijin ale celor aflaţi în suferinţă. La această dată nu dispunem de cifre exacte ale donaţiilor făcute prin serviciul “Filantropia” de către Biserica Ortodoxă Română. Obişnuiţii contestatari ai greşelilor Bisericii, ale căror glasuri răzbăteau în mass-media până în ultimul cătun, acum sunt inexistente, probabil de frica de a nu li se reproşa că, în faţa suferinţei semenilor lor, sunt indiferenţi şi total dezintresaţi, necontribuind cu nimic la ajutorarea lor. Avem certitudinea că după trecerea acestor evenimente de mare cumpănă, vocile lor vor contesta cu mai multă violenţă acţiunile Bisericii uitând că în momente grele aceasta a fost alături de popor.

Poziţia Bisericii Ortodoxe Ruse în relaţiile cu statul a fost formulată în Sinodul Episcopal Jubiliar de la Moscova din 13-16 august 2000: „neutralitatea religios-ideologică a statului nu contrazice ideea creştină a vocaţiei Bisericii în societate. Totuşi, Biserica trebuie să arate statului că este inadmisibil ca el să propage acte sau convingeri care pot duce la controlul total al vieţii personale, al convingerilor şi relaţiilor cu alţi oameni, precum şi la eroziunea moralităţii personale, familială sau publice, la ofensarea sentimentelor religioase, la vătămarea identităţii cultural-spirituale a oamenilor şi la ameninţarea darului sacru al vieţii”[59].

Avem convingerea că în viitor toate aceste acţiuni ale Bisericii vor găsi ecoul în sufletele tuturor românilor astfel încât misiunea ei de a aduce dragostea şi înţelegerea, iubirea şi speranţa în rândul oamenilor va da roade. Activităţile sociale ale Bisericii nădăjduim că nu vor rămâne doar la nivelul slujirii aproapelui ci vor duce la o schimbare de mentalitate a oamenilor către dorinţa de jertfire şi sacrificiu în Hristos pentru a făuri o societate mai bună. Din punct de vedere religios, creştinul are nevoie de drepturi înainte de toate pentru ca, exercitându-le, să poată împlini cât mai bine înalta sa chemare de a fi „asemenea lui Dumnezeu”, şi să-şi poată împlini datoria sa înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii, înaintea celorlalţi oameni, a familiei, statului, naţiunii şi a altor comunităţi umane. Pe măsură ce secularizarea avansează, principiile drepturilor inalienabile ale omului s-au transformat într-o concepţie despre drepturile individului în afara legăturilor sale cu Dumnezeu. În acest proces libertatea personală s-a transformat, din păcate, în ocrotirea voii proprii cu pretenţia ca statul să garanteze un anume standard al existenţei materiale pentru individ şi familie. Cu toate acestea, atunci când împlinirea cerinţelor legii constituie o ameninţare la adresa mântuirii sale veşnice şi implică un act de apostazie sau comiterea unui păcat neîndoielnic faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele său, creştinul este chemat la lupta mărturisirii de dragul adevărului dumnezeiesc şi al mântuirii sufletului său. El trebuie să păşească deschis şi în mod legal împotriva încălcării incontestabile a legilor şi poruncilor lui Dumnezeu comise de societate sau stat, iar dacă o astfel de acţiune legală este imposibilă sau ineficientă, el trebuie să ia poziţia nesupunerii civice[60].

Necesitatea unei Biserici vii şi active a fost subliniată foarte frumos de marele pedagog Simion Mehedinţi-Soveja, care afirma: „Biserica lâncedă de azi nu ne mai mulţumeşte, ci, dimpotrivă, ne mâhneşte. Datoria preotului, cum am spus şi altă dată, nu e numai să citească şi să liturghisească, deoarece Iisus, n-a zis „mergeţi şi citiţi”, ci „mergeţi şi predicaţi”... Iar preotul nu e numai un bărbat cu părul lung şi două haine negre (una mai strâmtă şi una mai largă) sau vreun slujbaş însărcinat cu glăsuirea unor cuvinte citite ori cântate. Nu glasul lui, ci sufletul lui vrem să-l auzim.”[61] Suntem conştienţi că izvorârea din inimă a învăţăturilor către popor ale preotului ar duce la o schimbare în bine a societăţii, la conştientizarea menirii omului în lume. Considerăm că din Biserică se cuvine să pornească cea dintâi lecţie de pedagogie , de pedologie, de asanare morală a obiceiurilor din societatea de azi.

Fiu de preot, Părintele Virgil Gheorghiu a înţeles ca nimeni altul că:

„În mintea nici unui credincios nu poate veni ideea lipsită de cucernicie că preotul este obosit, că doarme, că nu-l poate primi... căci preoţia este jertfa unui om adăugată celei a lui Dumnezeu.”[62] Un astfel de preot poate oricând să creeze o Biserică vie, luptătoare şi modelatoare a unei societăţi anchilozate în tiparele materialităţii ridicând-o către Dumnezeu spre împlinirea idealurilor creştine filantropice.

 

Sfârşit

şi lui Dumnezeu

laudă!

 

 

BIBLIOGRAFIE:

 

 

  1. Almanah bisericesc, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, 2005;
  2. Alui Gheorghe, Adrian, Părintele Iustin Pârvu - Morala unei vieţi câştigate, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2005;
  3. Bălan, Arhim. Ioanichie. Patericul românesc, Editura Episcopiei Romanului, 2001;
  4. Biblia, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005;
  5. Brătescu, G., De la bolniţa mănăstirească la spitalul civil, „Mitropolia Olteniei”, an XXI, nr. 9-10, sept-oct. 1969;
  6. Calciu-Dumitreasa, Pr. Gheorghe, Homo americanus, Editura Christiana, Bucureşti, 2002;
  7. Ciochină Larisa, Iftime Constantin,  O viziune asupra vieţii; Editura Provita Media, Bucureşti 2003;
  8. Constantinescu, Maria, Competenţa socială şi competenţa profesională, Editura Economică, Bucureşti, 2004;
  9. Damaschin Ieromonahul, Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose, Editura Sophia şi Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2005;
  10. Despre rostul românilor la 2000 de ani de la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Conferinţe şi comunicări tipărite cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, Bucureşti-Sibiu, 2000, pp. 7-9;
  11. Dessart, Prof. Dr. Francis, Reconquista, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2005;
  12. Frunză, Sandu, Paşi spre integrare, Religie şi drepturile omului în România, Editura Limes, Cluj, 2004;
  13. Georgescu, Valentin Al., Bizanţul şi  instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII - lea, Editura Academiei, Bucureşti, 1980;
  14. Ghorghiu, Virgil, Tatăl meu, preotul care s-a urcat cu trupul la cer, Editura Deisis, Sibiu, 1997;
  15. Ică jr. Ioan I; Marani, Germano, Gândirea Socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu 2002;
  16. Îndreptarea Legii, Târgovişte, 1672;
  17. Livadă-Cadeschi, Ligia, De la milă la filantropie, Editura Nemira, Bucureşti,  2001
  18. Mehedinţi-Soveja, Simion, Altă creştere- Şcoala muncii, Editura Axia, Craiova, 2005;
  19. Mitropolia Olteniei ,an XXI nr. 9-10. sept-oct. 1969;
  20. Niculcea, Pr. Dr. Adrian,  Biserică şi societate,  Editura Vasiliana 98, Iaşi, 2004;
  21. Paladie, Istoria Lausică, „Editura I.B.M.B.O.R.”, Bucureşti, 1993;
  22. Preda, Radu, Amnezia unui continent. Raportul Biserică-Stat între laicism şi relativism, Teologie şi politică de la Sfinţi Părinţi la Europa Unită, Editura. Anastasia, Bucureşti 2004;
  23. P.S.B., vol. 17, Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1986;
  24. Sf. Sava cel Sfinţit, Tipicul cel mare , Tiparul Sf. Mitropolii, Iaşi, 1816;
  25. Studii Teologice, seria III, anul I, nr. 3, Bucureşti, 200;
  26. Uertz,  Rudolf , Etica socială a ortodoxiei ca element care contribuie cu idei în cadrul procesului politic – din Un suflet pentru Europa. Dimensiunea religioasă a unui proiect politic, volum coordonat de Radu Carp, Editura Fundaţiei Anastasia 2005;
  27. Un suflet pentru Europa, coord. :Radu Carp, Editura Anastasia, Bucureşti, 2005;
  28. Vasilache, Protos. Vasile, Monahul Ilarion - un binefăcător, Mănăstirea Neamţul, 1938;
  29. Vasilache, arhim. Vasile, Iosif Naniescu, strălucit mitropolit al Moldovei, Mănăstirea Neamţ, 1940;
  30. Viaţa Cultelor, Luna Noiembrie, an 2005;
  31. Vicovan, Pr.Ion, Daţi-le voi să mănânce , Editura Trinitas, Iaşi 2001;
  32. Vieţile Sfinţilor, luna Iulie, Editura Episcopiei Romanului, 1997;
  33. Vulcănescu Mircea, Bunul Dumnezeu cotidian: Studii despre religie; ed. îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004;
  34. Weber, Max , Sociologia religiei, Editura Universitas, 1996;
  35. Wilson, Bryan, Religia din perspectivă sociologică, Editura Trei, Bucureşti, 2000;.

 

 

 

CUPRINS

 

 

CAPITOLUL  I.  INTRODUCERE................................................................1

 

CAPITOLUL  II. CONSIDERAŢIUNI   ISTORICE.....................................7

 

CAPITOLUL III. CHIPURI DE CLERICI - ASISTENŢI SOCIALI...........16

 

CAPITOLUL IV. BISERICA  ÎN  SOCIETATE. DEFINIRI.

                             CONCEPTE.  ACŢIUNI..................................................20

 

CAPITOLUL V. CADRUL LEGISLATIV DE DESFĂŞURARE A

                           ASISTENŢEI SOCIALE DE CĂTRE BISERICĂ............37

 

CAPITOLUL VI. CONCLUZII.....................................................................45

 

 


 

[1] Calciu-Dumitreasa, Pr. Gheorghe, Homo americanus, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, pag. 67;

[2] Damaschin Ieromonahul, Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose, Editura Sophia şi Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2005, pag. 345;

[3] Calciu-Dumitreasa, Pr. Gheorghe, op. cit., pag. 140;

[4] Vulcănescu, Mircea, Bunul Dumnezeu cotidian: Studii despre religie; ed. îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004; pag.344;

[5] P.S.B., vol. 17, Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, Editura I.B.M.B.O.R, Bucureşti 1986, pag. 29;

[6] Vicovan, Pr.Ion, Daţi-le voi să mănânce , Editura Trinitas. Iaşi 2001, pag.145;

[7]  Livadă-Cadeschi , Ligia, De la milă la filantropie, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, pag. 238;

[8]  Wilson, Bryan, Religia din perspectivă sociologică, Editura Trei, pag. 45;

[9]  Vulcănescu, Mircea, op. cit., pg.344;

[10]  P.S. B., vol. 17, pag.30;

[11]  Ibidem, pag. 30;

[12]  Ibidem, pag. 30;

[13]  Îndreptarea Legii, Târgovişte 1672, pag. 79;

[14]  Ibidem., pag. 382;

[15]  Ibidem., pag. 382;

[16]  Georgescu, Valentin Al., Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII - lea, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, pag. 163;

[17] Paladie, Istoria Lausică, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1993, pag. 24;

[18]  Sf. Sava cel sfinţit, Tipicul cel mare , Tiparul Sf. Mitropolii, Iaşi, 1816;

[19]  Vieţile Sfinţilor, luna Iulie, Editura Episcopiei Romanului, 1997, pag. 134;

[20]  Livadă-Cadeschi , Ligia, De la milă la filantropie, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, pag. 104;

[21] Mitropolia Olteniei ,an XXI nr. 9-10. sept-oct. 1969, pag.681;

[22]  Brătescu, G., De la bolniţa mănăstirească la spitalul civil, “Mitropolia Olteniei”, an XXI, nr. 9-10, sept-oct. 1969, pag.688-696;

[23]  Vasilache, arhim. Vasile , Iosif Naniescu, strălucit mitropolit al Moldovei, Mănăstirea Neamţ, 1940, pag. 15;

[24]  Vasilache, Protos. Vasile, Monahul Ilarion - un binefăcător, Mănăstirea Neamţul, 1938, pag. 38;

[25]  Bălan, Arhim. Ioanichie. Patericul românesc. Editura Episcopiei Romanului, 2001, pag. 367;

[26]  Alui Gheorghe, Adrian, Părintele Iustin Pârvu – Morala unei vieţi câştigate, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2005, pag. 48;

[27]  Ică jr., Ioan I; Marani, Germano, Gândirea Socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu 2002, pag. 198;

[28]  Preda, Radu, Amnezia unui continent. Raportul Biserică-Stat între laicism şi relativism, teologie şi politică. de la Sfinţi Părinţi la Europa Unită, Editura. Anastasia , Bucureşti 2004, pag. 318;

[29]  Un suflet pentru Europa, coord.: Radu Carp, Editura Anastasia, Bucureşti, 2005, pag. 60;

[30]  Ibidem, pag. 61;

[31] Calciu-Dumitreasa, op. cit., pag. 137;

[32]  Ibidem, pag. 138;

[33]  Almanah bisericesc, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, 2005, pag.100;

[34]  www. patriahia. Ro;

[35] Viaţa Cultelor, Luna Noiembrie, an 2005, pag. 17;

[36]  Almanah bisericesc, pag. 101;

[37]  Damaschin Ieromonahul, Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose, Editura Sophia şi Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2005, pag. 63;

[38] Ciochină Larisa, pag. 149;

[39]  M.O. nr. 619 din 30 august 2003, pag. 68;

[40]  M.O. nr. 799 din 30 august 2004, pag. 35;

[41]  M.O., nr.682 din 29 iulie 2004, pag. 34;

[42]  M.O. nr. 760 din 19 august 2004, pag. 78;

[43]  M.O. 176 din 1 martie 2005, pag. 73;

[44]  M.O. nr. 204 din 23 aprilie 2001, pag. 68;

[45]  M.O. nr. 543 din 1 septembrie 2001, pag. 92;

[46]  M.O. nr. 198 din 25 martie 2002, pag. 26;

[47]  M.O. nr 557 din 23 iunie 2004, pag. 35;

[48]  M.O. nr. 1028 din 8 noiembrie 2004, pag. 12;

[49]  M.O. nr. 247 din 22 martie 2004, pag. 23;

[50]  M.O. nr. 872 din 24 septembrie 2004, pag. 11;

[51]  M.O. nr. 228 din 4 aprilie 2003, pag. 4

[52]  M.O. nr. 818 din 6 septembrie 2004, pag. 9;

[53] http: //www. provitaortodoxa.ro;

[54] Uertz, Rudolf , Etica socială a ortodoxiei ca element care contribuie cu idei în cadrul procesului politic – din Un suflet pentru Europa. Dimensiunea religioasă a unui proiect politic, volum coordonat de Radu Carp, Editura Fundaţiei Anastasia 2005, pag.215;

[55]  Despre rostul românilor la 2000 de ani de la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Conferinţe şi comunicări tipărite cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, Bucureşti-Sibiu, 2000, pp. 7-9 apud Calciu-Dumitreasa, Pr. Gheorghe, op. cit.;

[56]  Vulcănescu, Mircea, op. cit., pag. 350;

[57] Ibidem, pag. 349;

[58] Ibidem, pag. 352;

[59] Ică jr., op. cit., pag. 199;

[60]  Ibidem, pag. 208;

[61]  Mehedinţi-Soveja, Simion, Altă creştere- Şcoala muncii, Editura „Axia”, Craiova, 2005, pag. 149;

[62] Ghorghiu, Virgil, Tatăl meu, preotul care s-a urcat cu trupul la cer, Editura Deisis, Sibiu, 1997,

    pag. 63.

 

Pagina de inceput • Contact

   

 

Adresa manastirii este:

Manastirea Turnu,

sat Targsoru Vechi, nr. 1,

 jud. Prahova, Romania

E-mail: contact@turnu.ro
Telefon: 0244483077

 

Site-ul este realizat in colaborare cu:

Dr. Cristian Boros (www.cristianboros.ro)

 

 

Copyright © 2007
Ultima data  a fost modificat: 16-Sep-2013 00:13